Confesiunile unui toxicoman (IV) - Dan B. Tivu

MUZEUL DE ISTORIE

Fusesem profesor din aprilie 1977 pana la sfarsitul lui august a anului urmator.
La scurta vreme dupa intoarcerea la Bucuresti, chiar pe data de 1 octombrie, prin niste relatii, sunt angajat la MUZEUL de ISTORIE al PCR.
Cladirea este imensa si in exterior si in interior. In toata cladirea, mai ales in subsoluri, sunt sumedenie de busturi si capete ale celor patru corifei ai proletariatului mondial (Marx, Engels, Lenin, Stalin) din cauza carora si noi, romanii, ajunsesem pe cele mai inalte culmi ale disperarii, deznadejdiei dar si ticaloseniei din istoria tarii.
Parca cineva se incapatanase sa-i descapataneze si decapiteze
imprastiindu-le capetele pe unde te asteptai mai putin. Sinistru. Pentru ce le-or mai fi pastrat ?
Toti salariatii muzeului (mai putin femeile de serviciu si cu mine) erau membri de partid cu facultatea de istorie la baza iar unii dintre ei cu lucrari stiintifice. Pe mine m-au instalat ca muzeograf dar nu in salile cu exponate unde aveau acces vizitatorii ci la Serviciul Fonduri, la etajul II, in niste sali cat un hangar de aeroport.
Aici, in afara mea, mai lucrau trei femei si un barbat – niciunul cu studii superioare. Barbatul (seful) – I.T. – fusese, dupa propria declaratie, capitan la Securitate desi toata lumea era sigura ca mai lucra sub acoperire (“cartita”)
Impreuna cu alti doi salariati.
Si el era la fel de bine pregatit ca si cele trei muieri. Spunea cui vroia sa-l creada ca facuse biblioteconomia. Cei patru, luati in total, nu prea aveai ce discuta cu ei. Poate doar cu P. – amanta declarata a unui ziarist gelos. O alta, obeza, obtuza, obraznica ( teoria mea a celor trei “o” – in sensul ca, deobicei, prima calitate atrage dupa sine si pe celelalte doua), genul de om despre care se poate spune ca “intra ca elefantul intr-un magazin de portelanuri” sau “intra cu cizmele in sufletul omului”. Si a treia, C., era cea mai tanara, la vreo 25 de ani, semanand la fizic cu prietena lui Popey-marinarul, Olive, era fiica unui curier (cu grade) la Comitetul Central.
Din prima zi mi-am dat seama ca nu prea am afinitati cu ei, n-aveam ce discuta si era, chiar, periculos. Dealtfel, cu oamenii cu care trebuie sa ma supraveghez cand discut mai bine nu vorbesc. Ne salutam si ne dam informatii meteo.
Nici n-a fost nevoie sa-I suport prea mult. Am fost fericit cand, la scurta vreme de la angajare, dupa doua saptamani, am fost trimis cu un etaj mai sus (un fel de mansarda foarte incapatoare si compartimentata, cu unghere ascunse) sa iau la puricat tonele de colectii de ziare asezate la gramada si pline de praf de cand erau acolo, uitate, asteptandu-ma sa le sortez pe titluri si cronologic. Cand am terminat, dupa o luna, tot eu, pentru ca ma descurcam in limba franceza, am fost pus sa extrag si sa traduc orice articol din ziare cu aprecieri laudative la adresa tarii si conducatorului. Articolul tradus in intregime, dactilografiat si fisat. Erau mii de exemplare din LE MATIN, LE MONDE, LE FIGARO, L”HUMANITE dar si algeriene, marocane si alte francofone. Treaba asta mi-a luat un an. Si in tot acest timp primeam sarcini suplimentare. Eram trimes la subsol (totul era prafuit) sa asez cronologic colectii din “Socialistul”, “Lupta” etc. cercetate de muzeografi si reasezate aiurea – colectii din perioada interbelica. Sau, tot acolo, sa descopar niscai fotografii din intreprinderi care trimisesera lui Dej sau Ceausescu albume comemorative. Incepusem sa inventariez si miile de volume sau colectii din biblioteca muzeului.
In tot acest an, poate si mai vechiul obicei, poate si datorita sicanelor permanente dandu-mi muncile cel mai putin “ecologice” dar si cele mai migaloase cat si, paradoxal, bucuriei de a munci de unul singur si “in draci” si imi puteam crea un microunivers propriu, izolat – la propriu si la figurat – in turnul meu de fildes reancepusem relatia cu J.B.. La un moment dat, cand incepusem sa cobor in sala comuna cu ceilalti pentru a-mi dactilografia traducerile, s-a bagat de seama ca vin “parfumat” si seful a inceput sa-mi faca vizite inopinate dar, de fiecare data, fara success datorita numeroaselor cotloane invizibile la prima vedere. Totusi m-au lasat mai departe acolo fiindca seful cel mare (Ardeleanu) era multumit cu ce faceam si, oricum, nimeni – chiar sa fi putut – nu s-ar fi inhamat sa faca treaba asta. In plus, conditiile de munca “prafuite”. Iar eu coboram din turnul de fildes doar cand n-aveam incotro. Nu mai puteam suferi rautatea, invidia si flecareala murdara in care se complaceau acele minti simple. Dupa ce impreuna barfeau pe ceilalti salariati in ce priveste viata personala si intima, de cum pleca din sala vreunul dintre barfitori era barfit, la randul lui. Astia imi erau colegii. Oameni “corecti” in viata privata si profesionala gata oricand sa-I critice pe pacatosi.
In fine, termin cu mansarda si subsolul. Mi se da in primire fisierul cronologic. Sertare cu zeci de mii de fise ale zecilor de mii de fotografii, documente, obiecte – de intocmit fisa pe care o inscriu intr-un catalog mentionand in ambele descrierea, anul aparitiei, donatorul… .
In paralel, descoperisem (datorita inventarului la care participam) biblioteca si pe bibliotecara. Iubea porumbeii asa cum altii isi iubesc copii, pisicile sau cainii. Singura ei iubire. Avea pe imensul (ma repet) balcon al bibliotecii care dadea spre Piata Victoriei, balcon (nu singurul) care tinea cat toata fatada, custi improvizate din lemn, placaj sau carton, de sus pana jos, in care aveau domiciliul peste 5o perechi de porumbei cu tot atatia pui – toti considerand-o Dumnezeul lor. Le aducea in fiecare dimineata (chiar duminicile si sarbatorile legale) tainul in porumb, grau sau arpacas (cumparate cu zecile de kilogame din pietele Amzei, Matache sau 1 Mai) sau le muia painea adusa de binevoitori de pe acasa. Toata lumea iubea aceasta femeie blanda si inimoasa de vreo 40 de ani.
Isi cumpara foarte des carti. Desi n-am vazut-o vreodata citind (spunea ca o s-o faca la pensie). Avea obligatia, prin natura postului, sa mearga destul de des la Colectura Librariilor (str. Filitti), la domnul Cahane (am fost si eu de cateva ori sa o ajut la carat pachetele cu carti pana la masina muzeului). Carti achizitionate de muzeu pe baza alegerii facute de conducerea muzeului din catalogele puse la dispozitie de edituri. Asa ca, cel putin o data pe luna, Aneta mai dadea niste bani pe carti cumparate in nume propriu. In felul acesta am ajuns sa o ajut sa-si care si grauntele acasa (unde o asteptau alti porumbei) iar in scurt timp sa raman acolo si peste noapte. Cand ajungeam cu ea in garsoniera etajului VI, imi facea o cafea (am uitat sa spun ca muzeul avea, la subsol, o cantina – mancare gatita ciorbe, felul doi si desert precum si negatita, puteai lua si acasa si se platea o data pe luna, la salariu), imi ghicea in zat (nu-I ceream eu, era curiozitatea ei) sau cauta “sa-mi afle secretele” dand si in carti. Apoi o canasta si un film tv. Intr-o seara a venit si momentul sa nu mai plec. Patul era unul singur, dublu.
Partea proasta a fost (intotdeauna) ca nu m-au atras, fizic vorbind, persoanele rubensiene (rubiconde, supraponderale); fiind eu insumi “mare” imi placeau, mai ales, minionele, cele (aparent) lipsite de aparare, fragile (dar care pot rasturna “carul mare”). Biata Aneta nu stia asta; greseala mea ca nu-mi declar preferintele public. Ma bagam primul in pat si, stiind ce urma sa vad, o rugam sa stinga lumina. Ca (aproape) orice femeie, mandra de ea, facea pe dos. In furou si cu plafoniera aprinsa, incepea sa se rasfete in fata oglinzii in chip de preludiu ?! Facand piruiete. Se vede treaba ca in fiecare femeie zace (latent) o nimfa, asteptand ocazia. Este, totusi, placuta la vedere. Cca 40 ani, pielea neteda si catifelata, lipsita de pilozitati. Insa tenul neangrijit (cine s-o invete ?), fara fard, fara ruj, naturala. Doar pe nas si la baza lui mici pori negri. O cosmeticiana ar fi rezolvat usor. Nu era perfectiunea intruchipata (dar cine este ?). Avea, in schimb, un suflet de aur. Ca om imi placea foarte. Mi-o doream mai mult ca pe un suflet-pereche dar putini se multumesc numai cu atat. Eram si omul care nu stie sa refuze. I-as fi spus (dar, probabil, n-ar fi inteles si s-ar fi simtit jignita): “sa fim prieteni, sa fim camarazi, imi placi, tin foarte mult la tine. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu ma mai coplesi cu dragostea ta, nu ma sili sa te iubesc. Daca ai sti cat de ingrozitoare poate fi dragostea pentru cineva care nu-I indragostit, ce napasta, ce blestem…”.Pentru ea, insa, ar fi fost o palma nemeritata. Simtea, totusi, ca nu-I pot raspunde cu aceeasi masura dar ma accepta asa. Iar eu, stiind ca nu-mi va pune niciodata intrebarea “ma iubesti ?” i-am fost recunoscator. Si, treptat, invocand scuze si motive, am trecut pe la ea tot mai rar. Pana la plecarea din institutie si din viata ei.
In Drumul Taberei nu ma mai atrageau vecinii. Stiam la ce sa ma astept de la fiecare. Una dintre cele doua camere ale apartamentului meu era vesnic inchiriata. J.B. cere sacrificii. Ba unui ospatar cu prietena (care l-a parasit curand pentru ca era gelos – cu motiv sau fara – si cand se imbata o batea), ba unei tinere perechi care lucra in apropiere, la Tricodava, apoi unor fete (doua Nuti) lucratoare la APACA. Curand mi-am dat seama ca facusem o prostie. La APACA veneau dupa marfa (confectii de dama si pentru barbati) TIR-uri de la numeroase firme straine – nemti, francezi, italieni care erau mai prietenosi si civilizati; dar turcii si arabii imi transformasera casa in bordel. Si macar daca m-as fi ales cu ceva. Ba, mint ! Tot m-am ales cu ceva ! In singura ocazie in care am luat-o pe una dintre ele la mine in camera ca sa se simta cealalta mai in largul ei cu partenerul, eu urma sa dorm pe salteaua intinsa pe jos iar ea in pat, dupa 250 gr. de
lichior, am trecut in pat, langa ea. Acum, dupa ce s-au scurs atatia ani, mi-am adus aminte de o scurta istorioara care are legatura cu faptul. Un tanar calugar ce trecea prin fata unei case este atras in curte de o vadana care ii spune ca nu va pleca daca, una din trei, ori face sex, ori bea un pahar de vin, ori ii omoara capra. Tanarul facause juramant sa ramana cast, sa nu ucida, parandu-I ca paharul de vin este mai putin vinovat. Apoi facu sex si omora capra. Dupa incidentul cu Nuti, la muzeu, ma vede Aneta scarpinandu-ma mereu, peste tot. “Nu cumva ai lati ?” Nu stiam ce inseamna dar, seara, biata mama inarmata cu lupa si penseta, ii culegea unul cate unul. M-am ras peste tot, m-am cremuit peste tot, lenjerie fiarta timp de doua saptamani. Dar am scapat de cele doua chiriase cand incepuse sa le caute militia pentru detinere de valuta. In aceeasi perioada inginerul militar
(vecinul meu de la un etaj inferior – cu care mai beam cate un pahar) ma intreaba daca pot s-o gazduiesc o vreme pe sora lui si pe baietelul acesteia, Bogdan. Este divortata si ar vrea sa se mute cu serviciul (prin transfer in cadrul aceluiasi Institut de Proiectare in Industria Alimentara) de la Constanta la Bucuresti. Unde, in comuna Domnesti (la 10 Km. de Drumul Taberei) isi are parintii, preotul si preoteasa. Astfel aveam doi noi chiriasi. Doamna are vreo 40 de ani, este inginer proiectant – o intelectuala – se poate discta cu ea. Un spirit luminat si deschis dar masiva, osoasa. Cumpara de ocazie un frgider ca sa poata gati pentru mai multe zile.
In 2o ianuarie 1980 (intr-o sambata) aflu ca tata, cu o seara inaine, a fost internat in spital cu accident vascular cerebral. Pareza pe partea stanga, cu pierderea darului vorbirii. Mama si fratele il viziteaza la spitalul Bagdazar, neurochirurgie, la reanimare. Mereu, nici o schimbare: stare de somnolenta, inca inconstient, dureri de cap la trezire. Nimeni nu stie care va fi evolutia bolii. Un cheag de sange care se va resorbi sau nu. Dupa ce au fost consultati specialisti a fost adus acasa. S-a confectionat un pat de spital cu unul din capete rabatabil ca sa poata fi hranit mai usor. Eu si fratele il caram la cada din baie sa-l spalam; in pat, sub el, avea o musama pe care mama i-o spala de cate ori era nevoie. Pentru ca nu putea sta permanent langa el avand in grija toata gospodaria, inclusiv gatitul la bucatarie.
Faptul ca am avut-o chiriasa pe doamna T. cu fiul m-a condus o perioada spre abstinenta. Nu vroiam sa-I dezamagesc, mai ales pe Bogdan. Tot din cauza baietelului derularea relatiilor in continuare au avut o anume desfasurare.
De la serviciu (inca mai eram la muzeu) treceam, mai intai, pe la ai mei sa vad care mai era starea tatei si sa dau o mana de ajutor. Intr-o zi il gasesc sub perfuzii. Cand ajung acasa, doamna T. ma anunta ca a telefonat mama sa-mi spuna ca ne-a parasit tata. Sar intr-un taxi. Ajung. Imi aduc bine aminte, candva citisem un epitaf care, acum I s-ar fi potrivit: “Ai iubit mult, trebuie sa ti se ierte. Iarta-I si tu pe cei care te-au lovit fara a te cunoaste si ti-au intins, dupa aceea, mana, cunoscandu-te tot atat de putin. Iarta-I pentru ca sunt, si ei, oameni. Si nu stiu ce fac. Cum Dumnezeu nu pot fi vor ramane asa. Iarta-I si pe cei care se bucura de bunurile lumii pe nedrept, in dauna umilitilor si ofensatilor. Caci, in noaptea asta sau in alta, va veni ingerul negru; se va opri bucuria. Iarta-I pe toti ! Uita de toate ! Iarta-I si pe cei ce nu guverneaza bine caci si ei vor trece. Adu-ti aminte doar de acea clipa cand, suit pe un dig de la tarmul marii, privind un rasarit de soare si orizontul nesfarsit al apei netulburate de vreo adiere de vant, intr-o liniste sparta doar de tipetele pescarusilor in zbor – cand ai cunoscut, in sfarsit, ceea ce este inefabil si fara scadere in viata si-n moarte – ai ingenunchiat imbratisand pamantul. Cu aceasta imagine in ochiul inghetat poti trece dincolo ca sa-ti ramana argument si aparare.”
Intotdeauna am fost amabil si saritor la nevoile altora. Dar si timid. Eram chiar impulsiv daca cineva reusea sa ma faca sa cred ca sunt luat de fraier, o terminam rapid cu persoana. Cand mi se lua cumsecadenia drept prostie, naivitate sau slabiciune aratam oricui reversul. Nu ma mai puteam intoarce la sentimentele anterioare si daca se staruia deveneam violent (verbal). Asa s-a intamplat si de data aceasta.
Intr-o zi de Sfantul Gheorghe sunt invitat de doamna (Geta) la ziua ei onomastica – comuna cu a fratelui, Gheorghe. Cu participarea parintilor – preotul cu sotia. Si, chiar, copii celor doi frati, baiat si fata. S-a discutat mult, bineanteles si pe teme religioase, s-a glumit. Pana ce sarbatoritul incepuse sa bata campii si n-a mai vorbit coerent. Eu nu mai eram, de multa vreme, atent si urmaream un film tv. La un moment dat Geta (careia nu-I spuneam altfel decat “doamna T.) isi trimite fiul la culcare. Ca vine si ea imediat. Asa s-a si intamplat. Eu am mai ramas la un pahar cu vecinul pana la terminarea filmului. Urc in apartament si, cand vreau sa fac lumina sa ma dezbrac, o voce imi sugereaza sa las lumina stinsa. Pudica ! Bachus m-a indemnat si am servit-o. Dar a doua zi, dupa ce am venit de la serviciu, i-am spus ca ma atrage ca om, ca intelect dar numai atat. Si il are si pe Bogdan destul de marisor ca sa interpreteze. Am atacat-o direct, fara menajamente, tocmai pentru ca era prea hotarata, prea energica si puternica. Cu cat subiectul ti se pare mai important, mai penibil, cu atat trebui sa intri mai direct in tema. Daca te pierzi in introduceri insasi importanta divergentei va incepe sa te apese si nu vei mai indrazni sa pronunti cuvintele care trebuie. Stiu ca am ranit-o dar nu puteam face altfel. Si m-a lasat in pace. Dar, revenind dintr-o delegatie in provincie (si stiind ca Bogdan se afla la bunici) n-a venit singura. Am intrebat-o a doua zi ce impresie crede ea ca isi fac vecinii. Mi-a replicat ca trebuie sa aibe si ea cate un barbat din cand in cand. Dar n-a mai repetat gestul. In curand avea sa se mute intr-un apartament proprietate (in apropiere) dupa ce a vandut apartamentul din Constanta. Si-a adus mobila de acolo si, intr-o zi, m-a invitat s-o vizitez. N-am facut-o desi, mai tarziu, poate mi-ar fi prins bine. Cand, mult mai tarziu, i-am telefonat rugand-o sa-mi gaseasca o gazda in comuna Domnesti, nu m-a ajutat.
Dupa plecarea ei am reluat vechea dependenta si ma simteam decazand. Intarziasem, iarasi, pe mai multe luni, cu intretinerea la bloc si ma dadusera in judecata. Eram in pericol sa raman fara casa.
Dupa decesul lui Costel, ma imprietenisem cu Claudiu, de la etajul 8. Sotia lui era propagandista la unul din sectoarele PCR ale capitalei. Frigiderul lor era vesnic plin cu bunataturi de la bufetul special. Alimentele nu erau preferinta lui Claudiu. De dimineata, cand se trezea, pana seara “lingea” 5-6 litri de vin sau vermut cu sifon sau HELLAS (suc de lamiie). Era deja pensionat medical. Imi spunea ca, la ciroza lui, n-are voie tarii si ca vermutul rosu este indicat pentru ca nu poate fi falsificat. Cand intram si eu in criza, la el imi gaseam refugiul. Vorbeam despre orice dar, mai ales, politica. Pana a se pensiona fusese operator film la studioul de filme documentare “Alexandru Sahia” apoi filma pentru judiciarul militiei.
Cand ramaneam lefter ma “trata” dar nu pe gratis. Ce si-o fi zis (ce i-o fi zis) nevasta cand a vazut in casa doua fotolii in plus. Ale mele. Tot de la mine cravate noi sau mai putin noi dar cu etichete cu marca straina. Sanuri pentru pantofi. Astea s-au intamplat dupa ce mi-am dat demisia de la muzeu (ca sa nu ma dea ei afara). Il frecventam zi de zi. Pana-ntr-o zi. Cand si-a luat pensia si, la indigo cu Costel, a intrecut propria masura. Cand am dat de el, dupa 48 de ore, mi-a spus ca a avut melena (hemoragie rectala) si a trecut pe ceaiuri medicinale. Curand s-a internat si urmatorul popas a fost la morga. Nici acest avertisment nu l-am luat in seama. Ceea ce mi-a ramas de la el a fost un citat (era, totusi, un om cult) din Titu Maiorescu: “Corul de apologeti in cantitatea lui sta in proportie inversa cu valoarea launtrica a obiectului de laudat. Si soarta prea blanda. Fiindca a rezervat nulitatilor dispretul uitarii in viitor, ce mangaie cu parfumul ieftin al linguselii majoritatii contemporane.”
Cat timp am lucrat la muzeu lumea a fost toleranta. De multe ori m-ar fi putut concedia. Desi nu faceam prostii, nu deranjam. De regula, munceam pe rupte. Cand puteam. Dar puteam din ce in ce mai rar si gafam tot mai des. Chiar si fata de cei pe care ii iubeam si stimam. Si la a caror parere tineam. Sentimentul meu de culpabilitate crestea si incercam sa-l inec tot mai des. Un lant vicios. Asa ca mi-am dat demisia. Ca sa nu ma dea ei afara. Caci asta s-ar fi intamplat, mai devreme sau mai tarziu. Ce sa fac ? Incotro ?
Printr-o relatie sunt trimes la TCMAIA. La directorul Grigoriu. Trustul se ocupa cu imbunatatirile funciare, in toata tara. Avea sediul la Institutul Agronomic, aproape de stadionul Tineretului. Merg si ma prezint, ma intreaba ce studii am, ce am mai lucrat. Urmeaza sa fiu subalternul ing. Banica, seful Aprovizionarii. Aveau la Chitila niste depozite de materiale. Eu trebuia sa le “coordonez”. Patru gestiuni, patru gestionari. Fiecare cu auxiliarii lui. Muncitori necalificati si cate unul sau doi functionari care sa tina fisele si scriptele la zi. De cate ori era nevoie (aproape zilnic) trebuia sa merg la gara Chitila sa iau scrisorile de trasura (insotitoare ale marfurilor din vagoane). Apoi a trebuit sa procur lemne de foc pentru ca se apropia iarna. Cu cei 14 muncitori trebuia sa fac instructaj PCI.
“N-am dansat decat o vara” – titlul unui film vazut in tinerete – s-a potrivit si in cazul meu.
