Confesiunile unui toxicoman (XII)-Dan B. Tivu

BALACEANCA V
Sunt invoit sa aduc talon pensie si copie dupa buletinul de identitate. Le aveam la mine dar de ce sa nu fac o plimbare ? La Obor dupa tigari PLUGARUL apoi in Bucurestii Noi sa iau niste lucruri si televizorul.
Cei mai nebuni sunt aceia care nu stiu ca sunt nebuni. La Balaceanca toti stiu ca se intampla ceva cu ei. Ceilalti, nebunii de afara, sunt mai periculosi nu numai pentru ca sunt liberi ci si pentru ca se considera normali. Realitatea, daca sunt constienti de ea, o cunosc doar ei. Noi, ceilalti de dupa gratii, traim in ireal (se spune) cu himere. Realitatea este ceea ce considera majoritatea ca trebuie sa fie. Nu neaparat lucrul cel mai bun si nici macar lucrul cel mai logic, ci ceea ce s-a adaptat dorintei colective. In ceea ce ma priveste vad realitatea, normalul, dar nu ma pot impiedica sa fiu ireal, utopic si sa observ toate neajunsurile reale si “normale” in care se scalda majoritatea. Nu vreau sa fiu asa.
Volumul de fata se doreste a fi, pe langa un manual al dependentei (declarat initial) si o relatare a lumii (atat de putin cunoscute) din care fac eu parte; putin cunoscuta si tot mai numeroasa. Vesti din lumea penitenciarelor au mai fost date (beletristica, film) dar din cea a azilelor, spitalelor de psihiatrie, nu. Nimeni nu a reusit sa paraseasca un asemenea loc si sa si scrie despre el.
In alta ordine de idei. Intr-un articol ce se dorea de senzatie, un destept sustine ca in abdomen se afla un al doilea creier. Fals. Pentru ca abdomenul – si nu numai el – este strabatut de nervi si are centru nervos are senzatii care pleaca nu spre creierul “abdominal” ci spre unicul real. Acesta ia deciziile. A sustine existenta creierului abdominal este egal cu a sustine existenta creierului hepatic, pancreatic…
Miercuri, 20 febr. Azi s-a internat Nicu Durdun. L-a adus Drina, sotia. Cu el am mai fost vecin de salon, chiar de pat. Sotia lui a fost angajata de E.la spitalul ce-l conducea atunci cand ea nu mai putea face fata la supermagazinul STEFAN. Este si acum acolo. Exemplu de corectitudine, muncitoare, sufletista, multa charisma.
Ieri si-a luat pensia si Mihai Oancea. Mi-a cumparat de la tiganii din Obor un telefon mobil Nokia (de furat). 300.000. M-ar mai costa cartela de reancarcare circa 400. Am mai planificat pentru Martisor inca 200. Sunt 20 de femei (in interior si in exterior).
Acum, ora 11,00, vin pentru a treia oara la clubul spitalului unde sper sa intalnesc cativa narcomani insotiti de psiholog (psihoterapie de grup) cu care sa schimb niste impresii.
M-a vizitat, pentru a doua oara, Teodor. Fara sa stie ca pana si amintirea lui ma deranjeaza desi, stiu, este bolnav independent de vointa lui. Imi imaginez ranjetul sarcastic din coltul gurii, ramjet care il tradase in tramvai cand vazuse un cersetor fara success la public. Acelasi zambet in el, de data asta gandindu-se la mine. As fi in stare sa renunt la frigider numai sa nu-l mai vad. Asta am si facut pana la urma.
Miercuri, 27 febr. Nicu Durdun vrea sa se pensioneze medical. Il costa 5 milioane si nu cred ca este o gresala dupa cum arata si dupa ce face. Si fara bani ar putea fi pensionabil. Materialiceste vorbind, nu mai este in stare sa lucreze (sa se angajeze) si o pensie i-ar fi de folos familiei. Locuinta de serviciu dintr-un camin de nefamilisti vor trebui s-o cumpere cu 3 mii de dolari. Vor fi probleme mari pecuniare si Nicu se va apuca si mai serios de baut. De fapt el n-a fost niciodata “bogat”, creierul fiind Drina. Acum, in spital, bea cafea non-stop. De cele mai multe ori toxicomanii (am vazut la etilismul cronic) care sunt internati si obligati la abstinenta trec pe alt toxic (neangradit de lege) cu aproape acelasi efect daca este luat in cantitati mai mari. Ceea ce produce un efect similar in sistemul recompensator al creierului. Nicu are si o mare doza de infantilism tradus prin preocupare excesiva (si exclusiva) pentru radioul-tranzistor sau telefonul mobil la care nu mai poate vorbi decat daca este chemat (apelat). Astea sunt, deocamdata, jucariile lui. In plus, logoree, vocea ridicata, lapsusuri si o agitatie nefireasca. Povesteste (repovesteste) fapte pe care le-a mai narat de cateva ori. Mi-a dedicat si o poezie fara cap si coada, o aberatie.
Relatiile interpersonale dintre pacienti sunt, adesea, jenante, coplesitoare. Nu si pentru mine. Nu ma atinge ce vad. Seninatatea imi aduce indiferenta si fata de homosexuali – o boala. Iti dai seama fie dupa gesturile de dragalasenie ce le schimba intre ei, fie bancuri fara perdea, fie apropouri impudice.
