luni, august 25, 2008

Confesiunile unui toxicoman (-X-)

Ceea ce s-a dorit a fi un EPILOG

Ferm convins ca, de data asta, peregrinarile mele iau sfarsit, ma iluzionez ca, in curand, se rezolva si cu locuinta definitiv. Si, pentru ca nu asa se intampla, epilogul nu mai este epilog fiindca, dupa el, urmeaza alte “aventuri”. Dar nu mai exista nici iluzii, asteptari pentru ca, daca nu mai sunt asteptari, pot elimina din vocabularul meu expresiile “sub asteptari” si “peste asteptari”.
Altul ar fi fost continutul acestui epilog (sau n-ar mai fi existat) daca, recent, nu mi-ar fi cazut in mana volulmul brazilianului Paolo Coelho – “Alchimistul”. O carte pe care multi critici literari o considera o lucrare stralucitoare, de referinta, facuta sa umple inimile, sufletele noastre, de optimism, de bucuria de a trai pentru noi si, mai ales, pentru altii. Este si parerea unora multi, ce e drept…dar (parerea mea) numai a acelora reusiti in viata (cu o viata plina de reusite).
Tocmai ceea ce altora le-a adus bucurie, mie mi-a adus amaraciune. Cand esti directorul pentru Romania a unei renumite firme americane, castigi dolari pe care n-ai timp sa-I cheltuiesti si posezi locuinta, automobil si femeie de lux, esti indrituit sa crezi ce spune autorul brazilian. In ce ma priveste, insa, de 9 ani incerc sa-mi repar greselile si constat ca ma lupt cu morile de vant.
In bogata imaginatie a scriitorului, fiecare fiinta ori lucru, ori element din univers are (poseda) o Legenda Personala. Eu i-as spune Destin – si sunt de acord (nu e nici macar o parere originala). Se sustine, mai departe, ca atunci cand un om isi pune in gand un tel, un scop, tot Universul concura la indeplinirea lui. Eu adaug: sau la neandeplinirea lui. Mai se vine si cu exemplul unei caravane strabatand desertul; oricate obstacole intalneste ajunge la liman daca doreste cu adevarat. Intreb: a existat vreo caravana, printre cele astupate de simun, sa nu fi vrut, cu adevarat, sa ajunga la a-l strabate ?
Dupa acest pseudo-epilog (cand vroiam sa pun punct lucrarii dar evenimentele ulterioare nu mi-au ingaduit) trebuie sa continui – intr-o nota reala dar mai putin pesimista.
Pentru ca nu are rost sa descriu acum, la sfarsit de vara 2000, in amanuntime, cele patite incepand cu februarie 2000, ma voi multumi cu un rezumat.
Cele doua camere – hrube, una in continuarea celeilalte, aveau tavanul atat de jos (bineanteles si cadrul usii) incat, daca nu eram atent, luam in cap becul sau pragul de sus. Si le-am luat o buna bucata de vreme pana m-am obisnuit sa merg cocosat. Camerele fusesera proiectate pentru parintii sau bunicii gazdei. Dar, aveam sa aflu mai tarziu, aceasta “arhitectura” nu apartinea numai comunei Voluntari ci am gasit-o si in comuna Tunari sau Ciorani. Cred ca este o caracteristica a intregii Romanii rurale (daca nu doar a fostului regat). Camere joase cu surse de lumina naturala minuscule pastrau caldura sobei mai multa vreme, in detrimentul dezvoltarii staturii individuale (si, probabil, nu numai fizice). Sa fi fost mostenirea lasata de romanii de acum sute de ani care locuisera in bordeie de pamant (sub pamant) ? Si acum poti vedea multe locuinte (majoritatea) din chirpici (pamant cu paie si balegar). Sa fi fost obiceiul locuintelor temporare datorate deselor navaliri (si incendieri) ? Sau obiceiul satrei ? Si mai tarziu, in alte locuri, observatii repetate m-au condus la concluzia unui nanism generalizat (pitici in forma si in fond, in exterior si interior). S-ar mai putea adauga o explicatie. Cocosati de munca (multe din activitatile rurale se petrec stand mereu – prea mult – aplecat), cocosati de nevoi, de umilinte, nevoiti sa se descurce prin tertipuri au format un caracter national si, deci, un destin.
Intru in prima camera. Ciment pe jos. In dreapta usii un cuier agatat pe perete (doar pentru cateva haine). Langa usa celeilalte camere un dulap cu rafturi. Langa peretele opus doua mese cap la cap bune la orice. Intre ele, primul ochi de fereastra (60/60 cm.) cu un singur rand de geam. Neprins in cuisoare, nechituit in intregime. Se vede treaba ca aici se locuia peste vara ? Ferastruica corespunde la nivelul solului cu terenul de gradina din spatele casei. 30 cm. deasupra solului. Ma intreb mereu si ma voi intreba cam ce parere si-o fi facut servitoarea familiei despre cei la care lucra (si care ii oferisera numeroase avantaje printre care si mobile gratuit) daca fuseese in stare sa-mi ofere asemenea gazduire.
A doua camera, cu podea de scandura, in stanga cuptorul din pamant pe post de soba (iata ca se locuia si iarna). Ochiul de fereastra identic cu celalalt. In colt, postamentul unei masini de cusut care imi va folosi sa asez televizorul. Apoi patul (somiera fara picioare) de doua personae, desfundat, din care curg paie la fiecare miscare. “Dar pot sa aduc recamierul extensibil “ pe care l-a ochit la frate – mi se spune. Ca si cum nu le-ar fi fost de ajuns fotoliile, masina de gatit, covoras, carpete, alt divers mobilier – un camion plin – cum imi spunea mama atunci cand, la mutare, R. vroia sa-si “scape” sotul de amintiri.
Terenul din fata, dinspre ulita, un simplu drum de tara nepietruit, cu praful (sau noroiul) pana la glezne cuprindea – langa poarta – putul cu apa si, vizavi, la vreo 20 m., latrina. Langa ea, cotetul-voliera construit in adancime (5 m.) populat cu 6 gaini si un cocos. Apoi cotetul unuia dintre caini. Cele doua catele erau, mereu, atat de flamande incat mancau (rontaiau) si boabele de porumb puse pasarilor. Cand am ajuns eu acolo, in februarie, pasarile erau pe afara. Ceea ce m-a facut si pe mine sa prapadesc vreo 500 de mii pe pui de o saptamana, gaini si rate, luati din Obor. Nimeni (ca, mai tarziu, in Ciorani) nu mi-a spus ca puii fara closca n-au nici o sansa de supravietuire in orice anotimp, cu atat mai putin in februarie. Deocamdata trebuie sa mai spun ca mi-a dat fratele bani pentru lemne. Nea Vasile, gazda, mi le-a procurat. Le-a pus, in lipsa mea, in magazia lor de lemne. M-am putut opune ? Nu ! La 100 m. de “camera” mea nu puteam sa vad daca ma fura sau nu. Pe langa ca era incomod sa le car cu cosul. Lemnele mi-au ajuns pana la mijlocul lunii aprilie. Apoi am consumat rumegusul aflat in saci si intr-o despartitura mare a magaziei. Vreo 300 Kg. pe care, si asa, n-aveau unde-l arunca. Ei aveau in trei camere sobe de teracota iar in bucatarie un BCA cu rezistenta electrica drept resou. Si masina de gatit cu butelie. Bineanteles (nu erau singurii) furau curent electric direct de la stalpul din ulita fara sa-l treaca prin contor. Cele 14 gospodarii – izolate de restul comunei, cum spuneam – erau aprovizionati cu energie electrica de gara de vizavi, Pantelimon; trebuia doar sa sari peste vreo 30 de sine c.f. ca sa cumperi bilet (7 lei) pana la Bucuresti. Pentru ca nimeni nu platea, la scurta vreme dupa sosirea mea acolo au fost debransati. Norocul meu era ca aveam radiouri si pe baterii.
Pentru baie caram patru galeti cu apa de fantana, le incalzeam cu ajutorul unei copai metalice puse pe cuptor iar apoi mergeam in curtea din spate, pe o alee betonata, departe de eventuale priviri indiscrete. Eram obisnuit, de multa vreme, sa fac dus la temperaturi scazute. Pentru barbierit si spalat sumar folosesc aceeasi copaie pe cimentul primei camere. Urinam in doua recipiente din plastic, prin palnie.
Spuneam ca am prapadit vreo 500 de mii pe trei serii de pui de gaina si de rata. Treizeci, in total. Desi ii tineam sub cuptor, le dadeam malai, se stingeau rand pe rand. Pentru fiecare sufletel care ma parasea sufeream ca pentru un copil (pe care nu l-am avut). Pana am aflat (nu de la gazda) ca mi-ar fi trebuit closca. Ma lasasera sa-mi prapadesc banii pentru ca, probabil, aveau ceva “de impartit” cu familia mea. Asa imi spuneam atunci. Asi ! Mai tarziu mi-am dat seama ca in taranul roman mocneste o ura (sau, macar, un dispret) fata de orasan. Acolo unde am ajuns mai tarziu am descoperit aceeasi “cumsecadenie”. Pe care o voi descrie la timpul potrivit.
La un moment dat fiica mai varstnica (Veronica – 19 ani) i-a cerut mamei sale sa-l roage pe dom’doctor sa o angajeze la spital. Am vorbit cu el si ne-a chemat impreuna. Am dus-o si i-am lasat-o. Fiind director, a chemat pe una dintre doctorite si pe sefa personalului si Veronica a devenit infirmiera. A inceput sa lucreze in ture. Lua trenul din dreptul casei si fix dupa 7 minute era in gara Obor (de est). Numai ca, dupa o luna, fiica si mama doresc sa-si schimbe locul la bucataria spitalului. Ca si cum nu fusese de ajuns ca tanara naiva faptura incepuse sa vorbeasca pe la colturi despre familia care ii facuse bine si despre mine. A fost chemata la ordine si sfatuita sa-si bage mintile in cap dar, mai ales, ca ramane acolo unde se afla, nu la bucatarie. Replica n-a intarziat: isi va lua fiica acasa.
Trebuie sa mai spun ca “doamna” Doina era inca, la nici 40 de ani, decorativa si “buna de folosit”. Fapt de care era foarte constienta. Si Vasile era constient, vedea (desi ii lipsea un ochi) ca tanarul Lucian care venea nu numai cand lipsea stapanul sa le dea o mana de ajutor in gospodarie, este curatel, corect imbracat, cu serviciu la oras. Fetele stiau si ele cum sta treaba.
Ma gandesc sa-I cer gazdei sa-mi dea si mie cativa mp de pamant in gradina ca sa pun pepene verde si galben. Luasem de la Agrosem doua plicuri cu seminte tratate si facusem prostia sa I le dau gazdei.Execut sapatura dar “a pierdut” plicurile. Cumpar alte seminte
la taranii din Obor. Pe aceeasi fasie, alaturi, dau sa pun fasole si porumb. Cazmaua nu intra. Constat ca, sub 5 cm de pamant, este strat de caramida. Decopertez. Pun de o parte cca 40 de caramizi si am unde insamanta. Dupa scurt timp imi dau seama ca nici o cultura nu va trai. Lastarisul copacilor de la vecin si galeriile sapate de sobolanii veniti dinspre cotetul porcilor aceluiasi vecin sunt de vina.
“Daca ploua in mai iese malai”. N-a plouat. N-a plouat nici dupa aia. Pusese si gazda rosii, fasole, dovleac, ardei gras, vinete, pepeni, porumb. Rasad cu rasad de rosii, cu radacinile protejate de folie de plastic impotriva coropisnitelor. In luna ce a urmat, ajutat de fete si doi baieti iesiti din orfelinat si gazduiti de ei, uda terenul in fiecare seara. Pana a renuntat. Cu exceptia vitei de vie, totul a fost parjolit. Numai eu am continuat sa-mi stropesc parcela (pe blat, fiindca imi numara fiecare galeata scoasa cu apa dupa ce el renuntase sa si le mai ude). Vazand ca nu ma astampar, a bagat in put pompa electrica (ii dadea drumul din casa) ca sa nu mai intre galeata.
Niciodata nu m-am priceput sa deosebesc puicutele de cocosei. Asa ca, pana la urma, m-am ales cu doi cocosei si doua puicute. Dar si astea… .De unde era sa stiu atunci ca peregrinarile nu se terminasera ?
In momentul in care a inteles ca fiica nu va lucra la bucataria spitalului mi-a spus ca trebuie sa inchirieze jumatate din camerele pe care le are, inclusive cele in care eram) ca sa-I poata inchiria o garsoniera celei mici, pentru salon de coafura.
6-7 luni pe care le locuisem in Voluntari ma fac sa-mi aduc aminte ca treceam, saptamanal, pe la frate la spital. Mai ales ca, pana in iulie, n-am primit pensie. Imi dadea 300.000. Daca n-ar fi fost el, crapam de foame. Ca si-n alte dati. Ca intotdeauna, in ultimii vreo 15 ani. Chiar si asa nu-mi puteam cumpara decat branza si lapte care ramaneau comestibile chiar si fara frigider. Frigiderul meu ramasese in custodia fratelui; aici, curentul electric interrupt des, nu mi-ar fi folosit. Mi-a trimis, prin Doina, in doua randuri, cate o gaina si un carton de oua. Dar pentru ca trebuia sa apelez la gazda pentru gatit si, apoi, frigider iar ei erau 4 guri, i-am spus lui E. sa nu-mi mai trimita nimic.
Tot in aceasta perioada il frecventam si pe S.C. (profesorul de chimie la Politehnica). De obicei, lunea, miercurea si, mai rar, vinerea cand, oricum, ieseam in oras pentru intrunirile A.A.. Imi vizitam si fratele, faceam si aprovizionarea. Costel si Marian (tapiterul din celalalt Voluntari – pe care il cunoscusem la Balaceanca) erau singurele persoane (in afara familiei) pe care le vizitam. Sotia lui Marian (cel care “cadea” des in visinata) lucra pe la case si chiar la doctorita de la Balaceanca.
Cand am vazut ca nu mai pot locui la Doina, am rugat-o pe Anisoara sa-mi gaseasca o gazda pe langa ei. Mi-a gasit la o tiganca batrana (romanizata – ziceau ei). Dar dupa ce Adrian, fiul lui Marian, m-a dus cu dubita firmei pentru care lucra pana pe strada Andrei Muresanu (si m-a costat 100 mii pe 3 Km.) in luna septembrie am locuit la tiganca si, pentru o vreme, ma credeam stabil. Dar, la trei zile dup ace i-am dat 500 mii, m-a anuntat ca vinde casa si se muta la Bucuresti, la fiica. Iar am rugat-o pe Anisoara. N-a putut dar mi-a comunicat din partea doctoritei la care lucra ca ma poate primi la Balaceanca. Halal lucratura ! Aveam sa aflu. Nu pe mine ma primea ci relatiile fratelui. Spera sa fie ajutata.
Spuneam in urma cu cateva pagini ca, pe mine, fiecare obstacol ma indarjeste si mai mult. Dar adevarata definitie, expresie a starii am aflat-o abia dupa ce am imprumutat de la prietenul Costel “Jurnalul fericirii” al lui Steinhard. L-am vazut in biblioteca lui, auzisem de lucrare si vroiam, neaparat, s-o citesc. Nu ma pot stapani sa nu va dau macar un citat.
“In martie 1939 Churchill ii spune Marthei Bibescu: va fi razboi. Praf si pulbere se va alege de Imperiul Britanic. Moartea ne pandeste pe toti. Iar eu simt ca intineresc cu 20 de ani.
Cu cat iti merge mai rau, cu cat sunt greutatile mai mari, cu cat esti mai lovit, mai impresurat ori mai supus atacurilor, cu cat nu mai intrevezi vreo nadejde probabilistica si rationala, cu cat cenusiul, intunericul si viscolul se intensifica si se incolacesc mai inextricabil, cu cat pericolul te sfrunteaza mai direct, cu atat esti mai dornic de lupta si cunosti un sentiment (crescand) de inexplicabila si covarsitoare euforie. Esti asaltat din toate partile, cu forte infinit mai tari ca ale tale – lupti. Te infrang – le sfidezi. Esti pierdut – ataci. Asa vorbea Churchill in 1940. Razi, iti ascuti dintii si cutitul, intineresti. Te furnica fericirea, nespusa fericire de a lovi si tu, fie chiar infinit mai putin. Nu numai ca nu deznadajduiesti, ca nu te declari rapus si invins dar si gusti din plin bucuria rezistentei, a impotrivirii si incerci o senzatie de navalnica, dementa voiosie. Toate astea pentru ca stii ca un singur pas inapoi inseamna nu numai pieirea.
Solutia aceasta presupune, fireste, o tarie de caracter exceptionala, o conceptie militara asupra vietii, o formidabila indarjire morala a trupului, o vointa de otel innobilat si o sanatate spirituala adamantina. E probabil ca presupune si un duh sportiv; sa-ti placa batalia in sine – incaierarea – mai mult decat succesul. E si ea salutara si absoluta deoarece este bazata pe un paradox: pe masura ce ei te lovesc si-ti fac mai mult rau si-ti impun suferinte din ce in ce mai nedrepte si te incoltesc in locuri mai fara de iesire, tu te veselesti mai tare, tu te intaresti, tu intineresti ! “Se incheie citatul din Steinhard. As adauga eu: unde este meritul ? Nu sunt decat doua alternative: sa mori cu zambetul pe buze sau incruntat. Asta-I tot.
Tot atat de adevarat este ca, mai rar sau mai des, mai devreme sau mai tarziu, ai momente de indoiala. Momente in care nu te poti impiedica sa te intrebi cat va mai dura ? “Eli, eli lama sabahtani ?” (“Doamne, Doamne, de ce m-ai parasit ?”)
In aceste 7 luni frecventasem A.A. de cel putin doua ori pe saptamana desi nu era foarte comod. Dar simteam ca nu pot altfel.
Iar dupa ce fiul tapiterului, tot cu dubita, m-a dus pana la Balaceanca, singura solutie de a fi alaturi de prieteni, fie doar virtual, era sa-mi continui munca de unul singur. Fie si in scris. Verbal, m-am convins, nu prea eram inteles.