Crize dupa crize nu numai ca le aveam iarasi dar ajunsesem sa ma imprumut de la toata lumea. Mi-era rusine, ma simteam penibil dar drogul era mai puternic. Ma stia toata lumea. Si cand a venit iarna, grea, cu multa zapada, de nu se mai putea lucra pe santier, depozitele si-au incetat activitatea. Din 35 de oameni au ramas 19 dar eu nu ma aflam printre ei. Restul am fost dati disponibili santierului condus de Ghiulbenghian. Isi avea sediul si baracile tot la Chitila. Am fost repartizat maistrului Matei. Numai carca sau sapaturi in pamant inghetat la niste blocuri de locuinte pe care le construiam pentru IAUPS. Sau eram trimis cu Carnat (nu era porecla) – un tigan batran, urat, scund si chel – sa aducem hidrofoare si motoare electrice iar alta data cateva zeci de bidoane cu chit si o remorca cu materiale electrice. Aici, de unde am luat marfa pentru Matei, la depozitul lui Toma, mi s-a parut viata mai usoara. Toma lucra cu sotia (tiganca) si cu fiica (la scripte) ajutati de trei tigani necalificati. Asa ca am trecut la Toma. Numai ca aici aveam drept tovarasi de munca trei tigani mai tinerei dar protejati de sefa. In scurtele pauze de munca nu aveam acces in biroul incalzit (cu lemne aduse de mine) ci ne adaposteam de frig intr-o baraca metalica dezafectata incalzita de un godin din fonta. Tot ce gaseam combustibil de jur-imprejur si, mai ales, mansoanele de cauciuc gros care protejau de izbituri tuburile de oxigen. Dadeau multa caldura si fum. Carnat, Ion, Dionisie si cu mine luam si ceva udeala ieftina din magazine si viata devenea mai placuta. Dar nici la Toma nu se statea degeaba. Doua vagoane cu BCA fierbinte, un vagon cu saci din hartie groasa cu cate 50 Kg. de ciment, un vagon cu suluri de vata minerala (sticla) pentru izolatii iar a doua zi inca doua vagoane. Nu scapai de mancarimi de piele decat dupa un dus, acasa. Ca sa am, din cand in cand, ragaz am devenit donator de sange onorific.
In acea perioada ajungeam acasa frant de oboseala. Totusi sambetele si duminicile mai citeam. Mai invatam, in aceste ocazii, cate ceva de la marii ganditori ai omenirii. Voltaire imi spunea ca “micul numar al celor ce gandesc – in comparatie cu multimea de animale necioplite care se numesc oameni – reprezinta, la unele popoare, cel mult 1%.” Si-mi doream, cu disperare, sa fac parte din acest infim procent. Mai ales in conditiile mizere si dezumanizatoare la care ma supuneam. Tin minte foarte bine ca mi-a cazut in maini un volum al lui Andre Malroux (academician francez)– “Tacerile colonelului Bramble; ultimele discursuri ale doctorului O”Grady” in limba franceza – pe care am tradus-o pentru mine insumi, de placere – pe un caiet studentesc. Am extras, separat, din Malraux, poemul lui Rudyard Kipling “If” (“Daca”). I-am dat o copie din poem si lui Ilie, muncitor aflat cu baietelul de varsta 4-5 ani in gazda la mine. Mi-a folosit si mie, mai tarziu, se va vedea in ce imprejurari. Preocuparile mele literare nu m-au impiedicat (sau tocmai prin continutul filozofic faceau si mai disperata existenta) ca, de Pasti, s-o tin intr-o veselie cu vin pelin de mai. Desi, timp de trei luni cat imi luase traducerea, ma abtinusem. Asta a facut-o pe Toma sa ma puna pe liber. Dar si eu prea ma saturasem de ei. Si ma primeste inapoi maistrul Matei. Venise vara si fusesem plasat pe acoperisul unuia dintre blocurile in constructie sa ajut la hidroizolatie cu bitum si carton asfaltat.
Cum au trecut anii ! Fratele imi implineste 40 de ani. Ne aflam la inceputul anului 1985. Nu ma invita la aniversare. Nici nu ma mira ; ajunsesem ca vai de capul meu si n-aveam ce cauta printre medici si prietenii lui – nici eu nu m-as fi simtit bine, nici ei. In schimb, tot prin relatii, sunt trimes la tovarasul Martin, la primaria capitalei (se ocupa de societatile comerciale). M-am prezentat si m-am tot prezentat timp de o luna. Apoi inca una. Ii pichetam antecamera pe tot timpul programului, zi de zi, incat omul de la poarta ma saluta ca pe un om de-al casei. Mi-am dat seama ca si Martin astepta de la mine ceva – cum, si el, daduse “darul” stomatologului (prieten cu fratele meu) ce imi facuse relatia. Frate-meu stia mersul, mama incepuse sa banuiasca dar m-au lasat sa fierb in suc propriu. Pana si banii de tigari ii cerseam mamei pensionare.
In fine, dupa ce s-a saturat sa-mi vada mutra zi de zi atata vreme, Martin m-a trimes peste drum de primarie, la I.C.L.Mobila. Ma prezint si, dupa o ora, sunt primit de director. Imi cere Cartea de Munca (o aveam la mine) si decide: lucrator comercial la depozitul de mobila din Valea Cascadelor. Strada care facea legatura intre cartierele Drumul Taberei si Militari. Ajung si acolo. Munca de birou la Calculatie. Sase scaune dintre care cinci ocupate.
Intreprinderea primea mobila din toata tara. Garnituri de tren intestate cu mobila. Sufragerii, dormitoare, camere de tineret, holuri, bucatarii dar si piese separate. Fotolii, canapele, sifoniere… . Din totalul valoric al marfii aduse zilnic trebuie scazut procentul de 10% cuvenit intreprinderii. Care are, in Bucuresti, 40 de magazine – unul chiar langa depozit.
Am lucrat la Calculatie 30 de zile, pana a venit din concediu titulara scaunului. Nimeni nu-mi spusese (nici macar cele 5 noi colege) ca este asteptata a sasea. Seful depozitului mi-a spus ca Martin promisese un post de lucrator comercial dar
nu l-a mai acordat. Sa merg in depozit sa cunosc marfa si cum se lucreaza. Dupa ce m-am plimbat o saptamana, din plictiseala si exasperare, l-am rugat pe sef sa ma bage intr-o echipa. Existau trei echipe a cate 14-15 oameni (in doua ture de cate 12 ore si 24 ore libere). Descarcau vagoanele sosite la rampa CF. In lipsa vagoanelor se facea curatenie si se aseza mobila in gestiunea generala cat si in cele trei sectoriale.
Depozitul – o hardughie cat toate zilele – masura cca 200/200 mp – incepea la rampa CF si se termina la rampa unde veneau sa incarce fiecare dintre cele 4o de camioane portocalii pe care scria MOBILA. Si o duceau spre magazine. Intreg spatiul era compartimentat in sectoare: depozitul tranzit si alte trei gestiuni, pe specialitati, toate despartite intre ele prin plase de sarma de 4 m. inaltime. Fiecare gestiune era despartita de rampele de la capete prin usi grele de fier ce alunecau pe sine.
Fiindca am trecut, pe rand, prin cele trei echipe (unde era echipa mai slaba sau descompletata – hop si eu). M-am stabilit mai intai la echipa a III-a unde sef era nea Petrica (taran de vreo 40 de ani din Lunguletu, pe langa Titu). Jumatate din oameni erau navetisti din judete limitrofe Bucurestiului sau mai indepartate (Prahova, Teleorman). Pe acestia si numai pe ei ma puteam baza pentru ca ceilalti erau romi. In tura de zi umblau sa care mobila pentru clientii magazinului de alaturi (intelesi cu seful depozitului) iar noaptea, pur si simplu, nu veneau dar acelas sef ii trecea prezenti in condica. Pentru cei care carau mobila clientului ieseau bani frumosi. Cu cat locuinta era la un etaj mai superior al blocului. In felul acesta mai castigau doua salarii lunare. Ii dadeau “dreptul” si sefului de depozit – Tudose.Dar chenzinele si cea mai mare parte din ciubucuri se duceau pe barbut si bautura. Erau vesnic “flamanzi” si in goana dupa clienti.
In privinta bautului, de la mic la mare, 90% dintre salariati erau toata ziua cu bautura-n nas. Mai putin navetistii care beau doar simbolic.Ei nu-si vedeau capul de atata treaba si
acasa si la serviciu. Restul omenirii avea tonul si caracterul oamenilor marunti pe care educatia si averea i-a ocolit. Constiinta esecului lor (daca erau constienti de el) e cea mai mare dintre jignirile pe care a trebuit sa le indure. Si atunci are nevoie de tonul si comportarea care sa evite saracia materiala si, mai ales, cea spirituala care se tine scai. Au nevoie de tonul insultator, singura libertate cucerita.
Cu mine, lucrurile stateau altfel. Stiau si ei, stiam si eu ca am o diploma care, chiar daca acum nu-mi folosea, imi aducea aminte si le spunea si lor ca eram “altfel”. Trebuia sa fiu altfel. Toti, de la vladica la opinca, imi spuneau “dom”professor”. Si nu numai pentru ca stiau ca am o diploma dar si pentru ca imi placea competitia cu mine insumi si cu ceilalti. Nu exagerez deloc daca spun ca eram invidiat si respectat chiar si de rromi – nu atat pentru limbajul si cunostintele altele decat ale lor cat pentru calitatile “sportive”.
Efortul obisnuit era sa alergi cu un carucior pe doua roti (liza) pe care o introduceai sub piesa de transportat – in vagon – o ridicai si porneai cu ea incarcata spre locul de depozitare. Impingand sau tragand de liza. Contra cronometru. Nu era mare lucru, depindea numai de tine, cat de repede te miscai si cate drumuri faceai. Cel mai greu era sa lucrezi in vagon, sa dai marfa pe liza. Fie ca erau obiecte grele si voluminoase (cate unul pe liza – sifonier cu trei usi sau canapea de trei locuri), fie ca erau putin voluminoase dar grele si numeroase (mese de bucatarie sau scaune rabatabile). Intr-un vagon puteai gasi 20-24 de sifoniere asa cum se gasesc expuse in magazine, fie 40 de sifoniere facute pachet – urmand sa fie asamblate la locuinta clientului. Bineanteles, fiecare cu accesorii: suruburi, chei, huse… . Ori, lucrul in vagon inseamna ca nu prididesti sa incarci lizele aflate la rand. Chiar cand am devenit sef de tura (superiorul sefului de echipa) nu ma sfiam sa lucrez cot la cot cu ei. Cand se mai imbata cate unul, ii luam locul la liza si-l trimiteam la vestiar sa-si revina. Din spirit de echipa, fiindca doream sa fiu exemplu pentru acesti oameni care trudeau acasa in ograda sau pe camp, veneau cu trenul si tramvaiul vreo doua ore ca sa lucreze alte 12. Si ii iubeam. Munca asta ma ajuta si pe mine sa-mi pastrez conditia fizica si sa ma simt mai tanar decat eram. Aveam 44 de ani si ma simteam de 25. Cateodata si munca imbata. Spre sfarsitul volumului voi vorbi si despre workholism (dependenta de munca).
Veneam primul dimineata sau seara, vedeam daca sunt vagoane de descarcat la rampa CF, cate, le desigilam sa vad ce contin si daca sunt greu de manevrat, luam pungile cu accesorii si, in registrul de tura, imi notam seria vagonului, de unde vine, felul marfii, numarul de piese si tronsonul din depozit unde va fi asezata marfa din vagon. Cand era tura de noapte (19,oo – 7,oo) si nu erau vagoane sau erau putine si usoare, lasam oamenii sa atipeasca cu capul pe masa din vestiar si mergeam la poarta, in cabina, sa-mi citesc ziarele (ianuarie 1990) pana la ora 24 cand venea manevra CF cu sau fara vagoane. Abia atunci ii trezeam si, intr-un iures, trebuia sa termin totul pana la ora 5-6 cand tramvaiul ii ducea la gara sau autogara.
In acel timp, acasa, imi ramasese “mostenire” de la Costel raposatul mama si fiica (Nuti si Manuela). Locuiau in acelasi bloc, la ultimul etaj, in apartament de doua camere. Mama era muncitoare iar fiica tocmai parasise scoala in clasa a IX-a si incepuse sa aduca in casa tot felul de “prieteni” care ramaneau peste noapte dar ii faceau si cadouri. Le intalnisem la raposatul cu trei luni inainte sa se prapadeasca. Veneau sa-I consume alimentele din frigider si sa-I fumeze tigarile. Mai multe nu stiu – n-am asistat niciodata la aceste vizite. Am avut mai tarziu o scurta relatie cu mama Nuti dar le-am pierdut din vedere cand m-am incurcat in alta relatie.
Intr-o seara primesc un telefon: “- Sunt Doina D., prietena lui Bibi. Ne-am intalnit intr-o seara la restaurantul “Pestera”. Venisem sa-l iau pe Bibi acasa si am aflat ca esti “Scorpion”. Eu sunt “Rac” si ne vom intelege bine. Vrei sa-ti dau numarul de telefon si adresa sa ma vizitezi ?
Stiam ca Bibi locuia impreuna cu mama lui pe str. Dianei aproape de intretaierea cu Carol si la doi pasi de Pestera. Mai stiam ca, in urma cu vreo trei luni ma vazusem cu el unde spunea femeia. Dar, probabil, mi se rupsese “filmul” sau nu-I dadusem ei mare atentie. Nu stiam nici cand ii declarasem data nasterii.
Dar calul de dar nu se cauta la dinti. Mai mult din curiozitate am acceptat. Sa vad ce gusturi are fostul prieten si coleg de la ‘Spiru Haret” unde era capitanul echipei de baschet. Asa ca, a doua zi dupa primirea apelului, sunam la usa garsonierei de pe aleea Tohani (in dreptul Salii Polivalente). Aveam intr-o mana niste flori si in cealalta o sticla de Havana Club de banane. In afara propietarei, in bucatarie sub masa era o cutie de carton cu o catelusa pekinez paralizata la picioarele din spate iar in fata blocului era al treilea locatar – dulau maidanez – Vasilica. Pazea masinile din parcare ale locatarilor si-si castiga existenta. Doina, ca orice fata batrana care se respecta, isi cheltuia o parte din pensia medicala cumparand bojoc si splina pe care le fierbea facand o supa. Isi hranea animalele dar si o catea cu pui fatati iarna de prin vecini.
Prima parte a protocolului s-a desfasurat in bucatarie, la cafea, o tigara si ceva Havana Club. Mi-a citit horoscopul sa-mi demonstreze ca suntem compatibili. Apoi m-a invitat sa vedem un film TV la “Sport”-ul pe care il avea in dormitor. Pat mare, larg – singurul loc de unde se vedea bine ecranul. Din clipa cand ne-am mutat in dormitor, timp de sase luni, ne-am dovedit, reciproc, compatibilitatea. Era experta, experimentata in mai mare masura decat mine.
Aproape ca nu mai dadeam pe acasa sau pe la ai mei. De la serviciu la Doina si invers. Era insatiabila. Sase luni de “miere”. Din tura de vagoane in tura de eros.
Nea Bratu, noul meu sef de echipa, ma lua la sigur: “Iar ai dat la b..i
Eram, intr-adevar, extenuat. Stors. Nu mai eram sprinten ca odinioara. Abia dupa sase luni m-a lasat in pace. Dintr-o cearta banala. Dar, probabil, pe niciunul nu ne-a durut prea tare. A fost o experienta placuta. Si ea, probabil, schimba barbatii cum schimbi plicurile de ceai dupa ce le intrebuintezi. Sa nu uitam ca “isterie” vine de la latinescul “husterus” (uter).
Si aici, acum, incepe a doua etapa a activitatii la depozitul de mobila. Si inceputul “carierei” de bautor cu adevarat dependent. J.B. imi cucereste cu adevarat spiritul.
Poate in lipsa unui alt divertisment, poate pentru ca nu mai avusesem ocazia si nici timp pentru altceva, nimic nu mai citisem, ma simteam gol pe dinauntru. In primii doi ani la Mobila mai beam cu ceilalti sau deloc, nu se cunostea datorita eforturilor fizice zilnice. Si ajuns acasa nu aveam alta dorinta decat sa infulec ceva si sa dorm in restul timpului. Sau, poate, in cele sase luni de zbenguiala imi dadusem peste cap ritmul biologic. Ceva se intamplase. In locul vietii sportive pe care o avusesem inainte sa o cunosc pe D., cand mergeam la serviciu ca la un antrenament, plin de optimism si vioiciune, acum revenisem la alt mod de viata. Mi se parea infernal. Pic de optimism. Ma simteam ca un animal de povara.
Brusc, un gand porni din creierul meu cuprins de o flacara: stiam, in sfarsit, ce vroiam ! Ghicisem ! Doream sa ma-mbat. Numai alcoolul ar fi putut sa ma faca sa vad limpede situatiile tulburi si, fara s-o stiu atunci, sa vad tulbure situatiile limpezi.
Chemarea este puternica, de neanvins. Spiritul meu dorea odihna mai mult decat orice. Si vroia s-o smulga dintr-o sursa sigura, incercata, de la alcool.
Iata unde doream sa ajung, pentru prima data in viata mea, pentru prima data in mod constient, perfect constient de mine insumi, fara nici o influenta din afara. Si tot pentru prima oara ma simteam un suflet (spirit) chinuit. Aveam pofta sa ma-mbat. Era o manifestare deosebita, noua a lui J.B.. Simteam pentru bautura nu o nevoie fizica ci una mentala. Spiritul meu stors de vlaga ca si corpul, oboist peste masura, cauta uitarea, libertatea.
Drama mea atingea, aici, punctual culminant. Desavarsirea drastica a unei dependente vitale. Inceputul sfarsitului dependentei ocazionale. Depresiunea intelectuala prin care treceam n-ar fi reusit sa faca sa se nasca in mine ideea de a ma imbata voit daca nu mi s-ar fi intamplat acest lucru de nenumarate ori. La inceput, intregul meu organism se revolta impotriva betiei, pe care nu o cautam ci venea “din senin”, “din intamplare” si nu aveam nimic impotriva alcoolului in sine – pe care il consumam din spirit de camaraderie sau competitie sau fiindca il gaseam la tot pasul in drumul meu sau ca sa-mi anihilez emotivitatea si, apoi, frustrarea – orice motivatie era valabila. Primul pahar, aproape intotdeauna, aproape fara exceptie, l-am privit cu repulsie, ostentatie, chiar ura. Ca pe o otrava. Pentru ca stiam ce aduce cu el. Celelalte, nenumarate, pahare. Dar acum ma aflam in starea in care creierul pretindea nu un singur pahar, ci setea, o imensa sete de alcool, betia pana la inconstienta. Toate astea nu s-ar fi intamplat fara obisnuinta blestemata ce zacea in mine. J.B. isi trimite, intotdeauna, chemarea catre cei slabi, celor invinsi, celor demoralizati, datorita plictiselii, oboselii. Pentru toti acestia el reprezinta singura evadare. Dar totul nu este decat o inselatorie neantrerupta, o pacaleala sinistra.
Cand am intrat in criza hotarasem, anticipat, o singura betie, o singura noapte. A durat o luna. 30 de zile. Fiecare pahar il aducea pe urmatorul, fiecare zi pe urmatoarea. De data asta nici nu reuseam sa ma mai imbat incat sa nu mai stiu de mine. Eram, doar, mereu, cu creierul in ceata. Citeam, dezlegam rebus dar anesteziat. Beam, dormeam. Beam, dormeam. Ca, in alte vremuri, unchiul Doinei sau Costel, Claudiu. Exemplele imi umblau prin cap, stiam cum se va incheia dar puterea de a ma opri nu o mai aveam.Ca un jucator de pocher sau la ruleta: nu se ridica de la masa desi vede ca pierde mereu. Totusi, psihicul meu nu si-a dorit niciodata anihilarea, disparitia fizica (desi eram constient, acum, ca spre asta ma indreptam). Speram intr-o izbavire desi nu stiam de unde va veni. Doream, numai pentru o vreme, odihna spiritului – sa nu mai gandesc. Imi ziceam ca scap si de data asta, imi iesisera total din minte amintirile ce trebuia sa fi fost avertismente. Caci mai scapasem din situatii asemanatoare. Beam, eram inlantuit de J.B. si de aceea il uram. Tot timpul, nu numai in timpul crizei sau dupa ci si inainte de criza. Pentru ca tot timpul eram constient de efectele lui inselatoare.
Uitasem de toti si de toate. Familie, oamenii cu care lucram si
cu care ma intelegeam atat de bine – nimeni si nimic nu mai conta – decat cum sa mai aman inca o ora, o zi, lipsa contactului cu J.B..Ma-ncercau ganduri amare mai ales pentru mama (care stiam cum se simte stiind prin ce treceam cand nu-I mai dadeam telefon sau nu raspundeam – ca altadata Costel – la apelurile ei prelungite si repetate) sau fata de frate. Imi era rusine si fata de cei apropiati dar plecati dintre noi – tata, bunici, matusi, unchi. In gand si cu voce tare le ceream ajutorul de acolo unde vor fi. Vietile noastre de adulti sunt influentate in mare masura, in mai mare decat credem, de copilarie, de afectiunea pentru unii sau altii dintre cei care ne protejau, in care aveam incredere si ii iubeam. Iar copilul singuratec din noi iese la iveala in conditii de stres.
Le ceream ajutorul. Dar ca sa ies din propriile ganduri aveam nevoie de alt mediu, de alta panorama spirituala, chiar iluzorie, falsa. Asta m-a facut sa-mi recitesc cartile. Mai ales pe cele cu eroi pozitivi, puternici, care aveau de infruntat obstacole mai mari decat ale mele si biruiau. Si ma visam, un timp, in locul lor. Cand eram eroul propriei imaginatii, cand ma coplesea dorul fata de cei apropiati, vii sau morti, cand culpabilitatea fata de cei carora le schimbasem parerea despre mine. Ma simteam vinovat de parca m-ar fi putut vedea in ce hal ajunsesem. Nu reuseam nici macar sa ma rog Dumnezeului meu fiindca ma simteam nevrednic sa fiu ascultat si, poate, iertat. Ma rog, in schimb, viilor si mortilor mei sa se roage pentru mine.
Si rugile lor au fost ascultate.
Imi spuneam ca n-are rost sa mai merg la serviciu pentru ca imi desfacusera contractul de munca dupa trei zile cu absente nemotivate. Si trecusera de 10 ori mai multe. Insa ma pomenesc la casuta postala cu o adresa de la sefa de personal, doamna Chirca, in care sunt intrebat daca ma mai prezint la lucru sau mi se anuleaza contractul de munca. Nu stiu cum si cand m-am imbracat, cum am ajuns. Fara intarziere. Nu-mi pasa in ce tura voi nimeri; stiam doar ca lumea mai are nevoie de mine si nu m-a uitat ci m-a iertat. Desi pierdusem sirul zilelor in care ma aflasem in alta lume, nu ma mai gandeam decat la ce le voi putea spune oamenilor (si ei mie).