Cand suntem foarte tineri, pana spre 30 de ani, ne intereseaza cel mai mult “ambalajul” (asa cum pe copii mici ii intereseaza mai mult ambalajul ciocolatei decat continutul) si semnele exterioare ale semenului. Cum este imbracat, dezbracat cat de decorativ este. Ambalaje. Care, de cele mai multe ori, nu spun adevarul despre “continut”. Nu mult mai tarziu incepem sa punem accent pe intelect. Calitatile morale, constiinta, sufletul le cauti abia in al treilea rand (si ultimul) cand – la batranete – nu prea mai are rost sa alegi pentru ca faptul de a alege a fost deja consumat. Te-au invatat succesele dar, mai ales, esecurile ca este mai important un suflet frumos decat un corp (ambalaj) frumos. Un suflet innegrit, rece, inchis ma poate interesa doar ca o curiozitate. Cine este mai bogat ? Miliardarul care isi imagineaza mereu alte metode de a “face bani” sau ciobanul din varf de munte care are lumea la picioare multumindu-se cu un codru de mamaliga, cas, urda (nu cunoaste caviarul).
Dr. P.C. trimite o asistenta dupa mine. Vrea sa transfere la etajul nostru un pacient din pavilionul “special”. Acolo nu mai poate ramane pentru ca i-a revoltat pe toti (inclusiv pe pacienti) si risca sa ia bataie. Ajuns sus, in salonul nostru, nici nu vrea sa auda de ramanere in spital. Vrea sa plece neaparat. Ii spun ca plecarea poate insemna moarte, ramanerea poate fi viata. Si ii explic. Nu intelege. Voi afla – cercetandu-mi dictionarul – ca heroina este un analgesic formidabil, mai tare ca orice drog. In primele secunde simti ca te apuca o ameteala agitata dupa care urmeaza o senzatie confortabila de incremenire. Pentru cateva ore. Cat il priveste pe pacientul nostru, ii sunt chemate rudele. Pleaca.
Miercuri, 6 martie. Iar a fost T. in vizita. Mi-a adus volumul Marinei Voica (solista de muzica usoara). “Zbor intrerupt” – trista poveste a iubitului ei, ghitarist de succes mort din cauza alcoolului
Vineri, 8 martie. Am recitit “Zbor intrerupt”. De retinut doua fragmente din text. “De vreme ce simti, de vreme ce vezi ca prabusirea reancepe, de vreme ce n-ai facut, inca, gestul fatidic, de ce nu te opresti acum, cand mai este timp ?”
“- Nu ma opresc pentru ca…Pentru ca, mintal, sunt gata beat chiar mai inainte de a incepe sa beau. Pentru ca toate astea seamana cu o criza care coace cateva zile si mai apoi crapa ca un buboi, maturand totul in calea ei. Pentru ca, la drept vorbind, sunt bolnav”.
Tot din “Zbor interrupt”: “Un tanar calugar, trecand prin fata casei locuite de o vaduva, este insfacat de aceasta. Vaduva il inchide in casa si ii zice: nu te voi lasa sa iesi de aici decat daca faci dragoste cu mine, ori daca bei vin, ori daca imi ucizi capra. Tanarul calugar, inspaimantat, nu stie ce sa raspunda; fiindca a facut juramant de castitate nu poate face dragoste, fiindca a facut juramant de cumpatare nu poate bea vin, dar mai cu seama el nu poate lua viata, indiferent despre ce viata este vorba. Cum, insa, trebuie sa aleaga, dupa multa chibzuinta hotara ca bautul vinului este cel mai mic dintre pacate. Bau vin, iubi femeia, ucise capra.”
Sambata, 9 martie. In fiecare dupa amiaza imi incep programul cu stirile de pe PRIMA (18,00), PRO TV (19,00). PRIMA este singura care-mi da informatii despre ce ma intereseaza (drog) Asa am aflat numele unuia dintre psihologii pavilionului post-cura. Aurel Tudora. Doresc sa-l intalnesc dar, pentru asta, trebuie sa fac in asa fel incat sa-I cada in mana o scrisoare. Pe care am conceput-o dupa cum urmeaza:
Stimate domnule Tudora,
Motto: “Daca ar exista un guvern care ar avea interesul sa-si corupa guvernatii (pentru a-I putea manipula mai usor) n-ar trebui decat sa incurajeze folosirea hasisului.” (Baudelaire)
Va scriu de pe sordidul pat de spital. Intre varsta de 40 si 50 de ani am “reusit” sa ajung dependent de alcool iar de la 50 de ani la 60 – alcoolic abstinent. Fara nici cea mai mica resuta (recadere). In aceasta perioada m-am documentat asupra bolii alcoolismului (etilismului cronic) – si cu ajutorul prietenilor de la Alcoolicii Anonimi – asa cum ar fi facut orice bolnav. Asta in prima etapa. In a doua m-am avantat mai departe prin studierea altor dependente (“toxice” sau nu). Cu ajutorul Dictionarului Psihologic Larousse si a “Toxicomaniilor” fratilor Porot, prin experientele mele si ale altora, am conceput un volum ce contine cca 200 pagini. Rodul a 6 ani de munca si tot atatea redactari, ani petrecuti – cu intermitente – in Balaceanca din lipsa altui domiciliu. Daca sunteti interesat sa aflati mai multe dati-mi de stire asupra unei zile si a unei ore de intalnire la clubul spitalului. De la etajul III al blocului privesc cum cei in stare sa mai joace un fotbal – reabilitati cat de cat - ies, pentru scurta vreme, din carapacea gandurilor si a peretilor ce ii despart de lumea larga sa mai ea o gura si o privire de aer si lumina”
Al Dvs. D.A.N.
Nu cred ca m-as putea numi paranoic daca as afirma ca nu m-ar mira daca guvernantii niciunei natiuni nu sunt cu adavarat interesati in starpirea drogurilor. Pentru ca ceea ce vad aparand in rafturile librariilor, chioscurilor, tarabelor cu carti si reviste cat si pe marile si micile ecrane sau in muzica – tot drog se numeste, tot dependenta (nociva) aduce si tot atata indobitocire ca si drogul sus pomenit.