Confesiunile unui toxicoman (-IX-)

B A L A C E A N C A I I I (Carbune si diamante)
Iata-ma, asadar, din nou aici. O parte dintre alcoolici au fost preluati de alta sectie, a dr. Chiriac.
Sambata, 16 oct. 1999. De doua saptamani iar ma odihnesc. Este mai bine decat cu F.B. si L.S. si locuind asa cum am descris. Chinuit, 24 ore din 24 timp de 10 luni.
O zi dupa alta trec identice. Mai intai rutina vizitei medicale din fiecare dimineata. Medicul se opreste in usa si intreaba cu voce de stentor daca are cineva probleme. Din vocea lui razbate tot atata interes, ingrijorare ca si cum cineva ar intreba cum se ajunge la gara.
Dimineata, de la 7 la 9, corectez si completez manuscrisul. Dupa ce-i
dau forma finala (?), intr-o zi de marti sau joi (am inca de luat salariu) ajung si la A.A. sa le las un exemplar. In rest, somn cat incape, seara mai citesc sau televizor. Cu agenda langa mine daca mai “pescuiesc” ceva din ce vad si aud. Impresii, idei, un cuvant, o expresie, propozitie. Tot cu agenda si condeiul la capatai stau in pat; se intampla des, pana adorm, sa gasesc ceva de notat. Parca este mai dulce dependenta asta.
Dimineata si seara trebuie sa-mi completez mesele. Cu lapte si branza aduse de infirmiere din gospodariile proprii. Iar intre mese biscuiti “populari”.
Acum, pana la primirea banilor pe prima luna de concediu medical, mai am 80.000 pentru trei saptamani. Visteria mi-a secat cu transporturile in Bucurestii Noi, Balaceanca. Sper sa nu fie nevoie sa sacrific (pe mai nimic) tranzistoarele cele mici, radiourile. De cele mari nu ma despart.
Dumineca, 24 octombrie 1999. La multi ani ! Am 58 de ani. 56 si 57
i-am aniversat tot aici, printre “nebuni” (mai buni decat multi dintre cei de afara). Craciun, Revelion, Paste la fel. Mai mereu incerc sa fug de visele (iluziile) mele de teama ca nu se vor implini sau, dimpotriva, se vor implini si voi ramane fara ele. Multumita unei infirmiere ce sta de paza la usa medicului de garda am reusit sa dau telefon mamei sa-I multumesc pentru constitutia mea robusta – desi, mult mai tarziu aveam sa-I contest acest merit punandu-l in seama Altcuiva. Am cumparat pentru salonul in care ma aflu si pentru infirmiere 3 bidoane mari de Tutti Frutti fara sa le spun motivul, am dat 3 pachete de tigari unui pacient care fuma chistoace si “penale” in ultimii trei ani de cand il cunosc (si pe care nu l-a viziat nimeni niciodata). Pentru a sarbatori cei 58 de ani cat si cei 6 de abstinenta dar si pentru ca una dintre recomandarile A.A. suna: “azi imi voi exersa sufletul in doua moduri. Voi face cuiva un bine si nu voi lasa sa se stie cine l-a facut dar
nu conteaza daca cineva stie totusi; nu voi arata nimanui ca sufar chiar daca cineva ma va rani, azi nu voi arata aceasta”. Si, ca si cum ar fi fost langa mine, nu as putea sa-mi dezamagesc prietenii, n-as putea sa-I las sa vada in mine mai putin decat vreau eu sa fiu. Dupa asta ma conduc si ma voi conduce.
Luni, 25 octombrie. A aparut in salon un nou venit. Un rrom de vreo 45 de ani, obraznic, tupeist, provocator. Cer sa fiu mutat in salonul 5. Aici l-am regasit pe Lorenzo (oligofren – mi-a aratat o reteta) si pe Geni (mongolism, sindromul lui Dawn, trizom 21 – conform noului meu Dictionar Psihologic Larousse achizitionat de curand din dorinta de a afla noi informatii despre psihic). Acum imi dau seama pentru ce s-a mirat doctorul cand m-am cerut la salonul 5. De cand a venit in salonul 5 (acum trei saptamani) Geni – mi-au povestit infirmierele – n-a mancat mai nimic. Acesti bolnavi sunt foarte atasati de mamele lor iar a lui a murit. Daca I se da cu lingura in gura, scuipa. Stie sa coboare din pat sa faca pipi la olita (pe care o desertam noi) si spune doar “sete” si “mama”; cand aude muzica (sunt mereu cu radioul deschis) bate din palme si rade (ranjeste). Dar la nervi (cand nu este lasat in apele lui) varsa continutul olitei in mijlocul salonului. Biata faptura n-are vreo vina ca s-a nascut, nici ca mama l-a adus pe lume dupa
ce ea implinise 40 de ani. Dar nici n-avea sa afle ca asemenea bolnavi nu ating 40 de ani.
Mi-am dat seama ca este pregatit sa “decoleze” cand am inceput sa-l ajutam sa coboare din pat pentru necesitati fiziologice. Laptele cu cacao si zahar pe care I le dadusem
dintr-o sticluta de plastic cu dop gaurit ii intra printr-un colt al gurii si-I iese prin celalalt pentru ca nu mai inghite. Ca pe vremuri pisoiul muribund pe care-l oplosisem in apartamentul din Drumul Taberei. Lui Geni i-am aprins lumanari de cum am vazut ca ramane cu ochii intredeschisi si rasuflarea tot mai greoaie. Respiratii agonice inainte de exitus. Empatia sta la baza intelegerii si identificarii psihologice a celorlalti.
Lorenzo a fost plecat sa-si ia pensia. Si-a oprit numai pentru el 160.000.Ce o mai fi dus acasa ? Intr-o saptamana i-a dat gata: pliculete de nes, de seminte, tigari… . Boala lui tine de ereditate dar si de mediu. Lorenzo a capatat de la rudele lui Geni (pentru ca l-a ingrijit) 100.000; iarasi i-a papat in cateva zile. Dupa decesul lui Geni salonul a trebuit formolizat si pe noi ne-a mutat in salonul 3. Aici am gasit un paranoic. Istrate Ion al nostru, de cand se trezeste, peroreaza, revendica – pornind de la premise false dar coerent – a facut o fixatie pentru religie, vine cu argumente din carti sfinte, spera in Apocalipsa… totul e sa ai grija sa nu-l ranesti in susceptibilitate, sa-l rabzi sa vorbeasca si, din cand in cand, daca o ia razna prea tare, sa-l intepi cu o intrebare al carei raspuns, nefavorabil lui, sa si-l dea singur. Paranoicii atrag atentia prin orgoliul lor nemasurat, prin rigiditate psihica, mefienta (neancredere) generala, hipersensibilitate si gandire paralogica. Persoana este incapabila sa suporte o situatie traumatizanta, regreseaza pana la un stadiu primitiv al dezvoltarii afective.
Joi, 18 noiembrie 1999. Ne-a parasit si mama. La 90 de ani. Infarct miocardic masiv – i-a plesnit inima. Pe fondul, mai vechi, al unei cardiopatii ischemice. S-a stins in liniste, n-a durat mult.
Luni, 22 noiembrie. La crematoriul Cenusa. Cu preot. Dorinta ei: ii era sila de viermi. La parastas, in Bucurestii Noi, prieteni, rude. Verisoara de la Constanta, Ica.
Miercuri, 1 Decembrie 1999. Zi nationala. Mai am de zabovit aici o luna si ies la pensie din nou. Dar unde plec ? Ii spun lui E. ca nu vreau sa mai depind de Gichi. N-am gasit gazda. Dar ce, sunt obligat sa plec ? Boala este boala.
In salon cu mine este Miclos. Cleptoman marunt intr-o tara cleptocratica. Imi subtilizeaza doua pachete cu tigari. Desi are 5 pachete de BT. Este, totusi, explicabil. A fost crescut de la varsta de 2 ani intr-un orfelinat. De atunci isi cauta sufletul pereche. A reusit, totusi, sa termine la subingineri, sa aiba un apartament proprietate si sa iasa la pensie. Doar ca a facut neghiobia (si ea explicabila) sa se insoare cu a patra nevasta. De data asta a nimerit peste o tiganca mult mai tanara ca el (si de doua ori ca gabarit) care l-a potopit cu proprii ei copii – flacai mari care, cu totii, s-au cuibarit in apartament iar pe el l-au internat. Ii consuma pensia si o data pe luna cineva din copii vine sa-I “prelungeasca” internarea si sa-I aduca cate ceva. Miclos stie ca nu mai are dreptul sa spere, stie pentru ce se afla aici si, de cate ori poate, nu-si ia medicamentele. Tace tot timpul. Autism ?
Vineri, 3 decembrie. Ora 13,00. La intreprindere. Abia am primit certificatul medical acum 2 ore. Astept casiera sa iau banii. 1.204.000. La 17,30 ajung la spital. Aflu ca a fost fratele la mine. Si-a sacrificat o dupaamiaza de odihna venind direct de la spital. Mi-a lasat pe noptiera 30 fiole cofeina, 10 pachete Carpati, Kaiser, parizer, paine si 300.000.
Si eu mi-am cumparat o cutie de cofeina (100 buc.) si 180 pachete de Marasesti. De la angro. Asa ca, langa cei 300.000 lasati de el, am adaugat 200.000 (pretul estimativ al celor cumparate de el) si i-am trimis inapoi.
Vineri, 10 decembrie. Mos Nicolaie. Am daruit 7 pachete de tigari celor care fumau chistoace.
Dumineca, 12 decembrie. Bucurie mare. Ma viziteaza Gheorghe, Viorel, Sasa. Schimbam idei, impresii timp de trei ore. Ii tratez cu nes si Cola.
Marti, 14 dec.1999. Am dat Marianei Chirita (infirmiera) 240.000 lei sa cumpere brad si podoabe; cand cumpara pentru familia ei sa cumpere si pentru noi. Nu pot sa las trecerea in 2000 fara ceva deosebit.
Dumineca, 19 dec. 1999. Mariana a adus brad, instalatie beculete, 12 globuri, cate trei din rosu, galben, albastru, verde, artificii. 190.000. I-am lasat restul ei. Nu mai are bani si pustiul ei isi doreste o masinuta.
Luni, 20 dec. Probabil ca E. a facut imprudenta s-o ia cu el pe R. la aniversarea absolvirii facultatii. Au participat si doi dintre medicii de la Balaceanca. N.T. si C.P.. Azi m-a intrebat N. cu ce se ocupa R.. Am certitudinea ca iar nu s-a putut stapani sa-si arate competenta in indiferent care problema. Cum a mai facut si in ocazii cand eram de fata.
Marti, 21 dec. Sa ma prinda Craciunul si Revelionul fara televizor ?! Este defect si am gasit un centru Radio Progres pe harta Buc., in Pantelimon. Tehnicianul imi demonstreaza ca aparatul este bun dar nu stiu sa-l manevrez; ii dau 50.000 si nu-si opreste decat 20.000. Onoare lui. I-o si spun.Am mai cheltuit in Piata Delfinul inca 350.000.
45.000 apa de colonie COBRA (Paris, contrafacuta) dr. C.P.
30.000 cofeina
25.000 suport brad
100.000 globuri brad, figurine
25.000 ceas desteptator pt. infirmiere tura noapte
20.000 ceas de mana (plastic, afisaj) Mariana Chirita
70.000 mezeluri

Am ramas cu 100.000 (20 pachete tigari Marasesti). Mi-ar mai fi trebuit bani pentru baterii radiouri.
Vineri, 24 dec. La ora 9 am obtinut de la dr. N. certificat medical. La 11,00 eram la casieria intreprinderii.
400.000 prima
1.200.000 salariu
Agenda pe anul 2000 de la Gichi
Am cheltuit: 40.000 taxi (piata 1 Mai – piata Delfinului)
54.000 cosmetice pt. asistente si infirmiere
200.000 dr. N.T., dr. C.P. si asistenta sefa
700.000 bacanie Balaceanca: 10 paini, salam Sibiu, pateu ficat, plicuri seminte, 20 portocale, 5 pachete Marasesti, 5 ciocolate, un tort ciocolata
Sambata, 25 dec. Dupa 1.01.2000 trebuie sa ma externez. Dar n-am unde locui. Toate promisiunile au ramas in stadiu de promisiuni. Cred ca E. a rezolvat cu femeia care ii ajuta in gospodarie. Doina Iordache. Are doua camere pe care le ofera cu 300.000 lei/luna. Lemnele pentru incalzire ma privesc pe mine.
Plec, iarasi de buna credinta, la “menajera” familiei.
6 februarie 2000 – Una dintre infirmiere are fiul somer dar propietar al unei Dacii. Negociez cu el cat imi ia pana in comuna Voluntari. Ma incarca cu toate bagajele. Ajungem. Dar in marginea comunei dupa 1 Km. de strada (Gh. Doja) care duce din soseaua Colentina in marginea opusa a comunei. Sunt 14 gospodarii despartite de restul comunei printr-o groapa de gunoi. Familia Iordache (Doina si Vasile) are doua fete. Una de 20 de ani care nu gaseste servici, cealalta de 16 care vrea sa ajunga manechin de moda (modeling, mai nou) dar sta foarte prost la toate materiile clasei a VII-a. Pana una-alta urmeaza un curs de frizerie, coafura, manichiura. I-am explicat ca, orice calitati ar avea, fara scoala (instruire) n-are sanse. Doua saptamani m-am chinuit s-o lamuresc. Total refractara, ca pe vremuri Georgiana.

duminică, august 10, 2008

Confesiunile unui Toxicoman (VIII)

