PARADOXURILE AA-ului

1. Ne predam, ca sa invingem. La prima vedere, a te preda nu prea seamana cu a invinge. Dar asa functioneaza metoda AA. Abea am ajuns la fundul sacului intr-un anume aspect al viatii noastre si ne-am izbit de un zid, de care nu mai putem trece; abea dupa ce am atins capatul disperarii si ne-am predat - abea atunci am putut realiza abstinenta implinita, care ne-a fost imposibila intotdeauna inainte. Noi trebuie-si, de fapt asta si facem-sa ne predam ca sa invingem.
2. Daruim ca sa pastram. Pare absurd si imposibil. Cu poti pastra ceva ce dai? Dar, pentru a pastra tot ce ne ofera AA-ul, trebuie sa transmitem altora acest program, fara sa asteptam in schimb nici o recompensa, indiferent de ce natura ar fi ea. Daca credem ca nu ne putem permite sa daruim ceea ce ni s-a dat, gratis si cu generozitate in AA, atunci putem sa ne pregatim linistiti pentru urmatoarea betie...Se va intampla curand. Trebuie sa daruim abstinenta, ca sa ne-o putem pastra.
3. Suferim ca sa ne facem bine. Nu exista nici un mod de a scapa de teribila suferinta a remuscarilor, regretelor, rusinii, stanjenelii, care ne coplesesc, la inceputul insanatosirii noastre. Nu s-a descoperit nici un remediu pentru raul sevrajului, pentru tremuraturi. Durerea este mare, dar pentru noi, necesara. Suferim, ca sa ne insanatosim.
4. Murim, ca sa traim. Acesta este un paradox foarte frumos. Prin practicarea celor 12 pasi AA, vechea noastra viata, condusa de o gandire tulbure si intortocheata, moare treptat, cu tot ce tine de ea. Iar noi dobandim un mod de viata nou, superior. Pe masura ce scapam de defecte, murim intr-o viata si ne nastem intr-alta. Cand incepem programul aa, murim, ca sa traim.

Confesiunile unui toxicoman (II) - Dan B. Tivu

Motto:
“Doamne, fa-ma unealta Divinei Armonii,
sa pot sadi iubire unde-i ura, iertare unde-i
nedreptate, lumina unde-I intuneric, bucurie
unde-i tristete. Doamne, fa-ma sa-mi doresc
mai mult sa iubesc decat sa fiu iubit, mai
mult sa menajez decat sa fiu menajat. Caci
doar dand putem primi, doar cand iertam
putem fi iertati. Si doar murind ne nastem
pentru eternitate”
Francisco d”Asisi

CARTEA INTAI “OBSESIE PRIMARA”

Moto: “Dintre toate bunurile cu
care mi-a inzestrat cerul parintii, o ini-
ma simtitoare este singurul pe care
mi l-au transmis. Aceasta facand feri-
cirea lor si toate nenorocirile mele.”