Cand imi parvenise depesa doamnei Chirca deja imi vandusem aragazul cu trei ochiuri si cuptor (cumparat de frate) pe mai nimic si Dumnezeu stia ce urma sa mai vand. Caci bausem si ultimul banut si ma-nvarteam ca turbat stiind ca (la fel ca atatea alte ori) ma asteapta multe nopti albe, scaldat in sudori calde si reci cu succesiune rapida, delirium tremens (halucinatii vizuale si auditive). M-as fi internat caci mai fusesem internat de cateva ori – cu ajutorul altora. Dar singur…fara, macar, indrazneala de a apela la singurii care m-ar fi putut ajuta. Pe prea multi ii dezamagisem si, in primul rand, pe mine.
Socul vestii aduse de posta m-a facut sa-mi revin brusc. Daca as fi gasit o comoara n-as fi trait un asemenea sentiment. O revelatie asemanatoare. Fusesem coplesit de rusine, vinovatie si, totodata, autocompatimire. Acum nu doream decat sa recuperez, sa ma revansez in ochii celorlalti si ai mei. Stiam ca pot, ca am capacitatea.
Ajung la depozitul de mobila. Intr-adevar, nu era tura mea. Am lucrat si, mai mult, asa slabit cum ma simteam, intarit psihic datorita mesajului primit, desi de multa vreme nu ma hranisem, eram dornic de efortul de odinioara, unul epuizant – sa pot arata mie si altora ca mai pot. Imi era dor de munca, de respectul celorlalti. Dimineata, cand s-a terminat schimbul, ar fi trebuit sa plec acasa. Iar singur intre patru pereti ? Am cerut sa fiu lasat sa lucrez pana spun eu STOP. Speram ca asa imi voi reveni mai repede. Muncind cot la cot cu vechii tovarasi de munca, scapand de salbaticia impusa de autoclaustrare, imi va reveni pofta de mancare, de somn, de viata normala. Am ajuns acasa dupa 72 de ore cu moralul refacut, pregatit pentru un somn odihnitor cum de ceva vreme nu mai avusesem parte. Dupa o masa copioasa (cantitativ) a urmat un somn fara delir. M-am trezit ca nou-nascut, am ajuns si la ingrijorata familie. Le-am spus (desi stiau) ca fusesem bolnav.
Si in continuare munca mi-a facut bine. Ajunsesem din nou sa dobor “recorduri”, eram iarasi eu insumi. Datorita si oamenilor. S-au purtat ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic. Nici macar o aluzie. Mai mici sau mai mari nu m-au intrebat nimic. Se stie cat de suspiciosi devenim in astfel de imprejurari. N-a fost cazul. Am simtit puterea protectoare a Cuiva superior mie. Mi-am dat seama ca oamenii pot fi si, cu adevarat, buni. Cand esti corect cu ei si isi dau seama ca ii iubesti.
Intre timp, asociatia de locatari ma daduse in judecata pentru neplata pe mai multe luni a intretinerii la bloc. Unul dintre vecini, de la etajul IX, Mitrica Minodor (Doru) – cum ii placea sa I se spuna – si cocheta cu ziaristica pe la Casa Scanteii (iar acum mananca paine de la Antena 1) locuia cu sotia si cu fiica (17-18 ani) intr-un apartament de 3 camere; de la Turnu Magurele il adusese pe tatal lui, dupa ce ii vanduse casa. Iar acum dorea, cat mai in apropiere cu putinta, un apartament de doua camere unde sa-si plaseze tatal si fiica. Afland de necazurile mele, stiind tot ce stiau si altii despre boala mea, ma invita la el acasa sa stam de vorba. La masa participa si sotia, si fiica. Masa plina de aperitive si bauturi. Nevasta, o femeie splendida – spre deosebire de un sot scund, rotofei, chel si lipsit de charisma – este mereu la datorie umpland pahare. Concluzia: imi va da un avans spre a-mi plati datoriile la bloc, vom incheia un contract de vanzare-cumparare pe numele lui dar stipuland ca il doneaza fiicei. Contractul va fi semnat dupa ce imi va plati tot ce mi se retinuse din salarii de cand achizitionasem apartamentul. Ce ramane de achitat preia el. In plus, ma va ajuta sa-mi gasesc o garsoniera convenabila.
Zis si facut. Dupa ce rezolvam cu banii ma conduce intr-un bloc de garsoniere confort doi care era locuita de tanara pereche Mola. Ii dau sotului, Luigi, asentimentul pentru suma de 50.000 lei si toata lumea este multumita. Ii lasasem telefonul meu lui Minodor iar Mola, pe al lui, mie.
Camera era mica, cu o incapere, langa usa de intrare, pentru wc, chiuveta, dus iar din camera in bucataria minuscula cu chiuveta, aragaz si o masuta cu doua taburete. Nu era ca dincolo, in Drumul Taberei, dar si aici, in Titan (zona Minis) era inca bine. Fata de ceea ce va urma. Baietii de la Mobila ma ajutasera sa- mi mut mobila (o parte din ea fiindca n-ar fi incaput toata). Surplusul (recamierul, biroul si alte cateva piese s-au “ratacit” pe drum, pe la casele unor rude sau prieteni ai tiganilor Mobilei).
In nici o luna de la mutare praful s-a ales de banii care imi ramasesera, vizitand carciuma Minis si alegandu-ma, astfel, cu prieteni de conjunctura. Mai apoi a avut loc episodul pe care l-am povestit mai sus: 30 de zile nemotivate ca absenta de la lucru.
In tacerea “iernilor noastre” orice vaga cunostinta, orice betiv si orice epava omeneasca, orice gunoi se poate numi, se poate ridica la rangul de prieten.
In carciuma, la Minis, imi gasisem un astfel de prieten. Un solitar
ca si mine. Asta dupa ce am terminat banii, dupa mutare. Oreste (Tcaciuc) fusese, candva, maior genist. Probabil inca de pe atunci cocheta cu Bachus. Ii explodase in maini o grenada si cateva degete de la ambele maini nu le mai avea. Era pensionat ca invalid si locuia cu sotia intr-o garsoniera dintr-un bloc de garsoniere in apropiere. In afara darului bauturii, avea si doua daruri reale. Cu ciocanul de lipit isi facea zilnic de lucru, montand si demontand tranzistori. O alta calitate in afara electronicii era pictura. Avea pe peretii garsonierei patru portrete executate de el. Un chip angelic de fata, plin de gingasie; un altul infatisand un barbos de 60 de ani cu figura de alcoolic inrait trecut prin multe, tinand intr-o mana un evantai din cinci carti de joc iar pe masa pe care se sprijinea cu coatele, o sticla de bautura. Compozitie foarte reusita, veridica, cruda.
Gasisem intr-o statie de troleibuz din cartier un anunt pe o tablita batuta in cuie pe un copac: “Maestrul (pictor) Vrabiescu executa portrete”. I-am propus lui Oreste sa-l contacteze telefonic si sa-l intrebe daca accepta o colaborare. Isi gasea o preocupare si mai iesea vreun ban. M-a refuzat.
Vine decembrie 1989.
20 de ani. O domnie atat de lunga se indreapta spre despotism; la un om cu caracter atat de hotarat ca al lui aceasta lunga domnie inseamna o acumulare de greseli cauzate de pripeli, aroganta si incredere in sine. Se indreapta spre obisnuita calamitate politica ce precede salvarea unei natiuni. Cel care, permanent, vede lumea de sus, de la inaltimea unui nor imperial, de pe culmile puterii, acela cunoaste doar zambetele supusilor si serviabilitatea lor periculoasa. Cel care tine el insusi greutatile balantei, uita reala lor greutate. Nimic nu-l vlaguieste mai mult pe artist, pe un comandant de osti, pe un om al puterii, ca necontenita putere data de reusita dorintei sale si a vointei, artistul ia cunostinta de adevarata relatie cu propria-I arta doar in fata unui esec, comandantul isi da seama de greselile sale numai in fata unei infrangeri, omul de stat capata o autentica perspectiva doar in fata dizgratiei.
Este mai mult decat probabil si la oamenii obisnuiti ca la asta ajuta suferinta – sa ne elibereze de tot ce este neesential, intamplator, sa il faca sa se cunoasca mai bine. Este o lectie de umilinta. Bogatia neantrerupta moleseste, ovatiile neantrerupte tocesc ratiunea, numai intreruperea da ritmului ce scapa in gol, tensiune si elasticitate creatoare.
Din pacate pentru mine (sau, poate, din fericire) evenimentele din decembrie 1989 – desi le prevazusem vazand ce se petrece in jurul nostru – m-au prins in mijlocul unei perioade cand iarasi nu mai ieseam din casa decat pentru a-mi procura drogul. Eram cu creierul vesnic in ceata si daca as fi avut un televizor sau, macar, un radio, as fi stiut ce se intampla si as fi iesit mai repede din starea in care ma aflam, as fi iesit in intampinarea evenimentelor si, poate, acum as fi fost un erou viu sau mort. Cand, in fine, am ajuns in strada si m-am indreptat spre centru, am vazut camioanele intestate cu oameni , autoturisme claxonand prelung, simpli pietoni imbratisandu-se – toti facand semnul victoriei cu doua degete de la mana – n-a mai fost nevoie sa intreb. Numai intr-un singur caz ai fi putut citi atata bucurie pe chipurile oamenilor. Pe zidurile cladirilor vedeam “Jos cizmarul !”, “Jos dictatorul !” Tancuri si camioane, TAB-uri cu ciorchini de oameni agatati care strigau “Armata e cu noi !”
Merg acasa la frate si imi confirma.
Imediat dupa anul nou 1990 – cand ma refacusem fizic si psihic – m-am inscris in partidul lui Corneliu Coposu. Omul al carui nume era pe buzele multora.
La depozitul de mobila, in turele de noapte, se auzeau nu departe focuri de arma izolate – foc cu foc – sau de arme automate.
Particip cu o coloana de membri PNT si simpatizanti la o manifestatie in Piata Victoriei. Tineam, impreuna cu un tanar, o panza alba pe care scria “Fara violenta !”. Nu mancasem dimineata si, pe la ora 13, am plecat. Ajuns acasa, unde imi procurasem un radio, aflu ca situatia se schimbase. Se auzea chemarea de “salvare a revolutiei”. Aflu a doua zi din ziare care au fost urmarile.
Dupa o oarecare perioada de abstinenta, ma asez iarasi pe bautura. Nici nu mai plecam de la depozit de frica sa nu raman iarasi o luna in casa. Imi gasisem o “camera” (camera transformatorului de energie electrica) si-mi asezasem pe beton niste cartoane. N-a durat insa pentru ca imi incoltise alt gand. Sa plec. Unde ? La Adamclisi. Ca profesor. Nu stiam daca voi reusi dar ma saturasem pana si de mine. Mai ales simteam nevoia sa schimb mediul. Sa-mi iau campii, sa nu mai stiu nimic din ce se intampla si eu sa nu pot interveni. Ma saturasem de gaoacea garsonierei pe care o masurasem, la pas, de multe sute de ori in noptile (si zilele) fara somn, ma saturasem si de carciuma unde – nu era nevoie sa fii frenolog – ca sa citesti pe mutrele celor care o frecventau nelinistea fiarei haituite, abjectia, duhul pentru placeri grosolane, impulsivitatea fara control, violenta, cruzimea… .
Imi era teama de necunoscut dar si de ceea ce suferisem pana acum. Ma gandeam: fa lucrul de care iti este frica si frica va dispare. Mintea are limite si
nu poate retine decat un singur gand o data. Un singur impuls de actiune. Spune in sinea ta: sunt curajos, imi domin frica, panica asta stupida, ea isi are obarsia doar in mintea mea. Ma voi stradui sa o stapanesc. Voiam sa dispar ca sa pot spune mai tarziu, cu toata linistea, ca nu imi mai e teama. Am vrut sa-mi dovedesc mie insumi ca mai exista un loc pe lume unde mai este nevoie de mine si ca sunt in stare sa le mai fiu de folos oamenilor. Si ca mai am atata putere si tinuta ca sa ma pot opri din bautura cata vreme halucinatiile mele nu se permanentizeaza, consolidandu-se in dementa. Erau lucruri care trebuia dovedite sau, daca nu puteau fi dovedite, trebuia sa ma impac cu contrariul lor.
Am dat anunt la ziar. Vand garsoniera. Mama si fratele s-au chinuit mult sa ma convinga sa renunt la idée, punandu-mi, cel mai des intrebarea unde voi mai locui daca nu-mi reuseste incercarea. N-au reusit. Omul este o fiinta inventiva si plina de sperante, deci supus greselii iar, din aceasta cauza, lucrurile pe care incearca sa le evite devin, uneori, imposibil de evitat. Doream o existenta libera, pe care sa n-o mai caut in alcool ci in normalitate. Chiar daca exista posibilitatea ca aceasta libertate sa fie de scurta durata si cu riscuri mari. Dar refuzam, pur si simplu, sa-mi reamintesc partile negative ale urmarilor. Ca un alcoolic care vede in primul pahar euforia de inceput, nu si urmarile de dupa.
Am primit un raspuns favorabil la anunt. Doamna C. lucreaza la fabrica de lapte si derivate din lapte din cartierul Militari si face repartitii pentru unitati militare, spitale, internate… . Fumeaza tigari straine si are o Dacia break aproape noua (hycomat – are un picior defect si umbla in baston). Un prieten ceva mai tanar decat ea, robust, o insoteste peste tot. Cat au durat formalitatile. S-a rezolvat repede (cu bani) si, pe 31 decembrie 1991, s-a semnat contractul. M-am ales cu niste bani care reprezentau, pe atunci, cam 500 de dolari. Am cumparat doua geamantane mari, gemene, o geanta mare de voiaj cu patru rotite si o geanta de purtat pe umar pentru acte, bani si obiecte de uz curent. Am incarcat tot ce am avut prin dulap si sertare si, pentru ca ea n-a vrut sa-mi cumpere si mobila eu neavand unde s-o duc, i-am lasat-o gratis. Sa fug, sa scap… . Am
luat un taxi si am plecat la gara. Ajuns la Constanta, am luat din gara un taxi care m-a dus la un hotel de doua stele, “Sport”. Am achitat o camera cu doua paturi (ca sa fiu singur). Era un televizor si un aparat de radio.
Era in aprilie. Vreme de balonzaide. Nici prea rece, nici prea frig. Simteam la nas briza marii (hotelul se afla pe strada Mircea cel Batran, paralela cu faleza marii). Locuri pline de amintiri, aici mi se nascuse tata, aici veneam in vacante.
Mi-am despachetat lucrurile, le-am bagat (o parte, n-ar fi incaput toate – erau prea multe) in unicul dulap si doua noptiere si am achitat, la receptia hotelului, pe o saptamana. Alaturi de hotel era un magazin alimentar de unde mi-am luat paine si mezeluri. Apoi, pentru ca trecuse de ora 10, mi-am luat ziarele centrale si doua cotidiene locale (Cuget Liber si Telegraful), m-am suit in troleibuz si, mana birjar, in Mamaia – capat de linie. Pentru a va lamuri cat de mult iubeam (si pentru ce) zarile albastre nemarginite va voi cita (sperand ca voi fi, si acum, iertat) dintr-un articol care ma justifica.
“Unul dintre aspectele mai putin cunoscute (sau deloc) care tin de cura marina. In acest sens stiu ca marea, impreuna cu cerul pe care-l oglindeste, alcatuiesc un imens magnet albastru care exercita o irezistibila atractie asupra mea. Omul a simtit dintotdeauna ca se afla in campul unor forte cromatice ce actioneaza asupra sa, sensibil, uneori in virtutea unor reactivitati strict personale.
Am simtit intotdeauna ca imi influenteaza starea de spirit – in general – iar, pe aceasta cale, si sanatatea – in particular.
Concentrandu-ma asupra culorii dominante la mare – albastru – subliniez de la inceput ca albastrul este cea mai profunda dintre culori. Poate, din aceasta cauza, ea imi sugereaza infinitul.
Intr-adevar, atunci cand stau tolanit pe nisip contempland marea si cerul, pe care fidel este reflectata aceasta, atunci cand o privim de pe plaja sau faleza, cu albastrul fara de sfarsit, este ca si cum mi-as cufunda privirea in infinit, fara a ma lovi de nici un obstacol, ceea ce, incontestabil, se va solda cu inducerea in organism a unei stari de calm, echilibru si stabilitate.
La randul ei, profunzimea albastrului induce in spirit o gravitate solemna si o inclinatie catre meditatia filozofica, de unde si presupunerea ca aceia, in mod structural, avizi dupa mare, sunt, in aceeasi masura, inclinati spre reverie. Tot aceasta realitate contribuie la faptul ca aceia care suporta anevoie claustrofobia cotidiana vor fi atrasi de mare si de albastrul ei cu forta cu care este atrasa pilitura de fier de catre magnet.
Si, tot din cauza faptului ca albastrul se constituie intr-o poarta de intrare in infinit, in mod automat poarta in cauza va crea premise pentru transformarea realului in imaginar. Probabil din acest motiv firile poetice si visatoare se vor simti incomparabil mai bine la mare decat in oricare alta parte.
Si acum, apropo de faptul ca albastrul creaza premise pentru transformarea realului in imaginar si permite transcederea, pe aceasta cale, intr-o alta realitate – pe care ne-o dorim – nu intamplator fermecatorul personaj Alice din basmul lui Lewis Caroll, “Alice in tara minunilor”, tot contempland oglinda cu reflexe albastrui pe care o avea intr-una din incaperile palatului in care locuia, a realizat la un moment dat faptul ca a trecut dincolo de ea, intrand intr-o alta realitate – noua – mai frumoasa. Dupa cum vad, “intrand intr-o noua realitate intram intr-o alta lume.”
Si, in sfarsit, retin faptul ca albastrul “dilueaza” sau chiar “dizolva” stresul, concluzie la care ajunge o echipa de medici si psihologi din Quebec, Canada, condusa de prof. dr. J. Murphy – care a aprofundat aceasta problema si care, in consecinta, recomanda frecvent acelora care se confrunta cu stresul, week-end-uri sistematice petrecute pe malul marii. Si asta nu numai in anotimpul verii ci in tot timpul anului. O parere similara sustinea – din acest punct de vedere – celebrul oceanolog si om de stiinta J.Y. Cousteau.” –Am incheiat citatul.
“Scorpion” ce sunt ! Cobor din troleibuz la capat de linie (si de Mamaia) si o iau inapoi, spre Constanta, pe langa apa, cu picioarele scaldate de valuri. Apoi, la una din putinele terase de vara deschise, in fata cu cateva Pepsi si avand la orizont largul marii, imi citesc presa. Pe la ora 14,00 pornesc, mai departe, pe jos – tot pe malul marii. Ajung la hotel, nu intru inca ci traversez parcul si, de la Posta, dau telefon la Bucuresti sa le spun ca inca-I bine. In camera, dupa ce mananc si urmaresc stirile de pe televizor, culcarea. Cam in a treia zi, fiindca ploua, am bantuit, per pedes apostolorum, prin oras. Asa am ajuns la sediul P.N.T. – cam pe langa Teatrul Fantasio, intr-un demisol. Tin minte ca le-am dactilografiat, o vreme, niste lucrari.
Cateodata, seara, merg la restaurantul de langa hotel. Are orhestra si ring de dans. Sa casc gura. De mai multe ori, la cererea mea, orhestra ataca “Lambada”. Vreau sa imi amintesc (si sa amintesc lumii) de zilele fierbinti cand Lambada era unul dintre simboluri. In rest, multumindu-ma sa privesc, sa ma simt mai tanar si sa consum Cola. Cam 5 cutii (doze) pe seara. Toate ridicandu-mi adrenalina mai ceva ca o Stalicinaia. Timp de o luna, cand si cand, dadeam telefon la Bucuresti sa-mi trimita bani pe dolarii ramasi la ei. Dupa “distractia” timp de o luna (fara pic de alcool) am catadicsit, in sfarsit, sa traversez strada, la inspectoratul scolar judetean, langa liceul Mircea cel Batran, sa ma interesez de post in invatamant, la Adamclisi. Acolo aflu ca locurile disponibile (vacante) se vor sti abia la sfarsitul lui august. Si eram abia in mai.
Timp de doua zile am baut din banii ramasi. Receptionera hotelului, care ma stia un tip linistit ce nu creaza probleme, a dat telefon verisoarei mele din Constanta si m-am trezit cu varul meu in camera, insotit de cumnat. Ca-mi era rusine, e de prisos sa mai spun. Am dat telefon la Bucuresti si le-am spus ca nu mai am bani nici de tren, sa ma intorc. A doua zi, fratele era cu masina la fata locului sa ma ia cu bagajele. Tot mai aveam disimulata niste tarie intr-un bidon cu Fanta. S-a prins, mi-a aruncat-o si, mai mult, n-a vrut sa mai opreasca pana am ajuns. Desi “m-am cerut afara”. “Fa in masina !” stiind ca n-o voi face. Ma simteam cuprins de sentimentul desertaciunii, mai greu de suportat decat binecunoscuta solitudine fizica si existentiala – stare metafizica de om abandonat in pustiu, care se manifesta cu concretetea tuberculozei si a cancerului. Tot drumul nu s-a scos o vorba. Nimic nu mai era de spus. Totul fusese spus inaintea vinderii garsonierei. Abia in apropierea Bucurestiului m-a intrebat daca cred cumva ca ma duce acasa. Acasa la el acum, la familia pe care si-o intemeiase si unde copilarisem si eu dar la care nu mai aveam acces si nici un drept. Nu trebuia sa-mi mai spuna. Riscasem, pierdusem si trebuia sa suport consecintele. Eram pregatit pentru orice si nimic n-ar fi reusit sa ma mai miste sau doboare. Ma simteam de piatra. Impietrit.
Am intrat in Bucuresti pe la Afumati – Voluntari – Colentina si vad ca se opreste in dreptul strazii pe care locuieste bunul lui prieten (si al meu) dr. Nae Popescu. Intrarea sold. Costea. Il ia si pe Nae si, impreuna, ma interneaza la triajul spitalului (pe atunci) “Gh. Marinescu”. Era unica solutie de a avea un adapopst. O luna de zile a trecut repede. La sfarsitul ei, imi spune ca nu mai pot ramane acolo; mergem in alta parte. A doua zi mi se face externarea si-I vad pe cei doi (Eugen cu Nae) consultand (pe capota masinii) harta Bucurestiului pentru un drum de ocolire a centrului aglomerat, spre Cernica – Balaceanca. Prin soseaua de centura.

