Confesiunile unui toxicoman (VII) - Dan B. Tivu

B A L A C E A N A I I (“Cronica unui deces amanat.”)Iata-ma la 2 august 1997 la Balaceanca. Baietilor din grupul A.A. le spusesem mereu care imi este situatia. Situatia fara iesire (sau cu una singura) in care ma aflam. Asa ca, probabil, nu s-au mirat cand am inceput sa lipsesc de la intruniri. Le si spusesem: “poate ca voia Domnului a fost sa merg, cu cunostintele pe care le-am dobandit cu privire la alcoolismul cronic, in mijlocul oamenilor care ar putea avea nevoie de mine.”
Cum am ajuns la spital, este si asta o poveste. Am vorbit cu T. (poetul) si singur s-a oferit (ca prieten A.A. si Estuar) sa ma ajute la caratul bagajelor. Un geamantan, o geanta mare de voiaj cu 4 rotile (folosita si dupa vinderea garsonierei) si batrana masina de dactilografiat a familiei, Olivetti.
Era intr-o dumineca. M-am prezentat medicului de garda, dr. Fotescu, dar, stiind ca sosesc, m-a intampinat si dr. C.P. care ma gazduise prima oara. Acum tot ea ma va gazdui la sectia ei (I) desi fratele se adresase altcuiva.
T. m-a condus pana sus, la etajul III, salonul 5. Am vazut ca se saluta cu un pacient din salon, George. In timp ce-l conduceam la poarta T. m-a facut atent: G. fura. Mi-am zis ca o fi vreo bazaconie de a lui. Necazul cu cei care te-au mintit este ca nu mai stii cand spun adevarul. Cei doi statusera o vreme in acelasi salon. Se va dovedi ca T. avea dreptate.
De a doua zi m-am mutat cu masa de scris, Olivetti, plombagina si top de hartie pe balconul de la capatul culoarului. M-am apucat de dactilografiat o noua redactare (a treia).
Eram aprovizionat cu tigari si pliculete de nes de la chioscul din curte chiar de catre George. Bineanteles, ii faceam si lui parte – se poate spune ca il intretineam cu tigari si nes – dar, se vede treaba, nu-I ajungea ce-I dadeam. Abia dupa ce s-a externat am observat ca imi lipseau vreo 10 dintre cele mai indragite casete audio. Ramane valabila ciudatenia ca tocmai oamenii carora le faci bine te urasc pentru ca se stiu datori sau pentru ca nu le-ai dat destul sau fiindca tu ai si ei nu au. Pur si simplu pentru ca sunt bolnavi. Mai tarziu aveam sa aflu, si din alte experiente, ca alcoolul dizolva moralitatea.
Desi acum, cand scriu, cea de a doua “vacanta” la B. n-a luat inca sfarsit (ne aflam pe
15 noiembrie 1998) mai am de spus cate ceva despre aceasta perioada.
In primul rand, m-am convins aproape imediat ca – deocamdata, cel putin – psihoterapia de grup n-a prins inca si nu va prinde atata vreme cat psihiatrii romani se poarta de parca ai vrea sa le iei painea de la gura. Ar fi trebuit, macar, sa fie curiosi profesional daca psihoterapia de grup are vreo influenta asupra alcoolicilor. Caci prima carte pe care Cineva mi-a pus-o in maini dupa intrarea in A.A., Dictionarul Psihologic Larousse, este categoric de partea acestei terapii.
Redactarea a II-a, dactilografiata inca la Bucuresti, am dat-o: un exemplar doctoritei, un altul unei asistente medicale care-mi marturisise ca a participat la cateva intruniri A.A. si mi-a promis ca va mobiliza alcoolicii de pe sectie la o intrunire in sala de mese. Al treilea exemplar l-am dus la grupul AA iar ultimul mi l-am pastrat.
Asistenta Tanta, amabila si sufletista (pe atunci, pentru ca era proaspata in meserie – mai tarziu s-a schimbat, se va vedea cum) a convocat bolnavii. O singura data. Fiasco total. Dupa care asistenta a intrat in concediu de odihna si apoi in prenatal iar intentia mea a ramas litera moarta. Mult mai tarziu mi-am dat seama ca era prea devreme (pentru mine) ; eram prea putin documentat si, astfel, aveam prea putine
argumente.
Si la pavilionul VIII al spitalului Gh. Marinescu cat si la Balaceanca observasem alcoolici in diverse stadii de evolutie a bolii. Oamenii cu un anumit grad de instruire (cultura) erau cei mai rezistenti (doar psihic) ajungand mai greu in starea de “legume”. Intreband mai multi medici am aflat ca alcoolul, prin bautul repetat si necontrolat, iti distruge cortexul (parte a creierului) care controleaza logica, strategia, filosofia si, in egala masura, capacitatea de a controla celelalte sectoare ale creierului: mancat, baut, dormit, reproducere, emotiile – teama, dorinta, pofta… .
Asa ca, tragand linie de total, mi-am dat seama ca, si daca voi reusi sa adun cativa bolnavi la grupul pe care il doream, va trebui sa duc munca de lamurire cu fiecare bolnav in parte. Pentru ca majoritatea erau prea putin instruiti si, mai multi, nu se considerau bolnavi. Existau chiar si doua categorii de alcoolici. Orgoliosii, cei care se confeseaza dar o fac bravand si isi spun: “nu este cazul meu, eu am vointa – doar acest mic pahar” dar nu se mai opresc. Si ceilalti, trecuti de faza orgoliului, care nici macar nu-si mai pun problema primului – unicului – pahar, stiind de la inceput ca nu se vor opri. Au renuntat sa mai lupte, se sinucid cu buna stiinta. Din pacate, foarte multi motivati: au pierdut tot ce se putea pierde (serviciu, familie, mijloace de subzistenta, adapost).
Un bun terapeut (psiholog, psihiatru) trebuie sa realizeze mai intai o psihanaliza corecta (anamneza, pentru medicul internist sau amniocenteza pentru genetician, pediatru, ginecolog) pentru a evalua cu certitudine boala si stadiul ei. Psihanaliza, psihoestimarea este realizata, la urma-urmelor, de fiecare individ al societatii asupra celorlalti si a lui insusi. Daca poate fi sincer. Doar ca in mod “profan”, empiric si fara sa stie ca efectueaza psihanaliza. Insa specialistul, psiholog sau psihiatru, trebuie sa-si forteze pacientul, sa-l incurajeze pe cel slab si sa-l tempereze pe cel “puternic”, sa rasfete, sa ironizeze – totul in numele sanatatii; asta inseamna ca satisfactia sa-I izvorasca din caznele, suferintele si durerile altora.
Eu insumi, de cand ma aflu la B. a doua oara (mai ales in aceasta perioada dar si cu mai mult timp inainte, dupa ce am devenit abstinent, am fost in stare sa-mi controlez nostalgiile citind si recitind cartile cu personaje positive puternice in care eroii dau lupte mai crancene decat mine si ies invingatori). Literatura (si scrisul) ca drog (si arma). Am mai spus si o voi mai spune.
Si pentru ca n-am putut face psihoterapie de grup fara vreun sprijin de undeva am incercat psihoterapie individuala. Cu fiecare in parte, la nivelul lui de intelegere, cu fiecare pe limba lui. Eram in salon cu doi alcoolici activi. Unul dintre ei, de meserie tipograf, citise mai mult si trecuse prin mai multe. Ii era mai usor sa inteleaga
ce-i spun. La noi, in A.A., ceea ce face eu se numeste pasul 12: “dupa ce am trait o trezire spirituala – ca rezultat al celor 11 pasi – incerc sa transmit acest mesaj altor alcoolici si sa
pun in aplicare aceste principii in toate domeniile vietii noastre”.
Faptul ca bautura pe care am “cultivat-o” pana spre 50 de ani nu m-a adus pana la stadiul de existenta vegetariana (“leguma”), nu m-a pus definitiv pe butuci, se datoreaza si preocuparilor: chiar si in cele mai negre stari de alcoolic activ dezlegam rebus si citeam. Intr-un fel, il trisam pe J.B..
In cele ce urmeaza – un episod care ilustreaza ideea ca oamenii mai instruiti renunta la bautura la fel de greu sau usor ca si aceia neinstruiti. Nu conteaza cate clase ai, ce studii ci numai bunavointa.
Ma cheama intr-o zi doctorita ca sa-mi spuna ca va interna in salonul 5 (in care ma aflam) o ruda a dansei. Cadru universitar la Politehnica, profesor ce preda chimia. Are probleme cu bautura si doreste pensionarea.
C.S., un om de talie mijlocie, cu calvitie si barba, de varsta mea (chiar cu cateva luni mai in varsta), charismatic – mi-a inspirit simpatie de cum l-am vazut. Am “locuit” impreuna, in acelasi salon, cateva luni, pana si-a facut stagiul sa se prezinte la comisia de expertiza. Totodata i-a servit la a-l tine departe de bautura.
Acelasi om care, inainte de internare, ajunsese dependent in asemenea masura incat ascundea prin diverse cotloane ale casei 3-4 clondire cu tarie (in caz ca e gasit unul sa-I mai ramana) – acelasi om s-a dovedit pe parcursul unor luni de spital un tipicar desavarsit si incorigibil. La fiecare dintre cele trei mese zilnice isi asternea un servetel inflorat drept fata de masa, apoi lingura, furculita, cutit isi aveau locul conform bunelor maniere. La micul dejun isi prepara un numar de tartine diverse cu ce I se aducea de acasa (se vedea gurmandul) si, delicat ca o pisicuta, le degusta. Fara graba, ca pentru a-si prelungi placerea. Pana se ridica de la masa, spunandu-si: “ajunge, Costica, te
ingrasi !” Desi inaintea micului dejun facea un sfert de ora gimnastica si tot pentru ca ii placea sa fie rasfatat pusese sa I se aduca de acasa un scaun pliant tip camping (panza pe aluminiu) cam subred pentru a viziona programele TV mai comod. S-a prabusit cu scaunul spre hazul intregii sali.
Si dimineata, dar mai putin, insa cel mai adesea o parte din noapte (avea nevoie de liniste) se apuca de lucru (lucrari stiintifice pe profil), isi aseza dosarele, hartia de scris, masina de dactilografiat, dictionarele (englez-roman, roman-englez, ruso-roman, romano-rus). Tipicarul putea fi observat si in asezarea hartiilor, modul de lucru. I-am si spus-o. A fi tipicar inseamna a fi (excesiv de) ordonat. A fi alcoolic inseamna dezordine, dezorganizare transmise intregii gandiri, mediului inconjurator. Cum se impaca un om atat de tipicar care face totul cu masura, ordonat, cerebral, cu dependenta provocatoare de stari de dezechilibru ? Raspunsul nu l-am aflat nici pana astazi. Nu-l stia si nu-l stie nici el. Iata, se face anul de cand ne-am despartit si nu l-am vazut revenind in spital. Sa-si fi rezolvat problema ? Voi vedea in scurt timp.