In anii 1880 – dupa cucerirea independentei de catre Romania - bunicul meu dinspre tata a plecat de copil din casa parinteasca a unor mocani saraci din Tarlungeni (cativa kilometri de Brasov) la Braila unde a fost angajat baiat de pravalie la un negustor, si el, mocan. Pe cand eu insumi eram numai de-o schioapa ne povestea noua, nepotilor, ca se scula primul dimineata ca sa faca curatenie si sa puna in ordine rafturile din pravalie iar cand veneau vanzatorii iesea in strada sa “traga de maneca trecatorii” pentru a intra in pravalie sa vada, nu neaparat sa cumpere. Dupa un an, doi, a ajuns vanzator. Pentru ca nu lepadase filozofia (morala) mostenita de la parinti puiul de mocan n-a cunoscut tutunul, alcoolul, femeia, jocurile de noroc ci numai munca indarjita.
A venit vremea insuratorii. Fata unui alt mocan, stabilit in zona, mocan instarit, avea un singur cusur: era surda. In schimb, muncitoare, cinstita, zdravana (osoasa, nu grasa) si crescuta in frica lui Dumnezeu. Asa cum mi-o amintesc, n-a citit pana in ultima clipa decat literatura religioasa. Si bunicul la fel, dar si ziarele. Era si mare patriot; iubea domnitorii (in special pe Mihai Viteazul) si de la bunic stiu si acum melodia de la Penes Curcanul (a lui Alecsandri) pe care o cantau ostasii veniti din razboiul din “77 (in copilaria bunicului). Socrul le-a dat o zestre frumoasa: cateva hectare de pamant, casa si pravalie in judetul si orasul Constanta. Si casa (strada Duca) si pravalia (pe Tomis) erau in centrul orasului. O a doua casa, tot in centru, pe str. Mircea cel Batran. Nu-si schimba modul de viata. De dimineata pana seara, cand la pravalie, cand pe ogor. Nu se aseaza sau ridica de la masa (amandoi bunicii) fara rugaciune de multumire. De la ei am invatat si noi, nepotii, Tatal Nostru. Asa i-am cunoscut. Asa si-au educat cei 7 copii. Patru baieti si trei fete. Care, pe masura ce cresteau, ii punea la munca unde era nevoie, pe camp sau la pravalie. Dar i-a lasat sa si invete. Baietii au avut cate o facultate (tatal meu chiar doua, dreptul si filologia).
Ma uit la miliardarii de “carton” de astazi – parvenitii din furturi, escrocherii si “tunuri – inginerii financiare”. De cand lumea si pamantul a existat o catagorie sufleteasca de oameni pusi pe capatuiala, pentru care banul este mai presus de orice si caruia I se inchina pentru ca – ce-I drept – banul este cel mai bun protector si prieten. Si nu are miros si deschide toate usile. Si cum omul, spre deosebire de restul animalelor, mananca mai mult decat pentru a-si astampara foamea, bea mai mult decat pentru a-si astampara setea, face amor nu numai pentru a se reproduce, ucide fara a-si manca victima, acumuleaza mai mult decat ar avea nevoie pentru un trai imbelsugat, e rapace pentru ca acumularea ii da siguranta si superioritate asupra altora. Asta dovedeste cat de putin evolueaza mentalitatea omeneasca. Intre acesti cumularzi de bunuri materiale sunt unii care au trecut prin razboaie, prin bombardamente, prin revolutii, prin tot ceea ce iti demonstreaza ca poti pierde totul intr-o clipa – si tot n-au invatat nimic. Viermilor astora le face placere sa se imbrace tipator, sa circule in automobile luxoase, sa locuiasca in adevarate palate, sa se afiseze la bratul unor curtezane la moda. Nu le este suficienta incalcarea legii. Trebuie sa le arate oamenilor cat de neobrazati sunt, ca au depasit orice limita a bunului simt. Pare o idiotenie, dar nu este. Sa atragi atentia intr-un asemenea mod. Cand te ocupi cu treburi periculoase iti disimulezi identitatea, chiar si simpla prezenta. Lasandu-ti, cel putin, o cale de fuga.
In cultura unor popoare stravechi (dar si acum la unele triburi) simbolul falic era la loc de cinste mai ales sub forma unor ritualuri si statui.
Celebrate la anumite ocazii. In zilele noastre este “de bun gust” sa celebrezi ritualul in fiecare zi, 24 de ore din 24. Prin conturi cat mai grase, palate, masini de lux, femei…
Ori bunicii mei si, mai tarziu, copii lor, pana au inchis ochii, s-au purtat, s-au imbracat simplu, fara ostentatie. Desi, poate, ar fi avut dreptul odata cu obtinerea unor licente. Deaceea, poate, la mine mai mult ca la altii, exista goluri in suflet, in locurile pe care le-au ocupat ei.
Batranul Voltaire spunea: “posesorul unui teren va cultiva mult mai bine ogorul sau decat pe al altcuiva. Spiritul de proprietate al omului ii da puteri inzecite caci lucreaza pentru sine si familie cu mai multa vigoare si placere decat pentru un stapan.”
In 1907 se naste primul baiat, Gheorghe (unchiul Gogu) apoi, in 1911, tata (Mircea, Rica pentru prieteni). Pe rand, Ion, Niculae, Cornelia, Volumnia, Margareta.
Cu putin timp inainte de invadarea Romaniei de catre sovietici, unchii si matusile l-au sfatuit pe bunicul sa lichideze tot – pravalie, pamant, acareturi si inventar agricol si sa investeasca in obiecte de valoare sau sa cumpere imobile pe numele copiilor. Fiind tineri, simteau de unde bate vantul. “Nu-mi stric eu capitalul ! Nici o grija, vin americanii !” A avut si domiciliu obligatoriu, a “facut” si Canalul tot asteptand.
Pentru a nu intra in mai multe amanunte, ajung si la anul nastertii mele, 1941 – 24 oct.. Probabil am fost proiectat sa ma nasc vesnic grabit, adesea precoce dar si imprudent, un repezit adesea nesocotit. Daca nu m-as fi grabit sa apar cu doua luni mai devreme poate m-as fi numit Cristian. In 1941 Bucurestiul era bombardat de aviatia aliata dar ai nostri eliberasera Cernautiul. In refugiu trimisa de tata, mama m-a nascut acolo. Si, astfel, m-am nascut prematur (la o data nealeasa de parinti si un loc al “intamplarii”) .
Ajung la scoala. In recreatii, la orele de sport, acolo unde se punea problema fortei (nu si a indemanarii) eram vioara intai. Si acum imi rasuna in urechi strigatele de incurajare ale colegilor-fani (suporteri ad-hoc): “- Hai-de Da-ne ! Hai-de Da-ne !”. Imi placeau sporturile individuale, nu cele de echipa, numai asa imi puteam da toata masura fara sa depind de eforturile altora (daca le faceau).
Mai imi aduc aminte ca eram si foarte incapatanat si temerar. Abia invatasem sa inot cand am mers la strandul Floreasca cu familia. Daca matusa Eta nu mi-ar fi spus sa nu ma indepartez de mal (o admiram in secret) poate ca nu mi-ar fi traznit prin cap sa traversez lacul de la un mal la altul. Incepusera deja sa ma caute, ingrijorati (ma stiau bine), cand (la sugestia aceleiasi matusi) si-au indreptat privirile spre malul opus. Deasupra apei se vedea apropiindu-se un punct. Atata ca n-am mai reusit sa ma catar singur pe malul noroios si alunecos din cauza oboselii. Dar invingator !
De mic mi-a placut apa. Poate unde sunt Scorpion, animal de apa. Poate, din cauza tatei – nascut si crescut pe tarmul Pontului Euxin. Cand plecam cu totii in vacanta (bineanteles, la mare) odata ajunsi pe plaja, tata isi lua cu el ziarul si innota pana nu-l mai zaream. Apoi se vedea ca un punct. Pe masura ce se apropia adus de valuri, vedeam ca face pluta pe spate citind ziarul.
Tot pentru ca imi placea apa imi luam fratele mai mic cu patru ani (16 si 12) si mergeam sa vaslim la Herastrau sau Floreasca. Inchiriam o barca pentru o ora si uitam sa ne intoarcem la timp. Vasleam numai eu. Si, dupa o vreme, am fost observati de baietii de la canotaj academic, Baza Recolta, care m-au invitat sa ma antrenez la ei pentru caiac simplu. Am facut asta timp de trei ani. Apoi box la Progresul, in spatele fostului Circ de Stat, acolo unde acum se inalta Intercontinental. Apoi ciclism. Cicloturism. Si cu altii, si de unul singur. Bateam coclaurii pe o raza de 60 Km. in jurul Bucurestiului. Indiferent de cum era vremea.
La scoala, in primii ani, premiant. Prin clasa a V-a am inceput sa descopar biblioteca tatalui meu. Cateva mii de volume. N-alegeam. Beletristica, orice, dar si clasici romani si ai literaturii universale. Literatura proletcultista era la moda. Citeam tot ce-mi cadea in mana: mitologie, istorie, criminalistica. Poate ca nu intelegeam tot dar tot mai memoram cate ceva.
Tin minte ca am trades (mai intai cu dictionar) mai mult din curiozitate (mama ascunsese aceasta carte ca sa nu dau de ea) “Le marriage parfait” (“Casatoria perfecta”) in care era descrisa reproducerea si organele sexuale precum si tehnici de preludiu si acuplare. Asta m-a facut sa invat franceza mai bine si au mai fost si alte volume traduse.
Repet ca citeam orice imi cadea in maini. Numai manuale de scoala nu. Pentru mama, in saptamanalele sedinte cu parintii, era un mister. Nu bateam maidanele, nu ieseam din casa decat la prietenul de langa casa, Ion Scutaru, sau cand plecam la scoala. Profesorii ii spuneau ca nu sunt retardat ci dimpotriva, notele spuneau altceva. Pana cand, intr-o zi, mama descopera sub manualul de geografie, “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” a lui C. Petrescu. A inceput sa ma puna sa citesc lectiile de fata cu ea, indiferent ce facea – la bucatarie sau spala la baie. Cu exceptia stiintelor exacte (matematica, fizica, chimie) pe care, dealtfel, nu le-am stiut niciodata.
Incepusem sa-mi redresez situatia scolara dar n-a durat mult. Mama, casnica, ducea toata gospodaria. In plus, dactilografia pentru Institutul de Documentare Tehnica (I.D.T.) pe matrite cerate sau metalice iar mai tarziu confectiona pentru Arta Aplicata mii de snururi pentru martisoare, cosulete cu flori din fir leonic sau ratuste umplute cu vata – croite la batrana noastra Singer. Cand avea comenzi urgente si se apropia termenul de predare dadeam cu totii in branci, dupa puteri, inclusiv tata. Incercam, ca si in alte dati (in afara lectiilor de la scoala) sa ma intrec cu mine insumi.
In “Spovedania unui betiv” London remarca si el, inaintea mea, ca “ in tot ce am facut, de cand ma stiu, am dus intotdeauna lucrurile pana la extreme, pana la epuizare.” Asa s-a intamplat, intotdeauna, si cu mine. Cred ca abia acum, cand faptele sunt consumate, ghicesc mecanismul. Fie ca ma nascusem cu “temperament de alcoolic” – cum ii placea lui Sasa (A.A.) sa spuna – fie pentru ca fusesem deja obisnuit inca din copilarie sa ma intrec pe mine insumi incercand si placandu-mi sa-mi depasesc limitele si, astfel, capatand un soi de orgoliu. Asta, insa, a functionat mult prea “bine” in privinta alcoolului. Sau a functionat prea bine dar intr-un mod nedorit. Am luat-o tot ca pe un soi de sport, ca pe o competitie – la inceput. Apoi, totul a venit de la sine. Cine sa-mi fi spus – cum fac eu acum – ca, in timp, aceasta “competitie” va duce la dependenta ? Niciodata, nimeni, n-a pronuntat in prezenta mea cuvantul-cheie “dependenta”.