Cea mai mare forta: IUBIREA
Cel care este filozof
Dar nu cunoaste iubirea devine indiferent;
Cel cu simtul raspunderii
Dar caruia ii lipseste iubirea ajunge tiran;
Cel cu simtul datoriei
Dar caruia-I lipseste iubirea devine dur;
Cel cu simtul dreptatii
Dar care nu iubeste devine inflexibil;
Cel care are simtul adevarului
Dar nu iubeste devine inchizitorial;
Cel care are simtul ordinii
Dar nu cunoaste iubirea devine maniac;
Cel care are simtul onoarei
Dar nu stie sa iubeasca devine orgolios;
Cel care are cultul sinceritatii
Dar nu simte iubirea devine insolent;
Cel instruit
Dar care nu cunoaste iubirea devine pretentios;
Cel inteligent
Dar care nu cunoaste iubirea devine cinic;
Cel amabil
Dar care nu stie sa iubeasca devine ipocrit;
Cel care este competent
Dar nu simte iubirea devine exigent;
Cel puternic
Dar care nu stie sa iubeasca devine violent;
Cel care are in posesie averi
Dar nu iubeste devine avar;
Cel credincios
Dar caruia ii lipseste iubirea devine fanatic;
Vai celor zgarciti cu iubirea
Caci din cauza lor piere lumea.
Avem cu totii nevoie de celalalt pentru a fi fericiti,
Fericirea se daruieste si se primeste.
Pe scurt, la serviciu cautam din rasputeri sa ma acomodez, sa ma adaptez, sa fiu rezonabil. Dar nu-mi puteam depasi cu prea mult propriile limite. Ar fi insemnat lipsa de demnitate, impacarea cu furtul, minciuna. George Bernard Shaw spunea ca omul rezonabil se adapteaza lumii care-l inconjoara, cel nerezonabil se incapataneaza sa adapteze lumea potrivit credintelor sale – iata de ce orice fel de progres depinde de oamenii nerezonabili. Aceste cuvinte ale scriitorului englez mi-au readus in minte o povestioara care ilustreaza perfect afirmatiile de mai sus. “Pe lespedea unei capele a unui episcop, la Westminster, scria: cand eram tanar si liber si imaginatia mea nu avea limite, vroiam sa schimb lumea. Pe masura ce imbatraneam si deveneam mai intelept am descoperit ca lumea nu vrea sa se schimbe asa ca am hotarat sa privesc mai putin departe si anume sa-mi schimb doar tara. Dar, si ea, parea de neclintit. In amurgul vietii, intr-o ultima incercare disperata, am incercat sa-mi schimb doar familia. Pe cei apropiati mie; dar, vai, nici ei n-au vrut asta. Iar acum imi dau seama ca, daca, m-as fi schimbat pe mine mai intai, atunci, prin acest exemplu, mi-as fi schimbat familia, incurajat si insufletit de ei, as fi gasit puterea sa-mi fac tara mai buna. Si, cine stie, poate as fi schimbat lumea.
Mie, celui care scrie, mi-a fost dat sa ma schimb datorita grupului A.A. si a unui anume fond sufletesc. Dar am ramas un nerezonabil. Un inadaptat. A te adapta, in zilele noastre, a fi modern (in pas cu moda) inseamna a nesocoti cel putin cateva din prescriptiile Decalogului.
“Esenta modernitatii pretinde omului sa fie intotdeauna in pas cu tot ce apare ca nou, mai recent, mai original, mai arbitrar, mai in afara cararilor lasate in urma lor de oamenii care ne-au precedat si care, pana acum, ne-au ghidat pasii. Iar in absenta acestor urme, fara o ancorare in Duhul (Credinta) prezentei lui Dumnezeu, drumul pe care mergem se prabuseste in abis – el este deja in abis.” (H.R.P. – O.M.)
Revin: sunt un inadaptat, nu pot schimba lumea, tara, familia nici macar prin exemplul propriu. Nu s-a putut. Dar asta nu inseamna ca voi invata sa fur doar pentru ca traiesc in cleptocratie, sa mint, sa iubesc nedreptatea. Voi continua sa-I iubesc ca pe frati si, in aceeasi masura, sa-mi fie mila de ei ca oameni bolnavi.
Continui sa merg la fiecare intrunire A.A.. Mi-au lipsit mai intai un an, apoi 16 luni. Dupa fiecare intrunire mergem cativa la garsoniera care ma gazduieste temporar sa continuam discutiile mai putin protocolar.
Un nou venit la intruniri. Peter. Din familie mixta, de prin Ardeal. Situatie materiala de invidiat. Se declara, totusi, alcoolic. Ne spune, printre altele, ca el niciodata nu si-a propus un singur pahar, de la inceput intentionand sa se imbete. Numai in asemenea stari ii veneau idei stralucite, avea impresia ca este buricul pamantului iar senzatiile nu se puteau masura prin cuvinte. Pe atunci nu stia ca poti, foarte usor, ajunge la limita dintre genialitate si autodistrugere. Deosebirea dintre triumf si dezastru. Cand ne-a intalnit prima data P. avea o abstinenta de doar 4 luni. Mi-a promis (si s-a tinut de cuvant) sa-mi transcrie pe o discheta de calculator manuscrisul. Mi-a adus chiar patru exemplare din manuscris.
Teoria mea despre amprentele lasate in noi, inca dinaintea nasterii, prin ADN-ul ciorchinelui de celule mostenit de la inaintasi in lungul sir de milenii iar dupa nastere de catre educatie, mediu si chiar orice gand, oricare fapta asupra sufletului (constiintei) si psihicului – dar numai comportarile si consumrile cronice (pe mai multi ani) pot conduce la mutatii genetice in toata fiinta (sufleteste, psihic, fizic).
Cumpar de la Club vreo 40 de titluri din colectiile War, Mercenari, Cainii Razboiului. In cautare de eroi pozitivi puternici. Si ce aflu ? Crima, motivata sau nu, exista in sangele omului (gena) si creaza dependenta. Ca orice alta activitate desfasurata timp mai indelungat. In rest, maculatura. La propriu si figurat. Hartie de ziar, prost traduse, prost tiparite, dupa o prima lectura foile se desprind ca frunzele toamna. Mai bine !
Mereu vom jindui dupa ceva vazut la altii. De fapt, fiecare are ce merita: orgoliul, vanitatea, infatuarea sunt pacate grele, mortale, ca si hotia, lenea, crima, violul. Mandria merge inaintea pieirii si trufia inaintea decaderii. Caracterul nostru e intemeiat pe un complex de deprinderi. Semeni un gand culegi o fapta, semeni o fapta culegi un obicei, semeni un obicei culegi un caracter, semeni un caracter culegi un destin. Deprinderile sunt factori activi in vietile noastre. Structuri permanente, de cele mai multe ori inconstiente, ele vor exprima in mod constient, zi de zi, caracterul si, tot ele, ne determina eficienta sau ineficienta. Deprinderea este locul geometric al cunoasterii, abilitatii si dorintei.
La servici am inceput sa-mi dau seama cum stau lucrurile. Avand nevoie de fratele meu, Gichi m-a varat, la biroul investitii, pe gatul inginerilor Fazekas si Laura fara sa fi fost nevoie de mine. Acestia, in schimb, fac tot posibilul sa-mi dovedeasca inutilitatea. Adica sa ma conving singur cat de inutil sunt pentru ca nici Gichi nu este iubit. Mai degraba dispretuit si temut. Are si o fizionomie inchizitoriala pe care nu se poate citi nimic in afara unui rictus nervos. S-o fi studiat in oglinda ? Joaca o carte mare, riscanta, ii trebuie nervi de otel si multa stapanire de sine, pe care nu le are. Rictusul (ticul) din coltul stang al gurii spune multe. Ticurile se capata in anume imprejurari. Rezista, deocamdata. Pentru cata vreme ? Desi ne-a pus pe toti, de la mare la mic, sa semnam un angajament de fidelitate. Salariile au ramas nemodificate de multa vreme, dividende mici pentru actionarii marunti. In schimb, miliarde aruncate pe constructii noi si repararea altora ca sa poata justifica furtul din banii tuturor.
“Achizitiile”, reparatiile, constructiile nu se vor opri decat odata cu “decesul” celui ce ia deciziile. Ca sa nu se opreasca suvoiul (torentul, cascada) de bani spre anumite buzunare, cum nu exista nici sindicat…?! Dar in mintile fertile ale barbatilor (de la o vreme si ale femeilor) fermenteaza veleitati si, cu cat inteligenta este mai redusa, cu atat ambitia este mai mare, mai devreme sau mai tarziu unuia dintre oamenii lui I se va urca la cap pofta de marire si se va rascula. “Puterea tinde sa corupa iar puterea absoluta corupe in mod absolut. Cine are putere doreste inca mai multa iar mult nu inseamna niciodata destul, cand e vorba de putere.
Luni, 31 mai 1999 - Stanciu, propietarul, repara cu un instalator, inca de joi si tot n-a terminat in baie. Apoi vrea sa puna gresie si faianta. Aveam sa aflu ca are de gand sa vanda garsoniera ca sa nu o imparta cu sotia.
Pentru ziua de nastere a lui E. un parfum Crossmen. La intrunirea A.A. numai 5 insi (dintre care 3 nou internati). Peter si cu mine.
Apartamentul in care am copilarit si in care acum stau parintii, Eugen cu familia lui, a fost revendicat de propietar si castigat. Ai mei trebuie sa se mute. E. a gasit casa (parter, etaj, mansarda) la curte. Undeva prin Bucurestii Noi. Am fost in recunoastere.
15 iunie 1999 – O tot rog pe ing. Laura sa-mi marcheze materialele de consum din bonurile de miscare din gestiuni. Numai cele folosite de firma Babos Mircea. Sau trebuie sa inteleg ca este o munca inutila. Si daca fac lucrarea si daca n-o fac, toata lumea stie cum stau lucrurile.
Il voi ruga pe Gichi sa-mi dea altceva de lucru. Intr-un loc cu mai putina (sau deloc) dependenta de altii.
Si F. si S. (desi pregatiti professional) sunt zero la capitolul “spiritual” (nu neaparat in sens religios) “oricat de puternici am fi si oricat de bine am trai din punct de vedere material, tot barbari ramanem, am uitat ca inteligenta noastra formata de mostenirea Greciei Antice si de Evul Mediu crestin, are cu necesitate doi plamani: cultura si tehnica. Cancerizand cultura prin profesarea unui suprematism al tehnicului, inteligenta a ramas sa respire cu un singur plaman, amenintat si el, prin simpatie, de sufocare” (H.R.P.- O.R.)
In cazul celor doi (si nu numai al lor) si al tuturor acelora care nu vad nimic in afara profesiei se poate ajunge la pierderea agerimii pentru tot restul activitatilor ce nu tin de profesie. Ca o lama polizata prea des. Din cauza suprasolicitarii pot reactiona exagerat la cea mai mica amenintare. Nici macar nu se mai pot amesteca in siguranta printre oamenii de pe strada. Si, mai ales, cand gestioneaza o criza morala, fraude de proportii – cum sunt sigur ca se intampla de un an, de la infiintarea “departamentului investitii” (pentru a nu se mai plati dari statului).
A te preocupa in prea mare masura de una si aceeasi problema, ca unica preocupare si singura prioritate – timp de multa vreme – este a dobandi o dependenta. Este ca si cum te-ai scalda in razele fierbinti ale soarelui 16 ore pe zi pana cand ajungi sa urasti lumina si caldura cel putin tot atat de mult ca intunericul si frigul.
Sunt 4 candidati care-si disputa sefia. Director General si Presedinte al Consiliului de Administratie. Toti sunt actionari majoritari. Panait, Dumitrache, Matache, Florescu. Fiecare “patrician” cu “clientii” lui. L. este a lui Dumitrache, F. este al lui Panait. Sau asa crede naivul Panait. Toti, insa, cunosc “miscarile”. Dintr-un motiv sau altul buboiul va sparge. L.S. trebuie sa fi cunoscut destule dedesubturi ca sa obtina decizie scrisa si semnatura pentru hrana maidanezilor din incinta si prezentarea lor la veterinar. Hartie aratata mie – cu emfaza – din prima mea zi de lucru. Semnatura pentru acordarea unei sume confortabile in vederea hranirii, castrarii si vindecarii haitei depozitului.
Joi, 19 iunie. Mi-a dat telefon mama sa-mi spuna ca tot ce am avut depozitat la ei in pivnita si camaruta (lucruri si mobilier ramas de la mama lui Paul) le ia femeia lor de serviciu acasa, in comuna Voluntari. Tot femeia primeste si lucrurile (inclusive mobila) ce nu pot fi luate in casa din Bucurestii Noi. Care casa este pe trei sferturi a soacrei, Dorina (si-a vandut apartamentul de 4 camere din Primaverii) si isi transporta toata mobila si toate lucrurile in noua locatie. Pe mine ma lasa in c… gol. Presupun ca este pedeapsa gestului meu de a renunta la propria garsoniera.
Nu mai condamn pe nimeni si nimic. Fiecare are forma lui de nebunie care-l ajuta sa supravietuiasca presiunii extraordinare a stresului. Parca ce altceva este dependenta ? Fiecare dintre noi isi creeaza o dependenta. Unele nocive, antisociale.
Miercuri, 30 iunie 1999. Ieri mi-a adus Peter discheta si patru exemplare. Astazi, venit de la serviciu, n-am putut intra in casa. Inauntru se blocase propietarul. “-Nu te mai las sa intri pana nu stau de vorba cu fratele.” De la telefonul administratorului il sun pe E.. Dupa un sfert de ora imi comunica invinuirea de a-l fi parat la politie. Da, venise sectoristul si ma pusese sa dau declaratie scrisa. Daca ii sunt cumnat lui S.M., daca am contract de inchiriere cu propietarul. Ulterior am aflat ca fusese luata declaratie si de la administrator. I s-a lasat o citatie sa se prezinte la sectia de politie. Asa ca E. m-a chemat sa stau la ei peste noapte. Seara, in Bucurestii Noi, am aflat ca lui S. ii daduse papucii concubina la care locuise si, obligat, venise peste mine.
Joi, 1 iulie 1999. Aseara m-am chinuit pe o bancheta de lemn (1,20/0,30) din bucataria lor. Covrig, ca un maidanez. Am facut o ora dus si alta intors la serviciu. Mi-a dat propietarul 200 USD (din 450 rest cat nu locuisem la el)
Luni, 5 iulie. Iar am dormit la E.. De data asta pe o canapea, in living. E vorba sa ma mut intr-un apartament detinut de o prietena a Micsunicai (fina parintilor mei). In Militari, pe langa Piata Gorjului.
Marti, 6 iulie. Am fost cu Micsunica si prietena ei, Julieta, sa vad apartamentul din str. Ion Manolescu. Trei camere confort II in curs de renovare, la etajul X. Fara unele ferestre, unele usi spre balcoane. Camera pe care mi-am ales-o (sufrageria) are o canapea si doua fotolii extensibile. Este singura mobila din casa. Tevi la vedere peste tot, mai ales la bucatarie si in baie. Partial zugravit, restul in curs. Peste tot var si moloz. Imi cere 600.000 pe luna. N-are bani pentru materiale asa ca ii prinde bine. Ii lucreaza pe gratis prietenul fiicei si fratele acestuia. Amandoi sunt studenti in vacanta.
Miercuri, 7 iulie. Impreuna cu Liviu – singurul din A.A. care s-a oferit – am carat, cu o furgoneta, tot ce aveam la Stanciu. Pe drum, la second hand, imi cumpar cel mai ieftin televizor color (Ferguson) si un frigider mijlociu Whirlpool. Un million plus unu opt sute.
Fiindca Julieta a cumparat apartamentul cu mai nimic de la o familie amarata si numeroasa, cu datorii la bloc de 9 milioane si energia electrica sistata – dupa ce a platit si datoriile, a ramas fara bani.
Marti, 13 iulie. Zi de salariu. A venit si Julieta sa caste gura. N-am scapat si a trebuit sa-I cumpar chit pentru geamuri si niste gresie.
Marti, 27 iulie. I-am explicat lui E. pentru ce nu mai pot lucra acolo. Cu hartiile in fata. Documentatie.
La servici sarcini in plus. Centralizarea materialelor. Paralel, cataloage – bonuri de consum. Si sa normez munca celor 14 muncitori de la intretinere. Masuratori la viitoarele obiective de investitii, pe masura ce se deruleaza lucrarile. La toate trei zonele comerciale: Giurgiului (Vigoniei), Leordeni, Plevnei. E limpede ce se vrea. Sa ma astampar, sa uit de treaba inceputa cu firma B.M.. Sa nu mai am timpul necesar pentru asa ceva. Dar am un argument teapan. Nu ma pot ocupa eu. Daca as fi vreun inginer cu experienta sau macar stagier si as avea un autoturism al meu sau al intreprinderii (cum are Fazekas) tot n-as putea supraveghea si culege date de la cele trei zone. Se confirma cat am fost de pripit renuntand la pensie de gura altora.
Dumineca, 15 august. La intoarcerea acasa constat ca geanta mea portocalie are fermoarul desfacut si borseta cu buletinul de identitate, ochelarii pentru citit, brichete cu cuart neantrebuintate, ceas de mana mecanic Racheta, 100 dolari, 150.000 lei, …nu pot nici macar declara disparitia lor fiindca nu am domiciliu. Unde sa fi fost furat ? Tramvaiele 20, 41, masina 368, piata Gorjului ?
Luni, 16 august 1999. A primit mama un telefon. Borseta a fost gasita sub o banca, la o gradinita din cartierul Militari. Dar numai hartiile, buletinul, ochelarii, pieptenele.
Miercuri, 18 august. De la servici dau telefon mamei. Daca o suna E. (de peste granite) sa-I spuna sa se gandeasca pana la intoarcere la reintegrarea in pensie.
M-a prins L.S. mestecand in timp ce lucram la birou. “- De aia sunt patate dosarele !” I-am aratat ca mananc paine goala. Nu pateaza. A-nchis botu’. Caci paine goala mananc la servici din ziua in care m-am angajat. Abia seara, “acasa”,
mananc niste parizer, toba, branza. Am si uitat ce este o masa calda. Asa cum era ea la spital, acum 7 luni.
Joi, 19 august. Am o constipatie rebela. Sarea amara de pe vremuri n-o gasesc nici in farmacii si n-am gasit-o nici la spitalul “Gh. Marinescu” unde, altadata, aveau. Acum li se da Ciocolax (cand au). Iau supozitoare. Dupaamiaza aud ciocanituri in usa de la intrare. Iar n-am deschis; n-am nici un drept sa locuiesc acolo sau sa dau explicatii in locul propietarei cu privire la inundarea vecinului de la 9 prin scurgerea de la baie (si ea) defecta.
Sambata, 21 august 1999. Gichi coborand din Volvo cu sofer, in vizita de lucru. Ma intreaba ce lucrez. Incep sa cred ca avea dreptate doctorita – sefa comisiei de expertiza – cand imi spunea sa ma gandesc bine inainte de a renunta la pensie dand-o pe salariu.
“Fereste-te de mania celui rabdator ! (Joseph Dryden). Capeti, cu timpul, unele deprinderi printre care si o manie calma, determinata, puternic motivata si disciplinata, cea mai mortala dintre toate. Asta si, in plus, capacitate analitica.
Este o concluzie extrasa din amintirile copilariei si adolescentei cand, adesea, rabdam mai mult decat altii dar, cand izbucneam… .
Marti, 24 august. M-am sculat la 3 dimineata. Pe rand, cofeina, tigara, supozitoarele. Oricat ma straduiesc,datorita varului cu care este impregnate fiecare centimetru patrat din locuinta, ma simt (si chiar sunt) mereu prafuit. Pompa cu var si-a facut datoria cu prisosinta. M-as apuca sa spal linoleumul (am mai facut-o) dar apa ar ajunge (iarasi)la apartamentul de sub mine si ar fi si de prisos. Mai au de stropit o data cu var. Adica vreo 4 pompe sau 40 litri de var hidratat.
M-am apucat sa var obiectele personale in 4 saci din rafie. Carti (un sac), masina de scris defecta, diverse maruntisuri. Pregatit ca si cum ar trebui sa parasesc locuinta intr-o ora. In timp ce varam in saci ma gandeam sa-I spun totul lui Fazekas: de unde am plecat si unde am ajuns. Pe de o parte linistea spitalului, siguranta unui acoperis, mancare gatita. Eram alaturi de alti marginalizati. 450 pensia din care imi ramanea jumatate, lucram la masina de scris ce-mi placea (era rugaciunea mea zilnica), ma odihneam cand vroiam, nu pierdeam 2 ore zilnic cu drumul, departe de zgomotul si inghesuiala lumii nebune, de afara, care se crede sanatoasa. Nimeni nu ma “calca pe bataturi”
Pe de alta parte un salariu cat trei pensii dar nu-mi ajunge, incertitudinea zilei (si locuintei) de maine, stiva de Mopeti si monstri (Goya) ce se socotesc normali si trebuie sa-I suport.
In dimineata asta (pe Vigoniei) l-am intalnit si pe bunul
doctor Chiriac. Probabil locuieste in apropiere si se indreapta spre B. cu mijloace RATB.
L-am intalnit dupa 9 luni. Predestinare ? Presentiment ? Simpla coincidenta ?
L-am sunat pe Liviu. Pot depozita la el cei 10 saci si 5 valize. N-aveam s-o fac si rau mi-a parut !
Am cerut lui L.S. sa-mi procure, prin referat lunar, doua caiete studentesti de matematica. Caietele n-au venit. In schimb, s-a cerut si s-a adus filtru cafea, set 6 cesti cu farfurioare, borcane de nes, frigider Daewoo, scaune ergonomice (fix si mobil) – toate pentru protocol si L.S.. Nu-si mai poate aseza tartita decat pe scaune speciale. Conducerea iubeste investitiile, crezand ca este iubita.
Dumineca, 29 august. Ieri, la intrunire, am fost vreo 20. Ma conving din ce in ce mai mult ca numai cu cativa oameni dezghetati nu se va face mare lucru. Doar o minune ar putea schimba lucrurile in bine.
Liviu si Peter, amandoi inteligenti peste medie, buni profesionisti in meseria lor, plini de viata, sufletul oricarei intruniri la care participa. Ascund sub zambete minti ascutite ce inregistreaza totul. Bune si rele, fara a pierde amanuntele. Amandoi fac parte din putin numeroasa elita a grupului. Ar fi fost niste psihologi (politisti, avocati) de prima mana, de succes. Si ei s-au plictisit sa auda ineptiile unora loviti de egocentrism.
Luni, 6 septembrie 1999. Sambata, 9,30-10,00, pe o ploaie torentiala, asteptand tramvaiul 41. Apoi pe 20. Ud pana la piele, cu pantofii plini de apa, in Bucurestii Noi. Mama n-a avut timp sa vada cum arat; m-a oprit doar sa dau un telefon
asa cum a mai facut-o: impulsurile costa. Nici macar un prosop sa ma usuc.
Parastas de 6 luni pentru bunul prieten Petrica (Beres). Iubit de noi toti. Nu stiu unde are loc parastasul. Tot “Florica” (mama) imi interzice accesul la telefon. Viata noastra de adulti este, in mare parte, influentata de pierderile si suferintele indurate in copilarie si apoi in restul vietii.
Telefonez, totusi, pana la urma, Julietei sa o anunt ca acasa se umple ligheanul cu apa de la ploaie si il inunda pe vecin. Apoi lui Viorel. Imi raspunde sotia ca parastasul este, mai intai, la biserica (n-am timp sa ajung) apoi la Bucur Obor, acasa la cel plecat.
Din Bucurestii Noi inapoi la Bucur Obor. Gabi (vaduva) ma vede bun de stors si-mi da o flanela de corp si o camasa albastru-siniliu (ca ochii celui plecat). Desi (a vazut) n-am avut bani pentru o floare sau lumanare.
Aici mi-am gasit toti prietenii. Erau si rudele celui plecat pe care le mai intalnisem in noptile priveghiului. Cu totul, vreo 40 de insi. Apa minerala, Fanta, Cola. Si mi-am rezolvat pranzul. Cu pachetul ce ni s-a dat fiecaruia am rezolvat si cina. Sa-I fie tarana usoara ! Toti l-am iubit si nu-l vom uita.
Sambata, dumineca – cura de somn, televizor, haleala. Ploaia nu m-a afectat nici cu un stranut. Bine ar fi sa se dea banii maine. Am terminat tot: paine, tigari.
Joi, 9 septembrie 1999. Nu s-au dat salariile. Am ramas fara un sfant. Cu lipsa unora m-am obisnuit dar macar de-as avea paine si tigari. Asa ca iar mi-a dat mama vreo 50 de mii.
Luni, 13 septembrie. Sambata am fost la Costel S. profesorul de la Politehnica. L-am vizitat si in speranta ca-mi va gasi o camera la gazda in cartierul lui. Locuieste pe Minervei, o strada laterala din soseaua Chitilei. De la Costel, la Gheorghita (A.A.) in cartierul Militari, Drumul Timonierului. O garsoniera cu baie igrasioasa, la etajul 8 al unui bloc de garsoniere. Garsoniera de burlac, mai curata decat a mea cand o aveam. Captusita cu carti pe doi dintre peretii camerei. Matematica (este matematician), filosofie, beletristica (de factura). Il iau cu mine sa vada unde si cum stau. A ramas sa priveasca la televizor. L-am trtat cu mezeluri, pepene, Cola, struguri.
L-am invitat si pentru dumineca sa vedem impreuna Formula 1 (Monza). Mi-a spus ca are treaba. Banuiesc ce o fi fost in mintea lui. In afara disconfortului provocat de conditiile mele de locuit, melcul din el scosese capul din cochilie, cu antenele pipaise mediul ce I se oferea si hotarase ca nu-I convine. S-a retras, din nou, in casuta si s-a izolat. Ce n-as da sa pot face ca el ?! Eu insumi incerc acest sentiment dar mai profound, mai accentuat – nu pentru ca as suferi de agorafobie. Gheorghita are unde se retrage. Mie imi revine “sarcina” (pentru inca o perioada) sa ma fac pierdut printre dezmosteniti. Daca asta este voia Papusarului Suprem ?! La urma urmelor toti suntem supusi incercarilor, avem o cruce de purtat. Pentru unii usoara, pentru altii coplesitor de grea. Viata, pentru tot ce este celula vie este un sir de incercari intrerupte numai de “decolare”. In rest, exista numai doua momente imporante: inceputul chinurilor si sfarsitul lor. Deaceea, nu sunt de acord ca ar putea exista, in alta lume, un iad. Ce poate fi mai rau decat “jocul divin” pamantean ?
Dumineca, mai intai la Costel S.. Aproape o ora am stat de vorba. A inceput sa bea bere. I-am povestit situatia mea actuala. Mi-a replicat ca, spre deosebire de el, sunt un om puternic. Il rog, din nou, sa-mi gaseasca o gazda. A inceput sa bea 3-4 beri pe zi. Dar l-am descoperit si cu o sticluta plata de vodka. “- Doar sambata si dumineca !” Mi-am dat seama ca presa care si-a facut-o in cartier nu ma va ajuta in cautarea gazdei. Doamne, iarasi s-a pierdut ! Ajuta-l sa se ridice !
Joi, 16 septembrie 1999. La spital. Am facut investigatii pentru prostata. Am, totusi, adenom. Tratament – mai intai. Daca nu, operatie. Veste buna de la E.. A vorbit pentru Balaceanca. Inapoi la pensie si un adapost (suportabil).
Dumineca, 3 octombrie 1999. Am luat doua taxiuri. Furgoneta n-am gasit. Am plecat cu Gheorghita (A.A.) ca ajutor. 160.000. 10 saci si patru valize mari plus trei mai mici. In pivnita fratelui din Bucurestii Noi. In mansarda nici vorba ! Mama mi se plange iar (a cata oara ?) de atitudinea cuscrei. Q.E.D. De cand aflasem ca se vor muta impreuna am stiut ca vor fi conflicte. Iar cel mai slab va ceda. M-am abtinut sa mai scriu vreun biletel lui E.. Am mai facut-o. Degeaba. Lipsa de comunicare dintre noi nu este ceva nou si se adanceste. Iar eu nu ma simt (acum ca si alte dati) in stare sa-I deschid rani mai vechi sau mai noi. In fond, ceea ce cunosc eu este o mica parte dintre trairile lui. Daca le-a putut si le poate suporta in tacere cu atat mai bine (sau rau) pentru el. Am avut, totusi, bafta sa nu le traiesc odata cu el si, astfel, sa fiu scutit – fortuit – de neplacerile prin care a trecut. Eu nu le-as fi putut suporta, as fi reactionat intr-un mod nedorit. Avem si moduri diferite de a vedea lucrurile: el flegmatic, sanguin iar eu coleric, pasional. El tace si inghite, eu ma reped revendicativ.
Experimentele care conduc la formarea conceptelor sociale pot consta din evenimentele pe care fiecare le traieste in raporturile cu alte persoane. Din aceste evenimente se extrag concluzii cu caracter general. Experientele, drumul batatorit de inaintasii nostri timp de milenii nu ne mai ajuta (nu mai tinem cont de el). Calea experimentelor a presupus un timp indelungat. Noi ne batem joc acum de experientele atator generatii. Istoria ar putea sa se incheie fiindca am descoperit cum sa schimbam brusc farama de chimie a creierului.
“Omul devine asemanator lui Dumnezeu deoarece poate dispune dupa plac atat de natura proprie cat si de cea a semenilor sai (daca ii sta in putere). Ajunsi in acest punct vom fi incheiat definitiv istoria umana deoarece vom fi abolit fiintele umane ca atare. Va incepe o noua istorie – postuma..” (H.R.P. – O.R.)
Luni, 4 octombrie 1999. Ajutat tot de Gica, inteles de ieri cu unul dintre taximetristi, am dat 200.000 si am ajuns la Balaceanca. Plus televizorul cu antena. Frigiderul si bicicleta (nemteasca, cu 6 viteze) le-am lasat pe balconul fratelui. La discretia intemperiilor. Mai tarziu voi descoperi ca toate cele depozitate in pivnita aceleiasi adrese au fost distruse de igrasie si ploile patrunse prin izolatia inexistenta. Bicicleta mea a rezistat cel mai putin. Prin poarta din feronerie se vedea din strada curtea, ca-n palma. A disparut odata cu bicicletele nepotilor. Cineva, in casa aia, nu-I zdravan.
Ajuns la B., blocul si etajul cunoscute. Electricianul accepta sa monteze antenna pe acoperis. Numai el are cheia de la chepeng. 50.000 – montata prost, alti bani. Renunt sa-l chem. A treia oara. Lenes si pungas. Directorul nu se implica. Nu are cum. Are mai mare nevoie de meseriasii spitalului decat de mine. In afara faptului ca si-a cumparat o casuta la 100 m. de spital unde locuieste cam 4 zile pe saptamana ca sa nu faca naveta la Bucuresti, pe Calea Mosilor. Este acum consatean cu 80% dintre angajati. Singurul dezavantaj (major, dupa mine): nu mai poate bate cu pumnul in masa fata de nimeni. Intr-o comunitate restransa, cum este satul, toti stiu tot despre toti si se acopera unii pe ceilalti.
“Democratia este regimul politic care admite ca pe un dat faptul ca omul minte ori se insala chiar si atunci cand (crede ca) spune adevarul, ca opiniile omului sunt cu necesitate fiabile (usor de combatut), ca setea de putere nu poate fi extirpata din om, ca oamenii pot fi inegalabili in rau si imposibil de egalat in bine, ca omul nu este o fiinta angelica si nu poate fi transformat in inger decat transformandu-l in fiara si ca singurele doua motoare ale actiunii umane sunt vanitatea (iubirea nerusinata de sine) si setea de bogatii (arghirofilia bolnavicioasa). (H.R.P. – O.R.)