La sosirea vreunui nou pacient imi dadeam curand seama daca sufera de boala careia incepusem sa-I cunosc mecanismul. Noi ne recunoastem intre noi cu usurinta. Aduceam vorba despre carti (ma vedea citind), despre cea mai recenta carte pe care a citit-o, daca simtea nevoia sa citeasca si ce anume. Daca raspunsul era multumitor modul meu de abordare era sensibil diferit decat daca raspunsul ar fi fost in doi peri. Incepeam sa-I dau cate o carte din “biblioteca de geamantan” (vreo 60 de volume scapate de mine din sacii cu carti depozitate in pivnita fratelui). La inceput ii dadeam lucrari mai usor de digerat pe care apoi le discutam. Daca vedeam ca este capabil sa inteleaga continuam cu lucrari mai grele. Adesea declansam discutii pe tema alcoolului si, marturisindu-ma, ii provocam sa marturiseasca. Desi majoritatea o faceau bravand, viata este dura si trebuie sa fii tare ca s-o schimbi dar, mai intai, sa poti vorbi despre asta. Nu puteam sta asa, doar privindu-I nepasator. Trebuia sa fac ceva, altfel imaginea despre propriul “eu” s-ar fi ofilit, neandoielnic.
Procesul de degradare, dezintegrare psihica, morala, insa, poate avea loc pe toate treptele societatii, in toate paturile sociale. Drept sprijin al acestei afirmatii voi veni cu cateva citate din “Omul recent” al lui H.R.Patapievici. Si in restul paginilor voi veni cu citate drept sprijin propriilor idei – multumindu-ma sa trec in paranteza, la sfarsitul citatului, sursa.
“Aproape nimeni nu mai crede in mod serios ca morala ar fi universala ori ca morala ar fi o datorie. Facultativa si dupa plac morala nu mai este, pentru hipermaterialitatea noastra triumfatoare, decat forma particulara sub care s-a instalat sa ajunga pana la noi, azi, traditiile etico-religioase specifice locului unde ne-am nascut intamplator. Tinand de cultura si parand a fi decat doar o datina, morala nu poate fi decat doar locala (dupa geografie si timp), lipsita de generalitate (dupa continut) si imposibil de unniversalizat (dupa prescriptii). Morala nu mai este astazi decat un anumit conformism lejer de deprinderi liber consimtite (asumate) ale grupului social de identificare. Decenta e de ochii lumii, morala numai de a scapa de gura ei. Omul de azi, in ce priveste morala, este cu totul sub vremi. In totalitarism, permisiunea de a ucide si incurajarea de a denunta, pot fi impuse ca fiind morale si legitime. Riscurile pierderii autonomiei moralei sunt de a nu mai putea avea , cu timpul, nici un fel de morala.
Decalogul oricarei morale formeaza un sistem si nu pot fi eliminate anumite precepte care nu ne plac (sa nu comiti adulter, sa nu doresti femeia aproapelui tau) si pastrate altele pentru ca inca ne convin (sa nu ucizi). Ne putem intreba, pe buna dreptate, cand anume, renuntand la un precept sau altul, devenim cu adevarat imorali. Astazi nu mai exista nici un fel de sensibilitate morala fata de chestiunea adulterului ori a desfraului. In schimb, pastram inca o anumita sensibilitate fata de furt. Cu anumite precautii mai putem fi totusi morali acceptand furtul. De ce atunci am mai fi imorali cand ucidem ? Cum ar mai putea fi delatiunea un act imoral cand marturia stramba si minciuna sunt azi practicate de aproape toata lumea fara nici un fel de sanctiune sau reprobare publica ?
Prin cedarile partiale la care am consimtit simtul nostru moral a fost deja alienat in mod ireversibil. Anumite circuite din mecanismul nostru de functionare morala sunt deja arse. Suntem oricand pasibili de o noua deteriorare a lor, fara a mai avea insa posibilitatea de a reactiona la arderea circuitelor inca aflate in functiune. Nu ne mai dam seama ca facem rau – aceasta este forma sub care se manifesta procesele raului. Cu timpul, sistemul moralei va trebui sa se destrame asa cum se desira dupa orice fir rupt in tesatura unei haine crosetate.
Miscarea dupa care se va ajunge dupa un numar finit de pasi de la incurajarea furtului la acceptarea crimei a devenit deja un proces deja necesar.”(H.R.P – O.R.)
Oamenii “normali” – nu pensionatii Balacencei – sunjt, majoritatea, mai mult sau mai putin “dereglati” psihic si moral. Prin consecinta, si fizic. Pe strada sau aiurea, figure chinuite, muncite de griji, macinate de boli – pe scurt, chipuri transfigurate asemenea celor ale lui Goya (parafrazez, “Somnul ratiunii naste monstri”). Deaceea, nu pot fi de acord cu citatul urmator:
“Cand se lupta cu mizeriile materiale ale vietii pentru a le supravietui ori pentru a le invinge, orice om este transfigurat de prezenta unei lumini spirituale. In lupta cu ceea ce vrea el sa depaseasca din conditia sa, omul, oricare om, poseda o lumina marcat spirituala. De indata ce traieste confortul, adaptarea satisfacuta si instalarea in comoditatea propriei vieti, limitat de procurarea satisfactiilor sale materiale, omul, oricare om, isi pierde lumina spirituala. Rapus de nevoi, omul emana spiritualitate. Satisfacut de confort si binefaceri, omul se reduce pe nesimtite la animalitate. Nu este animalitatea salbatica si agresiva cu care ne-a obisnuit literatura detracatilor, obsedatilor, degeneratilor, bolnavilor si anormalilor. Nu. Este animalitatea calma, politicoasa, agreabila, binecrescuta – profunda in ireversibilitate, superficiala in psihologia si nevoile sale – animalitate domestica si generoasa pe care inca literatii nu au descries-o. (Calmul si docilitatea boului din grajd caruia stapanul i-a aruncat sub bot un brat de fan. Noul dusman al umanitatii nu mai este, ca in trecut, bestialitatea barbatului ci docilitatea blanda si tampa a animalelor domestice care reprezinta adevaratul tip omenesc (inuman, fireste) pe care il produce si reproduce civilizatia noastra exclusiv comoditara si arogant
materialista” (H.R.P. – O.R.)
Dar marii bolnavi nici nu se afla pe strada, printre pietoni. Sunt la volanul unor masini puternice – stapanii unor palate luxoase. Orice activitate care depaseste niste limite naste dependenta. Pe hotul de buzunare din tramvai, dupa cateva succese repurtate, n-ai cum sa-l mai intorci de la drumul spre inchisoare. I-a placut si va continua. Excrocii de talie nationala si internationala, de indata ce au simtit gustul mierii furate, sunt de nerecuperat. Totul la scara planetara.
Cu cat o natiune este mai saraca cu atat creste proportia dezintegratilor (bolnavilor, marginalizatilor), incepand cu tineretul si de sus in jos. De la demnitar la maturatorul de pe strada. De unde atata film prost (comercial), promiscuitate, sex, violenta, brutalitate, marlanie, toate viciile si mizeriile umane date pe marile si micile ecrane. Mai nou, INTERNET. Daca asta place, asta avem. Asta meritam.
Dar asta ne va costa pieirea mai intai a civilizatiei (incheierea ciclului nastere-moarte) apoi exterminarea fizica. Intr-un viitor nu prea indepartat (viitor sumbru, mai sumbru decat prezentul) vom culege ce am semanat. De pe acum culegem. (H.R.P. – O.R.)
Marturisirea este numai primul pas. Este un lucru foarte sanatos sa dai, astfel, totul pe fata. Preotul ca si medicul, ca si noi, alcoolicii anonimi abstinenti, suntem oameni greu de socat. Sau asa ar trebui. Treaba lor ar fi sa asculte povesti despre realitatea iadului pentru ca pacatosii nu pot accede iertarea pana nu sunt capabili sa se ierte ei insisi, un obiectiv care cere o ureche plina de intelegere si o voce calma – a
dragostei si a ratiunii.
Nu conteaza cat de grave pot fi greselile unora, intotdeauna va exista un bun venit pentru cei care au curajul sa se intoarca. Dumnezeu ne-a facut imperfecti. Trebuie sa accepti asta si sa incerci tot timpul sa te depasesti. Nu reusim intotdeauna, nu reusim toti – dar unii am reusit. Cu putin efort putem sa ramanem acolo pentru totdeauna. Si, mai ales, sa-I ajutam pe cei ce doresc schimbarea.
“Toti venim pe lume ignari. Nestiutori. Insa doar cei ce se straduiesc mult in vederea autodepasirii personale reusesc, uneori, sa se nasca din nou ca oameni binecrescuti. Nu ca oameni de cultura…ci ca naturi cultivate”(H.R.P. – O.R.)
Pentru alcoolici, la inceputurile abstinentei, timp de mai multe luni, principala componenta a vietii lor noi va fi vinovatia, culpabilitatea, in mare parte meritate. In parte, nu. Eram foarte norocos – in primul rand eram in viata. Redescoperind increderea in sine si autorespectul. In doi sau trei ani as putea fi capabil sa-mi continui viata pe un curs normal. Am infirmat regulile tragediei formulate de Aristotel. Ca eroul trebuie sa aibe un defect fatal si sa-si implineasca singur soarta.
Pana la a intra in A.A. nu stiam ca alcoolul poate provoca o boala. Cand nu stii nimic nu-ti pui prea multe intrebari. Dar cand ai gasit un inceput de explicatie (capatul unui fir) atunci vrei sa stii, sa intelegi totul sau, macar, cat mai mult. Alcoolismul incepuse sa devina un mister la indemana neuronilor mei. Fara a consulta vreun medic, din cele citite (vezi ziarul LIBERTATEA – “celulele dependente din creier”) am constatat ca nu numai celulele creierului devin dependente de o anumita substanta (mai tarziu am aflat ca si de o anume activitate) ci celulele intregului corp. Exista, fara nici cea mai mica umbra de indoiala, o “memorie celulara”
Dezalcoolizarea se practica de catre medic. Este meseria lui. Dar dupa aceea ? Acelasi mediu, aceleasi obiceiuri, acelasi moral, aceeasi moralitate. Si la prima internare, si la a doua am auzit multe marturisiri ale bolnavilor catre bolnavi dar fara nici o umbra de cainta, majoritatea. Nu umilinta, ci bravada. Si chiar marturisiri incomplete. Se spunea numai ce era favorabil ignorandu-se unele episoade. Vina altora, nu a lor. Nici unul n-a pomenit in mod deschis despre casnicii distruse din vina lor, gelozie fata de partener, egoismul feroce propriu, complexul de inferioritate pe care si l-a creat. Majoritatea elementelor nespuse le-am descifrat doar “printre randuri”.
Alcoolul afecteaza psihicul si fizicul – implicit activitatile si atitudinile noastre fata de oricine si orice, chiar fata de “eul” propriu. Alcoolicul este, in acelasi timp, o victima, antisocial, dusmanul tuturor, inclusiv al lui insusi.
Odata inceputa marginalizarea in familie si societate, serviciu (daca-l mai are), prieteni (daca-I mai are) – nu este suficienta o luna sau un an de abstinenta. Care, si ele, trec foarte greu. Trebuie sa demonstrezi – in timp, si nu scurt - ca nu mai esti cel pe care il cunosteau. De multe ori se intampla ca nici dupa o viata de abstinenta rauvoitorii (chiar si din familie) sa nu doreasca sa te absolve de vina, sa-si stearga din memorie trecutul. Si trebuie sa fii suficient de tare sa treci peste asta. Pentru ca oamenii, si cei mai binevoitori, au suspiciunile si rautatile lor.