Pe la “ceaiuri”, acasa la vreunul dintre prieteni sau colegi, desertam pahare dupa pahare. Insa, datorita constitutiei mele robuste nu “se rupea filmul” (cel putin nu in primii ani) decat dupa multe ore “bahice” si, spre dimineata, cand toti ceilalti (baieti si fete) zaceau prabusiti pe paturi, fotolii sau podele, fiecare pe unde apucase, oboist – nu neaparat beat – sau vomau pe la baie, incepeam sa dansez de unul singur nemaifiind parteneri valizi. “De plictiseala” scurgeam ultimele resturi din pahare si sticle pentru a-mi intretine focul launtric. Ajungeam acasa “pe o singura carare” si, dupa un somn bun, a doua zi nu eram nici macar mahmur. Incepeam o noua zi fara migrene, ca si cum n-as fi petrecut o noapte bahica. Poate ca (nu, nu “poate” ci “sigur”) tocmai rezistenta si vesnica competitie in care ma aflam permanent m-a indreptat spre “prietenia” cu J.B..
Totusi, incet-incet, fratele si prietenii m-au marginalizat dar si eu m-am retras dintre ei, socotindu-ma vinovat.
Si iarasi incep sa iau note proaste. Nu numai coregent ci repetent. De doua ori in clasa a IX-a. Asta si pentru ca, ramanand singur, mi-am cautat alt anturaj. Si l-am gasit.
Vizavi de blocul in care locuiam cu familia, in vremea aceea se afla A.R.L.U.S. Asociatia Romana pentru Legaturile cu Uniunea Sovietica. Avea sala de spectacole si gradina de vara. Intrarea gratuita ca sa inghiti o conferinta despre succesele, in toate domeniile, ale societatii sovietice urmate de filme pe aceeasi tema sau filme de razboi cu proslavirea bravilor si eroicilor ostasi si partizani impotriva nazistilor. Dupa 1990, e drept, nu mai avem conferinte dar suflul micilor ecrane si, chiar, intreaga viata (social, economic, politic) ofera exemplul celuilalt Big Brather. Toata pustimea si toti pensionarii lipsiti de alte mijloace de divertisment inundau, seara de seara si 7 zile pe saptamana sala si gradina de vara.
Acolo i-am cunoscut pe Nicu Safranec si fetele R., Marina si Bebe. Doua fete de “familie buna”. Bunicul lor – fost fruntas liberal – era , ca si tatal lor, in puscariile comuniste, fosti mari propietari (si ai mosiei Ruginoasa a domnitorului Cuza); facusera parte din protipendada Bucurestiului.
Locuiau intr-o singura camera si un antreu (ca bucatarie) – cam 20 mp, intr-o veche casa ce, probabil candva nu demult – fusese han. Se si afla in zona fostei Piete Unirii – vizavi de demolatul Spital Brancovenesc. Cu un singur etaj, in forma de potcoava, cu odai mai multe si balcon circular, wc la capatul culoarului. O curte pavata cu piatra cubica, suficient de larga sa adaposteasca cateva carute.
Mama si fiicele supravietuiau din meditatiile de limba franceza predate de mama (vorbea fluent franceza) mai ales pe la casele si recomandarile celor care nu uitasera cine fusesera. Mai ales familia prof. dr. Sager.
Domnea o mizerie crunta. Mama fusese obisnuita cu multe slugi iar fetele nu avusesera timp si de la cine sa ia lectii de menaj. Toate erau cuprinse de lehamite. Un pat larg in care dormeau toate trei, doua fotolii desfundate care vazusera si timpuri mai bune. Peretii afumati de la singura sursa de incalzire si gatit (un resou cu gaz de butelie) si de la cele vreo 60 de tigari Carpati fumate de batrana boieroaica. Se aflau si cateva tablouri de patrimoniu (maestri romani consacrati) atat de afumate ca nu se mai distingeau culori sau chipuri. Insa punctul forte al odaii erau cardurile de plosnite care, ziua si noaptea, defilau nestingherite peste tot. Nu se incerca nimic pentru ca nici o formula chimica nu ar fi reusit sa le starpeasca – numai un incendiu zdravan. Mai trist era ca dusesem lighioanele si acasa – unde biata mama nu stia cum se pricopsise cu ele desi avea banuiala ca vecinul (compozitorul N. Kirculescu) care ocupa un apartament sub cel al nostru era, mai tot timpul, plecat pe la case de creatie si, cand era de gasit, n-avea menajera ci numai “sotii” din cand in cand.
Ne petreceam serile ascultand aceleasi povesti nostalgice despre viata de noapte a celor bogati din Bucurestiul interbelic sau din strainataturi si cu radio dat pe Radio-Beirut (cu Vocea Americii), beam vermut alb sau rosu. Dansam, batrana isi facea pasente sau jucam carti pe bete de chibrit. Obiceiul asta de a bea des dar (inca) temperat m-a ajutat sa-mi creez un viitor de stransa colaborare cu J.B.. Nici urmatoarele etape (se va vedea curand) n-au fost mai putin importante
Principalul este ca ma indragostisem, fara speranta, de Marina. Dar, mai ales, rezultatele dezastroase la invatatura. Dupa al treilea an in clasa a IX-a, tata ma retrage de la scoala si, ca sa ma pedepseasca, incep niste cursuri de calificare electricieni aparate de masura si control la I.I.B. (Intreprinderea de Instalatii Bucuresti). Cursuri cu durata de 6 luni, primele trei urmam niste cursuri la Otopeni iar urmatoarele practica pe santier.
Pedeapsa aplicata a fost de folos: m-am invatat sa am bani dar, mai ales, a fost adevarata ucenicie in ale alcoolului.
Printre cursantii veniti din toate meseriile si toata tara (aveau indemnizatia egala cu media salariului pe ultimele trei luni) eram si trei bucuresteni care nu mai lucraseram si aveam o bursa mica. Abia aici, pe santierul de la Savinesti (aproape de Piatra Neamt), aveam sa invat ce inseamna prietenia cu alcoolul – departe de ai mei, de casa parinteasca, nostalgia Bucurestiului – la nici 20 de ani, lunar trebuia sa cer prin telefon cu taxa inversa bani de la parinti.In cursul saptamanii, munca grea, stateam potoliti. Pentru ca la Otopeni, la cursuri, nu invataseram mare lucru, eram folositi ca salahori, la carca. Cate 10 ore pe zi. Asa ca nu mai aveam timp si putere pentru zbenguieli. In schimb, sambetele si duminicile ajunseseram “abonati” ai restaurantului Garofita din Piatra Neamt.
In fine, terminam si “practica”. Se dau examene. Nu le absolva niciunul. Pentru motive intemeiate. Dar un oltean smecher, Victor Mirea, devenit iubitul unei mai varstnice inginere la Otopeni si sfatuit de aceasta, da in judecata intreprinderea pentru nerespectarea obligatiei de a ne califica si castiga procesul. Precedentul fiind creat, primim cu totii, automat, carnet de electricial A.M.C.. Fara repartizarea unui loc de munca. Eu, totusi, am gasit un loc la Danubiana (se construia fabrica de anvelope cu ajutorul englezilor). Timp de 5 – 6 luni am sapat ce dalta si ciocanul santuri in beton pentru conductori de curent electric din Bergman, PVC, Intenc.
Singurul avantaj a fost mentinerea formei fizice. Calirea. Dar m-a lamurit si ce inseamna munca fizica, bruta – ceea ce urmarise tata – si la ce este buna scoala. Obisnuit sa am bani am urmat liceul Cantemir, inclusiv bacalaureatul cl. XII lucrand la cooperativa
Electrobobinaj.
Unde m-as fi putut indrepta dupa liceu ? La vreo facultate. Fiindca, de mic imi placuse sa citesc si sa fac analize gramaticale, m-am hotarat pentru Filologie. Cursuri fara frecventa datorita obisnuintei cu banii. Pentru asta trebuia un serviciu – de preferinta cat mai comod. Un vecin de-al nostru, din bloc, era director general la intreprinderea care construia hidrocentrale. Incepand cu aceea de la Bicaz. Mi se ofera postul de desenator tehnic la Serviciul Tehnic.
Sediul intreprinderii se afla, la inceput, in primii mei ani de activitate incepand cu 1965, pana la demolarea vechiului circ si construirea noului Teatru National si Intercontinentalului, pe locul actualei benzinarii de pe Tudor Arghezi. Apoi sediul s-a mutat pe str. Dimitrie Onciul (casa memoriala Hristo Botev) aproape de Foisorul de Foc.
Desenator tehnic ? N-am fost nici in scoala capabil de asa ceva. Norocul meu a fost ca m-au pus “baiat la toate”. Dandu-ma pe langa mos Lerner (Mauriciu), un inginer evreu trecut de 60 de ani dar de toata isprava. Parca-l vad si acum, cu acelasi costum lustruit de atata purtat si cravata stramba, garbovit, cu buza inferioara “obosita”. Dar impecabil ca om si profesionist. Intreg colectivul de vreo 10 insi il iubeam fara rezerve.
Pentru ca “rupea” in mai multe limbi de circulatie si cu ajutorul a diverse dictionare multiligve tehnice extragea si traducea articole din vreo zece reviste tehnice la care intreprinderea era abonata, articole bifate de director, seful proiectarii ing. Gal Traian si cel al Tehnicului, Sava, al tuturor celor interesati. Traduceri facute de Lerner pe ciorne si dictate de mine dactilografei, doamnei Lucretia Teodorescu. In plus, trebuia sa corectez materialul dactilografiat. Dar anul 1965 inseamna si venirea la putere a cuplului Ceausescu. Care, odata bine infipti, incep sa aibe idei. Si, in scurt timp, pentru economie de valuta vest, se retrag banii pentru reviste vest si, inca – I bine, inlocuite cu aceleasi reviste reeditate in Uniunea Sovietica si platite in valuta est. Sunt, insa, retrase si acestea. Incep sa colind cu batranul inginer prin biblioteci ale unor institutii care mai aveau acces la aceste publicatii (inclusiv Institutul de Documentare
Tehnica) si sa le imprumutam spre tradus.S-a desfiintat, nu dupa mult timp, si biblioteca tehnica. Cine doreste sa-si ridice nivelul professional, sa-si cumpere !
Astfel ca am fost plasat inginerului Radoslav Victor care – ajutat de economista Talmaciu Elena – realizau documentatia pentru necesarul de materiale si utilaje ale santierelor care se deschisesera: Arges, Lotru, Gilau, Portile de Fier… . Il insoteam pe Radoslav acolo unde trebuia sa obtina avizele si aprobarile: Institutul de Studii si Proiectari Hidroenergetice, Consiliul de Stat al Planificarii, Ministerul Energiei Electrice.. .
Din aceasta perioada la Serviciul Tehnic imi amintesc, cu mare placere, de ing. Cocorandu Dan, ing. Manea Ion (mai tarziu senator PNTCD – ca detinut politic). Tanara si gratioasa dar cam flusturateca ing. Hanganu Venita, ing. Puntea Titus (mereu “parfumat” dar sobru). Dar tot aici se afla tanarul, vioiul si vesnic veselul giulestean Ion Basarab. Care, dupa orele de program, aproape zilnic, ma ruga sa-l conduc spre tramvaiul care-l ducea acasa. Acolo se afla o carciuma unde platea 1 litru de “Rom Superior” pe care-l indoiam cu sifon timp de vreo doua ore. Nu a durat mult si s-a internat pentru hepatita cronica. Apoi ciroza hepatica. Apoi l-am condus pe ultimul drum.
Acest episod ar fi trebuit sa insemne pentru mine un avertisment. Primul avertisment din “cariera” de bautor-problema. Desi in acea perioada nu-I simteam nevoia lui J.B. – in nici un caz atat de des si in exces. Imi urmam “seful” doar pentru ca eram obisnuit sa nu refuz
pe cineva mai in varsta fara sa am motiv serios.
Odata incheiat episodul, dracu’-si vara iarasi coada. Aflase seful cel mare despre escapadele mele cu Basarab. In plus, era nevoie de un om la Administrativ. Ca inspector social. Sa nu fi stiut seful ca mai-marele Administrativului (C.I.) – fost militian cu grade, fusese matrasit de la vechiul loc de munca tocmai din cauza bauturii ?
In mod normal sarcina mea ar fi fost sa colind santierele si toate punctele de lucru (chiar si in inima muntilor) oriunde aveam camine de familisti, nefamilisti, cantine, echipe de stins incendii, microferme pentru hrana santieristilor… .