Cu atat mai mare este nenorocirea cu cat sunt din ce in ce mai putini cei care isi dau seama. Iar aceasta dependenta de care “beneficiaza” tot mai multi tineri (si nu doar tineri) s-ar putea spune ca este benefica (fara ghilimele) celor putini dar lacomi pentru a intampina cat mai slaba rezistenta.
Cu cat competitia pentru reusita, existenta sau, macar, supravietuire este mai acerba, cu atat este mai numeroasa categoria celor cazuti. Iar cei ce-si pierd mintile se elimina singuri (“ajutati”, fireste) din competitie.
O institutie nonguvernamentala incoruptibila, cu resurse materiale proprii, ar fi cea mai indicata sa se ocupe de cei pe cale sa devina perdanti. In special, asa cum religia este acum predata in scoala, tot atat de importanta ar trebui sa fie ora de predare a toxicologiei. Tot ce reprezinta dependenta nociva pentru individ. Lucruri despre care nu se vorbeste dar despre care eu am vorbit si o voi face. Nu este suficient sa fi specialist ci sa pui mult suflet
Joi, 21 martie. Mihai Oancea s-a intalnit cu fiul sau. Acesta a vandut apartamentul, a cumparat casa la curte si-si ia tatal cu el. Bietul Mihai, de cand tot asteapta.
Miercuri, 27 martie. Aseara, la stirile PRO TV, apoi radio BBC, aflu ca in Romania 1 din 10 elevi se drogheaza. Imi aduc aminte de exemplarele din “Toxicomaniile” impartite de mine la patru licee din capitala. Tot de la stiri aflu ca se preconizeaza ca, incepand cu urmatorul an scolar, sa fie predate notiuni generale despre sanatatea mentala. Cand ma gandesc ca toate diligentele mele pe langa dr. C.P., psiholoaga Alexandrescu, psihologul Tudora n-au dus la nimic.
Vineri, 29 martie. Ca si acum doua saptamani (cand mi-au trimis un narcoman cu care n-am putut colabora), dr. C.P. mi-l trimite pe Bruno. Sa fi ajuns eu in fericita situatie sa se aiba incredere in mine de catre medic ? Bruno a venit insotit de parinti. Pentru dezintoxicare (politoxicomanie): heroina si alcool. In urmatoarele zile voi afla mai multe.
Dumineca, 31 martie. Bruno are 28 de ani. Ciudat, totusi, cat de infantil a ramas. A terminat liceul. Inca este casatorit. Dar i-au despartit parintii fetei cand au aflat ca tanara pereche se drogheaza. Si, dupa ce ambii au trecut pe la dezintoxicare (pavilionul XVI Obregia) si, tot impreuna, pe la pavilionul post-cura Balaceanca, el a ramas singur. Nu mai stie nimic despre consoarta. Tatal este resident in Germania, divortat de mama lui Bruno. Ea locuieste cu fiul cel mare, chirurg, Bruno se simte singur, parasit. Chiar este. Nu se mai drogheaza (cu narcotice) dar s-a apucat de bautura.
De cum a venit a fost trecut pe somnifere. Nu mananca, abia daca mai fumeaza. Am apucat, totusi, sa-i explic cu ajutorul Toxicomaniilor si Dictionarului. Cu unele pasaje din manuscris.
La BBC este mediatizata “Omul recent” a lui H.R.Patapievici. Daca nu maine (luni) atunci la pensie (marti) trebuie sa o procur.
Marti, 2 apr. Ieri, la 6 dimineata inainte sa plec, in timp ce ma pregateam doar la lumina becului de veghe de pe hol (cum fac mereu ca sa nu-I deranjez), Bruno (nu reuseste inca sa doarma normal) ma roaga in soapta sa-I aduc si lui o sticluta de Palinca de Bihor. Fiindca ceilalti trei dormeau nu am mai comentat si i-am promis. De unde ieri, la inceputul noptii, ma rugase sa-I dau Diazepam (eu nu le iau) ca sa poata adormi. E limpede ca nu sevrajul (intarcarea) actioneaza. Peste asta a trecut cu ajutorul somniferelor (care creeaza dependenta). Pe bietul copil (da, copil fata de mine; ca mentalitate, varsta, nivel de informatie) il muncesc gandurile. Stie ca se afla intr-o situatie grea, e speriat ca nu mai gaseste o fata si pentru el, ca este singur…I-am dat sa inghita 5 Diazepam (ca sa echivaleze un soporific puternic, fenobarbital). La intoarcerea mea m-a intrebat daca i-am luat ce-mi ceruse; o vreme umblasem prin curtea spitalului sa aleg vreun ambalaj de tarie (erau destule) ca sa-l pacalesc. Am renuntat: nu se fac asemenea farse bolnavilor psihici. Nici efectul placebo nu i-l puteam provoca. Asa ca m-a rugat sa-I imprumut 20.000. Nu i-am dat. Imi cere cartela de telefon fix si i-o dau. Consum de 8 mii: o fi rugat vreun prieten sa-I aduca ce nu i-am adus. Imi spune ca a incercat sa-si convinga fratele si mama sa-l scoata din spital. Slabe sanse: sa-l supravegheze in spital, nu ei. Imi aduce, tot el, pasta de dinti nemteasca, neanceputa. L-am trimis la plimbare. Asta a facut, s-a dus prin curte. La 19,3o, cand a venit asistenta cu tratamentul, inca nu se intorsese. Cand, totusi, a venit, nu reuseste sa doarma. Ii dau Rudotel.