miercuri, august 06, 2008

Confesiunile unui toxicoman (VII) - Dan B. Tivu

B A L A C E A N A I I (“Cronica unui deces amanat.”)Iata-ma la 2 august 1997 la Balaceanca. Baietilor din grupul A.A. le spusesem mereu care imi este situatia. Situatia fara iesire (sau cu una singura) in care ma aflam. Asa ca, probabil, nu s-au mirat cand am inceput sa lipsesc de la intruniri. Le si spusesem: “poate ca voia Domnului a fost sa merg, cu cunostintele pe care le-am dobandit cu privire la alcoolismul cronic, in mijlocul oamenilor care ar putea avea nevoie de mine.”
Cum am ajuns la spital, este si asta o poveste. Am vorbit cu T. (poetul) si singur s-a oferit (ca prieten A.A. si Estuar) sa ma ajute la caratul bagajelor. Un geamantan, o geanta mare de voiaj cu 4 rotile (folosita si dupa vinderea garsonierei) si batrana masina de dactilografiat a familiei, Olivetti.
Era intr-o dumineca. M-am prezentat medicului de garda, dr. Fotescu, dar, stiind ca sosesc, m-a intampinat si dr. C.P. care ma gazduise prima oara. Acum tot ea ma va gazdui la sectia ei (I) desi fratele se adresase altcuiva.
T. m-a condus pana sus, la etajul III, salonul 5. Am vazut ca se saluta cu un pacient din salon, George. In timp ce-l conduceam la poarta T. m-a facut atent: G. fura. Mi-am zis ca o fi vreo bazaconie de a lui. Necazul cu cei care te-au mintit este ca nu mai stii cand spun adevarul. Cei doi statusera o vreme in acelasi salon. Se va dovedi ca T. avea dreptate.
De a doua zi m-am mutat cu masa de scris, Olivetti, plombagina si top de hartie pe balconul de la capatul culoarului. M-am apucat de dactilografiat o noua redactare (a treia).
Eram aprovizionat cu tigari si pliculete de nes de la chioscul din curte chiar de catre George. Bineanteles, ii faceam si lui parte – se poate spune ca il intretineam cu tigari si nes – dar, se vede treaba, nu-I ajungea ce-I dadeam. Abia dupa ce s-a externat am observat ca imi lipseau vreo 10 dintre cele mai indragite casete audio. Ramane valabila ciudatenia ca tocmai oamenii carora le faci bine te urasc pentru ca se stiu datori sau pentru ca nu le-ai dat destul sau fiindca tu ai si ei nu au. Pur si simplu pentru ca sunt bolnavi. Mai tarziu aveam sa aflu, si din alte experiente, ca alcoolul dizolva moralitatea.
Desi acum, cand scriu, cea de a doua “vacanta” la B. n-a luat inca sfarsit (ne aflam pe
15 noiembrie 1998) mai am de spus cate ceva despre aceasta perioada.
In primul rand, m-am convins aproape imediat ca – deocamdata, cel putin – psihoterapia de grup n-a prins inca si nu va prinde atata vreme cat psihiatrii romani se poarta de parca ai vrea sa le iei painea de la gura. Ar fi trebuit, macar, sa fie curiosi profesional daca psihoterapia de grup are vreo influenta asupra alcoolicilor. Caci prima carte pe care Cineva mi-a pus-o in maini dupa intrarea in A.A., Dictionarul Psihologic Larousse, este categoric de partea acestei terapii.
Redactarea a II-a, dactilografiata inca la Bucuresti, am dat-o: un exemplar doctoritei, un altul unei asistente medicale care-mi marturisise ca a participat la cateva intruniri A.A. si mi-a promis ca va mobiliza alcoolicii de pe sectie la o intrunire in sala de mese. Al treilea exemplar l-am dus la grupul AA iar ultimul mi l-am pastrat.
Asistenta Tanta, amabila si sufletista (pe atunci, pentru ca era proaspata in meserie – mai tarziu s-a schimbat, se va vedea cum) a convocat bolnavii. O singura data. Fiasco total. Dupa care asistenta a intrat in concediu de odihna si apoi in prenatal iar intentia mea a ramas litera moarta. Mult mai tarziu mi-am dat seama ca era prea devreme (pentru mine) ; eram prea putin documentat si, astfel, aveam prea putine
argumente.
Si la pavilionul VIII al spitalului Gh. Marinescu cat si la Balaceanca observasem alcoolici in diverse stadii de evolutie a bolii. Oamenii cu un anumit grad de instruire (cultura) erau cei mai rezistenti (doar psihic) ajungand mai greu in starea de “legume”. Intreband mai multi medici am aflat ca alcoolul, prin bautul repetat si necontrolat, iti distruge cortexul (parte a creierului) care controleaza logica, strategia, filosofia si, in egala masura, capacitatea de a controla celelalte sectoare ale creierului: mancat, baut, dormit, reproducere, emotiile – teama, dorinta, pofta… .
Asa ca, tragand linie de total, mi-am dat seama ca, si daca voi reusi sa adun cativa bolnavi la grupul pe care il doream, va trebui sa duc munca de lamurire cu fiecare bolnav in parte. Pentru ca majoritatea erau prea putin instruiti si, mai multi, nu se considerau bolnavi. Existau chiar si doua categorii de alcoolici. Orgoliosii, cei care se confeseaza dar o fac bravand si isi spun: “nu este cazul meu, eu am vointa – doar acest mic pahar” dar nu se mai opresc. Si ceilalti, trecuti de faza orgoliului, care nici macar nu-si mai pun problema primului – unicului – pahar, stiind de la inceput ca nu se vor opri. Au renuntat sa mai lupte, se sinucid cu buna stiinta. Din pacate, foarte multi motivati: au pierdut tot ce se putea pierde (serviciu, familie, mijloace de subzistenta, adapost).
Un bun terapeut (psiholog, psihiatru) trebuie sa realizeze mai intai o psihanaliza corecta (anamneza, pentru medicul internist sau amniocenteza pentru genetician, pediatru, ginecolog) pentru a evalua cu certitudine boala si stadiul ei. Psihanaliza, psihoestimarea este realizata, la urma-urmelor, de fiecare individ al societatii asupra celorlalti si a lui insusi. Daca poate fi sincer. Doar ca in mod “profan”, empiric si fara sa stie ca efectueaza psihanaliza. Insa specialistul, psiholog sau psihiatru, trebuie sa-si forteze pacientul, sa-l incurajeze pe cel slab si sa-l tempereze pe cel “puternic”, sa rasfete, sa ironizeze – totul in numele sanatatii; asta inseamna ca satisfactia sa-I izvorasca din caznele, suferintele si durerile altora.
Eu insumi, de cand ma aflu la B. a doua oara (mai ales in aceasta perioada dar si cu mai mult timp inainte, dupa ce am devenit abstinent, am fost in stare sa-mi controlez nostalgiile citind si recitind cartile cu personaje positive puternice in care eroii dau lupte mai crancene decat mine si ies invingatori). Literatura (si scrisul) ca drog (si arma). Am mai spus si o voi mai spune.
Si pentru ca n-am putut face psihoterapie de grup fara vreun sprijin de undeva am incercat psihoterapie individuala. Cu fiecare in parte, la nivelul lui de intelegere, cu fiecare pe limba lui. Eram in salon cu doi alcoolici activi. Unul dintre ei, de meserie tipograf, citise mai mult si trecuse prin mai multe. Ii era mai usor sa inteleaga
ce-i spun. La noi, in A.A., ceea ce face eu se numeste pasul 12: “dupa ce am trait o trezire spirituala – ca rezultat al celor 11 pasi – incerc sa transmit acest mesaj altor alcoolici si sa
pun in aplicare aceste principii in toate domeniile vietii noastre”.
Faptul ca bautura pe care am “cultivat-o” pana spre 50 de ani nu m-a adus pana la stadiul de existenta vegetariana (“leguma”), nu m-a pus definitiv pe butuci, se datoreaza si preocuparilor: chiar si in cele mai negre stari de alcoolic activ dezlegam rebus si citeam. Intr-un fel, il trisam pe J.B..
In cele ce urmeaza – un episod care ilustreaza ideea ca oamenii mai instruiti renunta la bautura la fel de greu sau usor ca si aceia neinstruiti. Nu conteaza cate clase ai, ce studii ci numai bunavointa.
Ma cheama intr-o zi doctorita ca sa-mi spuna ca va interna in salonul 5 (in care ma aflam) o ruda a dansei. Cadru universitar la Politehnica, profesor ce preda chimia. Are probleme cu bautura si doreste pensionarea.
C.S., un om de talie mijlocie, cu calvitie si barba, de varsta mea (chiar cu cateva luni mai in varsta), charismatic – mi-a inspirit simpatie de cum l-am vazut. Am “locuit” impreuna, in acelasi salon, cateva luni, pana si-a facut stagiul sa se prezinte la comisia de expertiza. Totodata i-a servit la a-l tine departe de bautura.
Acelasi om care, inainte de internare, ajunsese dependent in asemenea masura incat ascundea prin diverse cotloane ale casei 3-4 clondire cu tarie (in caz ca e gasit unul sa-I mai ramana) – acelasi om s-a dovedit pe parcursul unor luni de spital un tipicar desavarsit si incorigibil. La fiecare dintre cele trei mese zilnice isi asternea un servetel inflorat drept fata de masa, apoi lingura, furculita, cutit isi aveau locul conform bunelor maniere. La micul dejun isi prepara un numar de tartine diverse cu ce I se aducea de acasa (se vedea gurmandul) si, delicat ca o pisicuta, le degusta. Fara graba, ca pentru a-si prelungi placerea. Pana se ridica de la masa, spunandu-si: “ajunge, Costica, te
ingrasi !” Desi inaintea micului dejun facea un sfert de ora gimnastica si tot pentru ca ii placea sa fie rasfatat pusese sa I se aduca de acasa un scaun pliant tip camping (panza pe aluminiu) cam subred pentru a viziona programele TV mai comod. S-a prabusit cu scaunul spre hazul intregii sali.
Si dimineata, dar mai putin, insa cel mai adesea o parte din noapte (avea nevoie de liniste) se apuca de lucru (lucrari stiintifice pe profil), isi aseza dosarele, hartia de scris, masina de dactilografiat, dictionarele (englez-roman, roman-englez, ruso-roman, romano-rus). Tipicarul putea fi observat si in asezarea hartiilor, modul de lucru. I-am si spus-o. A fi tipicar inseamna a fi (excesiv de) ordonat. A fi alcoolic inseamna dezordine, dezorganizare transmise intregii gandiri, mediului inconjurator. Cum se impaca un om atat de tipicar care face totul cu masura, ordonat, cerebral, cu dependenta provocatoare de stari de dezechilibru ? Raspunsul nu l-am aflat nici pana astazi. Nu-l stia si nu-l stie nici el. Iata, se face anul de cand ne-am despartit si nu l-am vazut revenind in spital. Sa-si fi rezolvat problema ? Voi vedea in scurt timp.
La sosirea vreunui nou pacient imi dadeam curand seama daca sufera de boala careia incepusem sa-I cunosc mecanismul. Noi ne recunoastem intre noi cu usurinta. Aduceam vorba despre carti (ma vedea citind), despre cea mai recenta carte pe care a citit-o, daca simtea nevoia sa citeasca si ce anume. Daca raspunsul era multumitor modul meu de abordare era sensibil diferit decat daca raspunsul ar fi fost in doi peri. Incepeam sa-I dau cate o carte din “biblioteca de geamantan” (vreo 60 de volume scapate de mine din sacii cu carti depozitate in pivnita fratelui). La inceput ii dadeam lucrari mai usor de digerat pe care apoi le discutam. Daca vedeam ca este capabil sa inteleaga continuam cu lucrari mai grele. Adesea declansam discutii pe tema alcoolului si, marturisindu-ma, ii provocam sa marturiseasca. Desi majoritatea o faceau bravand, viata este dura si trebuie sa fii tare ca s-o schimbi dar, mai intai, sa poti vorbi despre asta. Nu puteam sta asa, doar privindu-I nepasator. Trebuia sa fac ceva, altfel imaginea despre propriul “eu” s-ar fi ofilit, neandoielnic.
Procesul de degradare, dezintegrare psihica, morala, insa, poate avea loc pe toate treptele societatii, in toate paturile sociale. Drept sprijin al acestei afirmatii voi veni cu cateva citate din “Omul recent” al lui H.R.Patapievici. Si in restul paginilor voi veni cu citate drept sprijin propriilor idei – multumindu-ma sa trec in paranteza, la sfarsitul citatului, sursa.
“Aproape nimeni nu mai crede in mod serios ca morala ar fi universala ori ca morala ar fi o datorie. Facultativa si dupa plac morala nu mai este, pentru hipermaterialitatea noastra triumfatoare, decat forma particulara sub care s-a instalat sa ajunga pana la noi, azi, traditiile etico-religioase specifice locului unde ne-am nascut intamplator. Tinand de cultura si parand a fi decat doar o datina, morala nu poate fi decat doar locala (dupa geografie si timp), lipsita de generalitate (dupa continut) si imposibil de unniversalizat (dupa prescriptii). Morala nu mai este astazi decat un anumit conformism lejer de deprinderi liber consimtite (asumate) ale grupului social de identificare. Decenta e de ochii lumii, morala numai de a scapa de gura ei. Omul de azi, in ce priveste morala, este cu totul sub vremi. In totalitarism, permisiunea de a ucide si incurajarea de a denunta, pot fi impuse ca fiind morale si legitime. Riscurile pierderii autonomiei moralei sunt de a nu mai putea avea , cu timpul, nici un fel de morala.
Decalogul oricarei morale formeaza un sistem si nu pot fi eliminate anumite precepte care nu ne plac (sa nu comiti adulter, sa nu doresti femeia aproapelui tau) si pastrate altele pentru ca inca ne convin (sa nu ucizi). Ne putem intreba, pe buna dreptate, cand anume, renuntand la un precept sau altul, devenim cu adevarat imorali. Astazi nu mai exista nici un fel de sensibilitate morala fata de chestiunea adulterului ori a desfraului. In schimb, pastram inca o anumita sensibilitate fata de furt. Cu anumite precautii mai putem fi totusi morali acceptand furtul. De ce atunci am mai fi imorali cand ucidem ? Cum ar mai putea fi delatiunea un act imoral cand marturia stramba si minciuna sunt azi practicate de aproape toata lumea fara nici un fel de sanctiune sau reprobare publica ?
Prin cedarile partiale la care am consimtit simtul nostru moral a fost deja alienat in mod ireversibil. Anumite circuite din mecanismul nostru de functionare morala sunt deja arse. Suntem oricand pasibili de o noua deteriorare a lor, fara a mai avea insa posibilitatea de a reactiona la arderea circuitelor inca aflate in functiune. Nu ne mai dam seama ca facem rau – aceasta este forma sub care se manifesta procesele raului. Cu timpul, sistemul moralei va trebui sa se destrame asa cum se desira dupa orice fir rupt in tesatura unei haine crosetate.
Miscarea dupa care se va ajunge dupa un numar finit de pasi de la incurajarea furtului la acceptarea crimei a devenit deja un proces deja necesar.”(H.R.P – O.R.)
Oamenii “normali” – nu pensionatii Balacencei – sunjt, majoritatea, mai mult sau mai putin “dereglati” psihic si moral. Prin consecinta, si fizic. Pe strada sau aiurea, figure chinuite, muncite de griji, macinate de boli – pe scurt, chipuri transfigurate asemenea celor ale lui Goya (parafrazez, “Somnul ratiunii naste monstri”). Deaceea, nu pot fi de acord cu citatul urmator:
“Cand se lupta cu mizeriile materiale ale vietii pentru a le supravietui ori pentru a le invinge, orice om este transfigurat de prezenta unei lumini spirituale. In lupta cu ceea ce vrea el sa depaseasca din conditia sa, omul, oricare om, poseda o lumina marcat spirituala. De indata ce traieste confortul, adaptarea satisfacuta si instalarea in comoditatea propriei vieti, limitat de procurarea satisfactiilor sale materiale, omul, oricare om, isi pierde lumina spirituala. Rapus de nevoi, omul emana spiritualitate. Satisfacut de confort si binefaceri, omul se reduce pe nesimtite la animalitate. Nu este animalitatea salbatica si agresiva cu care ne-a obisnuit literatura detracatilor, obsedatilor, degeneratilor, bolnavilor si anormalilor. Nu. Este animalitatea calma, politicoasa, agreabila, binecrescuta – profunda in ireversibilitate, superficiala in psihologia si nevoile sale – animalitate domestica si generoasa pe care inca literatii nu au descries-o. (Calmul si docilitatea boului din grajd caruia stapanul i-a aruncat sub bot un brat de fan. Noul dusman al umanitatii nu mai este, ca in trecut, bestialitatea barbatului ci docilitatea blanda si tampa a animalelor domestice care reprezinta adevaratul tip omenesc (inuman, fireste) pe care il produce si reproduce civilizatia noastra exclusiv comoditara si arogant
materialista” (H.R.P. – O.R.)
Dar marii bolnavi nici nu se afla pe strada, printre pietoni. Sunt la volanul unor masini puternice – stapanii unor palate luxoase. Orice activitate care depaseste niste limite naste dependenta. Pe hotul de buzunare din tramvai, dupa cateva succese repurtate, n-ai cum sa-l mai intorci de la drumul spre inchisoare. I-a placut si va continua. Excrocii de talie nationala si internationala, de indata ce au simtit gustul mierii furate, sunt de nerecuperat. Totul la scara planetara.
Cu cat o natiune este mai saraca cu atat creste proportia dezintegratilor (bolnavilor, marginalizatilor), incepand cu tineretul si de sus in jos. De la demnitar la maturatorul de pe strada. De unde atata film prost (comercial), promiscuitate, sex, violenta, brutalitate, marlanie, toate viciile si mizeriile umane date pe marile si micile ecrane. Mai nou, INTERNET. Daca asta place, asta avem. Asta meritam.
Dar asta ne va costa pieirea mai intai a civilizatiei (incheierea ciclului nastere-moarte) apoi exterminarea fizica. Intr-un viitor nu prea indepartat (viitor sumbru, mai sumbru decat prezentul) vom culege ce am semanat. De pe acum culegem. (H.R.P. – O.R.)
Marturisirea este numai primul pas. Este un lucru foarte sanatos sa dai, astfel, totul pe fata. Preotul ca si medicul, ca si noi, alcoolicii anonimi abstinenti, suntem oameni greu de socat. Sau asa ar trebui. Treaba lor ar fi sa asculte povesti despre realitatea iadului pentru ca pacatosii nu pot accede iertarea pana nu sunt capabili sa se ierte ei insisi, un obiectiv care cere o ureche plina de intelegere si o voce calma – a
dragostei si a ratiunii.
Nu conteaza cat de grave pot fi greselile unora, intotdeauna va exista un bun venit pentru cei care au curajul sa se intoarca. Dumnezeu ne-a facut imperfecti. Trebuie sa accepti asta si sa incerci tot timpul sa te depasesti. Nu reusim intotdeauna, nu reusim toti – dar unii am reusit. Cu putin efort putem sa ramanem acolo pentru totdeauna. Si, mai ales, sa-I ajutam pe cei ce doresc schimbarea.
“Toti venim pe lume ignari. Nestiutori. Insa doar cei ce se straduiesc mult in vederea autodepasirii personale reusesc, uneori, sa se nasca din nou ca oameni binecrescuti. Nu ca oameni de cultura…ci ca naturi cultivate”(H.R.P. – O.R.)
Pentru alcoolici, la inceputurile abstinentei, timp de mai multe luni, principala componenta a vietii lor noi va fi vinovatia, culpabilitatea, in mare parte meritate. In parte, nu. Eram foarte norocos – in primul rand eram in viata. Redescoperind increderea in sine si autorespectul. In doi sau trei ani as putea fi capabil sa-mi continui viata pe un curs normal. Am infirmat regulile tragediei formulate de Aristotel. Ca eroul trebuie sa aibe un defect fatal si sa-si implineasca singur soarta.
Pana la a intra in A.A. nu stiam ca alcoolul poate provoca o boala. Cand nu stii nimic nu-ti pui prea multe intrebari. Dar cand ai gasit un inceput de explicatie (capatul unui fir) atunci vrei sa stii, sa intelegi totul sau, macar, cat mai mult. Alcoolismul incepuse sa devina un mister la indemana neuronilor mei. Fara a consulta vreun medic, din cele citite (vezi ziarul LIBERTATEA – “celulele dependente din creier”) am constatat ca nu numai celulele creierului devin dependente de o anumita substanta (mai tarziu am aflat ca si de o anume activitate) ci celulele intregului corp. Exista, fara nici cea mai mica umbra de indoiala, o “memorie celulara”