Folclor, bancuri si realitate

Iata ca Ioan se facu baiet mandru, gospodar si hotarat. Asa ca, dupa cum era obiceiul locului, se duse in satul vecin la hora, sa isi aleaga soata. Se aseza si el langa cel mai batran om din sat, (presupus si cel mai intelept).
Dupa un timp, tanarul Ioan indrazni sa intrebe:
-Bre, tataie, cum e fata aceea cu cositele blonde impletite?
-Bunaaa...raspunse mosul.
-Dar roscata aceea cum este?
-Bunaaa...
-Dar bruneta aceea de colo, cum este?
-Bunaaa...
Statu tanarul, se gandi si intreba:
-Bine. bre tataie, dar in satul asta chiar toate fetele sunt bune?
-Da, baiatul tatii, toate fetele sunt bune! De unde atatea neveste rele, nici eu nu stiu!
Nu stim pe cine a ales tanarul de soata, stim doar ca o chema Maria. Si au trecut anii, si apoi,intr-un tarziu, Ioan o cheama pe Maria si spuse:
-Marie, iata ca mie mi-o venit sorocul! Tu sa nu plangi!
-Asa oi face, Ioane!
_Si sa nu vinzi absolut nimica, sa aiba copii astia pe ce pune mana cand or fi la casa lor!
_Asa oi face, Ioane!
-Si sa ii dai la scoli, sa nu fie prosti!
-Asa oi face Ioane!
-Si dupa ce o trece un an dupa ce ma duc, tu sa te mariti cu Gheorghe!
-Da bine mai Ioane, nu era Gheorghe cel mai mare dusman al tau?
-PAI TOCMAI DE ACEEA!