Tot azi, pe la 11,00, Oancea a fost gasit mort. In patul si salonul lui. A luat un pumn de pastile. Ca si mine, n-avea unde locui. Nu s-au implinit nici doua saptamani de la promisiunea fiului ca va avea grija de tata. Intre lucrurile lui Mihai s-au gasit medicamente cat sa aprovizionezi o farmacie. Ceasul de mana, 250 de mii, mobilul au fost luate (cu proces verbal) spre a fi date fiului. Unica mostenire. Se saturase de viata si plecase. Numai cateva luni sa mai fi asteptat…in mod sigur l-as fi luat cu mine. Se va vedea unde.
Cu Bruno nu-I nimic de facut. La 30 de ani are mintea unuia de 15. Nu poate dormi noaptea, nu mananca aproape nimic, se gandeste ca este batran, ca este singur in garsoniera de pe Oltenitei. Am inteles ca si-a vandut din lucruri (au mai facut-o si altii) si garsoniera lui arata deplorabil (si mie imi era sila sa intru in a mea – sau a lui T.). Tatal, venit din Germania, i-a cumparat canapea noua, i-a inlocuit robinetele la baie si bucatarie. Aici, in spital, nu-si spala strachinile din plastic imprumutate de mine, coji de paine pe noptiera. Are o scuza, totusi. Tatal i-a parasit in 1987 cand Bruno avea 15-16 ani. Crescut, cand era varsta mai periculoasa, fara tata, cu o mama frivola (am vazut-o si am recunoscut tipul). Vine sa-si vada fiul (totusi) o data pe saptamana, cu masina proprie (capacitate cilindrica mare – consuma mult, se plange dama). Voi incerca sa-I vorbesc: daca nu-si ia fiul langa ea il va pierde curand. Dar, pentru ca nu lucreaza nicaieri, este comoda… ma indoiesc ca o va face.
Sambata, 6 aprilie. Ieri Bruno s-a imbatat. Dupa ce dormise in alt salon, la un “prieten”. Am depistat persoana si i-am sugerat sa-l lase in pace ca sa nu dea de belea. Bruno, beat, a acostat o asistenta. L-au bagat la izolator, camera 12, sub cheie.
Marti, 9 aprilie. Ieri l-au externat pe Bruno. Dupa ce l-au fugarit prin toata curtea, inclusiv unul dintre portari pe bicicleta. N-am avut aparat de filmat. Abia scapat din camera 12, iar a baut. Si-a cumparat-o cu banii celor din pavilionul post-cura pe care ii cunostea.
In patul in care stationase Bruno se afla acum arhitectul Mazilu. Cred ca a fost architect dar acum vorbeste numai despre carciumile in care ii placea sa-si lase banii (si sanatatea) si despre persoanele si personalitatile pe care le intalnea. Se uita mereu la niste fotografii color (10/10 cm –comandate la dimensiunea asta pentru a-si aminti cum arata si cine era in urma cu numai cativa ani) in care apare un barbat frumos, surazator, cu mustata, de vreo 40 de ani (leit Luigi Ionescu, cantaretul lalelelor). Intrebandu-l cine este persoana imi raspunde ca este chiar el. Fotografii facute in 1991 (data inscrisa pe verso). Din barbatul increzator in viata, cu charisma, in costum si cravata, mai vad acum doar un personaj de 65-70 de ani, complet albit, cu pareza stanga mana-picior, in pijama. Acum, la 54 de ani declarati de mama, este pensionat medical, tot ce avusese bun in cap pierise. Odata cu speranta. Incearca sa citeasca (l-am surprins privind in gol sau aplecat peste PORTICELE SI MITOLOGIA
Uita unde-si lasa lucrurile sau ce are de facut. Mers tarsait (taraste piciorul stang, nu are curaj sa paseasca fara baston). Dr. R.C. imi spune ca Cezar (Mazilu – eu ii spun Don Sizar) este schizofrenic. Zic eu: doar daca alcoolismul poate duce la schizofrenie. De ce nu ? Eu nu am fost la un pas de epilepsie in trecutul nu prea indepartat ?
Prima aparitie a lui Cezar in salon, alaturi de o femeie nu cu mult mai varstnica, ma facuse sa-I cred sot si sotie. Acum, recent, a trebuit sa-l ajut sa dea un telefon de pe fixul de la poarta propriei mame dar nu mai stie decat primele trei cifre si Cecilia (mama). Adresa, numai bd. 1 Mai. La INFORMATII ii da numarul complet. Apoi ii cumpar trei pachete de tigari. Daca nu a vrut nimeni din personalul spitalului sa-I caute in fisa numarul de telefon; aici nimeni nu misca un deget fara ciubuc. In loc sa-I dea ajutor, Tanta l-a facut nesimtit ca a deranjat-o
Cat priveste asistentele sectiei le-am impartit in trei-patru categorii. Ina, Vali si Gina sunt mereu apropiate de bolnavi, mereu cu zambetul pe buze. Au chemare pentru meseria asta. In genul maicutelor calugarite pe care le-am vazut la capataiul muribunzilor – neurochirurgie – Bagdazar. Alta categorie: Geta, Mihaela, Cristina, Micsunica (sefa) sunt pe toane. In functie de starea sufleteasca si problemele personale. Cand calme, calde, apropiate, cand nervoase, reci, distante. Dar cele care, categoric, si-au gresit meseria sunt Tanta si Micsunica (fosta bibliotecara – de ce n-o fi ramas acolo ?). Cea de a doua este sora celor doi infirmieri ai sectiei, Gica si Ilie. Primul este cumsecade, total opus celuilalt. Aceasta din urma categorie de asistente, mereu nervoase, intepate au siguranta ca nu suntem demni de ele. Brutale, toape.