Controalele erau, insa, apanajul sefului de serviciu. Pleca cu un microbuz al intreprinderii cu saptamanile. Pe langa ce baga in el acolo, la mese-ntinse, venea cu microbuzul incarcat cu de-ale gurii, solide si lichide, dupa un asemenea raid ii trebuia o saptamana sa-si revina. Pentru ca el lipsea mult, ii tinea locul seful de birou – Bogan Mircea – care era fumator cu masura, nu bea si era foarte calculat, chiar zgarcit.
Acest serviciu Administrativ era amplasat separat de restul birourilor, intr-o locatie pe str. Dimitrov – actual Ferdinand – foarte aproape de o carciuma care avea drept fatada o vitrina mare (la “Geamuri multe”) in apropierea intersectiei cu bul. Mihai Bravu. In aceeasi curte cu noi se mai aflau, la parterul cladirii, garajul pentru masinile noastre, la etajul I se afla Biblioteca Tehnica (si ea desfiintata din ordin superior), Serviciul Proiectare, Organizarea Muncii, Protectia Muncii. La etajul II fusesera amenajate vreo 6 camere de oaspeti cu tot dichisul necesar, asemanatoare garsonierelor din hotelurile de doua stele de pe litoral. Fiecare camera cu un pat, doua sau trei. Ocupate in functie de rangul oaspelui venit din santier. Economie pentru intreprindere (lipsa diurnei de cazare) dar nu si pentru oaspetele care dadea din buzunar pentru a-mi cinsti sefii la carciuma de alaturi.
Eu, in schimb, faceam scriptologie, evidenta. Aveam vreo sase catastive (registre)mari si fise. Tineam evidenta miilor de fise cu obiecte de inventar (tot ce trecea ca valoare de o anumita suma – de la scaune de toate tipurile, birouri, masini de scris, divers mobilier pana la stingatoarele de toate tipurile, marmite de cantina…) in “n” variante si preturi, notate bucata cu bucata si prêt cu prêt, miscarea lor de pe un santier pe altul etc. Lunar trebuia sa le duc la Financiar pentru calcularea amortismentului.
Pentru ca arhiva intreprinderii depindea tot de Administrativ dar se afla in alta locatie, in Piata Kogalniceanu, nu avea personal calificat (doar cateva legatorese) am fost desemnat sa insotesc un technician in varsta (aflat in intreprindere inca de la inceputurile ei) – Zenov Nicolae sa punem ordine in miile de dosare ale diverselor servicii, sa numerotez pegina cu pagina, sa le opisez si sa le dau la legat. Vreo trei luni ne-a luat aceasta activitate.
Asta cat priveste munca. Cat priveste partea sociala, erotico-sentimentala, se petrecusera schimbari semnificative. Demne de notat.
Am avut si o prietena. Nu voi pomeni detalii fiindca, in cei treisprezece ani cat am fost impreuna, am avut timp sa ne evaluam calitatile si defectele si, in niciun caz, nu se mai putea - din nicio parte – trai cu iluzii. Am povestit pe larg aceasta relatie intr-o redactare anterioara a prezentului volum. Alaturi de alte episoade considerate abia acum nesemnificative, l-am eliminat. Vor fi si altele de eliminat. Acum ma multumesc sa spun ca ea si-ar fi dorit sa fie mereu cand la cinematograf cand in fata televizorului. Iar eu, cand reusea sa ma convinga la vizionarea vreunui film, o invitam apoi la carciuma unde nu reuseam sa ma despart de pahar mai ales cand aveam in fata vreun conviv. Ea nu avea calitati de gospodina si nu din vina ei. Ramasa de mica fara tata - mama, matusa, bunica faceau totul in locul ei dar si luau hotarari in locul ei. Un bunic – plecat in lumea celor drepti la doi ani de cand il cunoscusem – un unchi care nici el n-a zabovit mult dupa aceea din cauza bauturii – toti locuiau impreuna la inceputul drumului meu alaturi de ei. Singurul lucru pe care trebuie sa-l mai spun, este mai important, despre unchiul Doinei. Alexandru (Sandu – fie-I tarana usoara). Avea o deficienta fizica inca de la nastere (omoplatul drept scos mult in evidenta), probabil de la forceps. Slab, uratel, mic de statura. Dar ce suflet generos, cat de bun era ! Facuse Academia Comerciala si, cand l-am cunoscut, era sef de serviciu in Ministerul Energiei. Fusese casatorit dar sotia il parasise la bratul celui pe care si-l considerase cel mai bun prieten. Acum, la inceputul prieteniei noastre, incepuse deja sa nu se mai poata desparti de sticla de 1 litru de Rom Superior. S-a pensionat medical, nu mai avea motivatie sa lupte, o prima coma alcoolica din care l-au scos medicii de la spitalul Cantacuzino, apoi inca o coma din care n-au reusit sa-l mai scoata. Pentru mine ar fi trebuit sa fie al doilea avertisment. N-a fost sa fie.
Dupa ce am fost mutat la Administrativ m-am hotarat sa iau exemplu de la unii colegi care contractasera locuinte la bloc pe credit de la stat. M-am bagat dator la stat pentru un apartament de trei camere in Drumul Taberei. Pe o strada cu nume predestinat: Valea Calugareasca. Am crezut ca fac bine – mai ales ca parintii si fratele ma ajutau mult. Iar ei, in speranta ca ma voi casatori cu fata pe care si ei o placeau, nu s-au impotrivit. Mama a dat tonul pentru ca Doina era docila suportundu-I chiar si nesfarsitele predici. Pentru o vreme apartamentul de doua camere (am redus o camera fiindca trebuia sa platesc o diferenta in bani deloc neglijabila) a fost cuibusor de nebunii insa numai pana ne-am despartit si am ramas singur. Acum, privind inapoi cu manie, aducandu-mi aminte de sacrificiile si eforturile facute de ai mei – din toate, astazi, nu mai e nimic - la data cand scriu incercand sa va conving de napastele aduse de aceasta boala – trebuie, totusi, sa-I multumesc lui Dumnezeu pentru ca mi-a lasat sanatatea si suficienta putere pentru a infrunta trecutul, prezentul si viitorul.
Ramas singur, am inceput sa colectionez animale fara stapan (caine, pui de pisica) apoi pestisori exotici de acvariu… nimic nu putea inlocui familia de care ma despartisem cu atata usurinta.
La servici, din cauza ca imi era grevat salariul cu doua rate, pentru casa si pentru avansul la casa pe care nu-l avusesem, ajunsesem sa ma imprumut nu numai in propria familie sau la familia Doinei ci si de la colegi. Acum aveam si vecini. De la care sa imprumut. Abia acum realizez cat de penibil eram si cum ma faceam de ras.
Cand cu unul, cand cu altul dintre vecinii de palier, cand mai multi laolalta, faceam cate un chef. Dar reusisem sa intarzii cu intretinerea la bloc pe cateva luni.
Tot la etajul IV – cu mine – era un fost marinar, Chirila, de vreo 6o de ani. Desi sotia il “tragea de maneca”, n-o asculta si persevera in “tainul” lui zilnic. Pana i-a cedat inima si ne-a parasit.
Alt apartament, de trei camere, era ocupat de familia Desimon. Puiu era muncitor cu inalta calificare. Casatorit cu Jana – asistenta medicala – aveau doua fete maricele. El era si fumator si bautor. Inrait. Si gelos pe sotie (tinerica, frumusica, finuta) pentru ca “lucra cu medici”. Facea urat la betie. De cate ori Jana – saraca – umbla cu ochiul vanat sau cu capul spart. Daca intervenea cineva scandalul devenea si mai mare. “Norocul” ei, pentru un rastimp, a fost ca sotul s-a ales cu o trombofeblita (de la tutun si alcool) si medicii i-au interzis si una, si alta. O vreme a fost liniste dar s-a luat din nou de ele si i-au agravat boala. A trebuit sa I se amputeze laba piciorului. Ar fi fost de crezut, macar acum, ca se va astampara. Dar de unde ? Dimpotriva, complexului de inferioritate deja existent i-a fost adaugata inferoritatea fizica. A inceput sa umble in carje. Tatal lui, resident italian, de unde pana atunci le trimitea pachete si ceva bani, a venit la Bucuresti si i-a cumparat o Dacia in speranta ca, trebuind sa sofeze, se va astampara. Nu l-a potolit, insa, pentru multa vreme.
Cel mai disperat caz era, fara-ndoiala, Costel. Venise in bloc, si el pe acelas palier, impreuna cu Cristina si fetita acesteia din casatorie anterioara. El fusese maistru la Masini Electrice Buc., acum pensionat. Desigur, Cristina (asistenta medicala la Neuropsihiatrie a spitalului “Gh. Marinescu”) era cea mai in masura dintre locatari sa cunoasca mai bine alcoolismul lui Costel. Impricinatul nu bea ce beam ceilalti (vin, vermut) ci isi procura – el stia de unde – alcool alb de 90 de grade si-si prepara cu esente si zahar o bautura. Din pacate, avea diabet (insulinodependent) si-si facea zilnic injectia in picior. Cum zilnic isi facea toaleta bandajului si a tubului din plastic ce se itea de sub bandaj pentru un cancer laringian, faringian (despre care n-am informatii). In asemenea conditii “consoarta” n-a rezistat si a plecat cu copilul in propriul apartament. Stia la ce sa se astepte in continuare.
Costel ramane singur cu bolile lui si cu avertismentul medicilor ca trebuie refacuta (sau continuata) operatia ORL – fapt ce il oripileaza si bea si mai mult. De rusine sau din neputinta nu mai iese din casa si nu trebuie, totusi, sa-I lipseasca, ziua, litrul de vin si seara jumatatea de coniac Ovidiu. Daca nu gaseste copii pe care sa-I trimita la magazine, ma trimite pe mine sau pensionarul Olteanu, chemati telefonic. Sora (casatorita) a lui C. – ce locuieste in cartier – si mama ii aduc, pe rand, alimente si mancare gatita. Frgiderul este plin la refuz pentru ca nu mananca. Amandoua renuntasera sa-l caute la telefon stiind ca nu raspunde. Singur el le suna cand ramanea fara bani. Le soma sa-I aduca bani; altfel arunca in aer apartamentul ca ele sa nu-l mosteneasca. Am asistat, langa el, la asemenea demonstratie. Mai tarziu aveam si eu sa aflu (nu mi-a folosit nici acest avertisment) cat de tiranic poate deveni psihicul lipsit de drog. Trupul are nevoie de timp pentru a elimina materialul rezidual toxic continut de fiecare celula. De tot mai mult timp pe masura ce boala avanseaza. Dar cand il bombardezi zilnic, nu-l lasi sa se refaca, il slabesti si prin anorexie (lipsa poftei de mancare pentru ca isi primeste caloriile din alcool) atunci deznodamantul este aproape. Organismul dependent nu mai are decat o prioritate – obtinerea in continuare a drogului.
Intr-o zi de pensie a luat o supradoza. A scapat de chinuri, de frica bolilor si a operatiei iar pe vecini i-a scapat de explozia gazului ce ar fi urmat sa se acumuleze cu robinetul deschis la aragazul lui. A baut mai mult decat obisnuia, si-a scos tubul din gat (“respira mai usor”) si, peste 48 de ore cand am reusit sa dau de el (eu venind de la serviciu), desi il mai cautasem fara folos, l-am gasit in precoma. Dus la spital cu ambulanta, n-a mai revenit.
Intre timp, in 1971, imi luasem licenta in filologie si fusesem trecut ca bibliotecar principal la biblioteca tehnica. Nu dupa multa vreme desfiintata cu lozinca cu care fusesera anulate abonamentele revistelor tehnice.
Inainte de a trece mai departe am de povestit trei intamplari: prima – cand mai eram inca la “Tehnic” in Onciul, a doua a fost in perioada Administrativ iar a treia in “epoca” biblioteca. Desi cele trei episoade ar putea foarte bine lipsi din volum, poate veti mai invata cate ceva despre epoci apuse.