Confesiunile unui toxicoman (III) - Dan B. Tivu

A D A M C L I S I

Din perioada asta tin minte, mai intai, ca am intrat cu dreptul. Mai aveam in fata vreo trei luni de vacanta scolara. Platita. Si o prima de instalare. Singura sarcina era sa supraveghez zilnic lucrarile de renovare a scolii. Pentru timpul liber descoperisem bodega iar de locuit aveam o gazda in comuna. La bodega mancam dar mai si pierdeam timpul vorbind cu unul sau altul. Band nu in exces, dar regulat.
Cu doua saptamani inainte de a incepe scoala apare, cu repartitie de la Bucuresti, Victor Popa, profesor de fizica-chimie. A primit si el prima de instalare. Calare pe autobuz, dupa 65 Km. ne aflam pe litoral la un hotel de doua stele. Dar pentru ca nici prima lui, nici salariul meu nu erau astronomice dar erau astronomice preturile, in trei zile (traite din plin) ne-am intors lefteri in Adamclisi. Ni s-a repartizat un apartament cu trei camere, baie, bucatarie unde, impreuna cu profesorul de educatie fizica (un ialomitean) Lungu Ovidiu, aveam fiecare camera lui.
Vin si ceilalti, profesori si invatatori. Masa festiva la directoare acasa (era localnica).
Pentru clasele I-IV sunt doua invatatoare constantence care fac naveta o data pe saptamana. Aveau si ele cate o camera intr-un apartament dintr-un bloc alaturat. Si erau foarte tinere.
Profesoara pentru limba romana clasele a IX-a era Nicoleta. Profesoara de desen, Bota Terezia, o ardeleanca de vreo 25-30 ani, cu mult sarm dar frivola si dornica de aventura. Victor, mare fustangiu, ii devine “titular”, apoi si uneia dintre invatatoare. Intrebandu-l, imi da replica: “tot fasole, fasole ?” Profesoara de biologie-botanica – anatomie, Camelia Budriga, este – de departe – cea mai reusita: o adevarata doamna de aproximativ 35 de ani la care nu stiu sa fi observat vreun defect fizic sau moral. O ardeleanca foarte reusita din toate punctele de vedere. Manierata, blanda, foarte modesta si la locul ei. Sosita cu sotul ei (un oltean tot atat de obraznic si increzut pe cat ii era sotia de modesta – profesor de matematica in satul vecin Zorile. Venisera si cu fiul lor de varsta prescolara. Aveau o masinuta modesta. Eu predam limba si literatura romana la clasele VII-VIII (cinci clase in total), limba franceza la V si VI, Latina la IX si X. Fiecarei clase I se repartizeaza un diriginte, la clasele mai mari barbatii. Ovidiu la a X-a, Apaz Ghemaledin (tatarul de mate) la a IX-a, eu la una din clasele VII si Victor la a VIII-a.
Pana una-alta, toata scoala face practica (munca voluntara). Deocamdata la culesul porumbului. Clasele V-IX culeg iar I-IV depanuseaza. La sfarsitul zilei vin tractoare cu remorci sa duca recolta la baza de receptie. Dupa 10 zile de cules porumb am mers la cules de struguri inca o saptamana. A castigat si scoala cate ceva, a primit si fiecare elev ceva bani – mai mult simbolic.
Incep, cu adevarat, cursurile. Cu cativa elevi din clasele V-VI se poate face limba franceza. Nu sunt chiar afoni. Restul nu cunoaste suficienta gramatica a limbii romane. Sunt semianalfabeti. Cam cu jumatate din efectivele claselor V-VIII se poate face limba si literatura romana. Ceilalti au prea multe lacune din clase anterioare si trebuie meditati suplimentar. La meditatii vin, insa, tocmai cei care n-ar avea nevoie dar sunt interesati sa-si consolideze cunostintele deja dobandite. Iar la clasele mari, a IX-a si a X-a, unde era latina in programa, era dezastru. Dintre toti elevii doar doi (doua) aveau manuale. Fiica primarului Carp si fiica inginerului de la SMA. Toti ceilalti, mai ales baietii, n-aveau nici macar caiete. Pe cele doua fete le-am facut monitoarele mele pentru ca aveau un scris citet si le puneam sa scrie pe tabla textul in latina al lectiei si cuvintele noi, necunoscute. In lectia urmatoare tot ele scriau traducerea textului apoi unele notiuni comparative cu gramatica limbii romane. Dar cand nu sunt cunoscute nici cele mai elementare principii ale limbii romane ce se poate face ? Sa-mi blamez colegele care i-au trecut clasa ? Dar nici nu puteam face minuni. Nu puteam sa-I invat intr-un an scolar ce nu putusera sau nu voisera sa retina in anii precedenti.
Aceleasi greutati le intampinau si ceilalti colegi care predau materii cu continuitate de la un an la altul. Matematica, fizica, chimia, limbi straine. Dar daca, la sfarsitul trimestrului, al anului, indrazneai sa lasi corigenti, venea inspectorul scolar de la judet si spunea ca tu, profesor, n-ai metoda. Elevii sunt buni. Isi lua si el leafa ca sa dea statisticile cat mai bine. Desi unii dintre copii abia de stiau sa se iscaleasca. Unii dintre elevi erau chiar retardati mental si si-ar fi avut locul intr-o scoala ajutatoare speciala.
In afara problemelor deja descrise, profesionale, altele nu prea erau. N-aveam motive sa ne plangem. Cele trei blocuri erau racordate la o minicentrala termica cu pacura si iarna aveam caldura si apa calda tot timpul. Tot la bloc locuiau si ceilalti profesori. Chiar si primarul Carp (un moldovean venit cu sotia si doua fiice). Deasemenea, familia lui Ismail Mustafa. El era seful Cooperativei de Credit si al Centrului de Achizitionare a Produselor Animaliere: piei, miere, ceara de albine… .Casatorit, avea trei fete si un baietel, praslea. Primarul isi aranjase sotia ca administratoare a cantinei scolii-internat. Cresteau, in ograda unui satean vecin cativa porci cu “resturi” de la cantina. Necazul familiei (desi nu prea mare) era ca primarului ii placea bautura. Intr-o seara – vrand sa mai bea la carciuma ce se inchisese – a intrat prin vitrina si, a doua zi, l-au gasit acolo dormind pe jos. Dupa trei zile de dezbateri (si cu cei de la judet) probabil ca avea dosar “beton” si totul s-a musamalizat. N-a mai ramas primar dar a devenit unul dintre sefii Bazei de Receptie a Cerealelor.
Ne mai adunam pe la cate unul dintre noi sambata si dumineca seara, de zile onomastice sau aniversari – sau asa, pur si simplu. Tineam unul la altul, eram solidari.
Noi trei, Ovidiu, Victor si cu mine ne impacam foarte bine. Cand pe ei ii “prindea de nas” (chiar si in timpul saptamanii) jocul de carti (licitatie) – intre ei sau cu concursul unor parteneri din randul tineretului studios (veneau in vacante un student la ASE si un medicinist) – cand nu-si terminau partidele pana dimineata, le ‘tineam” eu orele. La educatie fizica era usor – pe baieti ii lasam sa joace fotbal, fetele volei sau handball ori, in sala, flotari, spaliere, franghie sau prajina. Cu orele de fizica sau chimie era mai greu; materii pe care eu insumi nu le agreasem. Le dadeam un extemporal din lectia de zi, sa corecteze Victor daca vroia. Victor sau Ovidiu ma ajutau si ei cand aveam probleme cu rachiul “superior” (Alba Lux – ca detergentul pentru rufe – poreclit). De primavara pana toamna cutreieram coclaurii pana la ruinele castrului roman in cautare de plante medicinale (cimbrisor, musetel, tei…) pentru Plafar dar si frunze de dud pentru viermii de matase. La amandoua scoala avea plan – ca si la lotul scolar. Sala de sport si clasele deveneau uscatorii de plante medicinale si crescatorii de viermi de matase.
Ca si in alte dati, si acum aveam lungi perioade de abstinenta urmate de “caderi” de cateva zile pana la o saptamana desi reuseam sa-mi tin orele de obicei. Eram convins ca cele mai scanteietoare clipe erau cele petrecute in tovarasia lui J.B. si cele mai inspirate. Probabil ca si alte droguri au acelasi efect. Cand eram plictisit, enervat, descurajat, ma potolea. Daca eram fericit, multumit in vreun grup sau singur in mijlocul naturii J.B. imi inzecea starea.
E nevoie sa mai spun cat de incarcate imi erau zilele ? In afara orelor de clasa, sosit acasa trebuia sa concep planul fiecarei lectii (cu control periodic al directoarei) si nu era munca de rutina cum s-ar crede. Desi, in majoritatea cazurilor, nici nu puteam respecta planul conceput acasa. Cand credeam ca sunt liber ma chemau pentru diverse activitati. Cum ar fi curatenia pe singura sosea asfaltata pe care se aflau scoala, primaria, biserica. Ma adanceam in treburi stiind ca, minut cu minut, timpul se scurge fara sa-mi dea ragazul necesar de a ma cufunda in mine insumi. Ramaneau serile si ceasurile acelea dificile cand te asalteaza gandurile pe care incerci sa le eviti. Recursesem la tot soiul de stratageme. Unele nu mi-au fost de nici un folos. Degeaba vrei s-o rupi cu trecutul. Ceva, orice-ai face, ramane si se agata de tine, ceva de care nu te poti debarasa. Boxerul care se invarte in jurul ringului cautand cu pumnul slabiciunile adversarului nu pune in dorinta lui incapatanarea cu care fugeam de mine insumi si ma minteam. Eu eram propriul meu adversar si ma invarteam in jurul meu. Un dans pe care nu-l limita nimic. Nici corzi, nici public. Cunosteam cosmarul care arde mocnit, ascuns sub stupefactia celor care niciodata nu indraznesc sa se apropie de ei insisi de frica dezastrului care s-ar putea sa tasneasca tocmai din apropierea asta. Si astfel, dealungul intregii saptamani cat ma zbateam impotrivindu-ma acestei vointe stranii si exterioare mie si sa incerc sa ma conving ca nu era neaparata nevoie; intelegeam si ca izolarea umana poate lua chipuri dintre cele mai felurite. Caci tocmai pentru a evita intalnirea cu demonul ce sta ascuns in noi ne refugiem in nicotina, cafeina, alcool, alte droguri, tranchilizante, sedative, in obiceiuri si credinte, in tot felul de dependente, in prejudecati, in certitudini stramte, in ideologie si in insasi prostia noastra – cel mai sigur mijloc de izolare. Si, iata, pe masura ce intrevedem fiecare detaliu al acestui drum vazut cu ochii inchipuirii si imi desfasuram in minte expeditia am inceput sa simt cum, chiar in inima terorii care ma coplesea incepe sa mijeasca linistea deplinei stapaniri launtrice. In sfarsit, eram din nou inarmat sa pornesc la drum.
Printre sarcinile profesorilor (barbatii) – noi, cei trei, pentru ca Apaz facea zilnic naveta acasa la Basarab-Murfatlar – faceam “de garda” in fiecare seara la dormitoarele internatului. Aici, un biet satean batran pazea si trebuia sa supravegheze o herghelie de vreo 4o de iepsoare care erau vizitate seara de seara de “armasarii” comunei (15-16 flacai intre 18 si 30 de ani) unii dintre ei chiar afumati dupa ce trecusera pe la carciuma. Asa ca noi trei trebuia sa facem act de prezenta (mai mult nu eram in stare) raportul de forte fiind de 5/1. Doar asistam (uneori neputinciosi) cum evadeaza fetele mai mari prin ferestre. Militia era reprezentata in comuna doar de seful de post (sef si subaltern totodata) si cainele sau care ii pazea casa si postul aflate la un loc. Cand nu era (mai tot timpul) la carciuma il gaseai la sosea vanand vreo amenda pentru completarea veniturilor.
Cel mai cumsecade om pe o raza de multi kilometri era – fara indoiala – turcul Ismail Mustafa. Dimineata pana-n pranz nu putea fi gasit decat la sediul Cooperativei de Credit. La pranz, intotdeauna, mergea acasa. Pe seara mai putea fi intalnit la carciuma stand de vorba cu vreunul dintre batranii intelepti – de obicei cu mos Kiriazi. Mustafa avea un suflet de aur, fata deschisa numai a zambet, cu ochii de culoarea cerului fara nori. Zambetul vesnic pe buze il mostenisera si fiicele lui – la fel sotia. Cam supraponderala, nascuse 4 copii, cam inchisa la piele dar cu acelasi caracter si bunavointa, bunsimt ca ale sotului. Lucra tot la scoala, ca pedagog. Ii supraveghea la lectii pe cei de la internat si ii ducea si aducea la masa sau la dormitor. Raspandea, cum am spus, numai zambet si lumina. Aproape ca mi i-as fi dorit rude.
In ceea ce ma priveste, desi ma intelegeam bine cu toata lumea, imi era mereu dor de familie, de casa, de orasul copilariei si de (inca prietena) Doina. Le scriam des – mai mult un fel de rapoarte. Pentru mine scrisul – si atunci – nu era obligatie ci o stricta necesitate. Precum (si atunci) imi limpezeam gandurile scriindu-le in jurnal, ma simteam mai apropiat de cei ce nu-I aveam aproape. Si, intotdeauna, de cand ma stiu, ma exprimam mai bine in scris decat oral.
Inainte de a parasi si capitolul Adamclisi nu pot sa nu vorbesc putin si despre ceea ce lasam in urma plecand.
Monumentul TROPAEUM TRAIANI din imediata apropiere a comunei, alaturi de castrul roman fusese ridicat dupa o victorie asupra bastinasilor a legiunilor Romei. O dovada incontestabila a locuirii Dobrogei de catre daci, inaintasi ai nostri. Chiar in comuna se afla si un muzeu din otel si sticla unde sunt adapostite vestigiile, artefactele descoperite in zona. Obiecte de podoaba (fibule, cercei, coliere), amfore in care erau pastrate cereale, uleiuri, vinuri; imbracaminte etc.. Monumentul cu o inaltime de cca 4o de metri era incins cu un brau de metope (la 2/3 de baza) – niste dale de piatra de 0,50/0,50 m. sculptate in relief care infatisau scene de lupta, ocupatii ale localnicilor; de jur imprejurul monumentului este un teren de cateva hectare cu alei strajuite de copaci si aranjamente florale (un mini-Cismigiu local) si chiar un restaurant (nu carciuma). Intreaga zona imprejmuita cu zid.
In cele 19 luni n-am avut o relatie mai speciala cu sexul opus desi doua dintre fete ar fi fost dispuse. Si asta fiindca ceea ce cautam eu se gaseste foarte rar. O legatura m-ar fi tentat numai daca s-ar fi dovedit de viitor. Experientele nu ma mai tentau. Avusesem destule. Poate m-as fi stabilit acolo caci erau destui care meritau incredere si-mi placeau si locurile. Dar asa, fara sa-mi fi facut vreun rost, eram acelasi solitar. Iar la Bucuresti ma astepta familia si un apartament al meu de care imi era dor. Asa ca, odata cu incheierea anului scolar, dupa vacanta de vara am renuntat – nu fara strangere de inima – la Adamclisi.

Exercitii pentru realizarea confortului psihic

Va recomand doua exercitii cat se poate de simple , pe care le puteti face acasa la dumneavoastra .
Dupa ce le veti executa o perioada mai lunga, veti realiza ce beneficii importante va aduc .

EXERCITIUL 1
- Asezati-va confortabil pe un fotoliu,scaun sau canapea .Relaxati-va cat puteti de mult .Eventual puteti folosi si o muzica in surdina, care simtiti ca va face bine .( se gasesc si CD-uri cu muzica terapeutica)
-Ganditi-va la o motivatie foarte importanta pentru care va doriti sa fiti in forma ( sa treceti peste starea care va nelinisteste )
- Vizualizati beneficiile prezente si viitoare pentru dumneavoastra si cei din jur .
- Pe un ecran proiectati-va cu ochii mintii o imagine cand erati bine , fara probleme . ( cu ochii inchisi va inchipuiti un ecran in fata pe care proiectati imaginea, concentrandu-va asupra ei ) Observati ce se petrece, cum va simtiti , cum reactioneaza cei din jur . Sunteti puternic si plin de resurse . Lasati-va timp pentru ca aceasta imagine sa se dezvolte complet . Faceti-o din ce in ce mai clara , daca e nevoie schimbati si culorile .
- Priviti ecranul ca un atent observator . Cand sunteti pe deplin constient ca va place ceea ce vedeti , lasati incet ca imaginea de pe ecran sa se suprapuna cu cea a dumneavoastra de pe fotoliu. Cum va simtiti ? Cum aratati ? Cum respirati ? Ce se intampla in jur ?
-Incercati sa va autoapreciati , sa va admirati forta cu care ati trecut peste problema respectiva .
Repetati exercitiul de mai multe ori pentru a va realiza confortul psihic

EXERCITIUL 2

-Relaxati-va complet intr-un loc linistit si confortabil . Respirati rar...profund.. si complet .
Umpleti-va corpul cu aer proaspat . Abandonati orice tensiuni corporale si emotionale .
-Ganditi-va la cineva din anturajul dumneavoastra , sau la oricine altcineva despre care se spune ca are "o sanatate de fier"si ii reuseste tot ce face . Vizualizati imaginea acestuia in toata plenitudinea ei . Imaginati-va ce resurse a avut de-a reusit tot ce si-a propus . Urmariti persoana cu ochii mintii si constientizati consecintele pozitive legate de starea ei actuala , beneficiile directe si imediate cat si beneficiile viitoare de care se va bucura . Vizualizati-va dintr-o alta perspectiva .
-Dupa acest moment, incet, incet, asociati-va cu persoana , ,, pasiti in papucii ei " si urmariti ce se intampla . Observati cum aratati, cum simtiti din aceasta perspectiva . Observati-va adevaratele sentimente fata de dumneavoastra . Incercati sa va autoapreciati in aceasta postura . . Lasati-va timp sa acceptati aceasta teorie . Realizati acest lucru intr-un mod confortabil , fara efort . Urmariti cum va miscati si respirati, urmariti-va calitatile si aspectele speciale pe care le constientizati acum prima data .
-Ce ganduri si sentimente nutriti pentru dumneavoastra ?
-Cand sunteti pe deplin constient de calitatile speciale pe care le-ati dobandit , disociati-va de persoana respectiva , reintrati in corpul dumneavoastra , incet , incet ,fara sa va grabiti , ducand cu dumneavoastra starea speciala dinainte .
-Observati in liniste cum s-au schimbat reprezentarile interioare , constientizati calitatile si aspectele speciale pe care le observati acum la dumneavoastra .
-Trimiteti aceasta experienta in viitor , ca sa o puteti folosi ca resursa ,ori de cate ori aveti o stare proasta , sau un moment nepotrivit peste care simtiti ca nu puteti trece .

Psiholog-consilier Familie -Cuplu, Niculina Ciuperca

PASI PENTRU CONTROLUL FURIEI IN MOD SANATOS -de psiholog Niculina Ciuperca

Unul dintre sentimentele negative care bulverseaza un alcoolic este FURIA. Iata ce ne propune doamna psiholog in legatura cu acest sentiment:

Furia , ,,starea de extrema iritare in care se pierde stapanirea de sine ”ne creaza probleme de multe ori in viata , devenind pentru unele cupluri un dusman de temut , care duce la tensionarea relatiei , bulversandu-le intreaga viata .
De aceea am considerat necesar faptul ca daca sunt cunoscuti pasii prin care se poate controla furia , se poate ajunge la o reala imbunatatire a relatiei de cuplu . Pentru linistea caminului nostru , merita sa reflectam mai mult si sa gasim resursele necesare pentru a trece cu bine peste momentele de criza , cand intr-o clipa putem strica tot ce am construit cu migala in ani de zile .
Pasii de mai jos sunt orientativi , fiecare persoana gandindu-se la o strategie care trecuta prin sistemul sau senzorial sa-i aduca beneficiile dorite .