Dezalcoolizarea se practica de catre medic. Este meseria lui. Dar dupa aceea ? Acelasi mediu, aceleasi obiceiuri, acelasi moral, aceeasi moralitate. Si la prima internare, si la a doua am auzit multe marturisiri ale bolnavilor catre bolnavi dar fara nici o umbra de cainta, majoritatea. Nu umilinta, ci bravada. Si chiar marturisiri incomplete. Se spunea numai ce era favorabil ignorandu-se unele episoade. Vina altora, nu a lor. Nici unul n-a pomenit in mod deschis despre casnicii distruse din vina lor, gelozie fata de partener, egoismul feroce propriu, complexul de inferioritate pe care si l-a creat. Majoritatea elementelor nespuse le-am descifrat doar “printre randuri”.
Alcoolul afecteaza psihicul si fizicul – implicit activitatile si atitudinile noastre fata de oricine si orice, chiar fata de “eul” propriu. Alcoolicul este, in acelasi timp, o victima, antisocial, dusmanul tuturor, inclusiv al lui insusi.
Odata inceputa marginalizarea in familie si societate, serviciu (daca-l mai are), prieteni (daca-I mai are) – nu este suficienta o luna sau un an de abstinenta. Care, si ele, trec foarte greu. Trebuie sa demonstrezi – in timp, si nu scurt - ca nu mai esti cel pe care il cunosteau. De multe ori se intampla ca nici dupa o viata de abstinenta rauvoitorii (chiar si din familie) sa nu doreasca sa te absolve de vina, sa-si stearga din memorie trecutul. Si trebuie sa fii suficient de tare sa treci peste asta. Pentru ca oamenii, si cei mai binevoitori, au suspiciunile si rautatile lor.
Pe masura ce necazurile cresc (si cresc, nu gluma) si se inmultesc te simti tot mai parasit. Si, odata cu asta, necesitatea de a uita (nu rezolva) cu ajutorul lui J.B.. La un moment dat organismul incepe sa cedeze si nu mai poti iesi din cercul vicios.
De cate ori nu m-am chinuit singur acasa cu cate un delirium tremens, de cate ori n-am pus geana pe geana nopti in sir fara sa reusesc sa adorm, fara nici un medicament langa mine, de frica delirului, a halucinatiilor care se declansau de cum ajungeam la hotarul dintre veghe si somn ? De cate ori am baut pana am ajuns sa vomez ? Corpul fizic nu mai accepta dar psihicul cerea.
Alcoolul nu este singura substanta toxica ce creeaza dependenta.
Nicotina, cofeina din cafea – tot atatea dependente. Insa numai o parte dintre ele sunt antisociale. Deranjeaza, ranesc pe cei din jur. Alcoolicul are impresia nesabuita ca, odata casatorit, odata ce are copii, acestia au datoria sa-l scoata din mizerie de cate ori este nevoie fara limite in timp, pentru totdeauna. Uneori (rar) asa se intampla. Acea familie este condamnata sa poarte in carca un handicapat. Dar in majoritatea cazurilor, mai devreme sau mai tarziu, partenerul de viata, copii, se vor satura sa duca in spate un bolnav ce nu se vrea salvat. Majoritatea divorturilor au loc pentru cauze mult mai putin importante
Printre cei internati cand ajunsesem acolo, la etajul 3, se afla un batran senile, “uitat” de rude. Spre sfarsitul verii (inceputul lui august) l-am vazut pentru prima oara. Avea patul langa al meu. Asa senil cum il credeam mi-a povestit ca fusese locotenent major la filaj – militie. Si ca, in urma cu un an, in august 1996, cu acordul lui, fusese internat pentru 20 de zile sa faca niste analize. De atunci, sotia il viziteaza o data pe luna (cand aduce “darul” catre doctor) si ii mai aduce si lui cateva alimente. In rest, sotia ii papa pensia (maricica) cu un concubin mai tanar decat ea cu 20 de ani. Batranul nu mai are speranta ca va mai iesi vreodata viu din spital. De comun accord, impreuna cu un alt pacient (profitand si de masina de dactilografiat a mea) trimitem adrese ministerului de interne si ministerului sanatatii. Nici un raspuns. In schimb, mi-am ridicat in cap doctorita – sefa de sectie. Norocul a facut ca fratele locotenentului sa-si dea in judecata cumnata, sa castige procesul si sa-si elibereze fratele din spital.
Cazul altui batran. Zilnic cobora in fata blocului si ducea resturi de la mesele bolnavilor (cand si cand se mai dadea cate o bucatica de pasare) unei catele care tocmai alapta vreo cinci pui foarte dragalasi. Intr-o seara, pana am adormit, am auzit cateaua urland a jale. A urlat toata noaptea. Era felul ei de a plange moartea, peste noapte, a pacientului milostiv cu necuvantatoarele. “Plecase” in liniste, in somnul de veci. Fara sa deranjeze pe nimeni, in urma unui atac de cord (coronarian). L-au inmormantat in cimitirul de alaturi, fara rude sau prieteni, doar cateaua in urma catorva pacienti.
Privind la bolnavii de la sectia noastra puteai distinge mai multe categorii: apaticii (amorfii – autistic) – cei parasiti, de care nu se mai interesa nimeni si isi pierdusera interesul pentru viata odata cu orice speranta; cei “vioi” – care primeau vizite in mod regulat si aveau tot ce le trebuia inclusiv certitudinea ca, in curand, vor fi langa familie. Si inconstientii, (“legumele”) irecuperabilii. Unii dintre acestia din urma erau transferati, pe vecie, la azilul psihiatric de alaturi.
In cazul nostru, al alcoolicilor, trebuie neaparat sa renuntam la orgoliu. Sa ne consideram, in mod real, bolnavi. Atata vreme cat inca mai consideram “caderile” ca pe niste simple accidente vom avea caderi din ce in ce mai spectaculoase. Cea care jigneste este iluzia de care suntem jefuiti.
Entuziasmul, ardoarea tineretii, zelul nu sunt suficiente. Mai degraba constituie un handicap. Nu este un razboi cu sunete de goarna, zgomot de masini si magnifica sfidare in valtoarea bataliei. E un razboi al rabdarii, al tariei, al rezistentei, al indemanarii si toate astea nu sunt atribute ale tineretii. Dar pot deveni si ale tineretii, prin educatie.
Cam in a 10 –a luna de cand eram la B. a avut loc un eveniment. O comisie de la Bucuresti: directorul spitalului Gh. Marinescu, altcineva de la Directia Sanitara si directorul spitalului Balaceanca incercau sa stabileasca un loc (un pavilion) in care sa poata primi si adaposti o sectie de narcomani post-cura.Una dintre cladirile folosite drept depozit de alimente, cladire cu etaj, era pretabila ca pavilion separat, usor de pazit, fiind izolata de restul pavilioanelor si printr-un gard din plasa de sarma inalt de trei metri. Cand a fost dat in folosinta nu avea acces decat personalul medical strict implicat iar bolnavii gazduiti acolo nu ieseau decat pentru doua-trei ceasuri sa stea pe banci sau sa joace fotbal la aer curat. Sub stricta supraveghere. Chiar si cu caini dresati de la o firma de paza. Caci la “Gh. Marinescu” de unde plecasera tocmai cei pusi sa-I supravegheze devenisera corupti de catre dileri sa procure drog. Erau urmariti pana acasa si amenintate familiile. Dar acum, cu paznici de meserie a caror adresa nu o stia decat seful lor, adusi la servici cu masina firmei, dilerii nu le mai puteau lua urma sa le ameninte familia. Plus ca lucrau in ture, niciodata aceeasi.
Am putut, totusi, sta de vorba cu cativa dintre pacienti, prin ochiurile de sarma.
In primul rand, de cum ii vedeai, ii tradau ochii. Pustiiti, ca si sufletul. Probabil de la somnifere. Barbituricele cele mai puternice. Care li se dadeau de cum veneau, ca sa scape de halucinatiile si durerile de cap atroce si permanente. Daca eu, intarcat de la alcool, avusesem stari insuportabile, imi inchipuiam ce trebuie sa fi simtit ei. Cu cat drogul este mai puternic, cu atat starile din sevraj sunt mai devastatoare. Daca bolnavul este obligat sa renunte la drog trebuie neaparat sedat. In saloanele in care fusesem eu insumi internat pentru dezintoxicare in urma cu ani, avusesem privelisti de neuitat. Legati de paturile metalice cu cearsafuri (mainile si picioarele) ca sa nu poata provoca rau altora si lor insile, se zbateau si, daca nu erau atenti bolnavii valizi din jurul lor, reuseau sa se dezlege. Starile convulsionale le-am vazut nu o singura data, precum si delirurile, ziua in amiaza mare, sau vorbind de unul singur, aiurand, dand ochii peste cap. Deci, cu atat mai mult, in cazul drogurilor mai puternice decat alcoolul. Cand, timp de 7-10 zile trebuia tinuti sub sedative iar la sfarsitul acestei perioade pareau inca adormiti.
Unii, cei constienti de boala, judecau lucrurile la rece. Lumea este plina de nedreptati pe cand dreptatea este o floare rara. El, pacientul, nu-si imaginase ca judecata putea fi acolo, in apropiere, si, pur si simplu, semnele care I se aratasera nu fusesera suficiente pentru a le considera avertismente. Asa ca riscase si pierduse.
La Ioana, ultimele urme ale sedativelor disparusera aproape complet. Dozele nu vor mai fi repetate. Dar semnul cel mai incurajator era reaparitia poftei de mancare. Reactiona la lumea din jur – eveniment mult mai important decat si-ar fi putut imagina un observator neglijent. Pasi mici, nu e nevoie de pasi mari, trebuie doar sa se indrepte in directia potrivita. Imi povestea despre esecurile ei. Ii replicam: “- Tu crezi ca eu n-am calcat gresit ? Exista vreun om pe pamant sa nu fi calcat gresit ? Altfel ar mai avea Dumnezeu ceva de iertat ? Crezi ca nu mi-a fost niciodata rusine ? Sentimentul culpabilitatii il avem fiecare. Altfel, pentru ce ne-ar sacai constiinta, pentru ce am avea mustrari de constiinta ? Crezi ca nu mi-a fost frica niciodata ? Nu esti singura. Ai idée cat de curajos trebuie sa fii impartasindu-ti povestea ? Cunosti parabola. Mergi inainte si nu mai pacatui.”
Unii aveau gesturi necontrolate sau isi scuturau capetele “ca sa scape de ameteala”. Cascau si se intindeau. Actiuni pe care psihologii le-ar fi numit “manifestari nonverbale tipice ale nelinistii”.
Mesajele mele de credinta erau cele ale indurarii si ale dragostei. Zambeam si glumeam cu usurinta si, desi sugestiile mele erau in mod necesar o treaba serioasa, pentru ca salvarea este cel mai serios dintre telurile umane, era sarcina mea sa accentuez adevarata natura a lui Dumnezeu: dragoste, indurare, caritate, izbavire. In continuare imi dedicam viata pentru a ajuta oamenii sa-si revina dupa un acces de uitare, sa se imbratiseze in ciuda respingerii. Si, mai presus de toate, sa-mi indeplinesc propria dorinta din motoul primei pagini din manuscris.
Dar cam tot in aceeasi perioada, la 10 luni de la a doua internare, am simtit pericolul. Pentru mine insumi. Nu-mi puteam impartasi nimanui gandurile si nici introspectia nu mai avea vreo influenta asupra inteligentei. Imi era chiar teama sa ma mai rog pentru eliberare si o parte din mine stia ca refuzul de a ma ruga era acceptarea prin omisiune a unui fapt: daca m-as fi rugat si eliberarea ar fi intarziat sa se produca mi-as fi pierdut credinta si, odata cu ea, sufletul.
Ma gandeam iarasi la rude si prieteni disparuti. Pentru ce, oare, ne gandim mai des la ei numai la vremi de restriste ? Imi creasem pentru fiecare, le gaseam lipsa in suflet, in locurile pe care le ocupasera altadata. Incercam sa alung din minte toate pericolele posibile. Prea multa imaginatie strica, amplifica problemele si face din tantar armasar.
Pentru a nu lasa “Balaceanca II” atat de saraca voi mai relata ceva demn de retinut.
Un “pusti” de vreo 30 de ani, zic “pusti” pentru ca ramasese, din cauza parintilor care-I facusera toate chefurile rasfatandu-l, ramasese imatur, la varsta ingrata a unui minor – adus de mama pentru alcoolism, era casatorit, era “brunetel”, avea si un copil (fetita) de 16 ani. Sotia, turcoaica sau tataroaica, lucreaza tot timpul anului pe litoral, unde isi are si parintii. Fane a fost adus “pe sus” de mama. Familie “privatizata”, cu o dugheana prin Bucurestii Noi. Foarte sarac cu duhul. Cateodata ma intreb daca n-o avea si alta boala psihica. Pentru ca, oricum, oligofren este. Insa era potolit de felul lui. Din prima zi de internare se lasa “agatat” de Cristi, “imbatranit in rele” – de aceeasi varsta, din acelasi cartier, si el casatorit. De cate ori se imbata isi snopeste in batai sotia. Care nu mai vrea sa stie de el. Si, cum prietenul la nevoie se cunoaste, tot ce I se aduce de acasa lui Fane, imparte cu Cristi. Tigari, mancare, racoritoare… . Toti cei ce eram in salonul 5 (inclusive prof. univ. C.S. care avea sa-mi ramana prieten) il au pe Cristi ca sarea-n ochi. Pana-n ziua in care mama lui Fane afla de la infirmiere despre prietenia dintre cei doi. Si, drept pedeapsa, nu mai vine sa-si viziteze odrasla (si sa-I aduca) timp de o saptamana. Imbufnat, refuza mancarea spitalului timp de 24 de ore. Foamea fiind cel mai bun bucatar, tafna ii trece repede. Curand aveam sa scapam de Cristi. Era intr-o marti. Zi de schimbare a lenjeriei de pat si pijamalelor. Dispare una dintre paturi si Cristi este mutat la salonul 12 (de pedeapsa) in alt pavilion. El stie cum (si noi) face rost de o sticla de tarie, este prins si externat.
Fane isi gaseste alt protector. Pe Mihai. Si el casatorit, nici sotia lui nu-l mai accepta.
Marius Tanasescu, in acelasi salon cu mine, pat langa pat. Adus de catre mama care I se plange doctoritei (si mie, in particular) ca, atunci cand se imbata, o bate ca sa-I dea bani de bautura. Tatal, astmatic, sta mai mult prin sanatorii – poate si pentru ca stie ce-l asteapta acasa. Marius este externat. Ii moare tatal – prilej s-o faca iarasi lata si iata-l din nou vecin de salon chiar in patul de unde plecase. Zgariat pe fata, julit, lovit. Nu trece o saptamana si, pentru ca mama si fiu imi cunosc situatia, ma invita sa locuiesc cu ei cu conditia contributiei la “cosul zilnic” si, pentru mama, garantie ca fiul se va potoli. Le dau replica motivand ca acest lucru ar fi posibil numai gasind pentru Marius si pentru mine cate un loc de munca alaturat pentru a fi cu el 24 de ore din 24 pentru a-l supraveghea. Mi se fac promisiuni dar pana una-alta batranei ii este frica
sa-l ia acasa dar nu mai are bani sa-I dea doctoritei pentru a-I prelungi fiului spitalizarea. Ca sa o ajut, scot din buzunar 4 bancnote de 50.000 si o “imprumut”. Pe langa cei 60.000 lei dati lui Marius pentru ca nu-I ajungea ce-I aducea mama.
Mai facusem ceva pentru el. L-am pus sa-mi dicteze redactarea anterioara a manuscrisului in timp ce dactilografiam noua redactare imbunatatita. Ca “salariu” avea asigurate tigarile si nesul. Iata-ma transformat in banca de credit a familiei T.. In legatura cu dictarea, dorisem sa ma asigur ca ii intra bine in cap experientele mele dar si sa-l ocup pentru a-I trece timpul mai usor.
Dupa ce, totusi, a fost externat, timp de o luna n-am mai stiut nimic despre mama si fiu. Dar, la prima invoire pe care am avut-o, i-am vizitat acasa. Si l-am luat cu mine la o intrunire A.A.. Apoi am innoptat la ei. S-a mai intamplat de doua ori (o data pe luna cand mergeam sa iau pensia din cont si la cate o intrunire). Despre datoria lor nu s-a pomenit nimic. Dar la un moment dat am gasit la ei o femeie care mi-a fost prezentata drept prietena lui Marius. Cu vreo 10 ani mai in varsta, ii ajuta cu pensia (handicapata psihic) si cu salariul. Lucra “la negru” si avea o garsoniera proprietate prin cartierul Militari pe care o inchiria. Nu puteam concura nici ca venituri, nici ca sex. Am parasit ringul si, de atunci, nu i-am mai vazut. Nu am mai vazut nici A.A. neavand unde innopta.
In ce ma priveste, depasisem suferinta si teama care sunt boli ale staulului, ale turmei. Acum descopeream adevarul: viata asa cum era dar si cum ar fi trebuit sa fie…si haul cascat intre ele. Totusi, exista in fiecare dintre noi o lumina, o flacara. Sa n-o lasam sa se stinga ! Mai mult, s-o transmitem si altora ! Ca in noaptea de Inviere ! Lumina din Lumina.
Niciodata sa nu uitam ca actiunile inseamna consecinte si inertia la fel.
Cam prin luna octombrie 1998, cu ocazia unei iesiri pentru a-mi lua pensia, trec si pe la mama, ca de obicei. Aflu ca varul Gichi ajunsese director general si Presedinte al Consiliului de Administratie al unei societati comerciale pe actiuni, privatizata prin MEBO, cu profil materiale de constructii – a decis sa-I dea fratelui meu 1.000 dolari sa-mi inchirieze pe un an o garsoniera mobilata (avea nevoie de frate ca medic) si tot el imi va asigura loc de munca dar nu poate prin contract de colaborare. Numai cu carte de munca. Daca am curaj, daca sunt stapan pe mine, trebuie sa renunt la pensie ca sa am norma intreaga sau doar la gradul de invaliditate pentru jumatate de norma. In noiembrie mama imi spune ca fratele imi cauta garsoniera dar inca n-a gasit una potrivita.
Vine stirea. 4 decembrie 1998 va fi ultima zi de spitalizare.
“Romanu-i ‘ot” – dar mi-este var.
Inca de dimineata, de pe balconul etajului III, supraveghez parcarea spitalului. Urmaresc aparitia unei Dacii grena. Pe la 11,00 sunt chemat de asistenta sefa. Imi spune ca mi-a venit fratele si ca sunt asteptat in sala de protocol. Il gasesc stand de vorba cu directorul spitalului (dr. psihiatru T.N. – fost coleg de facultate).Imi spune sa-mi iau lucrurile si sa le duc la masina. Un Cielo grena. Plecam. Pe drum, pe soseaua Pantelimon, opreste la un supermarket si-mi cumpara alimente de vreo 200.000. Ajungem in cartierul Berceni. La etajul I al unui bloc P+4. Camera propriu-zisa, cu doua canapele extensibile, dulapuri gen camera de tineret pe stanga si pe dreapta. Televizor alb-negru functionabil. Pe holisorul de la intrare care face legatura cu baia si bucataria se afla frigiderul. In bucatarie, aragaz cu 4 ochiuri si cuptor, dulapuri cu vesela. Imi lasa si numarul de telefon la care il pot gasi pe propietar. La o concubina, dupa cum aveam sa aflu. Isi opreste si fratele o cheie de la garsoniera, o alta este la propietar.
Strada pe care ma aflu (Anton Bacalbasa) da dintr-o strada principala – Tecuceni – care face legatura intre soselele Oltenitei si Berceni. La unul din capete se afla spitalul Obreja (cu grupul A.A.).
Intr-o dupa-amiaza apare Stanciu Marin, propietarul. Aproape rotund. Tupeist, obtuz. Ilustreaza mai vechea mea teorie a celor trei “o” strans legati intre ei. Pensionar, electrician, etaleaza cu nonsalanta o bricheta cu gaz aurie si un pachet de tigari Davidoff. In strada il asteapta o Dacia Nova alba 1 B – VUO. Propietarul imi atrage atentia sa nu cumva sa schimb yala de la intrare.Curand aveam sa aflu motivul. Tot el imi sugereaza sa ma recomand drept cumnatul lui. Ca sa aflu, nu mult dupa asta, ca este in divort si proces de partaj si ca ar fi trebuit sa intocmeasca cu mine un contract de inchiriere prin care sa fie impozitat de fisc. Nu aveam decat contractul agentiei imobiliare cu fratele meu.
Varul Gichi ma cheama cu cartea de munca si, astfel, ajung primitor-distribuitor cu una dintre cele mai mici salarizari, fara studii, dupa ce renuntasem la pensie in intregime. Dar cu munca de birou la investitii. Am fost pus sa calculez consumurile de materiale si valoarea manoperei din situatiile de plata intocmite de firma privata de constructii Babos Mircea pentru reparatiile si renovarile unor depozite si construirea altora noi. A reiesit ca, la nivelul unui an, de cand fusese infiintat Investitiile, numai la manopera se cheltuise cu 100 milioane in plus, nejustificabile.La materiale, comparativ cu cataloagele (in speranta desarta ca nu ma voi descurca in ele), bonurile de consum materiale din gestiunile intreprinderii aratau (indubitabil) alt consum nejustificat de peste un milliard.
Doresc acum sa citez un text adus de Peter la grupul A.A. (P. fiind nou venit) probabil de la vreunul din grupurile strainatatii pe unde colinda.