Nicoleta. O categorie aparte. Pastreaza distanta fara a fi distanta. Nu-I obtii usor zambetul desi stie sa si zambeasca. Corecta. Nici calda, nici rece. S-ar putea zice o “stiinta exacta”. Asa si trebuie sa fie un asistent medical model. Poate i-ar fi prins bine si specialitatea chirurgie. Decorativa peste poate, fotogenica (gen fotomodel). O si stie ! Isi cunoaste valoarea dar nu arata ca o stie. Si bine face ! Celelalte (cu calitati si defecte) sunt mici copile. Este si foarte constienta de impresia pe care o lasa. Dar nimic extravagant, excentric, exotic. Caut mereu un cuvant (unul singur) care sa I se potriveasca. Nu-l gasesc. Cand se va intampla revin. Merita, ca imi sta pe limba.
Dumineca, 14 aprilie. In curtea spitalului am intalnit-o pe Doina (fosta prietena a lui Narcis – alcoolic din salonul meu la prima internare – decedat la 35 de ani; il tin minte pentru ca si-a dat foc la patura cu tigara din gura). Doina imi prezinta o mapa din piele neagra pe care vrea 50 de mii. A ramas fara bani si tigari si mama ii vine la sfarsitul saptamanii viitoare. Cat p-aci s-o refuz dar, brusc, mi-aduc aminte ca nepotu-mi implineste o varsta. 20. Acum am in ce sa-I dau scrisorica si poemul “If” pe care I l-am mai dat cand era prea devreme.
Vineri, 19 aprilie. In excursie la spitalul Obregia, intrunire AA. Cumpar doua cartele telefon fix, 30 “Plugarul”, doua “Maro” cu filtru, Crossmen (dupa barbierit), Malizia (deodorant), Dicarbocalm, alimente. Ieri, joi, a fost in vizita, la Cezar, Cecilia.
Marti, 30 aprilie. Suntem 5 insi in salon. Cezar (Sizar), Mitica, Traian, Gabi si eu. Decan (si de varsta). Mitica pretinde (si cred) ca nu mai bea de 5 ani. Dar a dat-o pe pliculete cu nes (bautura a dat-o). In schimb Traian este vesnic agitat. Nu poate sta locului o clipa. Si nu poate dormi noaptea. De aceasta profita infirmierii. L-au pus in echipa de curatenie: la 6 dimineata Traian pune mana pe matura, teu cu carpa. Salon dupa salon. Dupa ce termina merge si la bucataria spitalului sa dea o mana de ajutor voluntar. Nu bea cafea sau nes. Lui Traian, zic eu, ii lipseste drogul. Mai in gluma, mai in serios ii propun un pliculet de nes. Baiat cuminte, ascultator il ia. Sa fi fost autosugestia, sa fi fost efectul real al cofeinei asupra sistemului nervos central, al sistemului recompensator, al centrilor placerii ? Cert este ca s-a potolit. Poate sa stea in pat mai multe ore.
Luni, 6 mai. Au trecut cateva zile de cand Traian nu mai este agitat. Chiar doarme noaptea. Atat de bine ca infirmirii au simtit pe pielea lor: renunta sa-l trezeasca la curatenie si au ales pe altul.
Sambata, de Inviere, de pe la 22,00, am urmarit pe PRIMA slujba de la malul marii. Am dat infirmierei Mariana care se ducea la biserica de vizavi sa ia lumina – sa aduca cate o lumanare aprinsa fiecarui pacient (din cei 25) si sa aprinda acolo altele pentru sufletele alor mei, vii sau morti. Cele 5 batrane de la salonul 5 m-au rugat sa le las lor radioul cu baterii sa asculte slujba de la Patriarhie. Fericeam, astfel, femeile in varsta, nedeplasabile care, nu se stie, vor mai prinde multe Invieri ? Le-am lasat si cateva Piafen si aspirina pentru dureri reumatice si artritice.
In prima zi de Pasti – oua rosii si cozonac, o bucatica de miel in stufat. Le-am telefonat lui E. la Sinaia, lui Viorel (AA) si Costica S. pentru un “Hristos a inviat !” Le-am pus batranelor, pe casetofon, meloterapie: Clayderman, Olfield, Vanghelis – tot ce aveam de la Costica. Si pentru ca Mariana auzise acordurile ANOTIMPURILOR lui Vivaldi, I le-am imprumutat. Nu de alta dar cei doi flacai pe care ii are sa stie ca exista si altceva decat manele.
Ma tot gandesc: oare a cata internare a mea sa fie asta, caci aproape ca le-am pierdut sirul. Si cate zile vor fi insumat internarile asteptand ceva mai mult si mai bun decat aceste ziduri ? Poate repet: sa desfiintez “astept” si, odata cu el, “sub asteptari” si “peste asteptari” ? Ma intorc la Jurnalul Fericirii al lui Steinhard, evreul crestinat si ingropat de viu in temnitele comuniste, ca atatia alti martiri ai neamului – precum Coposu. Suna a limbaj de lemn dar eu chiar cred ce spun; nu ma pot compara cu ei insa mi-au fost invatatura si mi-au dat curaj postmortem. “Toate le putem afla” spune Steinhard. “Toate le putem cunoaste, le putem invata. Numai suferinta nu. Credeam ca stiu ce este suferinta, ca nu mai pot avea surprize. Ca am mers pana la capat. Dar de unde ? Suferinta este vesnic noua, puternica la infinit, orisicand proaspata.”
“Ajutor rational nu pot primi de nicaieri. Stupefiantele, alcoolul, erosul, mangaierile prin iluzii sau manii sunt temporare ba si supuse capriciilor timpului care le degradeaza. Monotonia agraveaza suferinta, monotonia exaspereaza pana si cele mai bune intentii, oboseste compatimirea, isca sila.”