PASUL 1 : EVALUAREA MODULUI IN CARE INTELEG EU FURIA
A.Care e definitia mea pentru furie ?
B.Ce ma face furios deobicei ?
C. Cine ma face furis de obicei?
D. Ce<> imi declanseaza furia ?
E. Cum imi exprim de obicei furia ?
E1.Ce semne foloseste trupul meu pentru a-mi arata ca sunt usor infuriat ?
E2 . Ce semne foloseste trupul meu pentru a-mi arata ca sunt foarte furios ?
F. Cat de sanatos e felul in care imi exprim furia ?
G. Cum ma simt cand sunt in mijlocul unui moment de exprimare a furiei ?
H. Cum ma simt dupa ce mi-am manifestat furia ?
I. Care sunt beneficiile manifestarii deschise a furiei mele ?
J. Ce ma opreste sa imi manifest furia ?
K. Cum reactioneaza ceilalti la manifestarea deschisa a furiei mele ?
L. Ce rezultate negative apar prin manifestarea furiei mele ?
M. Care este rezultatul pozitiv al manifestarii furiei mele ?
N. Unde sunt radacinile problemelor mele cu furia ?
O. Cum pot sa imi recunosc furia si apoi sa o manifest intr-un mod sanatos ?


PASUL 2 RECUNOASTEREA UNOR FURII NEREZOLVATE IN TRECUT
P. Ce episoade de furie din viata mea au ramas nerezolvate ?
Q. Care sunt persoanele cu care am inca furii nerezolvate ?
R. Ce evenimente continua sa imi declanseze si in prezent furia ?
S. Ce incercari am facut pentru a lucra cu furiile mele nerezolvate ?
U. Ce ma opreste sa lucrez la stapanirea furiilor mele legate de chestiuni nerezolvate ?
V. Cum pot sa iert, sa uit si sa vindec furiile din trecut ?

PASUL 3. VOI FOLOSI STAPANIREA FURIEI PENTRU ORICE SITUATIE CURENTA

PASUL 4. VOI FOLOSI STAPANIREA FURIEI PENTRU TOATE EPISOADELE TRECUTE DE FURIE NEREZOLVATE

PASUL 5. VOI FOLOSI CEL PUTIN 15 ZILE , ACTIVITATI DE LUCRU CU FURIA, PENTRU A SCAPA DE SENTIMENTELE DE FURIE CONSTRUITE IN TRECUT

PASUL 6. DACA MAI AM INCA FURII NEREZOLVATE, MA INTORC LA PASUL 1 SI INCEP DIN NOU .

PARADOXURILE AA-ului

1. Ne predam, ca sa invingem. La prima vedere, a te preda nu prea seamana cu a invinge. Dar asa functioneaza metoda AA. Abea am ajuns la fundul sacului intr-un anume aspect al viatii noastre si ne-am izbit de un zid, de care nu mai putem trece; abea dupa ce am atins capatul disperarii si ne-am predat - abea atunci am putut realiza abstinenta implinita, care ne-a fost imposibila intotdeauna inainte. Noi trebuie-si, de fapt asta si facem-sa ne predam ca sa invingem.
2. Daruim ca sa pastram. Pare absurd si imposibil. Cu poti pastra ceva ce dai? Dar, pentru a pastra tot ce ne ofera AA-ul, trebuie sa transmitem altora acest program, fara sa asteptam in schimb nici o recompensa, indiferent de ce natura ar fi ea. Daca credem ca nu ne putem permite sa daruim ceea ce ni s-a dat, gratis si cu generozitate in AA, atunci putem sa ne pregatim linistiti pentru urmatoarea betie...Se va intampla curand. Trebuie sa daruim abstinenta, ca sa ne-o putem pastra.
3. Suferim ca sa ne facem bine. Nu exista nici un mod de a scapa de teribila suferinta a remuscarilor, regretelor, rusinii, stanjenelii, care ne coplesesc, la inceputul insanatosirii noastre. Nu s-a descoperit nici un remediu pentru raul sevrajului, pentru tremuraturi. Durerea este mare, dar pentru noi, necesara. Suferim, ca sa ne insanatosim.
4. Murim, ca sa traim. Acesta este un paradox foarte frumos. Prin practicarea celor 12 pasi AA, vechea noastra viata, condusa de o gandire tulbure si intortocheata, moare treptat, cu tot ce tine de ea. Iar noi dobandim un mod de viata nou, superior. Pe masura ce scapam de defecte, murim intr-o viata si ne nastem intr-alta. Cand incepem programul aa, murim, ca sa traim.

Confesiunile unui toxicoman (II) - Dan B. Tivu

Motto:
“Doamne, fa-ma unealta Divinei Armonii,
sa pot sadi iubire unde-i ura, iertare unde-i
nedreptate, lumina unde-I intuneric, bucurie
unde-i tristete. Doamne, fa-ma sa-mi doresc
mai mult sa iubesc decat sa fiu iubit, mai
mult sa menajez decat sa fiu menajat. Caci
doar dand putem primi, doar cand iertam
putem fi iertati. Si doar murind ne nastem
pentru eternitate”
Francisco d”Asisi

CARTEA INTAI “OBSESIE PRIMARA”

Moto: “Dintre toate bunurile cu
care mi-a inzestrat cerul parintii, o ini-
ma simtitoare este singurul pe care
mi l-au transmis. Aceasta facand feri-
cirea lor si toate nenorocirile mele.”