marți, august 05, 2008

Confesiunile unui toxicoman (VI) - Dan B. Tivu

L I B E R T A T E
Paul I., coleg si prieten al fratelui meu in liceu, vine din Germania in tara. Plecase cu vreo 20 de ani in urma impreuna cu Irina (sotie dar si ea absolventa al aceluiasi “Spiru Haret”) si dorea sa-si ia cu el mama ramasa vaduva de curand. Paul avea o situatie buna la o firma din Germania si vroia sa pastreze locuinta in care copilarise ca s-o cumpere ca sucursala a firmei daca si cand s-ar fi pus in vanzare de catre statul (deocamdata) propietar. Fratele meu urma sa devina procuratorul batranei (i-a lasat buletinul de identitate, dansa plecand cu pasaportul), sa ridice pensia si s-o depuna in cont personal, achitarea chiriei, gazului, energiei electrice, abonamentului telefonic.
Acum maica-mea a venit cu ideea sa locuiesc eu in spatiul ce ocupase batrana, sa ma ocup de intretinerea locuintei si de diversele plati pentru ca sa fie contul curent al batranei cat mai liber de popriri.
Apartamentul 1, etajul I. Intr-o casa veche cu etaj si parter. Chiar in spatele Teatrului National, langa benzinaria pe locul careia fusese intreprinderea la care lucrasem 15 ani neantrerupti. Asa ca, daca-mi aprindeam tigara cand ieseam din casa nu apucam s-o termin pana sunam la usa alor mei. Noua mea locuinta era compusa dintr-o sufragerie de cca 25 mp, dormitor de aceeasi marime cu o camaruta adiacenta de vreo 6 mp ce dadea din sufragerie si care fusese, probabil, camera lui Paul. Aceasta din urma nu continea decat o somiera pentru o persoana, un dulap cu doua usi si o masa. Pe jos, gresie bleu deschis. Toate camerele sunt mult mai inalte decat camerele de bloc standard. Cu ferestre inalte si jaluzele dublate cu perdele din creton inflorat. Sufrageria, de jur-imprejur, este lambrisata cu furnir in desene romboidale – pana la 1 m. de la parchet. Nuanta maron in degrade. Covoare peste tot in afara de camaruta. Pat de mijloc in dormitor, strajuit de noptiere si aplice cu cate doua becuri – lumanare. Sifonier cu doua usi si oglinzi in interior, un alt sifonier cu trei usi si mai multe compartimente pentru camasi, lenjerie de corp si de pat. O toaleta cu oglinda, dulapior si sertare. In sufragerie, pat dublu-studio cu o mica biblioteca pe toata lungimea, lada pentru asternut. Bufet mare cu trei compartimente, bufet mic cu doua compartimente
(in care am gasit vreo treizeci de borcane cu gem si dulceata), fiecare bufet acoperit cu geam-cristal si, aproape de fereastra, masuta cu televizor alb-negru. Lateral, o vitrina cu rafturi pline de bibelouri. In bucatarie se afla doua aragazuri (cu gaze, la fel ca sobele din teracota din fiecare camera); unul mai vechi (fusese pentru lemne) iar celalalt cu patru ochiuri si cuptor (ca acela care il dadusem pentru bautura). Dulapuri de bucatarie ce contineau tot ce trebuie unei gospodine adevarate. Si aici este o masa dar nu se compara cu aceea din sufragerie (de 12 persoane, acoperita tot cu cristal) pe care aveam sa lucrez la batrana masina de scris Olivetti. Urma, pe hol, o camara cu rafturi adanci.