“In salonul de spital, in celula inchisorii…fac un bilant: am intrat orb, cu vagi strafulgerari de lumina dar nu asupra realitatii; ci interioare, strafulgerari ale beznei care despica intunericul fara sa-l risipeasca. Si ies cu ochii deschisi. Am intrat nemultumit, ies cunoscand fericirea, am intrat nervos, suparacios, sensibil la fleacuri, ies nepasator, soarele si viata imi spuneau prea putin, acum stiu sa gust fericirea (felioara de paine cat de mica); ies admirand mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies impacat: cu cei carora le-am gresit, cu prietenii si dusmanii mei, ba chiar cu mine insumi. Multumesc sincer, fagaduiesc serios. Dar cati n-au multumit si n-au fagaduit ? Gandul acesta nu ma clatina totusi pentru ca EXPERIENTA CELORLALTI NU ESTE TRANSMISIBILA”
Incet, incet si din ce in ce mai bine am observat ca cel pe care Dumnezeu l-a iubit cu adevarat, modelele, au trebuit sa sufere mai intai.”
“Oamenii care au ceva de spus si de facut nu sunt opriti locului de o intamplare, de o nenorocire. Faptul trivial – oricat de neplacut si de nedrept – nu i-a abatut din cale. Trec ca expresurile – fara opriri prin gari mici – inainteaza ca stafetele, cu mesajele stranse la piept sau in pumn. La urma-urmelor imprejurarile sunt mai intotdeauna grele. Si fiecare obtine tot ceea ce vrea (dar ceea ce vrea cu adevarat nu ceea ce spune ca i-ar placea sa aiba). Ceea ce se obtine prin neprecupetit efort si sacrificiu, cu nedezmintita incapatanare, infrangand lenea. Imprejurarile nu pot fi scuze decat pentru ratati; pe plan social sau duhovnicesc – sunt cei ce se dau batuti, n-au avut curaj sau nu le-a fost destul de scump. Ori nu l-au receptionat destul de clar. Mangaierea e alta: totul nu e sa invingi, totul e sa lupti pana la capat. Biruinta nu-I obligatorie, obligatorie e lupta. Om este acela care poarta in el ceva mai mare decat el”
Si Dostoievski: “Frica este blestemul omului. Curajul este tinta finala, invinge acela care este dispus sa moara. Partida despre care se stie si se vede ca nu este gata sa infrunte moartea, este de la inceput si in mod sigur ca si invinsa. Istoria este a celor care au stiut sa moara ori sa nu le fie teama. Fizic, de perspectiva ei. Cred ca acesta-I adevaratul inteles al zicalei – asiatice mai ales – ca moartea este usa vietii.”
Vineri, 10 mai 2002. Zi de baie (apa calda). Cezar refuza. Ii spun infirmierei (Florica- cea mai cumsecade) ca Cezar – si sa vrea – nu poate singur. Cu o mana si-un picior beteag. Imi revine mereu in memorie fotografia omului care era la 45 de ani. Acum nu mai poate apuca sau tine in mana un sapun. Fata de treaba asa cum a fost mereu, intotdeauna, il spala ajutata de un pacient.
Marti, 14 mai. A venit mama lui Cezar. I-a cumparat din nou medicamentele. Patru la numar. Prima serie a disparut miraculos din camera asistentelor. Ma roaga pe mine sa pazesc medicamentele si sa I le dau dupa graficul notat pe o hartie. Ma uit: vasodilatatoare pentru membrele superioare si inferioare si evitarea unui cheag de sange pe creier. Cine i-a subtilizat medicamentele i-a subtilizat viata – cata a mai ramas.
Tot azi am avut impresia (apoi certitudinea) ca-l vad pe Romeo P. – vechiul tovaras de salon. Am reusit sa dau de el la parterul blocului, intr-unul din saloanele dr. N.T.. Este neschimbat, ca acum doi ani. Imi spune ca, dupa un an si jumatate de abstinenta, in timpul careia a parcurs o depresie nervoasa (si el ? N.S. s-a “impiedicat” cu prilejul sarbatorilor de Pasti).
Marti, 21 mai. Romeo imi cere sfatul. Are in salon un tanar moldovean de pe la Roman. Venit impreuna cu sora lui (dupa ce vandusera casa, luata de un tigan pe mai nimic deoarece ii fusesera datori cu bani) sa caute raiul bucurestean. Au cumparat o garsoniera confort III cu ce le ramasese. Sora impreuna cu concubinul l-au gonit pe baiat din garsoniera. A ajuns la B.. Fara salariu, pensie sau ajutor social. Este vorba sa-l externeze maine. N-are unde se duce. Romeo vrea sa-l ajute. Ii spun ce-l poate astepta. Va trebui sa-l tina in carca si in continuare. Orice esec al protejatului va fi propriul lui esec. Il asteapta o gramada de neplaceri. Daca Romeo ar fi singur, treaca-mearga. Dar sotia ce va zice ? Eu inteleg foarte bine ca doreste sa-si recapete increderea in sine, stima in proprii ochi ajutand un napastuit. Ar fi greu si daca Romeo ar fi un om sanatos. Doreste sa-si agraveze depresia asumandu-si si esecurile altuia ?
Pe R. il viziteaza sotia. Luminita. Trebuie ca parintii sau nasul la botez sa fi trait o revelatie. Pentru ca au fost (putin zis) inspirati. Faptura radiaza lumina ! Nu stiu cum poti fi depresiv langa ea. Are un soi de aura. La 34 de ani (divulgati de sot fara a-si da seama) pare o adolescenta. Femeie in trup de adolescenta. Trup ? Dar si fizionomie, mai ales !