In anii 1880 – dupa cucerirea independentei de catre Romania - bunicul meu dinspre tata a plecat de copil din casa parinteasca a unor mocani saraci din Tarlungeni (cativa kilometri de Brasov) la Braila unde a fost angajat baiat de pravalie la un negustor, si el, mocan. Pe cand eu insumi eram numai de-o schioapa ne povestea noua, nepotilor, ca se scula primul dimineata ca sa faca curatenie si sa puna in ordine rafturile din pravalie iar cand veneau vanzatorii iesea in strada sa “traga de maneca trecatorii” pentru a intra in pravalie sa vada, nu neaparat sa cumpere. Dupa un an, doi, a ajuns vanzator. Pentru ca nu lepadase filozofia (morala) mostenita de la parinti puiul de mocan n-a cunoscut tutunul, alcoolul, femeia, jocurile de noroc ci numai munca indarjita.
A venit vremea insuratorii. Fata unui alt mocan, stabilit in zona, mocan instarit, avea un singur cusur: era surda. In schimb, muncitoare, cinstita, zdravana (osoasa, nu grasa) si crescuta in frica lui Dumnezeu. Asa cum mi-o amintesc, n-a citit pana in ultima clipa decat literatura religioasa. Si bunicul la fel, dar si ziarele. Era si mare patriot; iubea domnitorii (in special pe Mihai Viteazul) si de la bunic stiu si acum melodia de la Penes Curcanul (a lui Alecsandri) pe care o cantau ostasii veniti din razboiul din “77 (in copilaria bunicului). Socrul le-a dat o zestre frumoasa: cateva hectare de pamant, casa si pravalie in judetul si orasul Constanta. Si casa (strada Duca) si pravalia (pe Tomis) erau in centrul orasului. O a doua casa, tot in centru, pe str. Mircea cel Batran. Nu-si schimba modul de viata. De dimineata pana seara, cand la pravalie, cand pe ogor. Nu se aseaza sau ridica de la masa (amandoi bunicii) fara rugaciune de multumire. De la ei am invatat si noi, nepotii, Tatal Nostru. Asa i-am cunoscut. Asa si-au educat cei 7 copii. Patru baieti si trei fete. Care, pe masura ce cresteau, ii punea la munca unde era nevoie, pe camp sau la pravalie. Dar i-a lasat sa si invete. Baietii au avut cate o facultate (tatal meu chiar doua, dreptul si filologia).
Ma uit la miliardarii de “carton” de astazi – parvenitii din furturi, escrocherii si “tunuri – inginerii financiare”. De cand lumea si pamantul a existat o catagorie sufleteasca de oameni pusi pe capatuiala, pentru care banul este mai presus de orice si caruia I se inchina pentru ca – ce-I drept – banul este cel mai bun protector si prieten. Si nu are miros si deschide toate usile. Si cum omul, spre deosebire de restul animalelor, mananca mai mult decat pentru a-si astampara foamea, bea mai mult decat pentru a-si astampara setea, face amor nu numai pentru a se reproduce, ucide fara a-si manca victima, acumuleaza mai mult decat ar avea nevoie pentru un trai imbelsugat, e rapace pentru ca acumularea ii da siguranta si superioritate asupra altora. Asta dovedeste cat de putin evolueaza mentalitatea omeneasca. Intre acesti cumularzi de bunuri materiale sunt unii care au trecut prin razboaie, prin bombardamente, prin revolutii, prin tot ceea ce iti demonstreaza ca poti pierde totul intr-o clipa – si tot n-au invatat nimic. Viermilor astora le face placere sa se imbrace tipator, sa circule in automobile luxoase, sa locuiasca in adevarate palate, sa se afiseze la bratul unor curtezane la moda. Nu le este suficienta incalcarea legii. Trebuie sa le arate oamenilor cat de neobrazati sunt, ca au depasit orice limita a bunului simt. Pare o idiotenie, dar nu este. Sa atragi atentia intr-un asemenea mod. Cand te ocupi cu treburi periculoase iti disimulezi identitatea, chiar si simpla prezenta. Lasandu-ti, cel putin, o cale de fuga.
In cultura unor popoare stravechi (dar si acum la unele triburi) simbolul falic era la loc de cinste mai ales sub forma unor ritualuri si statui.
Celebrate la anumite ocazii. In zilele noastre este “de bun gust” sa celebrezi ritualul in fiecare zi, 24 de ore din 24. Prin conturi cat mai grase, palate, masini de lux, femei…
Ori bunicii mei si, mai tarziu, copii lor, pana au inchis ochii, s-au purtat, s-au imbracat simplu, fara ostentatie. Desi, poate, ar fi avut dreptul odata cu obtinerea unor licente. Deaceea, poate, la mine mai mult ca la altii, exista goluri in suflet, in locurile pe care le-au ocupat ei.
Batranul Voltaire spunea: “posesorul unui teren va cultiva mult mai bine ogorul sau decat pe al altcuiva. Spiritul de proprietate al omului ii da puteri inzecite caci lucreaza pentru sine si familie cu mai multa vigoare si placere decat pentru un stapan.”
In 1907 se naste primul baiat, Gheorghe (unchiul Gogu) apoi, in 1911, tata (Mircea, Rica pentru prieteni). Pe rand, Ion, Niculae, Cornelia, Volumnia, Margareta.
Cu putin timp inainte de invadarea Romaniei de catre sovietici, unchii si matusile l-au sfatuit pe bunicul sa lichideze tot – pravalie, pamant, acareturi si inventar agricol si sa investeasca in obiecte de valoare sau sa cumpere imobile pe numele copiilor. Fiind tineri, simteau de unde bate vantul. “Nu-mi stric eu capitalul ! Nici o grija, vin americanii !” A avut si domiciliu obligatoriu, a “facut” si Canalul tot asteptand.
Pentru a nu intra in mai multe amanunte, ajung si la anul nastertii mele, 1941 – 24 oct.. Probabil am fost proiectat sa ma nasc vesnic grabit, adesea precoce dar si imprudent, un repezit adesea nesocotit. Daca nu m-as fi grabit sa apar cu doua luni mai devreme poate m-as fi numit Cristian. In 1941 Bucurestiul era bombardat de aviatia aliata dar ai nostri eliberasera Cernautiul. In refugiu trimisa de tata, mama m-a nascut acolo. Si, astfel, m-am nascut prematur (la o data nealeasa de parinti si un loc al “intamplarii”) .
Ajung la scoala. In recreatii, la orele de sport, acolo unde se punea problema fortei (nu si a indemanarii) eram vioara intai. Si acum imi rasuna in urechi strigatele de incurajare ale colegilor-fani (suporteri ad-hoc): “- Hai-de Da-ne ! Hai-de Da-ne !”. Imi placeau sporturile individuale, nu cele de echipa, numai asa imi puteam da toata masura fara sa depind de eforturile altora (daca le faceau).
Mai imi aduc aminte ca eram si foarte incapatanat si temerar. Abia invatasem sa inot cand am mers la strandul Floreasca cu familia. Daca matusa Eta nu mi-ar fi spus sa nu ma indepartez de mal (o admiram in secret) poate ca nu mi-ar fi traznit prin cap sa traversez lacul de la un mal la altul. Incepusera deja sa ma caute, ingrijorati (ma stiau bine), cand (la sugestia aceleiasi matusi) si-au indreptat privirile spre malul opus. Deasupra apei se vedea apropiindu-se un punct. Atata ca n-am mai reusit sa ma catar singur pe malul noroios si alunecos din cauza oboselii. Dar invingator !
De mic mi-a placut apa. Poate unde sunt Scorpion, animal de apa. Poate, din cauza tatei – nascut si crescut pe tarmul Pontului Euxin. Cand plecam cu totii in vacanta (bineanteles, la mare) odata ajunsi pe plaja, tata isi lua cu el ziarul si innota pana nu-l mai zaream. Apoi se vedea ca un punct. Pe masura ce se apropia adus de valuri, vedeam ca face pluta pe spate citind ziarul.
Tot pentru ca imi placea apa imi luam fratele mai mic cu patru ani (16 si 12) si mergeam sa vaslim la Herastrau sau Floreasca. Inchiriam o barca pentru o ora si uitam sa ne intoarcem la timp. Vasleam numai eu. Si, dupa o vreme, am fost observati de baietii de la canotaj academic, Baza Recolta, care m-au invitat sa ma antrenez la ei pentru caiac simplu. Am facut asta timp de trei ani. Apoi box la Progresul, in spatele fostului Circ de Stat, acolo unde acum se inalta Intercontinental. Apoi ciclism. Cicloturism. Si cu altii, si de unul singur. Bateam coclaurii pe o raza de 60 Km. in jurul Bucurestiului. Indiferent de cum era vremea.
La scoala, in primii ani, premiant. Prin clasa a V-a am inceput sa descopar biblioteca tatalui meu. Cateva mii de volume. N-alegeam. Beletristica, orice, dar si clasici romani si ai literaturii universale. Literatura proletcultista era la moda. Citeam tot ce-mi cadea in mana: mitologie, istorie, criminalistica. Poate ca nu intelegeam tot dar tot mai memoram cate ceva.
Tin minte ca am trades (mai intai cu dictionar) mai mult din curiozitate (mama ascunsese aceasta carte ca sa nu dau de ea) “Le marriage parfait” (“Casatoria perfecta”) in care era descrisa reproducerea si organele sexuale precum si tehnici de preludiu si acuplare. Asta m-a facut sa invat franceza mai bine si au mai fost si alte volume traduse.
Repet ca citeam orice imi cadea in maini. Numai manuale de scoala nu. Pentru mama, in saptamanalele sedinte cu parintii, era un mister. Nu bateam maidanele, nu ieseam din casa decat la prietenul de langa casa, Ion Scutaru, sau cand plecam la scoala. Profesorii ii spuneau ca nu sunt retardat ci dimpotriva, notele spuneau altceva. Pana cand, intr-o zi, mama descopera sub manualul de geografie, “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” a lui C. Petrescu. A inceput sa ma puna sa citesc lectiile de fata cu ea, indiferent ce facea – la bucatarie sau spala la baie. Cu exceptia stiintelor exacte (matematica, fizica, chimie) pe care, dealtfel, nu le-am stiut niciodata.
Incepusem sa-mi redresez situatia scolara dar n-a durat mult. Mama, casnica, ducea toata gospodaria. In plus, dactilografia pentru Institutul de Documentare Tehnica (I.D.T.) pe matrite cerate sau metalice iar mai tarziu confectiona pentru Arta Aplicata mii de snururi pentru martisoare, cosulete cu flori din fir leonic sau ratuste umplute cu vata – croite la batrana noastra Singer. Cand avea comenzi urgente si se apropia termenul de predare dadeam cu totii in branci, dupa puteri, inclusiv tata. Incercam, ca si in alte dati (in afara lectiilor de la scoala) sa ma intrec cu mine insumi.
In “Spovedania unui betiv” London remarca si el, inaintea mea, ca “ in tot ce am facut, de cand ma stiu, am dus intotdeauna lucrurile pana la extreme, pana la epuizare.” Asa s-a intamplat, intotdeauna, si cu mine. Cred ca abia acum, cand faptele sunt consumate, ghicesc mecanismul. Fie ca ma nascusem cu “temperament de alcoolic” – cum ii placea lui Sasa (A.A.) sa spuna – fie pentru ca fusesem deja obisnuit inca din copilarie sa ma intrec pe mine insumi incercand si placandu-mi sa-mi depasesc limitele si, astfel, capatand un soi de orgoliu. Asta, insa, a functionat mult prea “bine” in privinta alcoolului. Sau a functionat prea bine dar intr-un mod nedorit. Am luat-o tot ca pe un soi de sport, ca pe o competitie – la inceput. Apoi, totul a venit de la sine. Cine sa-mi fi spus – cum fac eu acum – ca, in timp, aceasta “competitie” va duce la dependenta ? Niciodata, nimeni, n-a pronuntat in prezenta mea cuvantul-cheie “dependenta”.
Pe la “ceaiuri”, acasa la vreunul dintre prieteni sau colegi, desertam pahare dupa pahare. Insa, datorita constitutiei mele robuste nu “se rupea filmul” (cel putin nu in primii ani) decat dupa multe ore “bahice” si, spre dimineata, cand toti ceilalti (baieti si fete) zaceau prabusiti pe paturi, fotolii sau podele, fiecare pe unde apucase, oboist – nu neaparat beat – sau vomau pe la baie, incepeam sa dansez de unul singur nemaifiind parteneri valizi. “De plictiseala” scurgeam ultimele resturi din pahare si sticle pentru a-mi intretine focul launtric. Ajungeam acasa “pe o singura carare” si, dupa un somn bun, a doua zi nu eram nici macar mahmur. Incepeam o noua zi fara migrene, ca si cum n-as fi petrecut o noapte bahica. Poate ca (nu, nu “poate” ci “sigur”) tocmai rezistenta si vesnica competitie in care ma aflam permanent m-a indreptat spre “prietenia” cu J.B..
Totusi, incet-incet, fratele si prietenii m-au marginalizat dar si eu m-am retras dintre ei, socotindu-ma vinovat.
Si iarasi incep sa iau note proaste. Nu numai coregent ci repetent. De doua ori in clasa a IX-a. Asta si pentru ca, ramanand singur, mi-am cautat alt anturaj. Si l-am gasit.
Vizavi de blocul in care locuiam cu familia, in vremea aceea se afla A.R.L.U.S. Asociatia Romana pentru Legaturile cu Uniunea Sovietica. Avea sala de spectacole si gradina de vara. Intrarea gratuita ca sa inghiti o conferinta despre succesele, in toate domeniile, ale societatii sovietice urmate de filme pe aceeasi tema sau filme de razboi cu proslavirea bravilor si eroicilor ostasi si partizani impotriva nazistilor. Dupa 1990, e drept, nu mai avem conferinte dar suflul micilor ecrane si, chiar, intreaga viata (social, economic, politic) ofera exemplul celuilalt Big Brather. Toata pustimea si toti pensionarii lipsiti de alte mijloace de divertisment inundau, seara de seara si 7 zile pe saptamana sala si gradina de vara.
Acolo i-am cunoscut pe Nicu Safranec si fetele R., Marina si Bebe. Doua fete de “familie buna”. Bunicul lor – fost fruntas liberal – era , ca si tatal lor, in puscariile comuniste, fosti mari propietari (si ai mosiei Ruginoasa a domnitorului Cuza); facusera parte din protipendada Bucurestiului.
Locuiau intr-o singura camera si un antreu (ca bucatarie) – cam 20 mp, intr-o veche casa ce, probabil candva nu demult – fusese han. Se si afla in zona fostei Piete Unirii – vizavi de demolatul Spital Brancovenesc. Cu un singur etaj, in forma de potcoava, cu odai mai multe si balcon circular, wc la capatul culoarului. O curte pavata cu piatra cubica, suficient de larga sa adaposteasca cateva carute.
Mama si fiicele supravietuiau din meditatiile de limba franceza predate de mama (vorbea fluent franceza) mai ales pe la casele si recomandarile celor care nu uitasera cine fusesera. Mai ales familia prof. dr. Sager.
Domnea o mizerie crunta. Mama fusese obisnuita cu multe slugi iar fetele nu avusesera timp si de la cine sa ia lectii de menaj. Toate erau cuprinse de lehamite. Un pat larg in care dormeau toate trei, doua fotolii desfundate care vazusera si timpuri mai bune. Peretii afumati de la singura sursa de incalzire si gatit (un resou cu gaz de butelie) si de la cele vreo 60 de tigari Carpati fumate de batrana boieroaica. Se aflau si cateva tablouri de patrimoniu (maestri romani consacrati) atat de afumate ca nu se mai distingeau culori sau chipuri. Insa punctul forte al odaii erau cardurile de plosnite care, ziua si noaptea, defilau nestingherite peste tot. Nu se incerca nimic pentru ca nici o formula chimica nu ar fi reusit sa le starpeasca – numai un incendiu zdravan. Mai trist era ca dusesem lighioanele si acasa – unde biata mama nu stia cum se pricopsise cu ele desi avea banuiala ca vecinul (compozitorul N. Kirculescu) care ocupa un apartament sub cel al nostru era, mai tot timpul, plecat pe la case de creatie si, cand era de gasit, n-avea menajera ci numai “sotii” din cand in cand.
Ne petreceam serile ascultand aceleasi povesti nostalgice despre viata de noapte a celor bogati din Bucurestiul interbelic sau din strainataturi si cu radio dat pe Radio-Beirut (cu Vocea Americii), beam vermut alb sau rosu. Dansam, batrana isi facea pasente sau jucam carti pe bete de chibrit. Obiceiul asta de a bea des dar (inca) temperat m-a ajutat sa-mi creez un viitor de stransa colaborare cu J.B.. Nici urmatoarele etape (se va vedea curand) n-au fost mai putin importante
Principalul este ca ma indragostisem, fara speranta, de Marina. Dar, mai ales, rezultatele dezastroase la invatatura. Dupa al treilea an in clasa a IX-a, tata ma retrage de la scoala si, ca sa ma pedepseasca, incep niste cursuri de calificare electricieni aparate de masura si control la I.I.B. (Intreprinderea de Instalatii Bucuresti). Cursuri cu durata de 6 luni, primele trei urmam niste cursuri la Otopeni iar urmatoarele practica pe santier.
Pedeapsa aplicata a fost de folos: m-am invatat sa am bani dar, mai ales, a fost adevarata ucenicie in ale alcoolului.
Printre cursantii veniti din toate meseriile si toata tara (aveau indemnizatia egala cu media salariului pe ultimele trei luni) eram si trei bucuresteni care nu mai lucraseram si aveam o bursa mica. Abia aici, pe santierul de la Savinesti (aproape de Piatra Neamt), aveam sa invat ce inseamna prietenia cu alcoolul – departe de ai mei, de casa parinteasca, nostalgia Bucurestiului – la nici 20 de ani, lunar trebuia sa cer prin telefon cu taxa inversa bani de la parinti.In cursul saptamanii, munca grea, stateam potoliti. Pentru ca la Otopeni, la cursuri, nu invataseram mare lucru, eram folositi ca salahori, la carca. Cate 10 ore pe zi. Asa ca nu mai aveam timp si putere pentru zbenguieli. In schimb, sambetele si duminicile ajunseseram “abonati” ai restaurantului Garofita din Piatra Neamt.
In fine, terminam si “practica”. Se dau examene. Nu le absolva niciunul. Pentru motive intemeiate. Dar un oltean smecher, Victor Mirea, devenit iubitul unei mai varstnice inginere la Otopeni si sfatuit de aceasta, da in judecata intreprinderea pentru nerespectarea obligatiei de a ne califica si castiga procesul. Precedentul fiind creat, primim cu totii, automat, carnet de electricial A.M.C.. Fara repartizarea unui loc de munca. Eu, totusi, am gasit un loc la Danubiana (se construia fabrica de anvelope cu ajutorul englezilor). Timp de 5 – 6 luni am sapat ce dalta si ciocanul santuri in beton pentru conductori de curent electric din Bergman, PVC, Intenc.
Singurul avantaj a fost mentinerea formei fizice. Calirea. Dar m-a lamurit si ce inseamna munca fizica, bruta – ceea ce urmarise tata – si la ce este buna scoala. Obisnuit sa am bani am urmat liceul Cantemir, inclusiv bacalaureatul cl. XII lucrand la cooperativa
Electrobobinaj.
Unde m-as fi putut indrepta dupa liceu ? La vreo facultate. Fiindca, de mic imi placuse sa citesc si sa fac analize gramaticale, m-am hotarat pentru Filologie. Cursuri fara frecventa datorita obisnuintei cu banii. Pentru asta trebuia un serviciu – de preferinta cat mai comod. Un vecin de-al nostru, din bloc, era director general la intreprinderea care construia hidrocentrale. Incepand cu aceea de la Bicaz. Mi se ofera postul de desenator tehnic la Serviciul Tehnic.
Sediul intreprinderii se afla, la inceput, in primii mei ani de activitate incepand cu 1965, pana la demolarea vechiului circ si construirea noului Teatru National si Intercontinentalului, pe locul actualei benzinarii de pe Tudor Arghezi. Apoi sediul s-a mutat pe str. Dimitrie Onciul (casa memoriala Hristo Botev) aproape de Foisorul de Foc.
Desenator tehnic ? N-am fost nici in scoala capabil de asa ceva. Norocul meu a fost ca m-au pus “baiat la toate”. Dandu-ma pe langa mos Lerner (Mauriciu), un inginer evreu trecut de 60 de ani dar de toata isprava. Parca-l vad si acum, cu acelasi costum lustruit de atata purtat si cravata stramba, garbovit, cu buza inferioara “obosita”. Dar impecabil ca om si profesionist. Intreg colectivul de vreo 10 insi il iubeam fara rezerve.
Pentru ca “rupea” in mai multe limbi de circulatie si cu ajutorul a diverse dictionare multiligve tehnice extragea si traducea articole din vreo zece reviste tehnice la care intreprinderea era abonata, articole bifate de director, seful proiectarii ing. Gal Traian si cel al Tehnicului, Sava, al tuturor celor interesati. Traduceri facute de Lerner pe ciorne si dictate de mine dactilografei, doamnei Lucretia Teodorescu. In plus, trebuia sa corectez materialul dactilografiat. Dar anul 1965 inseamna si venirea la putere a cuplului Ceausescu. Care, odata bine infipti, incep sa aibe idei. Si, in scurt timp, pentru economie de valuta vest, se retrag banii pentru reviste vest si, inca – I bine, inlocuite cu aceleasi reviste reeditate in Uniunea Sovietica si platite in valuta est. Sunt, insa, retrase si acestea. Incep sa colind cu batranul inginer prin biblioteci ale unor institutii care mai aveau acces la aceste publicatii (inclusiv Institutul de Documentare
Tehnica) si sa le imprumutam spre tradus.S-a desfiintat, nu dupa mult timp, si biblioteca tehnica. Cine doreste sa-si ridice nivelul professional, sa-si cumpere !
Astfel ca am fost plasat inginerului Radoslav Victor care – ajutat de economista Talmaciu Elena – realizau documentatia pentru necesarul de materiale si utilaje ale santierelor care se deschisesera: Arges, Lotru, Gilau, Portile de Fier… . Il insoteam pe Radoslav acolo unde trebuia sa obtina avizele si aprobarile: Institutul de Studii si Proiectari Hidroenergetice, Consiliul de Stat al Planificarii, Ministerul Energiei Electrice.. .
Din aceasta perioada la Serviciul Tehnic imi amintesc, cu mare placere, de ing. Cocorandu Dan, ing. Manea Ion (mai tarziu senator PNTCD – ca detinut politic). Tanara si gratioasa dar cam flusturateca ing. Hanganu Venita, ing. Puntea Titus (mereu “parfumat” dar sobru). Dar tot aici se afla tanarul, vioiul si vesnic veselul giulestean Ion Basarab. Care, dupa orele de program, aproape zilnic, ma ruga sa-l conduc spre tramvaiul care-l ducea acasa. Acolo se afla o carciuma unde platea 1 litru de “Rom Superior” pe care-l indoiam cu sifon timp de vreo doua ore. Nu a durat mult si s-a internat pentru hepatita cronica. Apoi ciroza hepatica. Apoi l-am condus pe ultimul drum.
Acest episod ar fi trebuit sa insemne pentru mine un avertisment. Primul avertisment din “cariera” de bautor-problema. Desi in acea perioada nu-I simteam nevoia lui J.B. – in nici un caz atat de des si in exces. Imi urmam “seful” doar pentru ca eram obisnuit sa nu refuz
pe cineva mai in varsta fara sa am motiv serios.
Odata incheiat episodul, dracu’-si vara iarasi coada. Aflase seful cel mare despre escapadele mele cu Basarab. In plus, era nevoie de un om la Administrativ. Ca inspector social. Sa nu fi stiut seful ca mai-marele Administrativului (C.I.) – fost militian cu grade, fusese matrasit de la vechiul loc de munca tocmai din cauza bauturii ?
In mod normal sarcina mea ar fi fost sa colind santierele si toate punctele de lucru (chiar si in inima muntilor) oriunde aveam camine de familisti, nefamilisti, cantine, echipe de stins incendii, microferme pentru hrana santieristilor… .