Pe masura ce necazurile cresc (si cresc, nu gluma) si se inmultesc te simti tot mai parasit. Si, odata cu asta, necesitatea de a uita (nu rezolva) cu ajutorul lui J.B.. La un moment dat organismul incepe sa cedeze si nu mai poti iesi din cercul vicios.
De cate ori nu m-am chinuit singur acasa cu cate un delirium tremens, de cate ori n-am pus geana pe geana nopti in sir fara sa reusesc sa adorm, fara nici un medicament langa mine, de frica delirului, a halucinatiilor care se declansau de cum ajungeam la hotarul dintre veghe si somn ? De cate ori am baut pana am ajuns sa vomez ? Corpul fizic nu mai accepta dar psihicul cerea.
Alcoolul nu este singura substanta toxica ce creeaza dependenta.
Nicotina, cofeina din cafea – tot atatea dependente. Insa numai o parte dintre ele sunt antisociale. Deranjeaza, ranesc pe cei din jur. Alcoolicul are impresia nesabuita ca, odata casatorit, odata ce are copii, acestia au datoria sa-l scoata din mizerie de cate ori este nevoie fara limite in timp, pentru totdeauna. Uneori (rar) asa se intampla. Acea familie este condamnata sa poarte in carca un handicapat. Dar in majoritatea cazurilor, mai devreme sau mai tarziu, partenerul de viata, copii, se vor satura sa duca in spate un bolnav ce nu se vrea salvat. Majoritatea divorturilor au loc pentru cauze mult mai putin importante
Printre cei internati cand ajunsesem acolo, la etajul 3, se afla un batran senile, “uitat” de rude. Spre sfarsitul verii (inceputul lui august) l-am vazut pentru prima oara. Avea patul langa al meu. Asa senil cum il credeam mi-a povestit ca fusese locotenent major la filaj – militie. Si ca, in urma cu un an, in august 1996, cu acordul lui, fusese internat pentru 20 de zile sa faca niste analize. De atunci, sotia il viziteaza o data pe luna (cand aduce “darul” catre doctor) si ii mai aduce si lui cateva alimente. In rest, sotia ii papa pensia (maricica) cu un concubin mai tanar decat ea cu 20 de ani. Batranul nu mai are speranta ca va mai iesi vreodata viu din spital. De comun accord, impreuna cu un alt pacient (profitand si de masina de dactilografiat a mea) trimitem adrese ministerului de interne si ministerului sanatatii. Nici un raspuns. In schimb, mi-am ridicat in cap doctorita – sefa de sectie. Norocul a facut ca fratele locotenentului sa-si dea in judecata cumnata, sa castige procesul si sa-si elibereze fratele din spital.
Cazul altui batran. Zilnic cobora in fata blocului si ducea resturi de la mesele bolnavilor (cand si cand se mai dadea cate o bucatica de pasare) unei catele care tocmai alapta vreo cinci pui foarte dragalasi. Intr-o seara, pana am adormit, am auzit cateaua urland a jale. A urlat toata noaptea. Era felul ei de a plange moartea, peste noapte, a pacientului milostiv cu necuvantatoarele. “Plecase” in liniste, in somnul de veci. Fara sa deranjeze pe nimeni, in urma unui atac de cord (coronarian). L-au inmormantat in cimitirul de alaturi, fara rude sau prieteni, doar cateaua in urma catorva pacienti.
Privind la bolnavii de la sectia noastra puteai distinge mai multe categorii: apaticii (amorfii – autistic) – cei parasiti, de care nu se mai interesa nimeni si isi pierdusera interesul pentru viata odata cu orice speranta; cei “vioi” – care primeau vizite in mod regulat si aveau tot ce le trebuia inclusiv certitudinea ca, in curand, vor fi langa familie. Si inconstientii, (“legumele”) irecuperabilii. Unii dintre acestia din urma erau transferati, pe vecie, la azilul psihiatric de alaturi.
In cazul nostru, al alcoolicilor, trebuie neaparat sa renuntam la orgoliu. Sa ne consideram, in mod real, bolnavi. Atata vreme cat inca mai consideram “caderile” ca pe niste simple accidente vom avea caderi din ce in ce mai spectaculoase. Cea care jigneste este iluzia de care suntem jefuiti.
Entuziasmul, ardoarea tineretii, zelul nu sunt suficiente. Mai degraba constituie un handicap. Nu este un razboi cu sunete de goarna, zgomot de masini si magnifica sfidare in valtoarea bataliei. E un razboi al rabdarii, al tariei, al rezistentei, al indemanarii si toate astea nu sunt atribute ale tineretii. Dar pot deveni si ale tineretii, prin educatie.
Cam in a 10 –a luna de cand eram la B. a avut loc un eveniment. O comisie de la Bucuresti: directorul spitalului Gh. Marinescu, altcineva de la Directia Sanitara si directorul spitalului Balaceanca incercau sa stabileasca un loc (un pavilion) in care sa poata primi si adaposti o sectie de narcomani post-cura.Una dintre cladirile folosite drept depozit de alimente, cladire cu etaj, era pretabila ca pavilion separat, usor de pazit, fiind izolata de restul pavilioanelor si printr-un gard din plasa de sarma inalt de trei metri. Cand a fost dat in folosinta nu avea acces decat personalul medical strict implicat iar bolnavii gazduiti acolo nu ieseau decat pentru doua-trei ceasuri sa stea pe banci sau sa joace fotbal la aer curat. Sub stricta supraveghere. Chiar si cu caini dresati de la o firma de paza. Caci la “Gh. Marinescu” de unde plecasera tocmai cei pusi sa-I supravegheze devenisera corupti de catre dileri sa procure drog. Erau urmariti pana acasa si amenintate familiile. Dar acum, cu paznici de meserie a caror adresa nu o stia decat seful lor, adusi la servici cu masina firmei, dilerii nu le mai puteau lua urma sa le ameninte familia. Plus ca lucrau in ture, niciodata aceeasi.
Am putut, totusi, sta de vorba cu cativa dintre pacienti, prin ochiurile de sarma.
In primul rand, de cum ii vedeai, ii tradau ochii. Pustiiti, ca si sufletul. Probabil de la somnifere. Barbituricele cele mai puternice. Care li se dadeau de cum veneau, ca sa scape de halucinatiile si durerile de cap atroce si permanente. Daca eu, intarcat de la alcool, avusesem stari insuportabile, imi inchipuiam ce trebuie sa fi simtit ei. Cu cat drogul este mai puternic, cu atat starile din sevraj sunt mai devastatoare. Daca bolnavul este obligat sa renunte la drog trebuie neaparat sedat. In saloanele in care fusesem eu insumi internat pentru dezintoxicare in urma cu ani, avusesem privelisti de neuitat. Legati de paturile metalice cu cearsafuri (mainile si picioarele) ca sa nu poata provoca rau altora si lor insile, se zbateau si, daca nu erau atenti bolnavii valizi din jurul lor, reuseau sa se dezlege. Starile convulsionale le-am vazut nu o singura data, precum si delirurile, ziua in amiaza mare, sau vorbind de unul singur, aiurand, dand ochii peste cap. Deci, cu atat mai mult, in cazul drogurilor mai puternice decat alcoolul. Cand, timp de 7-10 zile trebuia tinuti sub sedative iar la sfarsitul acestei perioade pareau inca adormiti.
Unii, cei constienti de boala, judecau lucrurile la rece. Lumea este plina de nedreptati pe cand dreptatea este o floare rara. El, pacientul, nu-si imaginase ca judecata putea fi acolo, in apropiere, si, pur si simplu, semnele care I se aratasera nu fusesera suficiente pentru a le considera avertismente. Asa ca riscase si pierduse.
La Ioana, ultimele urme ale sedativelor disparusera aproape complet. Dozele nu vor mai fi repetate. Dar semnul cel mai incurajator era reaparitia poftei de mancare. Reactiona la lumea din jur – eveniment mult mai important decat si-ar fi putut imagina un observator neglijent. Pasi mici, nu e nevoie de pasi mari, trebuie doar sa se indrepte in directia potrivita. Imi povestea despre esecurile ei. Ii replicam: “- Tu crezi ca eu n-am calcat gresit ? Exista vreun om pe pamant sa nu fi calcat gresit ? Altfel ar mai avea Dumnezeu ceva de iertat ? Crezi ca nu mi-a fost niciodata rusine ? Sentimentul culpabilitatii il avem fiecare. Altfel, pentru ce ne-ar sacai constiinta, pentru ce am avea mustrari de constiinta ? Crezi ca nu mi-a fost frica niciodata ? Nu esti singura. Ai idée cat de curajos trebuie sa fii impartasindu-ti povestea ? Cunosti parabola. Mergi inainte si nu mai pacatui.”
Unii aveau gesturi necontrolate sau isi scuturau capetele “ca sa scape de ameteala”. Cascau si se intindeau. Actiuni pe care psihologii le-ar fi numit “manifestari nonverbale tipice ale nelinistii”.
Mesajele mele de credinta erau cele ale indurarii si ale dragostei. Zambeam si glumeam cu usurinta si, desi sugestiile mele erau in mod necesar o treaba serioasa, pentru ca salvarea este cel mai serios dintre telurile umane, era sarcina mea sa accentuez adevarata natura a lui Dumnezeu: dragoste, indurare, caritate, izbavire. In continuare imi dedicam viata pentru a ajuta oamenii sa-si revina dupa un acces de uitare, sa se imbratiseze in ciuda respingerii. Si, mai presus de toate, sa-mi indeplinesc propria dorinta din motoul primei pagini din manuscris.
Dar cam tot in aceeasi perioada, la 10 luni de la a doua internare, am simtit pericolul. Pentru mine insumi. Nu-mi puteam impartasi nimanui gandurile si nici introspectia nu mai avea vreo influenta asupra inteligentei. Imi era chiar teama sa ma mai rog pentru eliberare si o parte din mine stia ca refuzul de a ma ruga era acceptarea prin omisiune a unui fapt: daca m-as fi rugat si eliberarea ar fi intarziat sa se produca mi-as fi pierdut credinta si, odata cu ea, sufletul.
Ma gandeam iarasi la rude si prieteni disparuti. Pentru ce, oare, ne gandim mai des la ei numai la vremi de restriste ? Imi creasem pentru fiecare, le gaseam lipsa in suflet, in locurile pe care le ocupasera altadata. Incercam sa alung din minte toate pericolele posibile. Prea multa imaginatie strica, amplifica problemele si face din tantar armasar.
Pentru a nu lasa “Balaceanca II” atat de saraca voi mai relata ceva demn de retinut.