Azi o astept si pe Cecilia. Telefonic i-am cerut vitamina C efervescenta si Sermion. El si-a mai revenit dar ar avea nevoie de un fizioterapeut. Eu nu m-as pricepe desi incercari am facut. Pacient noncooperant, lenes, depresiv (cine n-ar fi ?)
Inca mai stie cum este, cum a fost si (banuieste, probabil) cum va fi.
Romeo mi-a propus sa-mi tehnoredacteze si scrie pe calculator lucrarea. Este informatician si si-a cumparat “scula” noua (24 milioane) sa poata lucra si acasa. Ii dau, de incercare, vreo 30 de pagini, sunt patit. Se va vedea ca bine fac. Ce scriu acum se intampla in mai 2002; acum, cand modific manuscrisul, ma aflu la jumatatea lui octombrie. Au trecut 4 luni si l-am luat de cateva ori la telefon. De fiecare data mi-a spus ca nu prea a avut timp. Nu pot decat sa ma felicit ca i-am dat doar un fragment. Este tot mai adevarat, pentru mine, ca alcoolul dizolva tot, si moralitatea.
“Dezvoltarea noastra intelectuala si disciplina studiului provin, in cea mai mare parte, din educatia scolara. Insa, indata ce parasesc scoala, multi isi lasa mintea in paragina. Nu mai fac lecturi serioase, nu se mai informeaza pe alte teme in afara domeniului lor de activitate, nu gandesc analitic, nu scriu in asa fel incat sa invete sa se exprime intr-un limbaj clar si concis. Cultivarea – o cultivare continua care ascute si largeste mintea – iata calea vitala a reannoirii mentale
Scrisul este o alta modalitate (complementara) de a-ti folosi mintea. A tine un jurnal intim in care sa-ti notezi ganduri si experiente, lectii de viata, te ajuta sa-ti limpezesti ideile, sa te exprimi cu precizie si la obiect” (COVEY) Parca eu ce alta am facut de cand ma stiu (fara sa-l fi citit pe el ?)

Vineri, 24 mai 2002. Dimineata, la 8,15, m-a sunat Liviu sa ma intrebe daca ne intalnim luni ora 17 la A.A.. Desigur ! Cu el, oricand ! Mi-e dor sa-l vad, sa-l aud si sa iau exemplu de la el, un tip atat de reconfortant. Are o frumusete interioara greu de egalat si o tarie sufleteasca de invidiat. Este exact opusul fariseilor de care sunt inconjurat. Acestia, dupa ce si-au facut rugaciunea, plecaciunea in fata Domnului lor, pacatuiesc cu gandul, cu vorba si cu fapta in continuare, si mai vartos, dar s-au pus bine cu El, pentru o vreme. Liviu nu se roaga (este ateu) insa este corectitudinea intruchipata. Mi-e dor sa-I vad si sa-I aud si pe ceilalti: Gheorghe, Sasa, Marian, Alexandru…
Alaltaieri (miercuri) i-am dat si asistentei sefe (Micsunica – o biata fata batrana care se chinuieste sa para rea dar nu reuseste intotdeauna) sa citeasca un paragraf (reannoirea sufletului) din Covey. I s-a parut foarte interesant, sa i-l mai las o saptamana. Este de garda si are mai mult timp. Drept care i-am adnotat ce credeam mai interesant lasandu-I vreo 20 de straifuri de hartie la paginile vizate. Fie ca sa-I ajute in viata ! Eu, insa, trebuie sa-mi procur alt volum. Si l-am mai dat, lui Gichi, Eugen…
Luni, 27 mai 2002. Eugen imi spune (vizitandu-l la spital) ca s-a obtinut – pentru Cadrilater – aprobarea de despagubire pentru 1,5 miliarde lei. Cea mai recenta stire. Apoi m-am intalnit cu Liviu, Sasa, Gheorghe si le-am dat cate o copie din fragmentul de manuscris care vorbeste despre gazduirea la Teodor precum si cateva chitante (tot xeroxate). Cine a fost perdantul.
Ultimul incident cu narcomanii a provocat transportarea la spitalul Sf. Pantelimon a unui individ care le adusese tigari cu marijuana dar, nefericitul, adusese prea putine si aproape ca l-au calcat in picioare. S-a luat hotararea sa fie adusa pentru paza o firma specializata.
Joi, 6 iunie. Cezar este tot mai daramat; Cecilia imi spune ca a aranjat sa-l transfere alaturi, la azilul psihiatric. De unde nu prea se mai iese (viu). A sosit raspuns de la Casa de Pensii. S-a recalculat: am 1.200.000. Si se recunoaste ca s-a gresit, inca din 1993, la baza de calcul. Iar E. imi spune ca banii pentru Cadrilater se vor primi in 30-45 de zile. Vrea sa cumparam o garsoniera pentru mine
Luni, 17 iunie. Am gasit in contul meu personal CEC 6.400.000 iar talonul iunie este de 864.000. Am cumparat, inca o data, Covey si un Patapievici (“Omul recent”). 219.000. Am rasfoit-o si isi merita banii.
Miercuri, 19 iunie. Volumul lui Patapievici m-a marcat. La o noua redactare (pe care o presimt cu certitudine) voi introduce si citate din H.R.P – O.R.. Si cand ma gandesc ca “cineva” spunea: “Da-l in p.m. de homo..” Ce legatura are cu…prefectura ? Freddy Mercury (QUINN) a fost mai putin aplaudat pentru asta ? Nu pot sa nu impartasesc si altora unele idei care mi-au placut la Patapievici. Pentru ca multe le-am avut si eu, le-am asezat in scris, sub alta forma si mai putin reusit.