Unu. Intotdeauna sefii au favoritii lor. Si al nostru il avea pe Safir Arthur. Dupa ce s-a facut “indispensabil” unora si altora (chiar si celor de pe santiere care veneau cu treburi),procurandu-le medicamente greu de gasit, facilitati in obtinerea unor autoturisme si alte bunuri, vesnic bot in bot cu secretarul de “cabinet” al “generalului” – in antecamera – intr-o zi dispare si nu mai e de gasit cu nici un chip. Dupa cateva zile il gaseste militia in padurea Baneasa. Otravit si o sticla de wisky langa el. De ce ? In acea perioada statul punea in vanzare apartamentele nationalizate in care erau chiriasi la stat. Seful cel mare vrea sa-si cumpere apartamentul dar nu are suficienti bani. Il imprumuta o doctorita cu care se avea in relatii bune. Dupa un timp, seful ii da favoritului banii ce ii avea ca datorie ca sa-I duca doctoritei. De curand, debitor si creditor se intalnisera si constatasera ca banii incredintati nu ajunsesera la destinatar. Safir – din acest moment – nu mai poaste fi gasit. Sperase si contase prea mult pe banii promisi de guvernul vest-german evreilor ce suferisera in razboi sau urmasilor.
Doi. La Administrativ ma cheama seful si ma intreaba daca cunosc vreo limba straina. Da ! Franceza si, mai bine, rusa. Si ma ia cu el.
In colaborarea cu jugoslavii la hidrocentrala Portile de Fier, vecinii nostri il invitasera pe “general” la ei. Acum “generalul” vroia sa-si invite gazdele, la randul lui, obtinand de la minister o suma.
Ma sui cu seful meu in microbuz si ajungem la Snagov. Direct in biroul sefului de Complex al Gospodariei de Partid. Tovarasul Cuculea. Si acesta, bietul, ca si seful meu direct, nu cantarea mai mult de 120 Kg., nu avea mai mult de 1,90 si 45-46 la pantof. Cred ca-si batatarisera palmele in aceeasi meserie. Pentru ca prea se tutuiau de fata cu mine. Probabil ca ma considerau prea mic, prea insignifiant,
Dar cel putin unul dintre ei ar fi trebuit sa stie ca urmasem o facultate si, mai ales, cine ma adusese in intreprindere. Probabil ca aburii alcoolului fin din pivnitele partidului si albastruiul fum al tigarilor straine le determinasera mintile sa haladuiasca printre amintiri comune amestecate cu proiecte pentru viitorul mai apropiat sau mai indepartat si uitasera de mine. Pentru ca nu-mi dadeau atentie si eram in dreptul usii m-am strecurat afara cu gand sa-I tin de urat soferului. As ! Lipsea. L-am gasit la taclale cu baiatul “cu ochi albastri” sarutandu-se cu doua blonde de Pilsen. M-am strecurat, inca o data, la masina. Stiam ca , daca-si face plinul, seful va cauta un loc unde sa-si puna capul. Cum in biroul lui Cuculea nu se putea, va fi obligat sa accepte scaunul din dreapta soferului. Curand. Nu de alta dar plecasem din Bucuresti la prima ora a programului si acum dadea spre seara. Nu putea sa-l lase pe “general” cu ochi-n soare fara vreo veste.
Stiam dintr-o alta expeditie cu el, la Sibiu dupa rechizite, ca – la o agapa – nu se simte bine fara o lalaiala ardeleneasca din rarunchi . Era un sentimetal. Mai imi aduc aminte ca fusesem cu el intr-un rand la ministrul Doncea pentru aprobarea unor repartitii de tarate, gozuri si porumb pentru animalele gospodariilor – anexa ale santierelor (zeci de tone) care i-au si fost acordate. Am aflat si ce anume i-a promis seful meu ministrului. Curand a sosit din santier un camion de 6 t. plin cu cherestea iar eu am condus soferul pana la vila socrului lui Doncea, langa gradina zoologica Baneasa. Am descarcat masina, am admirat vila cu etaj, crescatoria de pasari, cea de iepuri, pivnita-ciupercarie cat toata suprafata vilei. Am fost condusi si in living la un paharel dar si sa-I vedem colectia de opere de arta.
In fine, apare si se suie pe bancheta din spate a microbuzului. Il ducem acasa, intr-unul din blocurile pana-n Academia Militara. In drum spre casa am la ce ma gandi. Intuiesc ce ma va astepta in sejurul de trei saptamani al jugoslavilor.
Asa s-a si intamplat !
In ziua si ora hotarate, la locul ales, ii gasesc la Snagov. Eu fiind adus, impreuna cu banii mei de concediu, pentru ca ma gandeam ca, daca iese prost, sa pot dovedi ca am cheltuit banii mei si sa pot fi scos din cauza.
Ii gasesc deja instalati la Vila 23. Cand in franceza mea de balta, cand intr-o rusa foarte aproximativa (studiasem rusa mai mult decat altii, va amintiti ?) conversam cu oaspetii. Unul dintre oaspeti era directorul, altul era adjunctul iar al treilea era juristul. Din aceeasi seara incep corvoada. Din partea romana era seful meu direct impreuna cu seful de birou si secretarul “generalului”. Fiind prima zi si lumea cam obosita de la drum, nu au ramas decat pana la 22,00. Pe drumul de intoarcere la Bucuresti mi-au recomandat ca de a doua zi sa raman cu oaspetii 24 de ore din 24 pentru ca sa fac zilnic comenzile, in numele oaspetilor, la restaurantul Muntenia si sa adun notele de plata zilnice cu soldul ramas. Urma sa-mi aduc de acasa o valijoara cu lucruri de schimb pentru trei saptamani.
Am fost cazati, mai intai, in spatioasa vila 23 cu camere gen garsoniera de pe litoral, cu toate utilitatile in camera. Dupa trei zile vine Cuculea si ma anunta ca vom fi transferati peste lac la fosta vila a lui Dej. Aici, la 23, urmeaza sa fie cazata o echipa numeroasa de sportivi straini.
Parter cu living si sufragerie imensa care da spre o terasa lunga cat toata fatada si, in fata ei, gradina. Tot la parter este un grup sanitar pentru mai multe personae, bucatarie si un oficiu. Amandoua au dulapurile inzidite. O scara larga duce la etaj. Mai multe dormitoare, fiecare cu baie si terasa dar in alta culoare, in ulei. La fel gresia si faianta. Cada ingropata, de aceeasi culoare ca restul. Menajera cu sotul ei locuiesc alaturi, in fosta cabana de vanatoare a principelui Mihai. Numai in dormitor au ramas vizibile locurile de unde au fost eliminate oglinzile de deasupra patului. In total, cabana pare o coliba fata de vila locuita de noi.
De trei ori pe zi vine salupa restaurantului Muntenia (al Gospodariei, bineanteles) si ne aduce, calde sau reci, cele comandate in ajun. Mic dejun, dejun, cina insotite de diverse produse alimentare si nealimentare; nu lipsesc bauturile alcoolice si nealcoolice, indigene si straine, tigari straine. Zilnic, dupa micul dejun, merg
la contabilul sef sa-mi prezinte situatia consumului si soldul ramas. Imi afirma ca este prima delegatie care bea si fumeaza (valoric) mai mult decat mananca.
Este si explicabil, desi nu-I spun si contabilului. La doua zile dupa instalarea la vila incep sa apara dupa ora pranzului musafiri de la intreprindere. Cateva personae, mereu aceleasi. Seful meu si secretarul “generalului” – cu sotii si copii. In scurt timp le invatasem preferintele in materie de consum: hrana, bauturi, racoritoare, dulciuri, tigari… .
Se apropie ziua despartirii. Ma pomenesc cu o masina de la minister din care coboara unul ce se pretinde seful de protocol al ministrului. Imi spune ca tovarasul ministru adjunct (unul dintre ei) doreste sa ofere o masa de adio prietenilor de peste Dunare. Cum stam cu banii ? Ii prezint situatia data in scris de contabilul sef. Cam stramba din nas dar imi promite ca va suplimenta fondul. Sa comand masa. Plec la restaurant dar nu stiu nici cate persoane vor fi, nici cat sa aloc de fiecare. Ca sa nu ma fac de ras, la repezeala, arunc o suma (care era sa ma coste salariul pe un an). Plateste ministrul, nu-I asa ?
Seara incep sa apara musafirii. In cinci masini de la minister. Plus pomanagii obisnuiti. Prea multa lume, prea mult tambalau, masa devine neancapatoare, trebuie adaugate alte mese si scaune. La fiecare doua mese se afla o tava varfuita cu pachete de tigari. In dreptul fiecarui tacam sunt insirate cate patru pahare de diverse marimi si forme. Jaf !
Oaspetii pleaca a doua zi. Fericit ca am scapat de raspundere nu mai trec pe la intreprindere. Dar, dupa doua zile, ma cheama seful cel mare: “ce s-a intamplat la Snagov ? “ Daca n-ar fi staruit el insusi pe langa ministru nu s-ar fi suplimentat fondul si mi s-ar fi retinut din leafa. Nu fusese acolo si i-am povestit totul, cu lux de amanunte, cu conditia sa nu aplice pedepse. Doar sa stie ce oameni are.
Trei. Trecut la Biblioteca Tehnica, alaturi se afla Protectia Muncii unde, in afara cam tapinarului ing. Popescu, si carismatica Adriana Conrad, fusese angajat recent si psihologul Doru Turcu. Venise si la noi moda ca, pentru unele meserii (mecanici locomotive subteran, artificieri…) sa se faca teste de catre un psiholog.
Cu Doru, dupa orele de program, faceam scurte popasuri alaturi, la “Geamuri multe”. Acolo ne-a venit ideea ca, sambata si dumineca, sa le petrecem la Sinaia cu un prieten al lui, stomatolog, aflat deja acolo in concediu.
Cu chenzinele in buzunare, la costum, cravata, pantofi, vineri, imediat dupa pranz, ne suim in tren, coboram in Sinaia si urcam pe Furnica. Unde ajungem dupa-amiaza devreme. Este un frumos sfarsit de vara. Dar, ghinion ! Prietenul stomatolog isi terminase vacanta si plecase acasa. Ce-I de facut ? Haimanale prin centrul Sinaiei sau inapoi, la Bucuresti ? Nici una, nici alta ! Cu gatlejurile uscate intram intr-o autoservire si luam carnati, votca, coniac si o sticla de sampanie ruseasca (placerea lui Doru). Apoi ne suim in microbuzul de Cota 1400. In restaurantul hotelului ne multumim cu cate o sticla de Cabernet bulgaresc (precum uleiul) si un cotlet. Pentru ca bautura, intotdeauna, da idei si, mai ales, curaj, desi se intunecase, cu cate un toiag in mana, pornim spre Varful cu Dor. La cabana, nunta mare. Nu scapam (si nici nu dorim) de a ciocni in sanatatea mirilor, apoi a socrilor, apoi a nasilor. Stop ! Mai mult ar fi curata nesimtire. Plecam. Intr-un tarziu, se vad luminile de la Piatra Arsa. Ceasul meu arata trecut de fix (24,00). Prin jnepenisul de la picioare prajim carnatii. Ii udam cu sampanie, stingem focul si, prin bolovanis si stancaraie (in intuneric) izbesc involuntar sacosa cu sticlele ramase din care nu raman decat cioburi. La cabana Piatra Arsa usile sunt vraiste, poate intra oricine dar nici tipenie de om sau caine. Ne alegem cate o saltea dintr-un vraf, le punem pe cate o masa. A doua zi ma trezesc in forfota turistilor care se indreapta spre sala de mese. Mergem si noi pentru niscai sticle cu bere. La masa noastra este si un inginer din Bucuresti care ne invita sa-l insotim la varful Omul. Trecem pe la Babele si ajungem cand tocmai era descarcata o caruta cu navete de bere. Ne “cinstim” si aici (lumea mirata ca suntem la cravata si pantofi) si, dupa amiaza devreme o luam la vale spre gara din Busteni. Pantofii imi devin curand insuportabili. Nu-mi mai simt varful degetelor. Ajuns acasa, vad toate unghiile degetelor de la picioare negre. Aveau sa cada si sa creasca altele.
In ce ma priveste, dupa lichidarea Bibliotecii Tehnice, pierd obiectul muncii. Ca sa nu ma lase muritor de foame si pentru ca tocmai se infiintase Oficiul de Calcul (condus de tanarul si energicul ing. Petreanu) sunt instalat operator masini calcul pentru doua Felix C 500 fabricate in tara. Lucram 2 – 3 ore pe zi si asteptam 24 sa fie depanate.
Ma gandesc foarte serios sa intru in invatamant (meseria mea) si-mi dau demisia. In invatamant nu se putea intra prin transfer. Plec cu tata la Constanta – unde mai avea cateva relatii.