Controalele erau, insa, apanajul sefului de serviciu. Pleca cu un microbuz al intreprinderii cu saptamanile. Pe langa ce baga in el acolo, la mese-ntinse, venea cu microbuzul incarcat cu de-ale gurii, solide si lichide, dupa un asemenea raid ii trebuia o saptamana sa-si revina. Pentru ca el lipsea mult, ii tinea locul seful de birou – Bogan Mircea – care era fumator cu masura, nu bea si era foarte calculat, chiar zgarcit.
Acest serviciu Administrativ era amplasat separat de restul birourilor, intr-o locatie pe str. Dimitrov – actual Ferdinand – foarte aproape de o carciuma care avea drept fatada o vitrina mare (la “Geamuri multe”) in apropierea intersectiei cu bul. Mihai Bravu. In aceeasi curte cu noi se mai aflau, la parterul cladirii, garajul pentru masinile noastre, la etajul I se afla Biblioteca Tehnica (si ea desfiintata din ordin superior), Serviciul Proiectare, Organizarea Muncii, Protectia Muncii. La etajul II fusesera amenajate vreo 6 camere de oaspeti cu tot dichisul necesar, asemanatoare garsonierelor din hotelurile de doua stele de pe litoral. Fiecare camera cu un pat, doua sau trei. Ocupate in functie de rangul oaspelui venit din santier. Economie pentru intreprindere (lipsa diurnei de cazare) dar nu si pentru oaspetele care dadea din buzunar pentru a-mi cinsti sefii la carciuma de alaturi.
Eu, in schimb, faceam scriptologie, evidenta. Aveam vreo sase catastive (registre)mari si fise. Tineam evidenta miilor de fise cu obiecte de inventar (tot ce trecea ca valoare de o anumita suma – de la scaune de toate tipurile, birouri, masini de scris, divers mobilier pana la stingatoarele de toate tipurile, marmite de cantina…) in “n” variante si preturi, notate bucata cu bucata si prêt cu prêt, miscarea lor de pe un santier pe altul etc. Lunar trebuia sa le duc la Financiar pentru calcularea amortismentului.
Pentru ca arhiva intreprinderii depindea tot de Administrativ dar se afla in alta locatie, in Piata Kogalniceanu, nu avea personal calificat (doar cateva legatorese) am fost desemnat sa insotesc un technician in varsta (aflat in intreprindere inca de la inceputurile ei) – Zenov Nicolae sa punem ordine in miile de dosare ale diverselor servicii, sa numerotez pegina cu pagina, sa le opisez si sa le dau la legat. Vreo trei luni ne-a luat aceasta activitate.
Asta cat priveste munca. Cat priveste partea sociala, erotico-sentimentala, se petrecusera schimbari semnificative. Demne de notat.
Am avut si o prietena. Nu voi pomeni detalii fiindca, in cei treisprezece ani cat am fost impreuna, am avut timp sa ne evaluam calitatile si defectele si, in niciun caz, nu se mai putea - din nicio parte – trai cu iluzii. Am povestit pe larg aceasta relatie intr-o redactare anterioara a prezentului volum. Alaturi de alte episoade considerate abia acum nesemnificative, l-am eliminat. Vor fi si altele de eliminat. Acum ma multumesc sa spun ca ea si-ar fi dorit sa fie mereu cand la cinematograf cand in fata televizorului. Iar eu, cand reusea sa ma convinga la vizionarea vreunui film, o invitam apoi la carciuma unde nu reuseam sa ma despart de pahar mai ales cand aveam in fata vreun conviv. Ea nu avea calitati de gospodina si nu din vina ei. Ramasa de mica fara tata - mama, matusa, bunica faceau totul in locul ei dar si luau hotarari in locul ei. Un bunic – plecat in lumea celor drepti la doi ani de cand il cunoscusem – un unchi care nici el n-a zabovit mult dupa aceea din cauza bauturii – toti locuiau impreuna la inceputul drumului meu alaturi de ei. Singurul lucru pe care trebuie sa-l mai spun, este mai important, despre unchiul Doinei. Alexandru (Sandu – fie-I tarana usoara). Avea o deficienta fizica inca de la nastere (omoplatul drept scos mult in evidenta), probabil de la forceps. Slab, uratel, mic de statura. Dar ce suflet generos, cat de bun era ! Facuse Academia Comerciala si, cand l-am cunoscut, era sef de serviciu in Ministerul Energiei. Fusese casatorit dar sotia il parasise la bratul celui pe care si-l considerase cel mai bun prieten. Acum, la inceputul prieteniei noastre, incepuse deja sa nu se mai poata desparti de sticla de 1 litru de Rom Superior. S-a pensionat medical, nu mai avea motivatie sa lupte, o prima coma alcoolica din care l-au scos medicii de la spitalul Cantacuzino, apoi inca o coma din care n-au reusit sa-l mai scoata. Pentru mine ar fi trebuit sa fie al doilea avertisment. N-a fost sa fie.
Dupa ce am fost mutat la Administrativ m-am hotarat sa iau exemplu de la unii colegi care contractasera locuinte la bloc pe credit de la stat. M-am bagat dator la stat pentru un apartament de trei camere in Drumul Taberei. Pe o strada cu nume predestinat: Valea Calugareasca. Am crezut ca fac bine – mai ales ca parintii si fratele ma ajutau mult. Iar ei, in speranta ca ma voi casatori cu fata pe care si ei o placeau, nu s-au impotrivit. Mama a dat tonul pentru ca Doina era docila suportundu-I chiar si nesfarsitele predici. Pentru o vreme apartamentul de doua camere (am redus o camera fiindca trebuia sa platesc o diferenta in bani deloc neglijabila) a fost cuibusor de nebunii insa numai pana ne-am despartit si am ramas singur. Acum, privind inapoi cu manie, aducandu-mi aminte de sacrificiile si eforturile facute de ai mei – din toate, astazi, nu mai e nimic - la data cand scriu incercand sa va conving de napastele aduse de aceasta boala – trebuie, totusi, sa-I multumesc lui Dumnezeu pentru ca mi-a lasat sanatatea si suficienta putere pentru a infrunta trecutul, prezentul si viitorul.
Ramas singur, am inceput sa colectionez animale fara stapan (caine, pui de pisica) apoi pestisori exotici de acvariu… nimic nu putea inlocui familia de care ma despartisem cu atata usurinta.
La servici, din cauza ca imi era grevat salariul cu doua rate, pentru casa si pentru avansul la casa pe care nu-l avusesem, ajunsesem sa ma imprumut nu numai in propria familie sau la familia Doinei ci si de la colegi. Acum aveam si vecini. De la care sa imprumut. Abia acum realizez cat de penibil eram si cum ma faceam de ras.
Cand cu unul, cand cu altul dintre vecinii de palier, cand mai multi laolalta, faceam cate un chef. Dar reusisem sa intarzii cu intretinerea la bloc pe cateva luni.
Tot la etajul IV – cu mine – era un fost marinar, Chirila, de vreo 6o de ani. Desi sotia il “tragea de maneca”, n-o asculta si persevera in “tainul” lui zilnic. Pana i-a cedat inima si ne-a parasit.
Alt apartament, de trei camere, era ocupat de familia Desimon. Puiu era muncitor cu inalta calificare. Casatorit cu Jana – asistenta medicala – aveau doua fete maricele. El era si fumator si bautor. Inrait. Si gelos pe sotie (tinerica, frumusica, finuta) pentru ca “lucra cu medici”. Facea urat la betie. De cate ori Jana – saraca – umbla cu ochiul vanat sau cu capul spart. Daca intervenea cineva scandalul devenea si mai mare. “Norocul” ei, pentru un rastimp, a fost ca sotul s-a ales cu o trombofeblita (de la tutun si alcool) si medicii i-au interzis si una, si alta. O vreme a fost liniste dar s-a luat din nou de ele si i-au agravat boala. A trebuit sa I se amputeze laba piciorului. Ar fi fost de crezut, macar acum, ca se va astampara. Dar de unde ? Dimpotriva, complexului de inferioritate deja existent i-a fost adaugata inferoritatea fizica. A inceput sa umble in carje. Tatal lui, resident italian, de unde pana atunci le trimitea pachete si ceva bani, a venit la Bucuresti si i-a cumparat o Dacia in speranta ca, trebuind sa sofeze, se va astampara. Nu l-a potolit, insa, pentru multa vreme.
Cel mai disperat caz era, fara-ndoiala, Costel. Venise in bloc, si el pe acelas palier, impreuna cu Cristina si fetita acesteia din casatorie anterioara. El fusese maistru la Masini Electrice Buc., acum pensionat. Desigur, Cristina (asistenta medicala la Neuropsihiatrie a spitalului “Gh. Marinescu”) era cea mai in masura dintre locatari sa cunoasca mai bine alcoolismul lui Costel. Impricinatul nu bea ce beam ceilalti (vin, vermut) ci isi procura – el stia de unde – alcool alb de 90 de grade si-si prepara cu esente si zahar o bautura. Din pacate, avea diabet (insulinodependent) si-si facea zilnic injectia in picior. Cum zilnic isi facea toaleta bandajului si a tubului din plastic ce se itea de sub bandaj pentru un cancer laringian, faringian (despre care n-am informatii). In asemenea conditii “consoarta” n-a rezistat si a plecat cu copilul in propriul apartament. Stia la ce sa se astepte in continuare.
Costel ramane singur cu bolile lui si cu avertismentul medicilor ca trebuie refacuta (sau continuata) operatia ORL – fapt ce il oripileaza si bea si mai mult. De rusine sau din neputinta nu mai iese din casa si nu trebuie, totusi, sa-I lipseasca, ziua, litrul de vin si seara jumatatea de coniac Ovidiu. Daca nu gaseste copii pe care sa-I trimita la magazine, ma trimite pe mine sau pensionarul Olteanu, chemati telefonic. Sora (casatorita) a lui C. – ce locuieste in cartier – si mama ii aduc, pe rand, alimente si mancare gatita. Frgiderul este plin la refuz pentru ca nu mananca. Amandoua renuntasera sa-l caute la telefon stiind ca nu raspunde. Singur el le suna cand ramanea fara bani. Le soma sa-I aduca bani; altfel arunca in aer apartamentul ca ele sa nu-l mosteneasca. Am asistat, langa el, la asemenea demonstratie. Mai tarziu aveam si eu sa aflu (nu mi-a folosit nici acest avertisment) cat de tiranic poate deveni psihicul lipsit de drog. Trupul are nevoie de timp pentru a elimina materialul rezidual toxic continut de fiecare celula. De tot mai mult timp pe masura ce boala avanseaza. Dar cand il bombardezi zilnic, nu-l lasi sa se refaca, il slabesti si prin anorexie (lipsa poftei de mancare pentru ca isi primeste caloriile din alcool) atunci deznodamantul este aproape. Organismul dependent nu mai are decat o prioritate – obtinerea in continuare a drogului.
Intr-o zi de pensie a luat o supradoza. A scapat de chinuri, de frica bolilor si a operatiei iar pe vecini i-a scapat de explozia gazului ce ar fi urmat sa se acumuleze cu robinetul deschis la aragazul lui. A baut mai mult decat obisnuia, si-a scos tubul din gat (“respira mai usor”) si, peste 48 de ore cand am reusit sa dau de el (eu venind de la serviciu), desi il mai cautasem fara folos, l-am gasit in precoma. Dus la spital cu ambulanta, n-a mai revenit.
Intre timp, in 1971, imi luasem licenta in filologie si fusesem trecut ca bibliotecar principal la biblioteca tehnica. Nu dupa multa vreme desfiintata cu lozinca cu care fusesera anulate abonamentele revistelor tehnice.
Inainte de a trece mai departe am de povestit trei intamplari: prima – cand mai eram inca la “Tehnic” in Onciul, a doua a fost in perioada Administrativ iar a treia in “epoca” biblioteca. Desi cele trei episoade ar putea foarte bine lipsi din volum, poate veti mai invata cate ceva despre epoci apuse.
Unu. Intotdeauna sefii au favoritii lor. Si al nostru il avea pe Safir Arthur. Dupa ce s-a facut “indispensabil” unora si altora (chiar si celor de pe santiere care veneau cu treburi),procurandu-le medicamente greu de gasit, facilitati in obtinerea unor autoturisme si alte bunuri, vesnic bot in bot cu secretarul de “cabinet” al “generalului” – in antecamera – intr-o zi dispare si nu mai e de gasit cu nici un chip. Dupa cateva zile il gaseste militia in padurea Baneasa. Otravit si o sticla de wisky langa el. De ce ? In acea perioada statul punea in vanzare apartamentele nationalizate in care erau chiriasi la stat. Seful cel mare vrea sa-si cumpere apartamentul dar nu are suficienti bani. Il imprumuta o doctorita cu care se avea in relatii bune. Dupa un timp, seful ii da favoritului banii ce ii avea ca datorie ca sa-I duca doctoritei. De curand, debitor si creditor se intalnisera si constatasera ca banii incredintati nu ajunsesera la destinatar. Safir – din acest moment – nu mai poaste fi gasit. Sperase si contase prea mult pe banii promisi de guvernul vest-german evreilor ce suferisera in razboi sau urmasilor.
Doi. La Administrativ ma cheama seful si ma intreaba daca cunosc vreo limba straina. Da ! Franceza si, mai bine, rusa. Si ma ia cu el.
In colaborarea cu jugoslavii la hidrocentrala Portile de Fier, vecinii nostri il invitasera pe “general” la ei. Acum “generalul” vroia sa-si invite gazdele, la randul lui, obtinand de la minister o suma.
Ma sui cu seful meu in microbuz si ajungem la Snagov. Direct in biroul sefului de Complex al Gospodariei de Partid. Tovarasul Cuculea. Si acesta, bietul, ca si seful meu direct, nu cantarea mai mult de 120 Kg., nu avea mai mult de 1,90 si 45-46 la pantof. Cred ca-si batatarisera palmele in aceeasi meserie. Pentru ca prea se tutuiau de fata cu mine. Probabil ca ma considerau prea mic, prea insignifiant,
Dar cel putin unul dintre ei ar fi trebuit sa stie ca urmasem o facultate si, mai ales, cine ma adusese in intreprindere. Probabil ca aburii alcoolului fin din pivnitele partidului si albastruiul fum al tigarilor straine le determinasera mintile sa haladuiasca printre amintiri comune amestecate cu proiecte pentru viitorul mai apropiat sau mai indepartat si uitasera de mine. Pentru ca nu-mi dadeau atentie si eram in dreptul usii m-am strecurat afara cu gand sa-I tin de urat soferului. As ! Lipsea. L-am gasit la taclale cu baiatul “cu ochi albastri” sarutandu-se cu doua blonde de Pilsen. M-am strecurat, inca o data, la masina. Stiam ca , daca-si face plinul, seful va cauta un loc unde sa-si puna capul. Cum in biroul lui Cuculea nu se putea, va fi obligat sa accepte scaunul din dreapta soferului. Curand. Nu de alta dar plecasem din Bucuresti la prima ora a programului si acum dadea spre seara. Nu putea sa-l lase pe “general” cu ochi-n soare fara vreo veste.
Stiam dintr-o alta expeditie cu el, la Sibiu dupa rechizite, ca – la o agapa – nu se simte bine fara o lalaiala ardeleneasca din rarunchi . Era un sentimetal. Mai imi aduc aminte ca fusesem cu el intr-un rand la ministrul Doncea pentru aprobarea unor repartitii de tarate, gozuri si porumb pentru animalele gospodariilor – anexa ale santierelor (zeci de tone) care i-au si fost acordate. Am aflat si ce anume i-a promis seful meu ministrului. Curand a sosit din santier un camion de 6 t. plin cu cherestea iar eu am condus soferul pana la vila socrului lui Doncea, langa gradina zoologica Baneasa. Am descarcat masina, am admirat vila cu etaj, crescatoria de pasari, cea de iepuri, pivnita-ciupercarie cat toata suprafata vilei. Am fost condusi si in living la un paharel dar si sa-I vedem colectia de opere de arta.
In fine, apare si se suie pe bancheta din spate a microbuzului. Il ducem acasa, intr-unul din blocurile pana-n Academia Militara. In drum spre casa am la ce ma gandi. Intuiesc ce ma va astepta in sejurul de trei saptamani al jugoslavilor.
Asa s-a si intamplat !
In ziua si ora hotarate, la locul ales, ii gasesc la Snagov. Eu fiind adus, impreuna cu banii mei de concediu, pentru ca ma gandeam ca, daca iese prost, sa pot dovedi ca am cheltuit banii mei si sa pot fi scos din cauza.
Ii gasesc deja instalati la Vila 23. Cand in franceza mea de balta, cand intr-o rusa foarte aproximativa (studiasem rusa mai mult decat altii, va amintiti ?) conversam cu oaspetii. Unul dintre oaspeti era directorul, altul era adjunctul iar al treilea era juristul. Din aceeasi seara incep corvoada. Din partea romana era seful meu direct impreuna cu seful de birou si secretarul “generalului”. Fiind prima zi si lumea cam obosita de la drum, nu au ramas decat pana la 22,00. Pe drumul de intoarcere la Bucuresti mi-au recomandat ca de a doua zi sa raman cu oaspetii 24 de ore din 24 pentru ca sa fac zilnic comenzile, in numele oaspetilor, la restaurantul Muntenia si sa adun notele de plata zilnice cu soldul ramas. Urma sa-mi aduc de acasa o valijoara cu lucruri de schimb pentru trei saptamani.
Am fost cazati, mai intai, in spatioasa vila 23 cu camere gen garsoniera de pe litoral, cu toate utilitatile in camera. Dupa trei zile vine Cuculea si ma anunta ca vom fi transferati peste lac la fosta vila a lui Dej. Aici, la 23, urmeaza sa fie cazata o echipa numeroasa de sportivi straini.
Parter cu living si sufragerie imensa care da spre o terasa lunga cat toata fatada si, in fata ei, gradina. Tot la parter este un grup sanitar pentru mai multe personae, bucatarie si un oficiu. Amandoua au dulapurile inzidite. O scara larga duce la etaj. Mai multe dormitoare, fiecare cu baie si terasa dar in alta culoare, in ulei. La fel gresia si faianta. Cada ingropata, de aceeasi culoare ca restul. Menajera cu sotul ei locuiesc alaturi, in fosta cabana de vanatoare a principelui Mihai. Numai in dormitor au ramas vizibile locurile de unde au fost eliminate oglinzile de deasupra patului. In total, cabana pare o coliba fata de vila locuita de noi.
De trei ori pe zi vine salupa restaurantului Muntenia (al Gospodariei, bineanteles) si ne aduce, calde sau reci, cele comandate in ajun. Mic dejun, dejun, cina insotite de diverse produse alimentare si nealimentare; nu lipsesc bauturile alcoolice si nealcoolice, indigene si straine, tigari straine. Zilnic, dupa micul dejun, merg
la contabilul sef sa-mi prezinte situatia consumului si soldul ramas. Imi afirma ca este prima delegatie care bea si fumeaza (valoric) mai mult decat mananca.
Este si explicabil, desi nu-I spun si contabilului. La doua zile dupa instalarea la vila incep sa apara dupa ora pranzului musafiri de la intreprindere. Cateva personae, mereu aceleasi. Seful meu si secretarul “generalului” – cu sotii si copii. In scurt timp le invatasem preferintele in materie de consum: hrana, bauturi, racoritoare, dulciuri, tigari… .
Se apropie ziua despartirii. Ma pomenesc cu o masina de la minister din care coboara unul ce se pretinde seful de protocol al ministrului. Imi spune ca tovarasul ministru adjunct (unul dintre ei) doreste sa ofere o masa de adio prietenilor de peste Dunare. Cum stam cu banii ? Ii prezint situatia data in scris de contabilul sef. Cam stramba din nas dar imi promite ca va suplimenta fondul. Sa comand masa. Plec la restaurant dar nu stiu nici cate persoane vor fi, nici cat sa aloc de fiecare. Ca sa nu ma fac de ras, la repezeala, arunc o suma (care era sa ma coste salariul pe un an). Plateste ministrul, nu-I asa ?
Seara incep sa apara musafirii. In cinci masini de la minister. Plus pomanagii obisnuiti. Prea multa lume, prea mult tambalau, masa devine neancapatoare, trebuie adaugate alte mese si scaune. La fiecare doua mese se afla o tava varfuita cu pachete de tigari. In dreptul fiecarui tacam sunt insirate cate patru pahare de diverse marimi si forme. Jaf !
Oaspetii pleaca a doua zi. Fericit ca am scapat de raspundere nu mai trec pe la intreprindere. Dar, dupa doua zile, ma cheama seful cel mare: “ce s-a intamplat la Snagov ? “ Daca n-ar fi staruit el insusi pe langa ministru nu s-ar fi suplimentat fondul si mi s-ar fi retinut din leafa. Nu fusese acolo si i-am povestit totul, cu lux de amanunte, cu conditia sa nu aplice pedepse. Doar sa stie ce oameni are.
Trei. Trecut la Biblioteca Tehnica, alaturi se afla Protectia Muncii unde, in afara cam tapinarului ing. Popescu, si carismatica Adriana Conrad, fusese angajat recent si psihologul Doru Turcu. Venise si la noi moda ca, pentru unele meserii (mecanici locomotive subteran, artificieri…) sa se faca teste de catre un psiholog.
Cu Doru, dupa orele de program, faceam scurte popasuri alaturi, la “Geamuri multe”. Acolo ne-a venit ideea ca, sambata si dumineca, sa le petrecem la Sinaia cu un prieten al lui, stomatolog, aflat deja acolo in concediu.
Cu chenzinele in buzunare, la costum, cravata, pantofi, vineri, imediat dupa pranz, ne suim in tren, coboram in Sinaia si urcam pe Furnica. Unde ajungem dupa-amiaza devreme. Este un frumos sfarsit de vara. Dar, ghinion ! Prietenul stomatolog isi terminase vacanta si plecase acasa. Ce-I de facut ? Haimanale prin centrul Sinaiei sau inapoi, la Bucuresti ? Nici una, nici alta ! Cu gatlejurile uscate intram intr-o autoservire si luam carnati, votca, coniac si o sticla de sampanie ruseasca (placerea lui Doru). Apoi ne suim in microbuzul de Cota 1400. In restaurantul hotelului ne multumim cu cate o sticla de Cabernet bulgaresc (precum uleiul) si un cotlet. Pentru ca bautura, intotdeauna, da idei si, mai ales, curaj, desi se intunecase, cu cate un toiag in mana, pornim spre Varful cu Dor. La cabana, nunta mare. Nu scapam (si nici nu dorim) de a ciocni in sanatatea mirilor, apoi a socrilor, apoi a nasilor. Stop ! Mai mult ar fi curata nesimtire. Plecam. Intr-un tarziu, se vad luminile de la Piatra Arsa. Ceasul meu arata trecut de fix (24,00). Prin jnepenisul de la picioare prajim carnatii. Ii udam cu sampanie, stingem focul si, prin bolovanis si stancaraie (in intuneric) izbesc involuntar sacosa cu sticlele ramase din care nu raman decat cioburi. La cabana Piatra Arsa usile sunt vraiste, poate intra oricine dar nici tipenie de om sau caine. Ne alegem cate o saltea dintr-un vraf, le punem pe cate o masa. A doua zi ma trezesc in forfota turistilor care se indreapta spre sala de mese. Mergem si noi pentru niscai sticle cu bere. La masa noastra este si un inginer din Bucuresti care ne invita sa-l insotim la varful Omul. Trecem pe la Babele si ajungem cand tocmai era descarcata o caruta cu navete de bere. Ne “cinstim” si aici (lumea mirata ca suntem la cravata si pantofi) si, dupa amiaza devreme o luam la vale spre gara din Busteni. Pantofii imi devin curand insuportabili. Nu-mi mai simt varful degetelor. Ajuns acasa, vad toate unghiile degetelor de la picioare negre. Aveau sa cada si sa creasca altele.
In ce ma priveste, dupa lichidarea Bibliotecii Tehnice, pierd obiectul muncii. Ca sa nu ma lase muritor de foame si pentru ca tocmai se infiintase Oficiul de Calcul (condus de tanarul si energicul ing. Petreanu) sunt instalat operator masini calcul pentru doua Felix C 500 fabricate in tara. Lucram 2 – 3 ore pe zi si asteptam 24 sa fie depanate.
Ma gandesc foarte serios sa intru in invatamant (meseria mea) si-mi dau demisia. In invatamant nu se putea intra prin transfer. Plec cu tata la Constanta – unde mai avea cateva relatii.