Un “pusti” de vreo 30 de ani, zic “pusti” pentru ca ramasese, din cauza parintilor care-I facusera toate chefurile rasfatandu-l, ramasese imatur, la varsta ingrata a unui minor – adus de mama pentru alcoolism, era casatorit, era “brunetel”, avea si un copil (fetita) de 16 ani. Sotia, turcoaica sau tataroaica, lucreaza tot timpul anului pe litoral, unde isi are si parintii. Fane a fost adus “pe sus” de mama. Familie “privatizata”, cu o dugheana prin Bucurestii Noi. Foarte sarac cu duhul. Cateodata ma intreb daca n-o avea si alta boala psihica. Pentru ca, oricum, oligofren este. Insa era potolit de felul lui. Din prima zi de internare se lasa “agatat” de Cristi, “imbatranit in rele” – de aceeasi varsta, din acelasi cartier, si el casatorit. De cate ori se imbata isi snopeste in batai sotia. Care nu mai vrea sa stie de el. Si, cum prietenul la nevoie se cunoaste, tot ce I se aduce de acasa lui Fane, imparte cu Cristi. Tigari, mancare, racoritoare… . Toti cei ce eram in salonul 5 (inclusive prof. univ. C.S. care avea sa-mi ramana prieten) il au pe Cristi ca sarea-n ochi. Pana-n ziua in care mama lui Fane afla de la infirmiere despre prietenia dintre cei doi. Si, drept pedeapsa, nu mai vine sa-si viziteze odrasla (si sa-I aduca) timp de o saptamana. Imbufnat, refuza mancarea spitalului timp de 24 de ore. Foamea fiind cel mai bun bucatar, tafna ii trece repede. Curand aveam sa scapam de Cristi. Era intr-o marti. Zi de schimbare a lenjeriei de pat si pijamalelor. Dispare una dintre paturi si Cristi este mutat la salonul 12 (de pedeapsa) in alt pavilion. El stie cum (si noi) face rost de o sticla de tarie, este prins si externat.
Fane isi gaseste alt protector. Pe Mihai. Si el casatorit, nici sotia lui nu-l mai accepta.
Marius Tanasescu, in acelasi salon cu mine, pat langa pat. Adus de catre mama care I se plange doctoritei (si mie, in particular) ca, atunci cand se imbata, o bate ca sa-I dea bani de bautura. Tatal, astmatic, sta mai mult prin sanatorii – poate si pentru ca stie ce-l asteapta acasa. Marius este externat. Ii moare tatal – prilej s-o faca iarasi lata si iata-l din nou vecin de salon chiar in patul de unde plecase. Zgariat pe fata, julit, lovit. Nu trece o saptamana si, pentru ca mama si fiu imi cunosc situatia, ma invita sa locuiesc cu ei cu conditia contributiei la “cosul zilnic” si, pentru mama, garantie ca fiul se va potoli. Le dau replica motivand ca acest lucru ar fi posibil numai gasind pentru Marius si pentru mine cate un loc de munca alaturat pentru a fi cu el 24 de ore din 24 pentru a-l supraveghea. Mi se fac promisiuni dar pana una-alta batranei ii este frica
sa-l ia acasa dar nu mai are bani sa-I dea doctoritei pentru a-I prelungi fiului spitalizarea. Ca sa o ajut, scot din buzunar 4 bancnote de 50.000 si o “imprumut”. Pe langa cei 60.000 lei dati lui Marius pentru ca nu-I ajungea ce-I aducea mama.
Mai facusem ceva pentru el. L-am pus sa-mi dicteze redactarea anterioara a manuscrisului in timp ce dactilografiam noua redactare imbunatatita. Ca “salariu” avea asigurate tigarile si nesul. Iata-ma transformat in banca de credit a familiei T.. In legatura cu dictarea, dorisem sa ma asigur ca ii intra bine in cap experientele mele dar si sa-l ocup pentru a-I trece timpul mai usor.
Dupa ce, totusi, a fost externat, timp de o luna n-am mai stiut nimic despre mama si fiu. Dar, la prima invoire pe care am avut-o, i-am vizitat acasa. Si l-am luat cu mine la o intrunire A.A.. Apoi am innoptat la ei. S-a mai intamplat de doua ori (o data pe luna cand mergeam sa iau pensia din cont si la cate o intrunire). Despre datoria lor nu s-a pomenit nimic. Dar la un moment dat am gasit la ei o femeie care mi-a fost prezentata drept prietena lui Marius. Cu vreo 10 ani mai in varsta, ii ajuta cu pensia (handicapata psihic) si cu salariul. Lucra “la negru” si avea o garsoniera proprietate prin cartierul Militari pe care o inchiria. Nu puteam concura nici ca venituri, nici ca sex. Am parasit ringul si, de atunci, nu i-am mai vazut. Nu am mai vazut nici A.A. neavand unde innopta.
In ce ma priveste, depasisem suferinta si teama care sunt boli ale staulului, ale turmei. Acum descopeream adevarul: viata asa cum era dar si cum ar fi trebuit sa fie…si haul cascat intre ele. Totusi, exista in fiecare dintre noi o lumina, o flacara. Sa n-o lasam sa se stinga ! Mai mult, s-o transmitem si altora ! Ca in noaptea de Inviere ! Lumina din Lumina.
Niciodata sa nu uitam ca actiunile inseamna consecinte si inertia la fel.
Cam prin luna octombrie 1998, cu ocazia unei iesiri pentru a-mi lua pensia, trec si pe la mama, ca de obicei. Aflu ca varul Gichi ajunsese director general si Presedinte al Consiliului de Administratie al unei societati comerciale pe actiuni, privatizata prin MEBO, cu profil materiale de constructii – a decis sa-I dea fratelui meu 1.000 dolari sa-mi inchirieze pe un an o garsoniera mobilata (avea nevoie de frate ca medic) si tot el imi va asigura loc de munca dar nu poate prin contract de colaborare. Numai cu carte de munca. Daca am curaj, daca sunt stapan pe mine, trebuie sa renunt la pensie ca sa am norma intreaga sau doar la gradul de invaliditate pentru jumatate de norma. In noiembrie mama imi spune ca fratele imi cauta garsoniera dar inca n-a gasit una potrivita.
Vine stirea. 4 decembrie 1998 va fi ultima zi de spitalizare.
“Romanu-i ‘ot” – dar mi-este var.
Inca de dimineata, de pe balconul etajului III, supraveghez parcarea spitalului. Urmaresc aparitia unei Dacii grena. Pe la 11,00 sunt chemat de asistenta sefa. Imi spune ca mi-a venit fratele si ca sunt asteptat in sala de protocol. Il gasesc stand de vorba cu directorul spitalului (dr. psihiatru T.N. – fost coleg de facultate).Imi spune sa-mi iau lucrurile si sa le duc la masina. Un Cielo grena. Plecam. Pe drum, pe soseaua Pantelimon, opreste la un supermarket si-mi cumpara alimente de vreo 200.000. Ajungem in cartierul Berceni. La etajul I al unui bloc P+4. Camera propriu-zisa, cu doua canapele extensibile, dulapuri gen camera de tineret pe stanga si pe dreapta. Televizor alb-negru functionabil. Pe holisorul de la intrare care face legatura cu baia si bucataria se afla frigiderul. In bucatarie, aragaz cu 4 ochiuri si cuptor, dulapuri cu vesela. Imi lasa si numarul de telefon la care il pot gasi pe propietar. La o concubina, dupa cum aveam sa aflu. Isi opreste si fratele o cheie de la garsoniera, o alta este la propietar.
Strada pe care ma aflu (Anton Bacalbasa) da dintr-o strada principala – Tecuceni – care face legatura intre soselele Oltenitei si Berceni. La unul din capete se afla spitalul Obreja (cu grupul A.A.).
Intr-o dupa-amiaza apare Stanciu Marin, propietarul. Aproape rotund. Tupeist, obtuz. Ilustreaza mai vechea mea teorie a celor trei “o” strans legati intre ei. Pensionar, electrician, etaleaza cu nonsalanta o bricheta cu gaz aurie si un pachet de tigari Davidoff. In strada il asteapta o Dacia Nova alba 1 B – VUO. Propietarul imi atrage atentia sa nu cumva sa schimb yala de la intrare.Curand aveam sa aflu motivul. Tot el imi sugereaza sa ma recomand drept cumnatul lui. Ca sa aflu, nu mult dupa asta, ca este in divort si proces de partaj si ca ar fi trebuit sa intocmeasca cu mine un contract de inchiriere prin care sa fie impozitat de fisc. Nu aveam decat contractul agentiei imobiliare cu fratele meu.
Varul Gichi ma cheama cu cartea de munca si, astfel, ajung primitor-distribuitor cu una dintre cele mai mici salarizari, fara studii, dupa ce renuntasem la pensie in intregime. Dar cu munca de birou la investitii. Am fost pus sa calculez consumurile de materiale si valoarea manoperei din situatiile de plata intocmite de firma privata de constructii Babos Mircea pentru reparatiile si renovarile unor depozite si construirea altora noi. A reiesit ca, la nivelul unui an, de cand fusese infiintat Investitiile, numai la manopera se cheltuise cu 100 milioane in plus, nejustificabile.La materiale, comparativ cu cataloagele (in speranta desarta ca nu ma voi descurca in ele), bonurile de consum materiale din gestiunile intreprinderii aratau (indubitabil) alt consum nejustificat de peste un milliard.
Doresc acum sa citez un text adus de Peter la grupul A.A. (P. fiind nou venit) probabil de la vreunul din grupurile strainatatii pe unde colinda.

Confesiunile unui toxicoman (VI) - Dan B. Tivu

L I B E R T A T E
Paul I., coleg si prieten al fratelui meu in liceu, vine din Germania in tara. Plecase cu vreo 20 de ani in urma impreuna cu Irina (sotie dar si ea absolventa al aceluiasi “Spiru Haret”) si dorea sa-si ia cu el mama ramasa vaduva de curand. Paul avea o situatie buna la o firma din Germania si vroia sa pastreze locuinta in care copilarise ca s-o cumpere ca sucursala a firmei daca si cand s-ar fi pus in vanzare de catre statul (deocamdata) propietar. Fratele meu urma sa devina procuratorul batranei (i-a lasat buletinul de identitate, dansa plecand cu pasaportul), sa ridice pensia si s-o depuna in cont personal, achitarea chiriei, gazului, energiei electrice, abonamentului telefonic.
Acum maica-mea a venit cu ideea sa locuiesc eu in spatiul ce ocupase batrana, sa ma ocup de intretinerea locuintei si de diversele plati pentru ca sa fie contul curent al batranei cat mai liber de popriri.