V-am descris toate acestea fiindca si acum, la 17 ani trecuti de atunci, sunt la fel de impresionat ca si atunci de sansa oferita dezmostenitului, fara nimic al lui inafara catorva carti si a carpelor ce imbracam, de a avea, dintrodata, o gospodarie perfect utilata de catre altii. Alt motiv pentru aceasta detaliere este pentru ca, toate, mi-au fost retrase la un moment, lasandu-ma la fel de bogat ca la externare. Seamana cu a pune in fata unui hamesit o masa cu un menu bogat si, dupa primul fel de mancare, i-o retragi pe nepusa masa.
Oricum, se vede treaba ca, cel putin deocamdata, Dumnezeu se hotarase sa-mi suspende pedeapsa. Revenisem printre oamenii obisnuiti (nu “deosebiti”) si alaturi de familie, desi nu ca altadata. In trecutul nu prea indepartat imi fusesera retrase bunurile materiale pe care nu le meritasem, lasandu-mi spiritul, mintea si robustetea pentru a-i ajuta, poate, pe altii. Si sa pot duce pe umeri ce abia avea sa vina.
“Doamne,
Iti multumesc pentru tot ce mi-ai dat,
Pentru tot ce mi-ai luat,
Pentru tot ce mi-ai lasat.”
Anul consumat la Balaceanca mi-a fost dat ca avertisment, care l-am priceput de data asta, deasemenea prilejul de a mai invata cate ceva. Tot El imi dadea acum, desi temporar, iarasi, bunuri materiale. Trebuia sa fiu prea dobitoc sa nu le inteleg. Imi pregatise deja, obstacole noi, mai ales , insa, imi pregatise intalnirea cu Puterea Superioara mie, a A.A., ca pavaza si platosa. In urmatorii doi ani, gratie lor, aveam sa-mi consolidez abstinenta fara de care ceea ce urma m-ar fi sters de pe fata pamantului.
Desi chiria apartamentului era, literalmente, simbolica – adunata la facturile de gaze, energie, apa, gunoiul menajer – nu era chiar de neglijat. Si, pentru ca ramaneam cu mai nimic din pensie, mi-a venit o idée. Merg la varstnicul presedinte PNT sector 2, simpaticul si jovialul domn Elefterescu care ma cunostea din 1990, il intreb daca imi permite sa asez cateva pupitre pe trotuar, in fata cladirii sediului. Doresc sa vand presa de opozitie si cateva carti (pe care le aveau ei). Imi raspunde afirmativ. Incep sa colind tarabele si chioscurile de presa ca sa gasesc un furnizor. Nu numai la cele din apropiere dar si la cele mai indepartate tarabagii nu erau dispusi sa-mi dea ajutor. Tocmai cand pierdusem speranta un vanzator batran de ziare din fata Universitatii (aproape de gura de metrou de la ceas) – care isi asternuse marfa pe jos – potrivit parerii ca tot oamenii necajiti sunt cei care-ti sar, la nevoie, in ajutor, aflu ca il aprovizioneaza firma unui ardelean, Ancan; imi da numarul de telefon si, a doua zi, bat la usa unui apartament dintr-un bloc vechi de pe Calea Mosilor. In holisorul din spatele usii de la intrare, la o masuta “de protocol”, ii raspund la o seama de intrebari si ii arat diploma de facultate si carnetul de PNT. Ma va aproviziona cu presa dar, pentru ca locul pe care i l-am desemnat nu prea are vad aflandu-se intre statiile de troleibuz Armeneasca si Mosilor, imi va aduce la inceput doar un numar restrans de titluri si exemplare. Daca cererea va fi mai mare cifrele se vor modifica. Voi avea 10% din incasari
De a doua zi incepe sa-mi aduca presa. Cu masina proprie o lua dimineata devreme de la Casa Presei si o difuza distribuitorilor lui. Imi procurasem, din sediu, doua pupitre mici intre care asezasem o placa mare de PFL gros de 2 cm.. Deasemenea, imi repartizasera o magazie cu lacat (unde aveau niste carti) sub scara interioara. Ca sa pot depozita exemplarele ramase de la o zi la alta sau pe acelea cu aparitie saptamanala. Pentru ca imi adusese si presa care nu era a opozitiei, treptat am eliminat-o cerand mai multe exemplare din ceea ce doream. La inceput, reuseam sa vand numai dupa ce vreo opt chioscari si tarabagii din vecinatate (statii RATB Mosilor, Armeneasca, Rosetti) terminau propriile stocuri. Eram, astfel, obligat sa pazesc sediul de cum se lumina de zi (la 6 venea presa) pana seara la 2l. Eu deschideam, eu inchideam. Nu contau ploaia, zapada, vantul sau canicula. Eram rezistent. Iar spatiul cu presa il protejam cu o folie mare de plastic transparent.
Desi la inceput ma alegeam, zilnic, cu un comision de
1000 lei, curand am ajuns la 3000. Pensia (an 1993) era de 30.000 asa ca ma descurcam binisor. Imi si placea ce faceam chiar daca era multa munca. La ora cand ajungeam acasa trebuia sa fac pe contabilul, cu nota scrisa in dublu exemplar cu ceea ce vandusem. Omul nu ma cunostea si dimineata, cand aducea presa, isi lua si banii. Mai tarziu ma voi achita saptamanal. Plecam noaptea de acasa, ma salutam cu jandarmul si politistul care pazeau Biblioteca Americana si mergeam sa deschid “pravalia”. Zi de zi, chiar sambete si dumineci. Acasa ce-as fi facut ? Aici ma distram de minune (spectacolul strazii) si faceam si pe propagandistul. Gaseam o placere in dialogurile contradictorii dintre grpurile pro si contra iliesciene. Interveneam si eu la ocazii. Educatia unui popor se judeca si dupa tinuta – la propriu si la figurat – de pe strada. Vazand grosolania si marlania pe strada poti fi sigur ca o vei gasi si acasa.
Ibn Haldun (Tunisia, sec. XIV) spunea ca procesul de dezintegrare morala incepe, adesea, de sus in jos datorita dezinteresului manifestat in randul protipendadei pentru educatia urmasilor. Ca fiinte umane, oamenii nu se deosebesc unii de altii – intr-un sens. Ei incep sa se deosebeasca prin educatia ce ii indruma sa-si insuseasca virtutile si sa evite viciul. De o asemenea educatie sunt, insa, lipsite progeniturile clasei din varful piramidei societatii. Belsugul in care traiesc, mediul corupt in care cresc, dezinteresul parintilor pentru educatia lor ii pervertesc de la o varsta frageda. Si unui om alterat de vicii, cu caracter corupt, nu-i mai ajuta nici originea sa aleasa si nici nobletea spitei. L-am pomenit aici pe Ibn Haldun fiindca realitatea de atunci a fost identica celei din toate timpurile si, mai ales, acum.
Sa revin. La vreo trei luni dupa ce incepusem lucrul ma pomenesc, pe strada unde ma aflam, interpelat de o doamna maruntica, de vreo 60 de ani, - “- Hi, hi, hi ! Cum merge treaba la Dvs.? Sunt doamna D.V. de la organizatia de femei a PNT.” “- Dupa cum se vede, bine !” Imi explica doamna ca au la sediu o serie de carti spre vanzare dar ca in camera unde sunt expuse nu prea intra lume. As lua spre vanzare cateva exemplare ? 10% commission imi convine ? Ii raspund ca da si sa-mi aduca cate titluri doreste si in orice cantitate. Ma uit la dansa, o cantaresc cu privirea: micuta, plinuta, varstnica, tunsa scurt cu breton, cam “saracuta” (cartile ei sunt “frumoase” nu “reusite” sau “bune”) dar nu mai mult decat altii, cu pretentii. In special, mi-a placut vioiciunea ei (ca a unei vrabiute guralive ce a descoperit o farama de paine), foarte inimoasa, infipta, ca mai toti oamenii complexati (!?), limbaj, totusi, provincial (de prin Ardeal). Si, in fond, la varsta ei, putea sta linistita acasa, cu o carte “frumoasa” sau tricotand. Dar nu, lupta dupa puterile ei, in felul ei, pentru aceeasi idée ca si mine. I-am mai repetat o data sa aduca ce si cat doreste. A revenit a doua zi cu o sacosa in care avea cate cinci exemplare din “Sange pe Raul Doamnei”, “Rugul aprins”, “Elisabeta Rizea din Nucsoara”. Toate scrise de Mihai Radulescu. In trei zile le-am vandut. Entuziasta, a dublat comanda.
Dupa ce experienta Veronicai s-a dovedit o reusita, a venit un tanar, Paraschiv, s-a prezentat ca seful departamentului de propaganda (mai tarziu aveam sa aflu ca este nepotul acad. Tepelea) si mi-a propus sa vand pentru el niste reviste (sau brosuri). Accept, le aduce, nu reusesc sa vand multe. Incepe sa aduca niste carti (beletristica) carora le pune pretul pe coperta. Aflu ca sunt donatii ale unor membrii PNT.
Inutil sa mai spun ca nu ma mai gandisem de mult la alcool. De pe vremea internarii la B.. Acum, cu atat mai putin. Cu atata munca, in mijlocul strazii, cate 14 ore pe zi, cu valori incredintate mie, poate si abstinenta cvasifortata prin internare pentru a avea un adapost (mai tarziu – nu mult – la A.A., “a ajunge la fundul sacului”) – pus in fata unor situatii-limita – imi aduceam aminte de alcool si de ravagiile lui numai cand, intamplator, trecea prin dreptul meu vreun vechi camarad condamnat la B.. Ma intrebau, inevitabil, daca mai beau. Pe unul dintre ei l-am incercat cateva zile ca ajutor la vanzare. Nu avea rabdare mai mult de cateva ore. Ex-profesorul de muzica luase obiceiul sa ma viziteze zilnic si sa-mi ceara bani de nes. Pana la urma i-am spus ca strada este a tuturor dar sa nu se mai opreasca. A inteles si nu l-am mai vazut trecand.
Veronica ma intreaba daca nu doresc sa ma mut cu vanzarea la sediul central. Vine lume multa, este vad mai bun. Era prea tentant ca sa nu vad, macar, despre ce este vorba.
Aveam incredere in tinerii care veneau la organizatia de tineret. Studenti, elevi defilau zilnic prin fata mea. Printre ei si Vladimir Popescu (viitor primar al sectorului II) care ar fi putut sa ma ajute mai tarziu cu spatiul locativ, dar n-a facut-o. Vorbesc cu unul dintre baieti – Vali – sa-mi tina locul cat lipsesc doua-trei ore. Stabilisem o intalnire cu Veronica.
Cum intri pe poarta, pe partea dreapta, era (si este) cabina portarului. Am stabilit cu administratorul Stanciu ca acei cativa metri de trotuar dintre cabina si peretele cladirii – vreo 5 m. – puteam sa-i ocup cu cateva mese pe care sa asez ce trebuia sa vand. Dar, imi spune, trebuie sa achit taxa de ocupare a domeniului public la primarie. Era Viorel Lis – despre care Veronica spune ca il cunoaste. Eu voi fi colaboratorul cu contract si comision al editurii-tipografie Gandirea Romaneasca aflata intr-una din cladirile incintei sediului. Director era inginerul chimist Traian Iliescu. De contabilitatea editurii se ocupa tanarul Vartolomei. Existase si un muncitor tipograf dar, din lipsa banilor, fusese concediat. Utilajele tipografiei erau invechite, nu acceptau decat un anume tip de hartie sau de tus tipografic – cu scumpiri frecvente. Astfel, tiparitura devenea scumpa. Inginerul Iliescu nu avea decat pensia (nu se ocupa de editura-tipografie decat din convingere si abnegatie, fara salariu). Desi existau sponsori (cu afaceri proprii) care sponsorizau PNT nu se gaseau bani si pentru editura. Iliescu, ramas singur, era factotum. Taie hartie la ghilotina, tipareste, tehnoredacteaza si alearga prin tot orasul sa plaseze volumele la tejghetari. Asa ca a fost multumit sa afle in persoana mea un om la vanzare ca sa nu trebuiasca sa mai alerge.
A doua zi dimineata am luat cele 6 mese maricele pregatite de Stanciu, le-am dus in strada si am asezat pe ele tot ce aveam ca tiparitura. Presa si carte. Iliescu imi daduse doua titluri: “Iuliu Maniu” si “Rezistenta armata anticomunista in muntii Romaniei”. Mihai Radulescu scosese, intre timp, si alte titluri. Trata direct cu mine. Erau si scriitori amatori care aveau amintiri de povestit. Alte edituri si redactii veneau sa-mi aduca produsele lor. Ancan imi dublase numarul de titluri cat si
cel de exemplare. Numarul de mese asezate pe trotuar a ajuns la 10, apoi la 12. Plus doua banci lungi ca acelea pentru sala de sport. Tin minte ca, de departe cea mai vanduta carte timp de luni de zile, a fost “Convorbiri cu Corneliu Coposu” a lui Vartan Arachelian. Editata de editura Anastasia, costa 400 lei. Lumea era avida de modele de oameni cu imaginea nepatata.
Un anumit tip de individ se implica in societate fara sa realizeze aceasta, celalalt controleaza societatea. Primul este rotita, un dispozitiv, al doilea este “inginerul”, “soferul”. Dornici sa-l cunoasca pe “senior”, cumparau volumul si simpatizantii si trecatorii obisnuiti. Incepuse sa vina si provincia s-o cumpere – numai aici gaseau cartea. Cand s-a pus problema reeditarii de catre “Anastasia” PNT n-a avut jumatate din banii necesari. Nici eu nu eram ajutat. Dimpotriva, am facut donatii in zeci de calendare ale Casei Regale, am construit un chiosc pe banii mei, instalatie electrica, plata facturilor de energie electrica, salarii. In chioscul ridicat de mine functioneaza astazi o revista de mica publicitate.
Dupa ce a fost ridicat chioscul si niste rafturi metalice de 3 m. inaltime pentru presa devenita prea numeroasa (rafturi legate cu lant de copacul vizavi de chiosc) – totul a fost trecut la capitolul “Donatii”. De fapt, tot ce castigam (impreuna cu pensia) investeam in “afacere” cheltuind pentru mine numai strictul necesar. Plateam si pierderile de tiparitura din pricina intemperiilor. Caci, cu exceptia unor folii de plastic transparent si a pietroaielor asezte la capete, marfa era expusa ploii, zapezii, soarelui, prafului dar, mai ales, rafalelor de vant care trimeteau cate un vraf sub rotile masinilor in mers. Stand in chiosc sau pe strada (dupa cum ploua, ningea sau nu) priveam neputincios la dezastrul de pe mese si rafturi. Nu vreau sa-mi aduc aminte de cate ori eu, tinerii portari sau trecatorii alergam dupa ziare prin noroi si zloata. De cate ori nu le-am adresat cereri verbale si in scris, celor care m-ar fi putut ajuta, rugamintea se fiu ajutat – n-am avut parte nici macar de promisiuni. Parca mie imi faceam propaganda, nu lor. Cadourile facute de Pasti, Craciun, sf. Mihail (ziua onomastica a regelui – cand daruiam insigna-coronita) n-au ajutat cu nimic.
Veneam la 6 dimineata, inainte de a mi se aduce presa, si plecam la ora 21,00 pentru ca doream mult ca lumea, fie ca se afla pe strada, fie din troleibuz, sa ne vada activi dupa ce restul tejghetarilor se retrageau. Pentru timpul friguros cumparasem doua aeroterme iar pentru energia electrica consumata mi se prezentau facturile.
Incepeam ziua de munca scotand din sediu mobilierul si din magazie tiparitura (vreo 500 Kg.). Asteptam apoi sa vina presa curenta. Mai veneau si baietii de la “Cotidianul” lui Ratiu cu 50 de exemplare si altii de la diverse periodice. Incepusem sa nu ma mai descurc de unul singur. Prea mare suprafata de expunere de supravegheat (30 mp), tot eu primeam banii si dadeam rest, alergam sa reasez presa rascolita… . Sectorul de carte era reprezentat de cate un singur exemplar in punga de plasic transparenta (restul exemplarelor era in chiosc sau magazie) care trebuia stearsa cu o carpa de praful strazii. Cand am ajuns la peste suta de titluri de carte si peste suta la presa am considerat necesar sa iau un ajutor.
Organizatia de femei avea o presedinta (doamna Florica Raica) si o secretara (Iepure Georgeta). Care, la randul ei, avea o sora si o prietena. Locuiau tustrele la gazda (erau provinciale). Sora si prietena aveau diploma de vanzator dar n-aveau loc de munca. As avea ce sa le dau de lucru si, de buna credinta, ii spun Getei sa le aduca. De mult timp cautam prilejul sa-mi iau revansa fata de PNT sector II. Am stabilit cu cele doua sa vina dimineata la 6 ca sa ma ajute la asezat marfa apoi Elena o va insoti pe Florica la sediul celalalt s-o ajute la asezat iar apoi sa revina ca sa vanda ea; pe la ora 10 eu sa plec (nu mai era ora de varf) sa colind redactiile de presa si edituri in cautare de titluri noi. Dar, intr-a treia zi lucrurile au inceput sa scartaie. Fetele incep sa vina dupa ora 7,00. Plecau imediat sa aseze marfa dincolo (aici o asezasem eu) iar Elena se intorcea dupa ora 9. Am acceptat pana in momentul cand, facand socoteala, mi-am dat seama ca procentul din vanzarile Floricai era insignifiant fata de salariul ce ar
fi trebuit sa i-l dau. Lucrau pana la ora 14 asa ca i-am facut vreo doua-trei vizite la locul de munca si am constatat nu numai ca tricota sau dezlega rebus dar nici nu asezasera bine standul. Desi le-am reasezat si i-am explicat ce are de facut, de fiecare data lucrurile nu s-au imbunatatit. Le-am platit pentru cat lucrasera si le-am dat drumul.
Dar in aceasta perioada am avut o experienta deosebita. La un moment dat, se anunta ca va avea loc un simpozion al PNT la Campulung Moldevenesc. Cine doreste va putea ocupa loc intr-unul dintre cele trei autocare. M-am pregatit din vreme. Mai multa presa, mai multa carte. In plus, din banii mei, cumpar mezeluri, chifle si Coca Cola. Le pun pe cele trei fete (Geta, Elena, Florica) sa faca sendvisuri si sa aduca pahare de unica folosinta. In compartimentul de bagaje al unuia dintre autocare indes tot ce vroiam sa vand. Vom fi ajutati si de doi tineri portari cu prietenele lor. Ajungem la destinatie dupa un drum placut, cu tratatii si muzica de pe radio-casetofonului meu (trecuta prin statia de amplificare a autocarului). Un liceu vechi, cu traditie, adaposteste simpozionul. Ramanem afara, la vanzare. In pauze si la sfarsitul evenimentului vindem cam jumatate din ce adusesem. Toata lumea este invitata la masa in restaurantul noului hotel; fiindca am intarziat cu reasezatul marfii ramase nu mai gasim locuri la parterul restaurantului si suntem condusi la mezanin, intr-o sala de protocol, unde – la o masa lunga – sunt doar cativa batrani veterani PNT. Am avut proasta inspiratie ca, dupa aproape doi ani de abstinenta de la alcool, sa intind mana dupa un paharel de tuica destinat mie. Apoi vin. Imediat am cumparat si doua jumatati de coniac cinci stele Rasputin ca sa tratez comesenii. Spre final, planific ramanerea la restaurant si la hotel in continuare, cu tinerii care ma ajutasera. Noi nu plecam cu ceilalti. Noroc cu varstnica matusa a Getei care ii sugereaza acesteia sa-mi solicite pastrarea de catre ea a banilor din vanzari. Nu bausem intr-atata incat sa nu mai tin cont de rugamintea unui “copil” (pentru mine) si, pe deasupra fata – la parerea carora am tinut intotdeauna. Am ajuns acasa cu bine. A doua zi m-am dus la “serviciu” singur – sa spal rusinea intentiei avute. Dupa multa vreme, nu continuam betia a doua zi si, ceva mai tarziu, A.A. avea sa ma invete ca un pahar este prea mult pentru noi. Iar 100 prea putine. Fusese numai o experienta utila, de data asta.
Sa ma intorc unde ramasesem. La doua zile dupa plecarea celor doua “vanzatoare” Geta (Iepure) imi prezinta o noua candidata. Parca spre a se revansa, de data asta simt ca mi se taie rasuflarea. Nu ma mai aflu la tinerete asa ca am vazut multe. Dar niciodata nu mai vazusem, adunate la un loc, atatea trasaturi care sa intruchipeze omul cinstit, fara de prihana, de o candoare desavarsita. Un chip angelic, bruneta, ochi verzi, silueta de manechin. Dar cum s-o pun sa stea in praful si mizeria strazii ? Nu aveam nici o indoiala ca mi-o doream colaboratoare dar presimteam (gresit) ca greul tot eu il voi duce. Stiam, pe de alta parte, ca va constitui elementul decorativ, atractia chioscului sordid. Pentru ca n-o vedeam carand din magazin, n-o vedeam acoperita de praful strazii. Amarnic m-am inselat ! Si cred ca putini dintre noi ar fi crezut: ceea ce se vedea la exterior ilustra, pe deplin, interiorul. Am constatat, pentru prima data in 50 de ani, cat de perfecta putea fi natura in a cladi ceva. Armonia dintre interior si exterior, intre fizic si caracter. Intre estetica si moralitate.
Dar si sprintena, harnica, eleganta in miscari, spirituala fara a fi nici o clipa deplasata, bunsimt si bunavointa innascute (sau/si dobandite). Ferice de parintii care au adus-o pe lume, ferice de cel pe care il va alege partener de viata.
Venea dimineata odata cu mine (eu veneam de dupa coltul strazii – trei minute de mers agale – iar ea cine stie din ce colt al orasului). N-am intrebat-o niciodata amanunte din viata personala (cum nu intreb pe nimeni nici acum) mai ales ca sa nu-i creez suspiciuni si sa mi-o indepartez. Eram, pur si simplu, fermecat. Parea ca se bucura de viata in orice moment al zilei, indiferenta chiar si la capriciile vremii, la bine sau la greu; parea dincolo de toate astea, de realitate. Si era firesc. Cu seninatatea te nasti sau o poti dobandi dar ea nu poate salaslui decat in sufletul omului bun. O singura data a gresit intarziind si nu stia cum sa-si aleaga cuvintele de scuza. Daca ar fi stiut…!
Dimineata devreme, eu caram mobilierul stradal iar ea, intre timp, aseza presa si cartea. Ori avea memorie fotografica (mai degraba) ori studii despre care nu stiam. Nici eu n-as fi asezat mai bine. Cand ispraveam cu etalarea o trimiteam sa se aranjeze putin – pentru a se aseza la vanzare. Cautam s-o menajez pentru ca asa simteam. Pentru ca doream s-o pastrez pe cat posibil proaspata, nealterata. Deja incepuse sa atraga privirile – atat ale celor din interior cat si ale trecatorilor. Eu insumi nu eram in stare s-o privesc altfel decat as fi privit un bibelou, o statueta sau cum as fi privit, intr-o biserica, Fecioara cu Pruncul. Cautam eu s-o menajez (cum spuneam) dar nu se menaja ea. Dupa orele aglomerate de pana la 9, dupa ce se plictisea ascultand casete sau radio, lua o carpa si stergea de praf, centimetru cu centimetru, toata tiparitura etalata. Imi pare rau ca, tocmai ei, nu-i mai stiu numele – cum nu stii numele ingerului din vis.
Dupa ora 10 o paraseam, cu regret, trebuind sa-mi efectuez cursele obligatorii. Toti o iubeau (nici nu s-ar fi putut altfel) fara sa mai vorbesc despre tinerii paznici – trei la numar (dar, mai ales, Iulica si Mihai)- care cautau s-o tina de vorba cat mai mult. Pana le-am interzis sub amenintarea ca-i torn administratorului. Pana si mofturoasa doamna Veronica ma felicita si o lauda. Dar pentru ca ma simteam singur dupa ora 14 cand pleca, i-am propus salariu dublu daca sta cu mine pana la inchidere. A fost de acord. O singura data, seara, a venit un flacau s-o conduca acasa. Nu-mi spusese (si nici n-o intrebasem) daca are prieten.
Si, fiindca orice minune tine doar trei zile, pe fata mi-au luat-o in colimator patronii magazinului de lux de la coltul pietei Rosetti.
Intr-o zi, intorcandu-ma din oras, imi spune ca a fost intrebata de o doamna eleganta daca nu doreste sa lucreze intr-un mare magazine – pentru oameni cu stare buna. I-a si aratat unde se poate prezenta. Si nici nu vroia sa ma lase singur. I-am raspuns ca nici eu macar nu stiu daca si cand voi reusi sa scot ceva mai bun din maghernita asta, unde lucram acum, nu doresc sa stau in calea ei dar sa mai astepte putin pana gasesc inlocuitor. Daca, dintr-un motiv sau altul, nu va fi multumita de schimbare, oricand se poate intoarce aici. De atunci, n-am mai vazut-o. Cum a aparut, asa a disparut.