Miercuri, 31 iulie. Am doi vecini de salon noi. C.C. (Cristi) a fost jurist la IRTA. Pretinde ca a fost adus aici de politie pentru ca s-a certat cu “organele abilitate” pentru ca ar avea doua buletine de identitate. Cel vechi il pierduse, I s-a facut altul, l-a regasit pe primul. Trebuie sa fiu foarte circumspect cu oricine, sa nu-I mai cred din prima. Sunt aproape sigur ca este alcoolic. Inainte sa apara in salonul asta a stat in alt pavilion luni de zile – si nu l-a vizitat nimeni. Ma intreb cate din povestile auzite timp de 6 ani de la unii sau altii nu sunt fabulatie ? Cristi nu are incotro si se multumeste cu masa de la spital si chistoacele tigarilor mele. Are o memorie fascinanta (nu stiu daca nu cumva in detrimentul altor capacitati cerebrale). De cand am adus televizorul in salon este un dute-vino permanent. Poate veni oricine – nu fac discriminari – dar sa umblu la el numai eu. Se sta pe paturi si se aduc scaune. A, da, Cristi cu memoria lui: cunoaste si recunoaste, la tv, numele a sumedenie de persoane si personalitati iar eu nici n-am auzit de unele. Are cunostinte in multe domenii. Prima luna si jumatate de la internare a petrecut-o la izolatorul camerei 12. Asta ma convinge ca motivele pentru care se afla in spital sunt cu totul altele decat cele pretinse de el. Mult mai grave decat bagatela cu buletinul. Nu-mi place sa descos lumea si ce-mi ascunde nu stiu. N-are locuinta, nici un venit, nici o ruda in afara unei matusi la Dor Marunt, prin Ialomita. A rasfoit fugitiv Toxicomaniile si a staruit mai mult pe Dictionarul Psihologic. Semn sigur ca nu este o boala pe fond toxic (alcoolism) ci vreo schizofrenie. Mai mult decat sa-mi fumeze chistoacele (si cate un pachet de tigari cand imi face cate un serviciu) nu-l pot ajuta. Nici nu ma mai deplasez la sala de mese. Mi-aduce el iar eu ii cedez amaratele mic-dejunuri si cine. Mai am rez
erve.
Coroiu Paul. Nu de multa vreme sosit de la sanatoriul de boli mintale Poiana Mare. In urma cu 7 ani si-a ucis mama. Inainte de asta, cu ceva vreme, se imbolnavise de schizofrenie. Fratele lui, casatorit, isi cumparase un apartament in apropiere iar Paul fusese lasat numai cu mama (gresala medicilor si a fratelui) intr-un apartament de 5 camere. Mama si fiu se certau mereu pentru ca fiul incerca sa-si convinga mama sa vanda apartamentul si sa ii cumpere si lui o garsoniera, sa fie independent. Si, pana la urma, a convins-o cu cutitul, cu salbaticie, de mai multe ori. A nimerit la Poiana Mare. In baza nu stiu carei legi si carui articol din lege. Acum, mutat aici, coresponda cu fratele care ii trimitea, lunar, 200-300 mii. In fiecare zi Paul ma roaga sa nu-l uit la spital daca imi voi cumpara o proprietate.
Am elaborat o noua scrisoare catre MMPS in care cer retroactiv si restul banilor. Ceea ce am primit este pe perioada 2000-2002. Primesc raspuns ca, prin legea anilor ’50, s-a prescris datoria mai veche de un numar de ani.
Am vorbit cu Gica infirmierul. Ii dau 500 daca imi gaseste gazda. In Balaceanca. Trebuie neaparat sa fiu liber sa ma informez si sa alerg in cautarea unei proprietati. Nea Marin va fi ultima mea gazda. Om singur, de vreo 50 de ani, a facut ani multi de puscarie fiindca si-a ucis fratele la betie. Cu toata repulsia ce o simt nu am incotro. In ceea ce ma priveste, chiar daca n-ar fi facut nimic pentru mine (dar a facut enorm – tot ce putea face) nimic nu ma poate face sa nu-mi iubesc fratele mai mult ca pe mine. Si nu numai fiindca aveam patru ani cand s-a nascut, dar crescut sub ochii mei, succesele lui, si insuccesele erau si ale mele poate si pentru ca atata vreme am trait, si inca mai traiesc, prin el si datorita lui. Caci pana la 50 de ani n-am fost eu insumi.
Gospodaria lui Marin cuprinde doua corpuri de cladire, unul vizavi de celalalt. Unul mai vechi, gen hruba intalnita pe unde am mai fost – al lui – si cel nou, cu patru incaperi mai mari, mai inalte, mai luminoase, in proprietatea surorii lui, domiciliata in capitala. Marin isi face de lucru prin gospodarie dimineata pana spre seara. Daca nu-l cheama sa mearga cu el un vecin, macelar de ocazie si clandestin, sa aduca vreo vita in garajul transformat in abator. Produsele sunt transportate la negustori, in oras. Dupa ce termina treaba
gazda se ducea la carciuma-magazin unde avea cont deschis, era a macelarului. Dupa 21 venea acasa cu chef de vorba insa nu-l puteai pricepe ce spune. Vorbea dezlanat, batea campii in timp ce eu incercam sa pricep ce vedeam pe “sticla”. Am incuiat usa la veranda. A inceput sa-si puna cate ceva in frigider – pana acum nefolosit. Un om insignificant, marunt in toate si “zmeu” la ocazii (cruntul complex de inferioritate).
Aflu ca partea mea de mostenire este de cca 150 milioane. Incep sa caut proprietate la valoarea ce mi-o puteam permite.