Apartamentul 1, etajul I. Intr-o casa veche cu etaj si parter. Chiar in spatele Teatrului National, langa benzinaria pe locul careia fusese intreprinderea la care lucrasem 15 ani neantrerupti. Asa ca, daca-mi aprindeam tigara cand ieseam din casa nu apucam s-o termin pana sunam la usa alor mei. Noua mea locuinta era compusa dintr-o sufragerie de cca 25 mp, dormitor de aceeasi marime cu o camaruta adiacenta de vreo 6 mp ce dadea din sufragerie si care fusese, probabil, camera lui Paul. Aceasta din urma nu continea decat o somiera pentru o persoana, un dulap cu doua usi si o masa. Pe jos, gresie bleu deschis. Toate camerele sunt mult mai inalte decat camerele de bloc standard. Cu ferestre inalte si jaluzele dublate cu perdele din creton inflorat. Sufrageria, de jur-imprejur, este lambrisata cu furnir in desene romboidale – pana la 1 m. de la parchet. Nuanta maron in degrade. Covoare peste tot in afara de camaruta. Pat de mijloc in dormitor, strajuit de noptiere si aplice cu cate doua becuri – lumanare. Sifonier cu doua usi si oglinzi in interior, un alt sifonier cu trei usi si mai multe compartimente pentru camasi, lenjerie de corp si de pat. O toaleta cu oglinda, dulapior si sertare. In sufragerie, pat dublu-studio cu o mica biblioteca pe toata lungimea, lada pentru asternut. Bufet mare cu trei compartimente, bufet mic cu doua compartimente
(in care am gasit vreo treizeci de borcane cu gem si dulceata), fiecare bufet acoperit cu geam-cristal si, aproape de fereastra, masuta cu televizor alb-negru. Lateral, o vitrina cu rafturi pline de bibelouri. In bucatarie se afla doua aragazuri (cu gaze, la fel ca sobele din teracota din fiecare camera); unul mai vechi (fusese pentru lemne) iar celalalt cu patru ochiuri si cuptor (ca acela care il dadusem pentru bautura). Dulapuri de bucatarie ce contineau tot ce trebuie unei gospodine adevarate. Si aici este o masa dar nu se compara cu aceea din sufragerie (de 12 persoane, acoperita tot cu cristal) pe care aveam sa lucrez la batrana masina de scris Olivetti. Urma, pe hol, o camara cu rafturi adanci.

V-am descris toate acestea fiindca si acum, la 17 ani trecuti de atunci, sunt la fel de impresionat ca si atunci de sansa oferita dezmostenitului, fara nimic al lui inafara catorva carti si a carpelor ce imbracam, de a avea, dintrodata, o gospodarie perfect utilata de catre altii. Alt motiv pentru aceasta detaliere este pentru ca, toate, mi-au fost retrase la un moment, lasandu-ma la fel de bogat ca la externare. Seamana cu a pune in fata unui hamesit o masa cu un menu bogat si, dupa primul fel de mancare, i-o retragi pe nepusa masa.
Oricum, se vede treaba ca, cel putin deocamdata, Dumnezeu se hotarase sa-mi suspende pedeapsa. Revenisem printre oamenii obisnuiti (nu “deosebiti”) si alaturi de familie, desi nu ca altadata. In trecutul nu prea indepartat imi fusesera retrase bunurile materiale pe care nu le meritasem, lasandu-mi spiritul, mintea si robustetea pentru a-i ajuta, poate, pe altii. Si sa pot duce pe umeri ce abia avea sa vina.
“Doamne,
Iti multumesc pentru tot ce mi-ai dat,
Pentru tot ce mi-ai luat,
Pentru tot ce mi-ai lasat.”
Anul consumat la Balaceanca mi-a fost dat ca avertisment, care l-am priceput de data asta, deasemenea prilejul de a mai invata cate ceva. Tot El imi dadea acum, desi temporar, iarasi, bunuri materiale. Trebuia sa fiu prea dobitoc sa nu le inteleg. Imi pregatise deja, obstacole noi, mai ales , insa, imi pregatise intalnirea cu Puterea Superioara mie, a A.A., ca pavaza si platosa. In urmatorii doi ani, gratie lor, aveam sa-mi consolidez abstinenta fara de care ceea ce urma m-ar fi sters de pe fata pamantului.
Desi chiria apartamentului era, literalmente, simbolica – adunata la facturile de gaze, energie, apa, gunoiul menajer – nu era chiar de neglijat. Si, pentru ca ramaneam cu mai nimic din pensie, mi-a venit o idée. Merg la varstnicul presedinte PNT sector 2, simpaticul si jovialul domn Elefterescu care ma cunostea din 1990, il intreb daca imi permite sa asez cateva pupitre pe trotuar, in fata cladirii sediului. Doresc sa vand presa de opozitie si cateva carti (pe care le aveau ei). Imi raspunde afirmativ. Incep sa colind tarabele si chioscurile de presa ca sa gasesc un furnizor. Nu numai la cele din apropiere dar si la cele mai indepartate tarabagii nu erau dispusi sa-mi dea ajutor. Tocmai cand pierdusem speranta un vanzator batran de ziare din fata Universitatii (aproape de gura de metrou de la ceas) – care isi asternuse marfa pe jos – potrivit parerii ca tot oamenii necajiti sunt cei care-ti sar, la nevoie, in ajutor, aflu ca il aprovizioneaza firma unui ardelean, Ancan; imi da numarul de telefon si, a doua zi, bat la usa unui apartament dintr-un bloc vechi de pe Calea Mosilor. In holisorul din spatele usii de la intrare, la o masuta “de protocol”, ii raspund la o seama de intrebari si ii arat diploma de facultate si carnetul de PNT. Ma va aproviziona cu presa dar, pentru ca locul pe care i l-am desemnat nu prea are vad aflandu-se intre statiile de troleibuz Armeneasca si Mosilor, imi va aduce la inceput doar un numar restrans de titluri si exemplare. Daca cererea va fi mai mare cifrele se vor modifica. Voi avea 10% din incasari
De a doua zi incepe sa-mi aduca presa. Cu masina proprie o lua dimineata devreme de la Casa Presei si o difuza distribuitorilor lui. Imi procurasem, din sediu, doua pupitre mici intre care asezasem o placa mare de PFL gros de 2 cm.. Deasemenea, imi repartizasera o magazie cu lacat (unde aveau niste carti) sub scara interioara. Ca sa pot depozita exemplarele ramase de la o zi la alta sau pe acelea cu aparitie saptamanala. Pentru ca imi adusese si presa care nu era a opozitiei, treptat am eliminat-o cerand mai multe exemplare din ceea ce doream. La inceput, reuseam sa vand numai dupa ce vreo opt chioscari si tarabagii din vecinatate (statii RATB Mosilor, Armeneasca, Rosetti) terminau propriile stocuri. Eram, astfel, obligat sa pazesc sediul de cum se lumina de zi (la 6 venea presa) pana seara la 2l. Eu deschideam, eu inchideam. Nu contau ploaia, zapada, vantul sau canicula. Eram rezistent. Iar spatiul cu presa il protejam cu o folie mare de plastic transparent.
Desi la inceput ma alegeam, zilnic, cu un comision de
1000 lei, curand am ajuns la 3000. Pensia (an 1993) era de 30.000 asa ca ma descurcam binisor. Imi si placea ce faceam chiar daca era multa munca. La ora cand ajungeam acasa trebuia sa fac pe contabilul, cu nota scrisa in dublu exemplar cu ceea ce vandusem. Omul nu ma cunostea si dimineata, cand aducea presa, isi lua si banii. Mai tarziu ma voi achita saptamanal. Plecam noaptea de acasa, ma salutam cu jandarmul si politistul care pazeau Biblioteca Americana si mergeam sa deschid “pravalia”. Zi de zi, chiar sambete si dumineci. Acasa ce-as fi facut ? Aici ma distram de minune (spectacolul strazii) si faceam si pe propagandistul. Gaseam o placere in dialogurile contradictorii dintre grpurile pro si contra iliesciene. Interveneam si eu la ocazii. Educatia unui popor se judeca si dupa tinuta – la propriu si la figurat – de pe strada. Vazand grosolania si marlania pe strada poti fi sigur ca o vei gasi si acasa.
Ibn Haldun (Tunisia, sec. XIV) spunea ca procesul de dezintegrare morala incepe, adesea, de sus in jos datorita dezinteresului manifestat in randul protipendadei pentru educatia urmasilor. Ca fiinte umane, oamenii nu se deosebesc unii de altii – intr-un sens. Ei incep sa se deosebeasca prin educatia ce ii indruma sa-si insuseasca virtutile si sa evite viciul. De o asemenea educatie sunt, insa, lipsite progeniturile clasei din varful piramidei societatii. Belsugul in care traiesc, mediul corupt in care cresc, dezinteresul parintilor pentru educatia lor ii pervertesc de la o varsta frageda. Si unui om alterat de vicii, cu caracter corupt, nu-i mai ajuta nici originea sa aleasa si nici nobletea spitei. L-am pomenit aici pe Ibn Haldun fiindca realitatea de atunci a fost identica celei din toate timpurile si, mai ales, acum.
Sa revin. La vreo trei luni dupa ce incepusem lucrul ma pomenesc, pe strada unde ma aflam, interpelat de o doamna maruntica, de vreo 60 de ani, - “- Hi, hi, hi ! Cum merge treaba la Dvs.? Sunt doamna D.V. de la organizatia de femei a PNT.” “- Dupa cum se vede, bine !” Imi explica doamna ca au la sediu o serie de carti spre vanzare dar ca in camera unde sunt expuse nu prea intra lume. As lua spre vanzare cateva exemplare ? 10% commission imi convine ? Ii raspund ca da si sa-mi aduca cate titluri doreste si in orice cantitate. Ma uit la dansa, o cantaresc cu privirea: micuta, plinuta, varstnica, tunsa scurt cu breton, cam “saracuta” (cartile ei sunt “frumoase” nu “reusite” sau “bune”) dar nu mai mult decat altii, cu pretentii. In special, mi-a placut vioiciunea ei (ca a unei vrabiute guralive ce a descoperit o farama de paine), foarte inimoasa, infipta, ca mai toti oamenii complexati (!?), limbaj, totusi, provincial (de prin Ardeal). Si, in fond, la varsta ei, putea sta linistita acasa, cu o carte “frumoasa” sau tricotand. Dar nu, lupta dupa puterile ei, in felul ei, pentru aceeasi idée ca si mine. I-am mai repetat o data sa aduca ce si cat doreste. A revenit a doua zi cu o sacosa in care avea cate cinci exemplare din “Sange pe Raul Doamnei”, “Rugul aprins”, “Elisabeta Rizea din Nucsoara”. Toate scrise de Mihai Radulescu. In trei zile le-am vandut. Entuziasta, a dublat comanda.
Dupa ce experienta Veronicai s-a dovedit o reusita, a venit un tanar, Paraschiv, s-a prezentat ca seful departamentului de propaganda (mai tarziu aveam sa aflu ca este nepotul acad. Tepelea) si mi-a propus sa vand pentru el niste reviste (sau brosuri). Accept, le aduce, nu reusesc sa vand multe. Incepe sa aduca niste carti (beletristica) carora le pune pretul pe coperta. Aflu ca sunt donatii ale unor membrii PNT.
Inutil sa mai spun ca nu ma mai gandisem de mult la alcool. De pe vremea internarii la B.. Acum, cu atat mai putin. Cu atata munca, in mijlocul strazii, cate 14 ore pe zi, cu valori incredintate mie, poate si abstinenta cvasifortata prin internare pentru a avea un adapost (mai tarziu – nu mult – la A.A., “a ajunge la fundul sacului”) – pus in fata unor situatii-limita – imi aduceam aminte de alcool si de ravagiile lui numai cand, intamplator, trecea prin dreptul meu vreun vechi camarad condamnat la B.. Ma intrebau, inevitabil, daca mai beau. Pe unul dintre ei l-am incercat cateva zile ca ajutor la vanzare. Nu avea rabdare mai mult de cateva ore. Ex-profesorul de muzica luase obiceiul sa ma viziteze zilnic si sa-mi ceara bani de nes. Pana la urma i-am spus ca strada este a tuturor dar sa nu se mai opreasca. A inteles si nu l-am mai vazut trecand.