Confesiunile unui toxicoman (I) - Dan B. Tivu

Stau cu manuscrisul lui Dan B. Tivu in fata si nu stiu cum sa fac sa i-l public. Deocamdata il tehnoredactez si il voi posta in serial pe bloguri. Sper din tot sufletul ca cititorii sa gaseasca aceste confesiuni interesante si pline de concluzii, si poate se va ivi si posibilitatea publicarii lor impreuna cu volumul de eseuri ale aceluiasi autor.

IN LOC DE DEDICATIE:
Parintilor, care m-au facut asa cum sunt;
Rudelor de sange – care mi-au fost exemplu;
Fratelui meu, fara al carui suport material daruit mie dealungul multor zeci de ani de mult timp as fi fost pamant sau cenusa;
Alcoolicilor Anonimi fara existenta carora as fi fost pierdut;
Nepotilor Mircea si Irina – spre luare aminte;
Tatalui nostru, al tuturor, fara de care niciunul dintre cei enumerati n-ar fi existat pentru mine

Moto: “Nu te-am facut nici ceresc, nici
terestru, nici muritor, nici nemuritor, pentru ca
sa poti deveni, in deplina libertate si cinste, pro-
priul sculptor si poet al formei pe care vrei sa
ti-o dai. Ai putea degenera in fiinte inferioare
si brute sau poti sa te inalti in lumea superioara
a celor divine, dupa singura hotarare a spiritu-
lui tau.”
CUVANT INAINTE
Ideea de a asterne pe hartie prezenta confesiune (desi nu va fi doar atata) mi-a dat-o un intreg sir de intamplari din viata proprie dar, mai ales, din cei 24 de ani anteriori clipei cand am inlaturat paharul. Intamplari care, mie unuia, mi s-au parut providentiale: intrarea in miscare A.A. si solidaritatea si fratia dintre membrii grupului. Si, reamintindu-mi-l pe Albert Einstein: “Numai existenta dedicata oamenilor nu este o existenta inutila.”
Trecerea, de mai multe ori, prin cure de dezintoxicare (dezalcoolizare) la spital, trecerea prin multe stari de delir (delirium tremens) in sevraj dar, gratie Cerului, fara sa ajung la coma, deces sau in stare de leguma, pierdusem ocazia sa-mi intemeiez propria familie, pierdusem multe alte lucruri printre care si acoperisul de deasupra capului. Toate acestea pe rand, in decursul anilor de bautor activ. Multe dintre cele traite ar fi trebuit sa fie pentru mine avertismente dar n-a fost sa fie asa. Nu le-am perceput ca atare. Pana la un moment dat cand, fara vreun proces de constiinta ci pur si simplu pentru ca ajunsesem cu adevarat la fundul sacului, a trebuit sa pun punct “relatiei”
cu alcoolul. Ce-a fost, a fost si cu asta basta. Bausem si drojdia de pe fundul paharului, ii simteam gustul si-l mai simt si acum, am vazut ce rau este, nu mai am nevoie sa gust nici macar un singur strop.
Portile spitalului se inchisesera in urma mea pentru totdeauna. Iesisem ! Scapasem ! Cel putin asa credeam atunci.
O alta imprejurare care m-a condos spre randurile de fata a fost cand, dupa participarea la primele intalniri A.A., mi-a cazut in maini “Spovedania unui betiv” a lui Jack London. Concluziile pe care le-am putut trage (concluzii accesibile oricui care citeste cartea) – dupa ce am ajuns la sfarsitul ultimei pagini, coroborate cu trairile mele si cu acelea ale unora dintre fratii in suferinta, m-au condus spre randurile de fata. Sa vorbesc despre toate (numeroasele) momente (eufemistic vorbind) de agonie (reala) si extaz (parelnic) traite mi s-a parut (la inceput) greu. Dar s-a dovedit terapie. Folositoare mie si (poate) si altora. Trebuia sa incerc.
Numarul paginilor volumului de fata ar fi fost mult mai redus daca, dupa integrarea mea in A.A., n-as fi avut nenorocul (sau norocul) de a fi “gazduit” in cinci-sase randuri intr-un spital de psihiatrie (ca unic adapost). Asta, insa, m-a ajutat (real) sa traiesc noi experiente (ale mele si ale altora), sa acumulez cunostinte (informatii) in ale domeniului psihiatrie, psihologie. Sa intalnesc oameni pe care, de obicei, nu-I intalnesti in lumea asa-zisa normala.
Dupa ce mi-am insusit eu insumi cunostinte elementare (dar din ce in ce mai aprofundate) cu privire la mecanismul bolii de care sufeream, in vederea adoptarii unui nou mod de viata am considerat ca fiind obligatoriu sa incerc sa-I conving, sa-I informez si pe altii cum stau lucrurile – din ceea ce aflasem eu. Si la ce trebuie sa se astepte daca-si continua nocivul (mortalul) stil de viata. Cei care arata inca omeneste sunt doar proaspetii sclavi ai lui Bachus iar cei ai caror pasi si ale caror minti se impleticesc sunt veteranii autodistrugerii. Indreptandu-se, inexorabil, spre propriul sfarsit nu unul oarecare ci unul lamentabil. Cum poate, oare, un om normal sa priveasca fara sa fie ingrozit de efectul distrugator, devastator al consumului repetat ? Fara sa intervina ?
Cea mai frecventa lamentare rostita de oameni este, fara indoiala, “daca as fi stiut…”. Ei bine, acum, dupa parcurgerea paginilor de fata, vor fi avertizati. Nu vor mai avea acea scuza. Vor sti, poate, sa aleaga. Va depinde doar de ei sa-si opreasca si (eventual) sa-si repare erorile. Sau sa-si continue sinuciderea lenta sau rapida dar sigura.
Trebuie sa mentionez ca biografia mea de alcoolic este descrisa pe aproximativ primele 100 de pagini. Nu este deosebit de interesanta dar face legatura cu ceea ce s-a intamplat odata cu prima internare la dezalcoolizare apoi cu prima internare de durata la spitalul din B.. Si cu trairile din grupul A.A. si aflarea, in cele din urma, a starii de seninatate.
Mai trebuie sa mentionez ca redactarile lucrarii au fost mai multe. Pentru ca, dupa fiecare internare, crezand ca am pus punct internarii si ca am fost iertat de necazuri, mai gaseam ceva de adaugat. Aflam lucruri noi, intelegeam lucruri inedite (pentru mine) iar asta m-a facut sa caut documentatie (deoarece nu traisem efectiv) cu privire la alte toxicomanii. Pe rand, mi-au deschis mintea “Dictionarul psihologic Larousse”, “Toxicomaniile” fratilor Porot, “Psihanalizele” lui Freud, “Eficienta in 7 trepte – abecedarul intelepciunii” a lui Covey, alt dictionar Larousse ce cuprinde toate dependentele (adictiile) si altele.
De mic copil, de pe la 14 ani, bagasem de seama ca firea mea emotiva si timida, cand ma gaseam intr-o colectivitate, se transforma subit si radical dupa un paharel de vin. Sa ma explic.
Daca eram invitat undeva cu parintii, in vreo vizita, oriunde, la rude, la prieteni de familie dar, mai ales, intr-o societate in care intram pentru prima oara – sau daca aveam invitati in familie, intram in panica. Nu indrazneam sa ma ating de nimic pentru ca stiam, anticipat, era o obsesie, ca “toata lumea este cu ochii pe mine” si nu ma voi putea servi de maini ca toti ceilalti. Dealungul anilor copilariei – mai apoi ai adolescentei – in toate ocaziile ce se iveau sa fac fata in societate erau tot atatea prilejuri in care trebuia sa fac apel la John Barleycorn (personificarea alcoolului la London). Ca sa ma scape de obsesie. In cantitati mici, desigur, la inceput. Apoi, cu anii, chefurile ocazionale pe care – la inceput – nu le cautam, incepusem sa le caut. Daca, de la inceput, organismul meu ar fi fost mai putin rezistent si s-ar fi opus (stari de voma, dureri de cap), as fi trecut prin stari imposibil de acceptat si indurat (cum se intampla altora) poate alta mi-ar fi fost evolutia, altul destinul.
Dupa 40 de ani de baut, din ce in ce mai des si mai mult, dependenta de alcool a inceput sa-mi cuereasca spiritual, psihicul, intreaga fiinta. Eram, de fapt, invadat.
Nu sunt Dumnezeu, nici preot, nici predicator. Cu atat mai putin medic. Totusi, din dorinta de a salva vieti, eu – proscrisul si marginalizatul – pun la dispozitia celor in pericol (chiar daca ei nu stiu inca asta) o experienta din suferinta. Descriu aici, spre folosul celor care mai sufera inca de pe urma acestei boli (caci boala psihica s-a dovedit a fi) dar nu numai pentru ei ci si pentru rudele lor si prieteni. Nu ma refer numai la dependenta de alcool si alte droguri ci si la dependenta de orice activitate omeneasca dusa fara limita.
S-a intamplat sa ajung la abstinenta cu doi ani inainte sa intalnesc grupul A.A.. Se va vedea in ce imprejurari. Convingerea mea, declarata aici si acum, este ca, daca n-as fi intalnit A.A., abstinenta mea s-ar fi naruit. Curand dupa descoperirea A.A. urma sa fiu izbit de niste necazuri, obstacole neasteptate. Cu atat mai mult cu cat veneau dupa o perioada fericita de munca si realizari. Necazurile m-ar fi dus, fara indoiala, la pahar.
La scurt timp dupa intrarea in grupul A.A. mi-a cazut in maini, cum spuneam, “Spovedania unui betiv”. Am constatat ca, in majoritatea intamplarilor descrie, ma regasesc pe mine insumi. Ca este aidoma experientelor mele, experientelor avute de mine si de noii mei prieteni, a experientelor celor pe care i-am cunoscut si au pierit sub ochii mei dealungul vietii mele de bautor-problema. Experiente ce le voi descrie in cele ce urmeaza. In memoria lor, a celor plecati prea devreme, postum, trebuie sa fiu “razbunatorul” celor care nu au aflat de la nimeni (nici de la medici) mecanismul bolii cu care se confruntau. Dar si pentru ca, spre deosebire de noi, cei care ne-am castigat abstinenta sub pedeapsa unor rauri de sudori calde si reci, successive, cu ajutorul experientelor marturisite de fiecare dintre noi, marele scriitor n-a avut prilejul sa afle ca este o boala comuna multor indivizi – una dintre cele mai crancene boli. Exista multe moduri de a muri. Si acesta este un mod. Dintre cele mai oribile. Este greu cand iti pierzi serviciul, casa, familia dar este si mai greu cand te pierzi pe tine insuti. Jack London si milioanele de nefericiti ca el (sutele de milioane daca tinem cont de momentul in care omul a stors strugurii prima oara) n-au avut ocazia sa afle ca exista o cale prin care poti scapa din bratele “prietenoase” ale lui J.B.. Toti acestia cer o revansa impotriva nemilosului obicei. Nu poti omite trecutul dar ii poti da alta interpretare. Cer, deasemenea, o informare in vederea stoparii autodistrugerii – lucru pe care am considerat de datoria mea sa incerc sa-l realizez. Cu slabele-mi puteri.
Au incercat sa schimbe bauturile, sa bea numai la anumite ore; o vreme functiona. Si, intotdeauna, primul pahar a fost prea mult. Pentru ca le aducea pe celelalte, nenumarate. Prin abstinenta nu te vindeci. Doar stabilizezi boala. O opresti din evolutie. Despre mine stiu ca nu ma mai ating de alcool de 17 ani. Ce va fi maine nu stiu. Pot avea oricand o cadere desi obisnuinta (dependenta) a disparut. Si s-o iau de unde o lasasem sau chiar mai de jos. Am aflat, astfel, pe propria-mi piele, ca odata devenit dependent nu mai poti redeveni “bautor social”. London n-a stiut-o – cum n-au stiut-o nici ceilalti, nenumarati. S-a sinucis in 1916. Altii au facut-o fie pentru ca se considerau incurabili si nu mai aveau puterea si curajul sa lupte, fie le era frica de iminenta plecare, fie ca, din cauza bolii indurate timp de multi ani pierdusera tot ce se putea pierde si nu mai aveau motivatia sa lupte – toti – au dorit sa evadeze intr-un mod cat mai placut, de fapt singurul pe care il stiau ca agreabil.
Primele grupuri A.A. au luat fiinta in 1934. Un broker si un chirurg – suferinzi, ambii, de aceeasi boala – s-au cunoscut pe pat de spital. Au vorbit, s-au marturisit reciproc, au tras concluzii si s-au hotarat pentru un nou stil de viata. Nu numai prin incetarea bautului ci si prin adoptarea unor noi reguli de viata. London n-a cunoscut decat sentimental invinsului. Si noi, cei in numele carora vorbesc, pe care doresc sa-I reprezint, am fost invinsi de nenumarate ori. Numai acela care a fost si el invins poate sa-si dea seama ce inseamna asta. E ca intr-o noapte, intr-o casa pe zidurile careia se catara un mucegai verde respirand o viata dezgustatoare. Este aidoma unor diavoli de copii rahitici, unei oale de ulei ranced,. injuraturilor de mama zvarlite pe intuneric de niste glasuri de muieri, intr-un cuvant e ca si moartea.
Fratele meu, medic dar nu psihiatru nici psiholog, era in stare sa-mi dea un singur sfat: vointa, vointa ! Desi asistase, in decursul anilor, la degringolada in care alunecam tot mai mult nu banuia ca boala asta era, intr-un fel, deasupra vointei umane. Cand esti imbibat de alcool ca un burete si ti-e teama sa te uiti in oglinda, accepti sau suporti ca un lunatic sa se darame totul in jurul tau – tot ce e important sau ar trebui sa fie important – cuprinzi cu mintea ca viata ti se destrama, dar puterea de a te redresa n-o ai. Noi am reusit Marea Desprindere pentru ca am descoperit psihoterapia de grup a carui putere si vointa (la un loc) este mai mare decat a individului izolat.
Candva, in 1993, dupa doi ani de abstinenta “fortata”, am aflat de la radio TOTAL (pe atunci al lui Cornel Nistorescu) de existenta primului grup A.A. din Bucuresti. Atunci i-am gasit si am aflat de la ei si de la mentorul grupului Dr. psihiatru Doina Constantinescu) ca nu este suficienta vointa. Pe care n-o mai aveam de multa vreme sau o avusesem de prea multe ori. Dimpotriva, trebuie sa te socotesti biruit, neputincios, ca, alaturi de Puterea Suprema – un Dumnezeu al iubirii asa cum il intelege fiecare dintre noi – si puterea superioara a grupului, sa invatam impreuna sa capatam Puterea.
Culmea este ca, la primele mele participari la intrunirile A.A., intruniri la care toti se recomandau: Petre – alcoolic, Teodor – alcoolic, Marian – alcoolic, Alexandra – alcoolica, Brandusa – alcoolica, Crenguta – alcoolica, eu ma recomandam “Dan – fost alcoolic”.
. Niciodata nu am avut pretentia, si nu voi avea-o, ca as poseda vocatia de scriitor. Nici ca volumul de fata va fi urmatorul mare roman romanesc. Ci numai un raspuns catre trecut. Dar sunt convins ca era cineva dator sa atace aceasta tema – cineva care sa nu fie neaparat un profesionist al condeiului – tema marginalizatilor si, in general, despre viata dura pe care si-o construieste singur prin deprinderi, obiceiuri, dependente de tot soiul. Deaceea imi rog eventualul cititor sa ignore pe cat posibil forma si sa fie mai atent la fond si intentie. Intentia de a explica altora dupa puterile mele ceea ce nu au facut niciodata oamenii de meserie – medicii psihiatri si psihologii – celor ce au aceeasi problema cat si apropiatilor lor, cum se pot salva dar si ce ii asteapta daca isi continua drumul pe care au apucat. Alaturi de principii fundamentale cu surse in domeniile religiei si medicinei conteaza, deasemenea, experienta fiecaruia dintre noi. Cand lupti, poate fara nici o sansa, lumea te crede smintit dar te admira. Lupti
in numele celor care nu mai gasesc motive sa lupte. Esti admirat intrucat s-ar putea sa ai un motiv. Il ai si, deaceea, te bati. Chiar si celor doi inaintasi ai nostri Bill si Bob (brokerul si chirurgul) le-au trebuit doi-trei ani de incercari si erori in aducerea primilor alcoolici pe calea recuperarii.
In 1939 miscarea A.A. si-a asternut experienta pe hartie: Marea Carte. In prima parte cei 12 pasi si cele 12 traditii pentru rezolvarea alcoolismului. In partea a doua descrierea a treizeci de cazuri in care alcoolicii isi descriu experienta din timpul bautului si apoi recuperarea. MAREA CARTE este religia alcoolicului.
Toate religiile au fost bune. Si sunt bune. Rele sunt intentiile anumitor indivizi care se pretind singurii depozitari ai adevaratei credinte. In numele Domnului pe care toti Il cunoastem sub nume diferite dar care este acelasi Dumnezeu al tuturor oamenilor. Credem intr-un Dumnezeu al milei si al dragostei. Credem in natura spirituala a omului. Credem in valoarea suprema a credintei si in manifestarea acestei credinte prin caritate si fratie. Prin credinta noastra sa gasim o cale catre dreptatea si pacea lui Dumnezeu spre care ne calauzesc toate credintele noastre.
Adepti ai lui Zoroastru, alaviti, crestini ortodocsi, musulmani, evrei, protestanti, sintoisti, taoisti, samani, vrajitori, vraci, asceti si chiar sectanti – toate confesiunile au avut la un moment dat acces la marea cunoastere comuna. Este o cunoastere fabuloasa. Religia, oricare ar fi ea, nu este decat o cautare a celui mai bun mod de intrebuintare a existentei omenesti. In decursul mileniilor omenirea a cautat niste indreptare pentru un mod de viata corect. Caci ce altceva este Biblia, Coranul, Talmudul, Tora… ? Si ce altceva este Marea Carte a Alcoolicilor Anonimi ? Dar nu numai a lor. Ludwig Feuerbach spunea: “ omul ivit initial din natura n-a fost om ci o simpla creatie a naturii. Omul este un produs al culturii, al civilizatiei, al spiritualitatii.”
Oamenii vin pe lume cu aspiratii egale. Aceste aspiratii au un continut si mijloace de implinire ce variaza de la ins la ins. Societatea le ofera, in principiu, drepturi egale. Ei le iau si le folosesc in chip inegal, in raport cu fortele lor intelectuale inegale insa nu este cazul sa uitam ca inegalitatea sociala deriva din inegalitatea fie a capacitatilor intelectuale, fie ale dezvoltarii lor. Deci, innascute si/sau dobandite.
Mai presus de capacitatile intelectuale exista un alt element structural al personalitatii neluat in seama de psihologi pentru ca este modest prin insasi esenta lui. El se numeste bunul simt. El este acela care conduce inteligenta pana la a deveni intelepciune. Slava Domnului, este educabil. Prin aceasta, diferentierea intelectuala intre oameni se estompeaza, tempereaza constinta superioritatii si a inferioritatii. Duce la o egalizare a indivizilor tocmai prin calea intelectuala care, de fapt, ii desparte. Dezvoltarea maxima a bunului simt se cuvine a deveni obiectivul prioritar al educatiei universale si al autoeducatiei. In vederea atingerii scopurilor urmarite de religii, civilizatii, culturi – toate acestea unindu-si eforturile intr-un scop unic: fericirea individuala, bunul simt, prin intelegere si toleranta, prin iertarea aproapelui nostru, ne invata ca este obligatoriu nu numai a accepta ca fireasca si fericirea aproapelui dar ca este o fericire sa lucrezi pentru fericirea altora. Si, astfel, am atins miezul crestinismului. Bunul simt este germinat si modulat de suferinta (sau, mai ales, de suferina). Prin aceea ca suferinta este invatatorul bunului simt, a tot si a toate. Orice om normal este facut sa si sufere. Cine nu e vulnerabil in fata nimanui si a nimic este un monstru.
Nu se cuvine a face un rau nimanui; orice discordie, mojicie, brutalitate, cearta, enervare, dispret, jignire e de la Diavol. Faptuirea binelui este maxima cea mai egoista pentru ca, singura ea, da linistea si fericirea, impacarea cu sine. Buna purtare si colectionarea de fapte bune sunt acel unic avut al nostru de care putem oricand dispune; oricine putand oricand – de unul singur – intr-o celula de inchisoare ori pe un pat de spital ori sa se pomeneasca fara somn la doua noaptea (ora teribila a luciditatii), nimic nu e mai amarnic si mai aproape de iad decat amintirea faptelor urate, rele, meschine.
In ceea ce ma priveste, perioada intre varatul in pat si adormire era cea mai rea dintre toate orele zilei. Trecutul ma coplesea prin prezenta – greselile, nefericirea, tot ce-as fi putut sau ar fi trebuit sa fac. Dar n-am facut.
Am frate si nepoti pe care apuc sa-I vad foarte rar si atunci nu-mi ramane decat sa haladuiesc cu gandul prin locurile si intamplarile copilariei si adolescentei sau pe malul marii sau piscul muntelui – pe unde haladuiam altadata aievea, cu piciorul, in vremuri senine. Asta ma linisteste si adorm impacat. Impacat si cu gandul ca n-am facut rau nimanui, niciodata, decat mie insumi si, prin ricoseu, alor mei.
Se cuvine a face binele cat mai e timp. Inainte de a ajunge la starea in care nu mai ramane decat “a fi” (modalitatile lui “a fi” dupa moarte, inchisoare, pe patul de spital, in deznadajduita si iremediabila singuratate, la insingurata batranete… adunand amintiri frumoase dar nu regretul unor clipe de placere trecatoare caci si acela este un chin, ne construim pe drept cuvant noi insine paradisul, care nu-I decat o suma de fapte bune, de actiuni nobile sau eroice, de purtari marinimoase a caror aducere aminte e o soba vesnic dulce si calda, un prilej de indreptatita si calma binefacatoare multumire pentru a fi fost feriti de josnicii.
Cu alte cuvinte, Dumnezeu este cu desavarsire absent in lume dar e si cu desavarsire present inauntrul nostru. Dumnezeu este eminamente present sufletului ba chiar si imediat cognoscibil.
Pentru ca binele (si numai binele) ne invata a savarsi Hristos in care credem si care e Mijlocitorul nostru cu absolutul Tata situat dincolo de bine si de rau. Si pentru inca un motiv: experienta noastra existentiala ne dovedeste ca numai cand facem binele dobandim ceva ce raii nu pot avea: linistea si pacea – bunurile supreme.
Mentionez ca lecturarea prezentului volum, mai ales in a doua lui jumatate, va va pune in contact cu ganduri, fapte, obiceiuri despre care putini stiu. Noutati in multe domenii, aflate de mine din multa nenorocire, multe experiente pe care, intr-o viata obisnuita, putini au prilejul sa le cunoasca. Daca cineva mi-ar fi dezvaluit fie si numai 10% din ce veti afla citind volumul de fata, manuscrisul nu s-ar mai fi nascut fiindca nimic n-as fi avut de spus. Deaceea repet: “Doamne, iti multumesc pentru ce mi-ai dat, pentru ce mi-ai luat si pentru ce mi-ai lasat.”Internarile la spitalul din B. – 7 la numar – insumand 6 ani de viata au condus la invatarea a ceea ce, in chip obisnuit, nu poti invata.
In sprijinul unor afirmatii personale deja notate aduc si argumente prin unele citate din volume parcurse.
Poate e de mirare o asemenea digresiune in CUVANT INAINTE. Are, insa, legatura cu continutul. Cum spuneam, exista cai si explicatii medicale si, mai importante, unele spirituale. De ce n-ar avea si invinsii, zapacitii si ghinionistii dreptul la inca o sansa, la mangaiere, la iertare, la obladuire ? Vrednic de toata admiratia pentru ca ii este mila de niste biete fiinte de care unii rad ori macar le privesc de sus, cu ironie sau condescendenta. Dar pierderea unei chei poate fi prilej de crunta suferinta (mai penibila fiindca pare si ridicola) iar moartea unui catel iubit e tragedie pentru cine e singur pe lume si in fata vietii
Inca o data. Doresc ca prezentul volum sa fie de folos celor in suferinta, rudelor si prietenilor lor. Si, mai ales, tinerilor. Ca sa nu indure ce am indurat
noi.
Multumesc celor care, in timp, au contribuit la dezvoltarea miscarii A.A. – mai ales ALCOHOLICS ANONYMOUS WORLD SERVICES INC. din New York si, nu in ultimul rand, doamnei dr. psihiatru Doina Constantinescu, mentorul primului grup A.A. din Bucuresti.