Intr-o dumineca dimineata (lucram 7 zile din 7) apare Geta. Trimisa de doamna Veronica. Este somera si a venit, mai intai, sa discute conditiile. Are cam 35 de ani. Ii propun: program 6-20, salariu 30.000 platit vinerea de patru ori pe luna. Ii convine dar numai cu carte de munca. Ii promit ca ma voi interesa ce
este de facut in aceasta privinta. Nici acum n-a vrut nimeni sa ma ajute. Dintre cei din conducerea PNT (Coposu nu mai era printre noi iar actualul nu-i ajungea nici la degetul mic) sau dintre privatizatii ce sponsorizau partidul. Propuneam s-o treaca ei pe statul de plata dar s-o platesc eu. Nu s-a putut. Daca as fi fost mai intelept, aduceam socotelile la zi (opream comenzile, plateam la zi si returnam ce nu vandusem) si-i lasam in plata Domnului. Dar, cum nimic nu-i intamplator, nimic din ce urmeaza sa povestesc, nu s-ar fi intamplat si (probabil) nici randurile de fata. Veti vedea.
Geta era ceea ce s-ar putea numi o fiinta “descurcareata”. Sotul ii era mecanic de aviatie la Baneasa, aveau un apartament in Militari, o Dacia dar si trei fete si un baietel (ca deunazi Ismail).
Venea odata cu mine, dimineata. Ca de obicei, plecam pe la 10 si, nu de putine ori, am avut ocazia sa ma mir ca in lipsa mea a avut putine incasari.
La putina vreme dupa venirea Getei se mai anunta un drum cu autocarul. La Alexandria. La fosta Casa de Cultura a Sindicatelor.
Am comandat, din nou, cantitati mai mari de presa si carte. Geta mi-a propus sa mergem cu Dacia lor ca sa-si poata lua familia. Urma ca eu sa platesc benzina. 15.000. Cu portbagajul plin si portbagajul de deasupra varfuit, stiam ca masina nu va rezista la asemenea povara. Plus noi 6 inauntru. Odata ajunsi in fata Casei de Cultura, au inceput sa vanda Geta, sotul ei Adrian si fiica mai mare. Eu i-am luat pe ceilalti copii intr-un tur prin imprejurimi. Pe bulevardul din spatele Casei de Cultura ma izbesc, la fiecare 200 m., de cate o taraba de ziare. Aflu cu aceasta ocazie, tardiv, ca la Alexandria sunt doua firme care aduc zilnic presa din capitala.
Din vanzari, nu stiu (procentual) cat si-a oprit ea si cat mi-a lasat mie. Incepusem sa am mai mult decat suspiciuni cu privire la corectitudinea ei. Dar asteptam prilejul sa ma descotorosesc de ea avand certitudinea ca hotul care are succes va continua sa fure tot mai nestapanit. La intoarcerea de la Alexandria, Adrian a trebuit sa rezolve doua pene de cauciuc.
Aproape imediat dupa aceasta escapada, intr-o seara de vineri, dupa ce i-am dat salariul saptamanal, Geta imi spune ca sotul ei nu este gelos. Ce sa insemne asta ? Am tacut facandu-ma ca n-aud. De fapt mi-a dat certitudinea (daca mai era nevoie) ca ma fura. Numai ca, de data asta, vroia mai mult: “legalizarea” furtului prin sex. A doua zi, sambata, ii dau telefon acasa. Nu este. Ii spun maica-si ca organizatia de femei (din motive “economice”) nu-mi mai da voie sa platesc salariu vreunui ajutor la vanzare. Luni, Geta n-a mai venit.
Acum trebuia sa gasesc pe altcineva in locul ei.
Tot domnisoara Iepure m-a scos din impas. Mi-a adus doua surori (dintr-o familie in care mai erau doua – una handicapata – un tata somer si o mama vanzatoare la un chiosc RATB). Fetele se numesc Adriana (Adi) si Ecaterina (Cati). Pe unde veti fi fiind voi, fete bune si cuminti ? Si sarmane ?
Am stabilit cu fetele salariul, le-am spus, in mare, ce au de facut. Una va veni la 6 dimineata, cealalta o va schimba la ora 14,00. Alternativ. Erau foarte tinere si locuiau in Titan, la capatul masinii 311. La 18-19 ani nu este chiar fleac sa te scoli de la 5 dimineata.
Observasem ca cea mai mica dintre ele, Cati, imediat ce termina, dimineata, asezatul presei proaspete si inca nu era ora de varf, isi lua ziarele Gazeta Sporturilor si Sportul Romanesc si, in jumatate de ora parcurgea toate stirile legate de fotbal. Adi, cea mare, citea Sandra Brown. Degeaba am incercat sa-I explic ca existau carti mai bune, din care poti invata ceva. Nivelul ei de instruire, de educatie, de mediu nu-I permitea altceva mai inalt. N-am convins-o si pentru ca la varsta ei o preocupa tematica dragostei si sexului. In natura intalnesti permanent o multime de impuritati amestecate cu adevarul esential. Nici o orgie autentica nu excita ca un roman pornografic. Arta (daca “arta” se poate numi ce citea) emotioneaza tocmai fiindca respinge impuritatile. Intr-o carte a lui Pittigrili (sau Sandra Brown) toate fetele sunt tinere si au un trup perfect. Nimeni nu sughite, nimanui nu-I miroase gura, nimeni nu-I obosit, plictisit, nimeni nu-si aminteste brusc de facturi sau amenzi neachitate.
In perioada in care Adi si Cati lucreau cu mine imi dezvoltasem “afacerea”. Mi se aduceau, pe langa titlurile de presa furnizate de firma GESCOM, si periodice furnizate direct de redactii, cu comision 20-30% - mai ales titluri care nu se vedeau pe tarabele celor din apropiere. COTIDIANUL lui Ratiu, DILEMA lui Plesu, ROMANIA LIBERA, 22, MEMORIA, MAGAZIN ISTORIC, ADEVARUL ECONOMIC, ADEVARUL LITERAR, CAPITAL, BURSA, VIATA ROMANEASCA, VIATA MEDICALA, SFERA POLITICII a lui Stelian Tanase, ARHETIP, STIINTA SI TEHNICA (cu toate suplimentele ei). Integrame, vreo 5o de titluri. Mai mult, din periodicele “serioase” care se gaseau destul de greu nu dadeam retururi de la saptamana la saptamana. Obisnuisem lumea sa gaseasca la mine numere “scapate” din vedere. Nu ramaneau nevandute. Dar asta insemna spatiu de etalare in plus, ochii ageri. Mi-era frica sa o las pe fata din schimbul I singura – fie si pentru 3-4 ore cat colindam pe la redactii. Desi rugam pe tinerii paznici ai sediului sa fie si ei atenti – cu atat mai mult ca le dadeam tigari si-I imprumutam cand erau in pana de bani.
Imi mai trebuia un ajutor. De preferinta barbat. Mi-am amintit de Balaceanca si de napastuitii de acolo. Si ca, pe cativa, ii cunosteam destul de bine. Aveam incredere in cinstea lor. Trebuia sa merg sa-I vad. Intr-o dumineca dimineata nu mai deschid obloanele la pravalie si ajung la spital. Concluziile pe care le-am tras mai tarziu (din cele petrecute in urmatoarele 3-4 luni) au fost (Sf. Luca): “cine este credincios, drept in lucrurile marunte este si in cele mari”. De prea multe ori intentia, vointa Divina mi se revelase in vreo imprejurare oarecare pentru a ma mai indoi ca, si de data asta, tot El a fost cel care m-a indrumat, care mi-a dat gandul bun, m-a binecuvantat sa merg printre cei mai nefericiti, nenorocosi (nenorociti) decat mine. Si-ntr-adevar ! I-am gasit pe amandoi acolo. Ieseau, intrau. Ieseau, intrau. Si Costica, si Cornel. Costica ramasese acelasi dar Cornel era mai abordabil. Dupa 15 minute de vorbit cu ei, incercand sa le explic ce astept de la ei – un ajutor in munca – imi cere Costel bani sa-si ia o jumatate; in felul acesta nici nu-si da seama ca a dat cu piciorul in sansa de a-si schimba viata. Nici eu nu cunosteam inca, la vremea aceea, mecanismul bolii. Eram la fel de ignorant ca si ei. Atunci doar banuiam ce m-ar fi asteptat daca incercam sa-l “scot” si pe Costel. I-am dat bani sa-si faca damblaua si, numai dupa un sfert de ora, gesticula si nu mai vorbea decat impleticit. Insemna, daca-l luam cu mine, sa-l oblig pe celalalt, Cornel, sa-si supravegheze si colegul si marfa de pe mese.
Si imi indrept atentia spre Cornel. Era tot cum il stiam eu. Adica, la o saptamana de la internare, cand isi revenea. Stia sa asculte (arta de a asculta), stia sa vorbeasca. Cu intelepciune. Nu l-am intrebat, vreodata, daca are studii (cum n-am intrebat pe nimeni) dar sunt convins ca le avea. Mai tarziu aveam sa constat ca vorbeste fluent engleza si franceza. Cu calm, isi gandeste si cantareste fiecare cuvant. Vocabular de intelectual, limba romana vorbita literar, stapanita cum trebuie.
Se afla la B. de trei saptamani. Si-a incheiat stagiul. Ii dau adresa unde ma poate gasi. Nu-l intreb nimic dar ii spun ce fac, unde lucrez, ce astept de la el. La plecare, Costel nu uita sa-mi ceara pentru inca un rand de bautura. Ii dau pentru ca imi place sa vad oameni fericiti iar in momentul acela nu puteam face mai mult pentru el.
Curand, Cornel s-a prezentat la post. L-am declarat fetelor drept un vechi prieten. L-am pastrat langa mine fara sa mai plec nicaieri vreo doua zile. Crestea inima in mine vazand cat de repede se acomodase cu munca si cu fetele. Reabilitarea incepuse. Curand am inceput sa-l iau in peregrinarile mele pe la redactii si edituri, sa-I fac cunostinta cu oamenii (aceiasi care il marginalizasera) pentru ca el sa poata prelua o parte din indatoririle mele. Si sa iasa din claustrarea si salbaticia impuse si autoimpuse. Crestea (sau isi revenea) fizic si psihic. Numai prin durere devii, cu adevarat, intelept. Deseori, ca acum, m-am simtit unealta Domnului. Probabil ca la aceasta situatie se referea cel care sustinea ca, daca vrei sa fii fericit, trebuie ca mai intai tu sa daruiesti fericire. Eram eu insumi incantat vazand bucuria ce iradia din intreaga lui fiinta. Din atitudinea lui – mereu pus pe glume, chiar si in unele imprejurari vitrege ale muncii noastre. Increderea altora in el ii dadeau aripi. Pentru ca Adi si Cati nu-I cunosteau trecutul aveau tot atata incredere in el ca si in mine. Ba, mai mult ! Eu eram mai moale, mai ingaduitor. El, mai apropiat ca varsta de ele, era mai dur, mai direct (dar corect) in rare momente cand a fost nevoie.
Eu le invatasem pe fete ce-I aia o jofra, o mascota, trimitandu-le la cofetaria de peste drum sa ia cate 10 bucati. Vara le-am invatat cu inghetata italiana.
Sambata si dumineca le lasam pe fete acasa sa se odihneasca si lucram numai noi doi. Era mai putin aglomerat. Asa am avut ocazia in cateva randuri, sa raman surprins cand, la radio sau pe caseta, auzind melodii cu text in engleza, il repeata fara cusur (mi-o spunea urechea mea muzicala). Uneori, cand aveam la ghiseu turisti straini, ma facea invidios pe modul in care se descurca vorbindu-le in engleza. Si era acelasi om care venea sa se interneze la B. plin de paduchi, cu vanatai dar care, acum, isi cumparase blugi noi care ii veneau ca turnati, incaltaminte noua, camasa in carouri mari (alb-negru, alb-rosu) asa cum era moda. Era inca tanar, 30-35 de ani. Ma depasea in multe privinte. Din taciturnul, ursuzul care fusese, inchis in el, acum demonstra ca nu este autist, ca este altfel decat se obisnuise lumea sa-l vada.
Era iarna. Cornel – mereu pe afara sa aseze cate ceva. Nu le mai lasa pe fete sa faca nimic in afara de vanzare. Din pura placere a facutului – cum remarcam la inceputul volumului. Recunostinta poate fi exprimata in multe feluri – chiar prin tacere compensata prin fapte. Posibil sa-l fi schimbat si cele doua tinere care nu-l scoteau din “dom’Cornel” si-l priveau ca pe un frate mai mare. De cand oare nu i-o mai fi spus nimeni “domn”?
Tocmai ma felicitam ca nu ma inselasem asupra lui, cand au avut loc niste intamplari deloc “intamplatoare”.
In fiecare an Ioan Ratiu aniversa aparitia ziarului sau “COTIDIANUL” la sediul redactiei de pe Calea Plevnei. Erau invitati toti colaboratorii, inclusiv cei care distribuiau publicatia. Si pentru ca noi aveam zilnic 50 de exemplare si mai eram si in usa PNT, am primit patru invitatii. Numai Cati cea mica n-a vrut sa mearga. Pentru ca, spre sfarsitul intrunirii, cu aperitive, vin, vodka, sampanie, pentru a doua oara de cand eram abstinent bausem cateva pahare, la plecare am luat un taxi (nu pentru ca nu m-ar fi tinut picioarele o jumatate de ora pe jos ci din lene) care m-a dus mai intai pe mine si, pe urma, pe ceilalti doi in Titan si Crangasi (cu banii lasati lui Cornel de catre mine). A fost a doua si ultima experienta bahica – in martie 1993. Curand aveam sa intalnesc A.A.. Care, in furtuna care s-a abatut asupra mea in urmatoarele luni si urmatorii ani, m-au salvat de la disparitia fizica. Veti vedea !
Asa s-ar fi intamplat daca intr-o dimineata nu as fi auzit la radio TOTAL (pe atunci al lui Nistorescu) despre existenta unei comunitati – Alcoolicii Anonimi – un grup de psihoterapie, la pavilionul 8 de la spitalul “Gh. Marinescu”, in sala de mese, de la orele 17 la 18, lunea, miercurea si vinerea.
Imi fac liber intr-o dupaamiaza si merg la intrunire. Cornel n-a vrut sa mearga. Tipicul intrunirilor de atunci exista si astazi doar ca s-au inmultit locurile unde se tin intruniri, in diverse zile si ore, iarasi dupa cum veti vedea. Desi intrunirile noastre au fost descrise – in 15 ani de existenta A.A. – de numeroase interviuri filmate de catre cotidiene si posturi tv dar in anonimatul grupului sau individului intervievat, vi-l descriu.
Oameni asezati la mese. Sase, opt, zece mese puse cap la cap in functie de numarul participantilor. Oameni de diverse varste, ambele sexe, profesiuni diferite, atei, agnostici sau credinciosi. Aveam sa aflu ca insisi intemeietorii americani ai primului grup A.A. (in 1935), Bill si Bob, unul chirurg si celalalt broker, aveau trasatura comuna a alcoolismului. In fata oamenilor asezati cot langa cot se aflau, adunate intr-o mapa de plastic, pagini scrise, pachete de tigari (de la MARASESTI la KENT), pahare de unica folosinta cu bauturi racoritoare, un altul cu cafea-filtru sau nes. Intrunirea este condusa, de fiecare data, de un veteran dintre membri. Prin rotatie. Se citeste PREAMBULUL. Cate un fragment de fiecare participant. Cei 12 pasi, cele 12 traditii. Se rosteste, in cor, Rugaciunea pentru seninatate. Apoi fiecare spune celorlalti, daca vrea, ce probleme legate de alcool a avut, daca le-a avut. In ultimele 24 ore. In continuare fiecare se confeseaza sau nu, dupa cum simte nevoia.
Tacerea sporeste durerea asa ca, daca ti-o impartasesti, scapi de o parte din povara, scapi de o parte din durere. Deasemenea, fiecare se considera alcoolic numai daca isi da seama ca problemele lui sunt asemenea ale celorlalti din grup. Fiecaruia dintre noii veniti I se distribuie o lista cu adrese si numere de telefon ale membrilor. Cand simte ca se afla in primejdie, in pragul unei “caderi”, ori chiar trece prin ea sau in sevrajul de dupa, are posibilitatea, oricand, sa cheme pe careva in ajutor. Spre deosebire de medicul psihiatru. Medicul il reaseaza fizic si psihic (atunci cand se mai poate). Dar pentru ca medicul n-a trecut prin boala asta nu poate simti efectele ei dezastroase pe propria-I piele, orice apropiere dintre medic si pacient devine futila. Relatii exista intre medic si pacient dar niciodata ca intre alcoolici (activ si abstinent). Medicul trebuie sa abandoneze pacientul (rar se intampla ca pacientul sa continue sa mearga – cum I se prescrie – la medicul curant sau de familie sau pacient care sa-si urmeze tratamentul. Care, de fapt, nu exista.
Alcoolicul abstinent poate intelege mai bine si se face inteles mai bine. Cand interlocutorul intelege ca are in fata un semen cu aceeasi problema se confeseaza mai lesne chiar daca el insusi nu a trecut inca prin etapele descrise. Isi da seama ca are ce invata si poate, deasemenea, afla ce il asteapta.
La primele participari la intruniri eram putin emotionat. Toti vorbesc cu toti, e harmalaie. La inceput, pana apare doctorita. Si acum imi aduc aminte ca ii auzeam pe cei din jurul meselor recomandandu-se. Daniel – alcoolic, Alexandra – alcoolica, Adrian – alcoolic, Brandusa – alcoolica, Sasa – alcoolic. Eu ma recomandam Dan – fost alcoolic. Niciunul nu ma contrazicea. Singur eu mi-am dat seama foarte curand ca gresesc. Din momentul in care am inceput sa inteleg alcoolismul ca boala. Iar ei nu ma contraziceau pentru ca una dintre reguli este sa-l lasi sa se analizeze si descopere singur pe noul venit. Se considera alcoolic doar daca si cand vrea el, vine la intruniri cand simte el nevoia. Mult mai tarziu descopeream in ziarul LIBERTATEA (vineri, 17 sept. 1999) un articol de mici dimensiuni care afirma ca americanii au dat publicitatii o posibila explicatie referitoare la motivul pentru care oamenii devin dependenti de droguri precum cocaina, heroina, opiumul, marijuana, alcoolul si chiar nicotina. Ei sustin ca in cazul in care se consuma in mod regulat droguri multa vreme, in creierul uman se dezvolta un nou tip de celula nervoasa, un fel de “gena” care a fost denumita “DELTA FOS – B”. Aceasta este raspunzatoare de nevoia de a consuma droguri chiar daca omul urmeaza un tratament de dezintoxicare. Noua celula (mutanta) dispare doar dupa ani de zile de cand pacientul a renuntat sa se drogheze.
Treptat, odata cu desteptarea din nestiinta, mi-au venit in minte exemple cu aplicatie la caz. Dupa ce am ajuns la o anumita perioada de abstinenta – cam 6 luni – trebuie sa continui sa particip la intruniri ca sa-mi “incarc bateriile” si, mai ales, sa incerc sa-I ajut pe altii sa scape de obsesie. Altfel risc eu insumi o cadere fatala. Numai transmitandu-mi altora experienta ne pastram propria abstinenta, ba chiar avansam spiritual.
La sediul PNT lucrurile luasera o intorsatura neasteptata. Mai intai a dat ortul popii editura lor. Cata vreme mai avusesera tus si hartie tiparisera (tiparise, de fapt, inginerul chmist Traian Iliescu) chitantiere si registre de casa. Cand a terminat tusul a scos “caiete studentesti’ – toate cu prêt mai mare ca in comert. In ce ma priveste, dupa ce am vandut ultimele exemplare din IULIU MANIU si, apoi, tipizatele, am pierdut dreptul de a ma mai numi colaborator cu comision
al editurii si nu mai aveam baza legala de functionare. Cu toate intampinarile scrise adresate lui Ion Diaconescu – ne-au lasat sa disparem. Si chiar atunci politia - din ordine primite de sus – incepuse sa se intereseze de autorizatie. Ma gandeam ca trebuie sa renunt (mai multi imi sugerau aceeasi idée). M-am hotarat sa cedez abia cand PNT a subanchiriat spatiul catre editura ANASTASIA pentru o librarie. Viitoarea librarie “Iuliu Maniu”.
Mi-am luat larevedere de la Cati, Adi si Cornel, am predat cheile de la chiosc si magazie doamnelor Ciurea si Dragusanu si dus am fost. Daca n-ar fi fost intrunirile A.A. in mod sigur m-as fi imbatat iarasi.
Intram, dupa trei ani de activitate intensa, intr-un con de umbra. Ajunsesem sa nu mai am nici o ocupatie In afara celor doua intruniri A.A. saptamanale si condusul la gradinita al nepoatei Irina in restul timpului vegetam.
Unul dintre baietii din A.A. (Marian) ma trimite in Pipera, la firma unui turc ce confectiona bidoane de 5 si 10 l. din plastic. Intr-o singura incapere se lucra intr-o caldura infernala data de unica masina de topit granule din plastic care scotea bidoanele pe banda rulanta. Eu cu inca unul trebuia sa debavuram bidoane pe masura ce erau scoase. In cadenta de doua pe minut. A doua zi nu m-am mai dus.
Fratele imi gaseste un post de paznic la serele Berceni. Au si fabrica de conserve. In cateva zile ma lamuresc ca se fura in draci. De la sefi in jos. Toata lumea se face a nu sti dar raspunderea este a paznicilor. Plec si de aici.
Incepusem sa frecventez de ceva vreme fundatia ESTUAR. Condus acolo de Tudor (din A.A.). Tudor (Doru) este si poet. Locuieste cu mama intr-o garsoniera. Aluneca la 2-3 luni in alcool. La un moment dat mi-a spus ca este redactorul revistei “Estuar” a fundatiei cu acelasi nume (pentru cei cu probleme psihice). Am fost cu el la centrul social – pe strada Cutitul de Argint – intr-o casuta inchiriata. Aici se adunau cca 20 de beneficiari, intre orele 10 si 17, si erau ocupati cu jocuri video, televizor color, jocuri distractive, cenaclu literar, lucru manual, o echipa de teatru (o regizoare, Sasarman, si doua tinere psiholoage, Mona si Ana, foloseau psihodrama ca mijloc terapeutic). In plus, fundatia detine si cateva apartamente (cumparate sau inchiriate cu bani Phare) cu cate 4 camere – fiecare camera ocupata de un beneficiar. “Locuinte protejate”. Pensiile le erau administrate de fundatie si, zilnic, un salariat mergea sa le dea ajutor in gospodarie si aprovizionare cu alimente si altele.
T. locuia cu batrana sa mama intru-n bloc de garsoniere. Mama dormea in patul din camera propriu-zisa iar Teodor pe un pat tip camping in bucatarie. Garsoniera era pe numele sorei si cumnatului care aveau doua fiice studente si-I atrasesera atentia “impricinatului” ca, daca batrana moare, el trebuie sa plece (propria lui garsoniera fiind luata pe nimic de niste tigani, la carciuma; avocatul pe care-l angajase nu mai putea face nimic). Asa ca, singura lui solutie era sa le inspire increderea celor de la Estuar pentru a-I oferi locuinta protejata. Asa s-a si intamplat dar
n-a putut beneficia decat pana la prima lui betie cu scandal acolo, cand a fost dat afara.
Insa acum, deocamdata, in prima lui etapa la Estuar, T. era cel care redacta revista, impreuna cu Corina (salariata si studenta la psihologie), culegeau de la beneficiari articole, poezioare, amintiri si, in plus, aspecte din activitatea fundatiei. De fapt, cand se afla in “toane bune”, T. inca mai putea realize lucruri frumoase, cata vreme boala nu se agravase mai mult. Tinea si un jurnal cu comentarii zilnice, avea si sclipiri poetice si in proza.
Freud spunea ca oamenii ajung nevrotici din cauza privatiunii. Am renuntat sa mai caut servici. Ziua ma ocupam de nepotica, Irina, o duceam in Gradina Icoanei sau la gradinita, faceam unele cumparaturi pentru familie, ma mai alegeam cu resturi de mancare gatita, invechita in frigider. In rest, la intruniri A.A.. Fapt ce m-a si impiedicat sa mai intind mana dupa pahar. Este admirabil sa ai prieteni buni; chiar cand nu sunt langa tine, chiar cand distante mari va despart (cum se va intampla in ulterioarele internari la B.). Stii ca ei exista, ii simti aproape si traiesti prin ei cand propria ta existenta sufera vreo modificare, mai ales in nefericire si nenorocire. Nu eram singur si, tot repetand aceasta constatare, simteam ca traiesc, totusi.
Erau in A.A., ca peste tot, tot felul de oameni. Unul dintre ei cu o abstinenta de 7 ani. Avea obiceiul sa citeasca (cand era desemnat sau ii venea randul) unele fragmente din program (preambul) sau chiar cand vorbea liber, vocea sa avea un timbru placut, citind sau vorbind intr-o limba literara, pronuntand apasat fiecare cuvant si accentuand unde era cazul, de parca s-ar fi adresat unui copil de alta nationalitate si, pe deasupra, debil mental. Si, de fapt, mi-am dat seama ca se adresa asa pentru cei abia internati, cei care incepeau acum sa-si revina fizic si psihic dupa sevraj.
Teodor. Poetul. La 14 ani incercase suicidul. Era un spirit malefic. Singur spunea despre el ca este ranchiunos, invidios… . Fusese inginer chimist si se cunostea suficient ca sa-si cunoasca valoarea. Din vremea cand inca mai era in stare, transcriu cateva poezii.