Veronica ma intreaba daca nu doresc sa ma mut cu vanzarea la sediul central. Vine lume multa, este vad mai bun. Era prea tentant ca sa nu vad, macar, despre ce este vorba.
Aveam incredere in tinerii care veneau la organizatia de tineret. Studenti, elevi defilau zilnic prin fata mea. Printre ei si Vladimir Popescu (viitor primar al sectorului II) care ar fi putut sa ma ajute mai tarziu cu spatiul locativ, dar n-a facut-o. Vorbesc cu unul dintre baieti – Vali – sa-mi tina locul cat lipsesc doua-trei ore. Stabilisem o intalnire cu Veronica.
Cum intri pe poarta, pe partea dreapta, era (si este) cabina portarului. Am stabilit cu administratorul Stanciu ca acei cativa metri de trotuar dintre cabina si peretele cladirii – vreo 5 m. – puteam sa-i ocup cu cateva mese pe care sa asez ce trebuia sa vand. Dar, imi spune, trebuie sa achit taxa de ocupare a domeniului public la primarie. Era Viorel Lis – despre care Veronica spune ca il cunoaste. Eu voi fi colaboratorul cu contract si comision al editurii-tipografie Gandirea Romaneasca aflata intr-una din cladirile incintei sediului. Director era inginerul chimist Traian Iliescu. De contabilitatea editurii se ocupa tanarul Vartolomei. Existase si un muncitor tipograf dar, din lipsa banilor, fusese concediat. Utilajele tipografiei erau invechite, nu acceptau decat un anume tip de hartie sau de tus tipografic – cu scumpiri frecvente. Astfel, tiparitura devenea scumpa. Inginerul Iliescu nu avea decat pensia (nu se ocupa de editura-tipografie decat din convingere si abnegatie, fara salariu). Desi existau sponsori (cu afaceri proprii) care sponsorizau PNT nu se gaseau bani si pentru editura. Iliescu, ramas singur, era factotum. Taie hartie la ghilotina, tipareste, tehnoredacteaza si alearga prin tot orasul sa plaseze volumele la tejghetari. Asa ca a fost multumit sa afle in persoana mea un om la vanzare ca sa nu trebuiasca sa mai alerge.
A doua zi dimineata am luat cele 6 mese maricele pregatite de Stanciu, le-am dus in strada si am asezat pe ele tot ce aveam ca tiparitura. Presa si carte. Iliescu imi daduse doua titluri: “Iuliu Maniu” si “Rezistenta armata anticomunista in muntii Romaniei”. Mihai Radulescu scosese, intre timp, si alte titluri. Trata direct cu mine. Erau si scriitori amatori care aveau amintiri de povestit. Alte edituri si redactii veneau sa-mi aduca produsele lor. Ancan imi dublase numarul de titluri cat si
cel de exemplare. Numarul de mese asezate pe trotuar a ajuns la 10, apoi la 12. Plus doua banci lungi ca acelea pentru sala de sport. Tin minte ca, de departe cea mai vanduta carte timp de luni de zile, a fost “Convorbiri cu Corneliu Coposu” a lui Vartan Arachelian. Editata de editura Anastasia, costa 400 lei. Lumea era avida de modele de oameni cu imaginea nepatata.
Un anumit tip de individ se implica in societate fara sa realizeze aceasta, celalalt controleaza societatea. Primul este rotita, un dispozitiv, al doilea este “inginerul”, “soferul”. Dornici sa-l cunoasca pe “senior”, cumparau volumul si simpatizantii si trecatorii obisnuiti. Incepuse sa vina si provincia s-o cumpere – numai aici gaseau cartea. Cand s-a pus problema reeditarii de catre “Anastasia” PNT n-a avut jumatate din banii necesari. Nici eu nu eram ajutat. Dimpotriva, am facut donatii in zeci de calendare ale Casei Regale, am construit un chiosc pe banii mei, instalatie electrica, plata facturilor de energie electrica, salarii. In chioscul ridicat de mine functioneaza astazi o revista de mica publicitate.
Dupa ce a fost ridicat chioscul si niste rafturi metalice de 3 m. inaltime pentru presa devenita prea numeroasa (rafturi legate cu lant de copacul vizavi de chiosc) – totul a fost trecut la capitolul “Donatii”. De fapt, tot ce castigam (impreuna cu pensia) investeam in “afacere” cheltuind pentru mine numai strictul necesar. Plateam si pierderile de tiparitura din pricina intemperiilor. Caci, cu exceptia unor folii de plastic transparent si a pietroaielor asezte la capete, marfa era expusa ploii, zapezii, soarelui, prafului dar, mai ales, rafalelor de vant care trimeteau cate un vraf sub rotile masinilor in mers. Stand in chiosc sau pe strada (dupa cum ploua, ningea sau nu) priveam neputincios la dezastrul de pe mese si rafturi. Nu vreau sa-mi aduc aminte de cate ori eu, tinerii portari sau trecatorii alergam dupa ziare prin noroi si zloata. De cate ori nu le-am adresat cereri verbale si in scris, celor care m-ar fi putut ajuta, rugamintea se fiu ajutat – n-am avut parte nici macar de promisiuni. Parca mie imi faceam propaganda, nu lor. Cadourile facute de Pasti, Craciun, sf. Mihail (ziua onomastica a regelui – cand daruiam insigna-coronita) n-au ajutat cu nimic.
Veneam la 6 dimineata, inainte de a mi se aduce presa, si plecam la ora 21,00 pentru ca doream mult ca lumea, fie ca se afla pe strada, fie din troleibuz, sa ne vada activi dupa ce restul tejghetarilor se retrageau. Pentru timpul friguros cumparasem doua aeroterme iar pentru energia electrica consumata mi se prezentau facturile.
Incepeam ziua de munca scotand din sediu mobilierul si din magazie tiparitura (vreo 500 Kg.). Asteptam apoi sa vina presa curenta. Mai veneau si baietii de la “Cotidianul” lui Ratiu cu 50 de exemplare si altii de la diverse periodice. Incepusem sa nu ma mai descurc de unul singur. Prea mare suprafata de expunere de supravegheat (30 mp), tot eu primeam banii si dadeam rest, alergam sa reasez presa rascolita… . Sectorul de carte era reprezentat de cate un singur exemplar in punga de plasic transparenta (restul exemplarelor era in chiosc sau magazie) care trebuia stearsa cu o carpa de praful strazii. Cand am ajuns la peste suta de titluri de carte si peste suta la presa am considerat necesar sa iau un ajutor.
Organizatia de femei avea o presedinta (doamna Florica Raica) si o secretara (Iepure Georgeta). Care, la randul ei, avea o sora si o prietena. Locuiau tustrele la gazda (erau provinciale). Sora si prietena aveau diploma de vanzator dar n-aveau loc de munca. As avea ce sa le dau de lucru si, de buna credinta, ii spun Getei sa le aduca. De mult timp cautam prilejul sa-mi iau revansa fata de PNT sector II. Am stabilit cu cele doua sa vina dimineata la 6 ca sa ma ajute la asezat marfa apoi Elena o va insoti pe Florica la sediul celalalt s-o ajute la asezat iar apoi sa revina ca sa vanda ea; pe la ora 10 eu sa plec (nu mai era ora de varf) sa colind redactiile de presa si edituri in cautare de titluri noi. Dar, intr-a treia zi lucrurile au inceput sa scartaie. Fetele incep sa vina dupa ora 7,00. Plecau imediat sa aseze marfa dincolo (aici o asezasem eu) iar Elena se intorcea dupa ora 9. Am acceptat pana in momentul cand, facand socoteala, mi-am dat seama ca procentul din vanzarile Floricai era insignifiant fata de salariul ce ar
fi trebuit sa i-l dau. Lucrau pana la ora 14 asa ca i-am facut vreo doua-trei vizite la locul de munca si am constatat nu numai ca tricota sau dezlega rebus dar nici nu asezasera bine standul. Desi le-am reasezat si i-am explicat ce are de facut, de fiecare data lucrurile nu s-au imbunatatit. Le-am platit pentru cat lucrasera si le-am dat drumul.
Dar in aceasta perioada am avut o experienta deosebita. La un moment dat, se anunta ca va avea loc un simpozion al PNT la Campulung Moldevenesc. Cine doreste va putea ocupa loc intr-unul dintre cele trei autocare. M-am pregatit din vreme. Mai multa presa, mai multa carte. In plus, din banii mei, cumpar mezeluri, chifle si Coca Cola. Le pun pe cele trei fete (Geta, Elena, Florica) sa faca sendvisuri si sa aduca pahare de unica folosinta. In compartimentul de bagaje al unuia dintre autocare indes tot ce vroiam sa vand. Vom fi ajutati si de doi tineri portari cu prietenele lor. Ajungem la destinatie dupa un drum placut, cu tratatii si muzica de pe radio-casetofonului meu (trecuta prin statia de amplificare a autocarului). Un liceu vechi, cu traditie, adaposteste simpozionul. Ramanem afara, la vanzare. In pauze si la sfarsitul evenimentului vindem cam jumatate din ce adusesem. Toata lumea este invitata la masa in restaurantul noului hotel; fiindca am intarziat cu reasezatul marfii ramase nu mai gasim locuri la parterul restaurantului si suntem condusi la mezanin, intr-o sala de protocol, unde – la o masa lunga – sunt doar cativa batrani veterani PNT. Am avut proasta inspiratie ca, dupa aproape doi ani de abstinenta de la alcool, sa intind mana dupa un paharel de tuica destinat mie. Apoi vin. Imediat am cumparat si doua jumatati de coniac cinci stele Rasputin ca sa tratez comesenii. Spre final, planific ramanerea la restaurant si la hotel in continuare, cu tinerii care ma ajutasera. Noi nu plecam cu ceilalti. Noroc cu varstnica matusa a Getei care ii sugereaza acesteia sa-mi solicite pastrarea de catre ea a banilor din vanzari. Nu bausem intr-atata incat sa nu mai tin cont de rugamintea unui “copil” (pentru mine) si, pe deasupra fata – la parerea carora am tinut intotdeauna. Am ajuns acasa cu bine. A doua zi m-am dus la “serviciu” singur – sa spal rusinea intentiei avute. Dupa multa vreme, nu continuam betia a doua zi si, ceva mai tarziu, A.A. avea sa ma invete ca un pahar este prea mult pentru noi. Iar 100 prea putine. Fusese numai o experienta utila, de data asta.
Sa ma intorc unde ramasesem. La doua zile dupa plecarea celor doua “vanzatoare” Geta (Iepure) imi prezinta o noua candidata. Parca spre a se revansa, de data asta simt ca mi se taie rasuflarea. Nu ma mai aflu la tinerete asa ca am vazut multe. Dar niciodata nu mai vazusem, adunate la un loc, atatea trasaturi care sa intruchipeze omul cinstit, fara de prihana, de o candoare desavarsita. Un chip angelic, bruneta, ochi verzi, silueta de manechin. Dar cum s-o pun sa stea in praful si mizeria strazii ? Nu aveam nici o indoiala ca mi-o doream colaboratoare dar presimteam (gresit) ca greul tot eu il voi duce. Stiam, pe de alta parte, ca va constitui elementul decorativ, atractia chioscului sordid. Pentru ca n-o vedeam carand din magazin, n-o vedeam acoperita de praful strazii. Amarnic m-am inselat ! Si cred ca putini dintre noi ar fi crezut: ceea ce se vedea la exterior ilustra, pe deplin, interiorul. Am constatat, pentru prima data in 50 de ani, cat de perfecta putea fi natura in a cladi ceva. Armonia dintre interior si exterior, intre fizic si caracter. Intre estetica si moralitate.