REGULI DE VIATA

BAGAJUL VIETII

TRATAMENTUL ALCOOLISMULUI, UN ECLECTISM INFORMAT-de Dr. Radu Vrasti

Exista astazi o multitudine de procedee si metode de terapie a
alcoolismului. In fata acestei pletore, unii au afirmat ca nici una din
aceste terapii nu este cu adevarat eficace, altii au incercat sa demonstreze
ca o anumita metoda este mai buna ca alta si, in fine, nu putini au spus ca
toate abordarile terapeutice ale alcoolismului au aceeasi valoare.
Miller & Hester, (1986) au aratat ca nici una din aceste
asertiuni nu este pe deplin adevarata si ca "motivul de
speranta si optimism in domeniul alcoolismului nu este
prezenta unei singure abordari foarte eficace ci, mai curand,
a unei multimi de alternative efective si promitatoare,
fiecare din ele putand fi eficace pentru un tip diferit de
alcoolic. Pentru multi indivizi, gasirea unei interventii
acceptabile si eficace, printre multe altele, reprezinta cea
mai buna solutie".
Aceasta competitie intre metodele terapeutice ale alcoolismului
vine din incertitudinile din natura si etiologia alcoolismului. Prezentam
mai jos cateva din "modelele" explicative ale alcoolismului, intr-o ordine
oarecum istorica, astfel ca utilizatorul acestui manual sa aiba o informatie
si un ghid pentru ca el sa descopere care model descrie cel mai bine
conceptia lui actuala si cum aceasta trebuie sa se schimbe sau nu (Miller
& Hester, 1989).