Dar si sprintena, harnica, eleganta in miscari, spirituala fara a fi nici o clipa deplasata, bunsimt si bunavointa innascute (sau/si dobandite). Ferice de parintii care au adus-o pe lume, ferice de cel pe care il va alege partener de viata.
Venea dimineata odata cu mine (eu veneam de dupa coltul strazii – trei minute de mers agale – iar ea cine stie din ce colt al orasului). N-am intrebat-o niciodata amanunte din viata personala (cum nu intreb pe nimeni nici acum) mai ales ca sa nu-i creez suspiciuni si sa mi-o indepartez. Eram, pur si simplu, fermecat. Parea ca se bucura de viata in orice moment al zilei, indiferenta chiar si la capriciile vremii, la bine sau la greu; parea dincolo de toate astea, de realitate. Si era firesc. Cu seninatatea te nasti sau o poti dobandi dar ea nu poate salaslui decat in sufletul omului bun. O singura data a gresit intarziind si nu stia cum sa-si aleaga cuvintele de scuza. Daca ar fi stiut…!
Dimineata devreme, eu caram mobilierul stradal iar ea, intre timp, aseza presa si cartea. Ori avea memorie fotografica (mai degraba) ori studii despre care nu stiam. Nici eu n-as fi asezat mai bine. Cand ispraveam cu etalarea o trimiteam sa se aranjeze putin – pentru a se aseza la vanzare. Cautam s-o menajez pentru ca asa simteam. Pentru ca doream s-o pastrez pe cat posibil proaspata, nealterata. Deja incepuse sa atraga privirile – atat ale celor din interior cat si ale trecatorilor. Eu insumi nu eram in stare s-o privesc altfel decat as fi privit un bibelou, o statueta sau cum as fi privit, intr-o biserica, Fecioara cu Pruncul. Cautam eu s-o menajez (cum spuneam) dar nu se menaja ea. Dupa orele aglomerate de pana la 9, dupa ce se plictisea ascultand casete sau radio, lua o carpa si stergea de praf, centimetru cu centimetru, toata tiparitura etalata. Imi pare rau ca, tocmai ei, nu-i mai stiu numele – cum nu stii numele ingerului din vis.
Dupa ora 10 o paraseam, cu regret, trebuind sa-mi efectuez cursele obligatorii. Toti o iubeau (nici nu s-ar fi putut altfel) fara sa mai vorbesc despre tinerii paznici – trei la numar (dar, mai ales, Iulica si Mihai)- care cautau s-o tina de vorba cat mai mult. Pana le-am interzis sub amenintarea ca-i torn administratorului. Pana si mofturoasa doamna Veronica ma felicita si o lauda. Dar pentru ca ma simteam singur dupa ora 14 cand pleca, i-am propus salariu dublu daca sta cu mine pana la inchidere. A fost de acord. O singura data, seara, a venit un flacau s-o conduca acasa. Nu-mi spusese (si nici n-o intrebasem) daca are prieten.
Si, fiindca orice minune tine doar trei zile, pe fata mi-au luat-o in colimator patronii magazinului de lux de la coltul pietei Rosetti.
Intr-o zi, intorcandu-ma din oras, imi spune ca a fost intrebata de o doamna eleganta daca nu doreste sa lucreze intr-un mare magazine – pentru oameni cu stare buna. I-a si aratat unde se poate prezenta. Si nici nu vroia sa ma lase singur. I-am raspuns ca nici eu macar nu stiu daca si cand voi reusi sa scot ceva mai bun din maghernita asta, unde lucram acum, nu doresc sa stau in calea ei dar sa mai astepte putin pana gasesc inlocuitor. Daca, dintr-un motiv sau altul, nu va fi multumita de schimbare, oricand se poate intoarce aici. De atunci, n-am mai vazut-o. Cum a aparut, asa a disparut.
Intr-o dumineca dimineata (lucram 7 zile din 7) apare Geta. Trimisa de doamna Veronica. Este somera si a venit, mai intai, sa discute conditiile. Are cam 35 de ani. Ii propun: program 6-20, salariu 30.000 platit vinerea de patru ori pe luna. Ii convine dar numai cu carte de munca. Ii promit ca ma voi interesa ce
este de facut in aceasta privinta. Nici acum n-a vrut nimeni sa ma ajute. Dintre cei din conducerea PNT (Coposu nu mai era printre noi iar actualul nu-i ajungea nici la degetul mic) sau dintre privatizatii ce sponsorizau partidul. Propuneam s-o treaca ei pe statul de plata dar s-o platesc eu. Nu s-a putut. Daca as fi fost mai intelept, aduceam socotelile la zi (opream comenzile, plateam la zi si returnam ce nu vandusem) si-i lasam in plata Domnului. Dar, cum nimic nu-i intamplator, nimic din ce urmeaza sa povestesc, nu s-ar fi intamplat si (probabil) nici randurile de fata. Veti vedea.
Geta era ceea ce s-ar putea numi o fiinta “descurcareata”. Sotul ii era mecanic de aviatie la Baneasa, aveau un apartament in Militari, o Dacia dar si trei fete si un baietel (ca deunazi Ismail).
Venea odata cu mine, dimineata. Ca de obicei, plecam pe la 10 si, nu de putine ori, am avut ocazia sa ma mir ca in lipsa mea a avut putine incasari.
La putina vreme dupa venirea Getei se mai anunta un drum cu autocarul. La Alexandria. La fosta Casa de Cultura a Sindicatelor.
Am comandat, din nou, cantitati mai mari de presa si carte. Geta mi-a propus sa mergem cu Dacia lor ca sa-si poata lua familia. Urma ca eu sa platesc benzina. 15.000. Cu portbagajul plin si portbagajul de deasupra varfuit, stiam ca masina nu va rezista la asemenea povara. Plus noi 6 inauntru. Odata ajunsi in fata Casei de Cultura, au inceput sa vanda Geta, sotul ei Adrian si fiica mai mare. Eu i-am luat pe ceilalti copii intr-un tur prin imprejurimi. Pe bulevardul din spatele Casei de Cultura ma izbesc, la fiecare 200 m., de cate o taraba de ziare. Aflu cu aceasta ocazie, tardiv, ca la Alexandria sunt doua firme care aduc zilnic presa din capitala.
Din vanzari, nu stiu (procentual) cat si-a oprit ea si cat mi-a lasat mie. Incepusem sa am mai mult decat suspiciuni cu privire la corectitudinea ei. Dar asteptam prilejul sa ma descotorosesc de ea avand certitudinea ca hotul care are succes va continua sa fure tot mai nestapanit. La intoarcerea de la Alexandria, Adrian a trebuit sa rezolve doua pene de cauciuc.
Aproape imediat dupa aceasta escapada, intr-o seara de vineri, dupa ce i-am dat salariul saptamanal, Geta imi spune ca sotul ei nu este gelos. Ce sa insemne asta ? Am tacut facandu-ma ca n-aud. De fapt mi-a dat certitudinea (daca mai era nevoie) ca ma fura. Numai ca, de data asta, vroia mai mult: “legalizarea” furtului prin sex. A doua zi, sambata, ii dau telefon acasa. Nu este. Ii spun maica-si ca organizatia de femei (din motive “economice”) nu-mi mai da voie sa platesc salariu vreunui ajutor la vanzare. Luni, Geta n-a mai venit.
Acum trebuia sa gasesc pe altcineva in locul ei.
Tot domnisoara Iepure m-a scos din impas. Mi-a adus doua surori (dintr-o familie in care mai erau doua – una handicapata – un tata somer si o mama vanzatoare la un chiosc RATB). Fetele se numesc Adriana (Adi) si Ecaterina (Cati). Pe unde veti fi fiind voi, fete bune si cuminti ? Si sarmane ?
Am stabilit cu fetele salariul, le-am spus, in mare, ce au de facut. Una va veni la 6 dimineata, cealalta o va schimba la ora 14,00. Alternativ. Erau foarte tinere si locuiau in Titan, la capatul masinii 311. La 18-19 ani nu este chiar fleac sa te scoli de la 5 dimineata.
Observasem ca cea mai mica dintre ele, Cati, imediat ce termina, dimineata, asezatul presei proaspete si inca nu era ora de varf, isi lua ziarele Gazeta Sporturilor si Sportul Romanesc si, in jumatate de ora parcurgea toate stirile legate de fotbal. Adi, cea mare, citea Sandra Brown. Degeaba am incercat sa-I explic ca existau carti mai bune, din care poti invata ceva. Nivelul ei de instruire, de educatie, de mediu nu-I permitea altceva mai inalt. N-am convins-o si pentru ca la varsta ei o preocupa tematica dragostei si sexului. In natura intalnesti permanent o multime de impuritati amestecate cu adevarul esential. Nici o orgie autentica nu excita ca un roman pornografic. Arta (daca “arta” se poate numi ce citea) emotioneaza tocmai fiindca respinge impuritatile. Intr-o carte a lui Pittigrili (sau Sandra Brown) toate fetele sunt tinere si au un trup perfect. Nimeni nu sughite, nimanui nu-I miroase gura, nimeni nu-I obosit, plictisit, nimeni nu-si aminteste brusc de facturi sau amenzi neachitate.
In perioada in care Adi si Cati lucreau cu mine imi dezvoltasem “afacerea”. Mi se aduceau, pe langa titlurile de presa furnizate de firma GESCOM, si periodice furnizate direct de redactii, cu comision 20-30% - mai ales titluri care nu se vedeau pe tarabele celor din apropiere. COTIDIANUL lui Ratiu, DILEMA lui Plesu, ROMANIA LIBERA, 22, MEMORIA, MAGAZIN ISTORIC, ADEVARUL ECONOMIC, ADEVARUL LITERAR, CAPITAL, BURSA, VIATA ROMANEASCA, VIATA MEDICALA, SFERA POLITICII a lui Stelian Tanase, ARHETIP, STIINTA SI TEHNICA (cu toate suplimentele ei). Integrame, vreo 5o de titluri. Mai mult, din periodicele “serioase” care se gaseau destul de greu nu dadeam retururi de la saptamana la saptamana. Obisnuisem lumea sa gaseasca la mine numere “scapate” din vedere. Nu ramaneau nevandute. Dar asta insemna spatiu de etalare in plus, ochii ageri. Mi-era frica sa o las pe fata din schimbul I singura – fie si pentru 3-4 ore cat colindam pe la redactii. Desi rugam pe tinerii paznici ai sediului sa fie si ei atenti – cu atat mai mult ca le dadeam tigari si-I imprumutam cand erau in pana de bani.