Modelul moral: prezinta alegerea personala a individului ca si cauza a
problemelor date de consumul de alcool. Individul alcoolic prezinta un "deficit
spiritual" si un comportament lipsit de onestitate care-l face sa calce normele
si regulile sociale. Faptele comise sub influenta alcoolului nu pot fi scuzate,
responsabilitatea personala fiind pe primul plan. Interventia ar fi de competenta
bisericii in special.
Modelul temperantei infatiseaza alcoolismul ca o consecinta a faptului ca
alcoolul este disponibil. Potrivit acestui model alcoolul este o substanta
daunatoare care nu poate fi consumata cu moderatie, exista doar alternativa
sobrietatii si cea a consumului care va duce treptat la alcoolism si moarte. Aici
cauza problemelor date de alcool este alcoolul in sine si nu individul.
Interventia adecvata ar fi restrangerea disponibilitatii si chiar interzicerea
alcoolului.
Modelul bolii prezinta alcoolicul ca o persoana diferita de ceilalti fiind caracterizat
de incapacitatea de a bea cu moderatie. Simptomul central al acestei
boli este pierderea controlului cantitatii consumate, incapacitatea de a restrange
singur consumul. Aceasta boala este privita ca ireversibila pentru acesti
indivizi si astfel se poate spune ca "alcoolismul nu este cauzat de alcool".
Exista multi alcoolici in lume care nu au baut niciodata alcool si astfel nu au
descoperit ca sunt astfel! Interventia posibila consta in identificarea acestor
indivizi, informarea asupra conditiei lor, acceptarea diagnosticului si indemnul
spre abstinenta daca ei doresc sa ramana in viata.
Modelul educational vede in lipsa de educatie, de cunoastere si de valente
culturale una din deficientele nucleare ale alcoolicului si clameaza valoarea
preventiva a mijloacelor educative si de informare asupra consecintelor
consumului de alcool.
Modelul caracteriologic gaseste in tulburarile de personalitate una din
radacinile principale ale alcoolismului. Se considera ca ar exista chiar o
"personalitate alcoolica" care ar justifica nivelul neobisnuit de mare al unor
mecanisme de defensa, mai ales defensele primitive asociate tulburarilor de
dezvoltare (de ex. negarea) si, ca o consecinta logica, rezolvarea alcoolismului
ar face apel la reformularea pozitiva a personalitatii.
Modelul conditionarii se bazeaza pe teoria invatarii conditionate a lui Pavlov
si a conditionarii operante a lui Skinner. Premisa modelului este ca bautul
excesiv este un obicei invatat si conditionat datorita consecintelor pozitive ale
consumului, precum reducerea tensiunii psihice. Subiectul cauta aceste efecte
si fiecare consum reintareste comportamentul de cautare si conditioneaza
subiectul spre a continua consumul. Acest model a generat o serie de
interventii terapeutice precum terapia aversiva cu disulfiram (Antalcool) si alte
terapii comportamentale.
Modelul biologic se bazeaza pe procesele fiziologice si genetice care au fost
gasite asociate cu alcoolismul precum asocierea crescuta a alcoolismului la
gemeni, frecventa crescuta la descendentii alcoolicilor, anumite anormalitatii
metabolice sau o senzitivtate crescuta a creerului alcoolicilor. Interventiile
dezirabile ar putea fi: decelarea grupelor de inalt risc, tratamentul
farmacologic pentru corectarea dezordinilor metabolice, sfatul genetic, etc.
Modelul invatarii sociale: In acest model principiile invatarii sunt extinse la
interactiunea dintre individ si ambianta in formarea modelului de consum de
alcool. Acest model pune accent pe influenta exercitata de egali sau parteneri,
pe competenta de coping (capacitatea de a depasi probleme), pe factorii
mediationali ai relatiei individ-ambianta, toti ducand la generarea unor scheme
cognitive specifice, precum expectatiile legate de consumul de alcool. Interventiile
vizeaza schimbarea prietenilor, evitarea modelelor de consum,
construirea unei noi strategii de coping si o restructurare a schemelor
cognitive.
Modelul sistemic general vede comportamentul individului ca o parte inerenta
a sistemului social. Actiunile individului nu pot fi intelese fara a lua in
considerare relatiile lui cu ceilalti si cu diferitele nivele ale sistemului la care
individul apartine. Cel mai adesea, familia este sistemul care este luat in
considerare. In acest caz, alcoolismul individului apare ca produsul relatiilor
disfunctionale din familie, a strategiilor ei disfunctionale de coping. Tot in
aceast model, copilul care provine dintr-o familie de alcoolici, copilul de
alcoolic, este privit ca rezultat al atmosferei familiale care-l vulnerabilizeaza si
ii structureaza scheme cognitive care-l transforma mai tarziu intr-un alcoolic.
Conform acestui model, interventia terapeutica trebuie sa se adreseze familiei
ca un tot.
Modelul sociocultural: Se considera ca exista o puternica legatura intre credintele
si stereotipurile culturale si modelul consumului de alcool. Astfel, de la
tipurile de bauturi alcoolice la cantitatile si situatiile de consum, de la
atitudinea publicului la nararea lui, toate caracteristicile consumului pot fi
considerate determinate cultural. Astfel, acest model aduce in lumina responsabilitatea
ambiantei in actiunile individului. Interventiile recomandate sunt
cele care au un impact larg asupra societatii, mai ales cele de politica sociala a
alcoolului (disponibilitate, taxare, reclama, varsta legala de consum, etc.).
Modelul sanatatii publice este un model integrativ care ia in considerare cei
trei factori importanti: agentul (alcoolul), gazda (individul cu variabilele sale)
si ambianta (culturala, societatea, etc.). Acest model recunoaste ca alcoolul
este un agent daunator care plaseaza pe cei ce-l consuma, mai ales pe cei
susceptibili, intr-o grupa de risc, iar factorii ambientali pot influenta aceasta
relatie printr-o atitudine publica toleranta, prin disponibilitatea crescuta si
publicitatea produselor alcoolice. Interventiile generate de acest model sunt
diverse si se adreseaza celor trei factori simultan, incorporand o varietate larga
de strategii alternative.
Metoda detectiei precoce si a interventiei rapide la consumatorul dauntor
de alcool la nivelul retelei medicale primare, descrisa in acest manual, se
inscrie in viziunea deschisa de modelul sanatatii publice.
In acest manual se foloseste categoria diagnostica de "consum
daunator/nociv de alcool". Conform Clasificarii
Internationale a Bolilor a Organizatiei Mondiale a Sanatatii,
versiunea 10-a, prin consum daunator de alcool se intelege:
"Un model de consum al alcoolului care cauzeaza daune
sanatatii. Daunele pot fi fizice (ca in cazul hepatitei) sau
mentale (de ex. tulburari depresive). La fel, evidenta ca acest
model daunator de consum a continuat cel putin o luna sau a
aparut in mod repetat in ultimele 12 luni".

Scrisoare catre un coleg medic de familie

Nu cu mult timp în urmă, Maarius mă acuza că am dat o tentă academică blogului, că mă adresez profesioniştilor şi nu acelor amărâţi care au probleme legate de consumul de alcool. Am combătut afirmaţia la momentul potrivit, având ca idee de bază necesitatea informării tuturor categoriilor sociale. Ulterior tot Maarius afirma ca medicii de familie şi psihiatrii nu cunosc problematica alcoolismului. Pornind de la aceasta si presupunând ca are dreptate macar in parte, în următoarea perioadă chiar ma voi adresa specialiştilor, care vor trebui să îi mulţumească Dl.Dr. Radu Vraşti care mi-a dat acces la studiile dumnealui. Pentru început iata scrisoarea:
"Draga coleg,
Ca un medic aflat in primul esalon al ingrijirilor de sanatate, ai pozitia cea mai favorabila de a identifica printre pacientii care vin la tine la consultatie pe cei care au probleme date de consumul lor de alcool.
Se estimeaza ca aproximativ 25% din toata populatia poate avea de-a lungul intregii vietii o problema data de consumul de alcool. Pe de alta parte, astazi este bine stabilit ca numai printr-o decelare precoce si o interventie adecvata si la timp se poate preveni dezvoltarea unui model patologic de consum de alcool care va duce in final la aparitia dependentei si la consecintele somatice si sociale ale acesteia.
Exista astazi un consens in a afirma ca medicul de familie, cel care ofera ingrijirile medicale primare, este competent si lui trebuie sa i se transfere cunostintele, tehnicile si metodele de actiune in acest domeniu.
Studiul de fata cauta sa te informeze de noua tehnica recomandata de Organizatia Mondiala a Sanatatii de identificare a celor care consuma alcool in mod daunator pentru sanatatea lor si, odata identificati, sa poata suferi "interventia" ta care are ca scop informarea, reducerea riscurilor, stapanirea problemelor si in final
reducerea consumului sau dobandirea abstinentei. Cu siguranta vei avea destule succese si curand nu vei mai fi mirat ca oamenii din comunitatea care o ingrijesti te vor cauta chiar pentru aceasta problematica.
Vrem sa fi convins de utilitatea si valoarea acestei metode si ne-ar bucura sa ai atata rabdare si motivatie de a o pune printre practicile tale profesionale curente. La fel, ne-ar bucura sa ne impartasesti din dificulatile sau problemele care le-ai avut ca si din succesele care s-au aratat.
Dr.MD. PhD. Radu Vrasti"

CALCULATI SINGURI GRADUL DE RISK IN PRIVINTA CONSUMULUI DE ALCOOL

TESTUL AUDIT
AUDIT este un chestionar simplu, dezvoltat de Organizatia Mondiala a
Sanatatii printr-un studiul multi-centru ce a cuprins 6 tarii (Norvegia, Australia,
Kenia, Bulgaria, Mexico si SUA), cu scopul de a furniza o procedura rapida de
identificare a persoanelor ce consuma alcool in mod daunator pentru sanatatea
lor.
Testul AUDIT a fost validat si etalonat pe populatia romaneasca de catre Dl.Dr. Radu Vrasti.

Incercuiti numarul corespunzator raspunsului subiectului
1. CAT DE DES BETI O BAUTURA CONTINAND ALCOOL?
(0) niciodata
(1) lunar sau mai rar
(2) 2 la 4 ori pe luna
(3) 2 la 3 ori pe saptamana
(4) 4 sau mai multe ori pe saptamana

2. CATE UNITATI DE ALCOOL (DRINKURI) CONSUMATI INTR-0 ZI
OBISNUITA, ATUNCI CAND BETI?
(0)1 sau 2
(1) 3 sau 4
(2) 5 sau 6
(3) 7 sau 9
(4) 10 sau mai mult

3. CAT DE DES BETI 6 SAU MAI MULTE UNITATI (DRINK) DE ALCOOL
INTR-0 SINGURA SITUATIE DE CONSUM?
(0)niciodata
(1) lunar sau mai rar
(2) lunar
(3) saptamanal zilnic
(4) zilnic sau aproape

4. CAT DE DES ATI CONSTATAT IN ULTIMUL AN CA NU PUTETI SA VA
OPRITI DIN BAUT ODATA CE ATI INCEPUT?
(0)niciodata
(1) lunar sau mai rar
(2) lunar
(3) saptamanal zilnic
(4) zilnic sau aproape

5. CAT DE DES IN ULTIMUL AN NU ATI REUSIT SA FACETI CEEA CE
ERA DE ASTEPTAT SA FACETI DIN CAUZA BAUTULUI?
(0)niciodata
(1) lunar sau mai rar
(2) lunar
(3) saptamanal zilnic
(4) zilnic sau aproape

6. CAT DE DES IN ULTIMUL AN ATI AVUT NEVOIT SA BETI PRIMA
BAUTURA DE DIMINEATA CA SA VA REVENITI DUPA O BAUTURA
ZDRAVANA?
(0)niciodata
(1) lunar sau mai rar
(2) lunar
(3) saptamanal zilnic
(4) zilnic sau aproape

7. CAT DE DES IN ULTIMUL AN ATI AVUT UN SENTIMENT DE
REMUSCARE SAU DE VINA DUPA CE ATI BAUT?
(0) niciodata
(1) lunar sau mai rar
(2) lunar
(3) saptamanal zilnic
(4) zilnic sau aproape

8. CAT DE DES IN ULTIMUL AN NU ATI PUTUT SA VA AMINTITI CE S-A
INTAMPLAT IN NOAPTEA TRECUTA DIN CAUZA CA ATI BAUT?
(0) niciodata
(1) lunar sau mai rar
(3) saptamanal zilnic
(4) zilnic sau aproape
9. DVS. SAU ALTCINEVA A FOST RANIT CA REZULTAT LA FAPTULUI
CA ATI FOST BAUT?
(0) nu
(4) da, in ultimul an
(2) da, dar nu in ultimul an
10. O RUDA, UN PRIETEN, UN DOCTOR SAU O ALTA PERSOANA DIN
DOMENIUL SANITAR A FOST INGRIJORATA DE BAUTUL DVS. SAU V-A
SFATUIT SA-L REDUCETI?
(0) nu
(4) da, in ultimul an
(2) da, dar nu in ultimul an
Inregistrati scorul total : /__/__/
Comparati cu scorul prag de 10 si calificati gradul de risc.
Dupa calcularea scorului total AUDIT, incercati sa va plasati, in functie
de scorul prag de 10, intr-o categorie de risc:
- peste scorul de 10 "risc inalt pentru consum daunator de alcool"
- sub scorul de 10 "risc scazut sau inexistent de consum daunator de
alcool".