Imi mai trebuia un ajutor. De preferinta barbat. Mi-am amintit de Balaceanca si de napastuitii de acolo. Si ca, pe cativa, ii cunosteam destul de bine. Aveam incredere in cinstea lor. Trebuia sa merg sa-I vad. Intr-o dumineca dimineata nu mai deschid obloanele la pravalie si ajung la spital. Concluziile pe care le-am tras mai tarziu (din cele petrecute in urmatoarele 3-4 luni) au fost (Sf. Luca): “cine este credincios, drept in lucrurile marunte este si in cele mari”. De prea multe ori intentia, vointa Divina mi se revelase in vreo imprejurare oarecare pentru a ma mai indoi ca, si de data asta, tot El a fost cel care m-a indrumat, care mi-a dat gandul bun, m-a binecuvantat sa merg printre cei mai nefericiti, nenorocosi (nenorociti) decat mine. Si-ntr-adevar ! I-am gasit pe amandoi acolo. Ieseau, intrau. Ieseau, intrau. Si Costica, si Cornel. Costica ramasese acelasi dar Cornel era mai abordabil. Dupa 15 minute de vorbit cu ei, incercand sa le explic ce astept de la ei – un ajutor in munca – imi cere Costel bani sa-si ia o jumatate; in felul acesta nici nu-si da seama ca a dat cu piciorul in sansa de a-si schimba viata. Nici eu nu cunosteam inca, la vremea aceea, mecanismul bolii. Eram la fel de ignorant ca si ei. Atunci doar banuiam ce m-ar fi asteptat daca incercam sa-l “scot” si pe Costel. I-am dat bani sa-si faca damblaua si, numai dupa un sfert de ora, gesticula si nu mai vorbea decat impleticit. Insemna, daca-l luam cu mine, sa-l oblig pe celalalt, Cornel, sa-si supravegheze si colegul si marfa de pe mese.
Si imi indrept atentia spre Cornel. Era tot cum il stiam eu. Adica, la o saptamana de la internare, cand isi revenea. Stia sa asculte (arta de a asculta), stia sa vorbeasca. Cu intelepciune. Nu l-am intrebat, vreodata, daca are studii (cum n-am intrebat pe nimeni) dar sunt convins ca le avea. Mai tarziu aveam sa constat ca vorbeste fluent engleza si franceza. Cu calm, isi gandeste si cantareste fiecare cuvant. Vocabular de intelectual, limba romana vorbita literar, stapanita cum trebuie.
Se afla la B. de trei saptamani. Si-a incheiat stagiul. Ii dau adresa unde ma poate gasi. Nu-l intreb nimic dar ii spun ce fac, unde lucrez, ce astept de la el. La plecare, Costel nu uita sa-mi ceara pentru inca un rand de bautura. Ii dau pentru ca imi place sa vad oameni fericiti iar in momentul acela nu puteam face mai mult pentru el.
Curand, Cornel s-a prezentat la post. L-am declarat fetelor drept un vechi prieten. L-am pastrat langa mine fara sa mai plec nicaieri vreo doua zile. Crestea inima in mine vazand cat de repede se acomodase cu munca si cu fetele. Reabilitarea incepuse. Curand am inceput sa-l iau in peregrinarile mele pe la redactii si edituri, sa-I fac cunostinta cu oamenii (aceiasi care il marginalizasera) pentru ca el sa poata prelua o parte din indatoririle mele. Si sa iasa din claustrarea si salbaticia impuse si autoimpuse. Crestea (sau isi revenea) fizic si psihic. Numai prin durere devii, cu adevarat, intelept. Deseori, ca acum, m-am simtit unealta Domnului. Probabil ca la aceasta situatie se referea cel care sustinea ca, daca vrei sa fii fericit, trebuie ca mai intai tu sa daruiesti fericire. Eram eu insumi incantat vazand bucuria ce iradia din intreaga lui fiinta. Din atitudinea lui – mereu pus pe glume, chiar si in unele imprejurari vitrege ale muncii noastre. Increderea altora in el ii dadeau aripi. Pentru ca Adi si Cati nu-I cunosteau trecutul aveau tot atata incredere in el ca si in mine. Ba, mai mult ! Eu eram mai moale, mai ingaduitor. El, mai apropiat ca varsta de ele, era mai dur, mai direct (dar corect) in rare momente cand a fost nevoie.
Eu le invatasem pe fete ce-I aia o jofra, o mascota, trimitandu-le la cofetaria de peste drum sa ia cate 10 bucati. Vara le-am invatat cu inghetata italiana.
Sambata si dumineca le lasam pe fete acasa sa se odihneasca si lucram numai noi doi. Era mai putin aglomerat. Asa am avut ocazia in cateva randuri, sa raman surprins cand, la radio sau pe caseta, auzind melodii cu text in engleza, il repeata fara cusur (mi-o spunea urechea mea muzicala). Uneori, cand aveam la ghiseu turisti straini, ma facea invidios pe modul in care se descurca vorbindu-le in engleza. Si era acelasi om care venea sa se interneze la B. plin de paduchi, cu vanatai dar care, acum, isi cumparase blugi noi care ii veneau ca turnati, incaltaminte noua, camasa in carouri mari (alb-negru, alb-rosu) asa cum era moda. Era inca tanar, 30-35 de ani. Ma depasea in multe privinte. Din taciturnul, ursuzul care fusese, inchis in el, acum demonstra ca nu este autist, ca este altfel decat se obisnuise lumea sa-l vada.
Era iarna. Cornel – mereu pe afara sa aseze cate ceva. Nu le mai lasa pe fete sa faca nimic in afara de vanzare. Din pura placere a facutului – cum remarcam la inceputul volumului. Recunostinta poate fi exprimata in multe feluri – chiar prin tacere compensata prin fapte. Posibil sa-l fi schimbat si cele doua tinere care nu-l scoteau din “dom’Cornel” si-l priveau ca pe un frate mai mare. De cand oare nu i-o mai fi spus nimeni “domn”?
Tocmai ma felicitam ca nu ma inselasem asupra lui, cand au avut loc niste intamplari deloc “intamplatoare”.
In fiecare an Ioan Ratiu aniversa aparitia ziarului sau “COTIDIANUL” la sediul redactiei de pe Calea Plevnei. Erau invitati toti colaboratorii, inclusiv cei care distribuiau publicatia. Si pentru ca noi aveam zilnic 50 de exemplare si mai eram si in usa PNT, am primit patru invitatii. Numai Cati cea mica n-a vrut sa mearga. Pentru ca, spre sfarsitul intrunirii, cu aperitive, vin, vodka, sampanie, pentru a doua oara de cand eram abstinent bausem cateva pahare, la plecare am luat un taxi (nu pentru ca nu m-ar fi tinut picioarele o jumatate de ora pe jos ci din lene) care m-a dus mai intai pe mine si, pe urma, pe ceilalti doi in Titan si Crangasi (cu banii lasati lui Cornel de catre mine). A fost a doua si ultima experienta bahica – in martie 1993. Curand aveam sa intalnesc A.A.. Care, in furtuna care s-a abatut asupra mea in urmatoarele luni si urmatorii ani, m-au salvat de la disparitia fizica. Veti vedea !
Asa s-ar fi intamplat daca intr-o dimineata nu as fi auzit la radio TOTAL (pe atunci al lui Nistorescu) despre existenta unei comunitati – Alcoolicii Anonimi – un grup de psihoterapie, la pavilionul 8 de la spitalul “Gh. Marinescu”, in sala de mese, de la orele 17 la 18, lunea, miercurea si vinerea.
Imi fac liber intr-o dupaamiaza si merg la intrunire. Cornel n-a vrut sa mearga. Tipicul intrunirilor de atunci exista si astazi doar ca s-au inmultit locurile unde se tin intruniri, in diverse zile si ore, iarasi dupa cum veti vedea. Desi intrunirile noastre au fost descrise – in 15 ani de existenta A.A. – de numeroase interviuri filmate de catre cotidiene si posturi tv dar in anonimatul grupului sau individului intervievat, vi-l descriu.
Oameni asezati la mese. Sase, opt, zece mese puse cap la cap in functie de numarul participantilor. Oameni de diverse varste, ambele sexe, profesiuni diferite, atei, agnostici sau credinciosi. Aveam sa aflu ca insisi intemeietorii americani ai primului grup A.A. (in 1935), Bill si Bob, unul chirurg si celalalt broker, aveau trasatura comuna a alcoolismului. In fata oamenilor asezati cot langa cot se aflau, adunate intr-o mapa de plastic, pagini scrise, pachete de tigari (de la MARASESTI la KENT), pahare de unica folosinta cu bauturi racoritoare, un altul cu cafea-filtru sau nes. Intrunirea este condusa, de fiecare data, de un veteran dintre membri. Prin rotatie. Se citeste PREAMBULUL. Cate un fragment de fiecare participant. Cei 12 pasi, cele 12 traditii. Se rosteste, in cor, Rugaciunea pentru seninatate. Apoi fiecare spune celorlalti, daca vrea, ce probleme legate de alcool a avut, daca le-a avut. In ultimele 24 ore. In continuare fiecare se confeseaza sau nu, dupa cum simte nevoia.
Tacerea sporeste durerea asa ca, daca ti-o impartasesti, scapi de o parte din povara, scapi de o parte din durere. Deasemenea, fiecare se considera alcoolic numai daca isi da seama ca problemele lui sunt asemenea ale celorlalti din grup. Fiecaruia dintre noii veniti I se distribuie o lista cu adrese si numere de telefon ale membrilor. Cand simte ca se afla in primejdie, in pragul unei “caderi”, ori chiar trece prin ea sau in sevrajul de dupa, are posibilitatea, oricand, sa cheme pe careva in ajutor. Spre deosebire de medicul psihiatru. Medicul il reaseaza fizic si psihic (atunci cand se mai poate). Dar pentru ca medicul n-a trecut prin boala asta nu poate simti efectele ei dezastroase pe propria-I piele, orice apropiere dintre medic si pacient devine futila. Relatii exista intre medic si pacient dar niciodata ca intre alcoolici (activ si abstinent). Medicul trebuie sa abandoneze pacientul (rar se intampla ca pacientul sa continue sa mearga – cum I se prescrie – la medicul curant sau de familie sau pacient care sa-si urmeze tratamentul. Care, de fapt, nu exista.
Alcoolicul abstinent poate intelege mai bine si se face inteles mai bine. Cand interlocutorul intelege ca are in fata un semen cu aceeasi problema se confeseaza mai lesne chiar daca el insusi nu a trecut inca prin etapele descrise. Isi da seama ca are ce invata si poate, deasemenea, afla ce il asteapta.
La primele participari la intruniri eram putin emotionat. Toti vorbesc cu toti, e harmalaie. La inceput, pana apare doctorita. Si acum imi aduc aminte ca ii auzeam pe cei din jurul meselor recomandandu-se. Daniel – alcoolic, Alexandra – alcoolica, Adrian – alcoolic, Brandusa – alcoolica, Sasa – alcoolic. Eu ma recomandam Dan – fost alcoolic. Niciunul nu ma contrazicea. Singur eu mi-am dat seama foarte curand ca gresesc. Din momentul in care am inceput sa inteleg alcoolismul ca boala. Iar ei nu ma contraziceau pentru ca una dintre reguli este sa-l lasi sa se analizeze si descopere singur pe noul venit. Se considera alcoolic doar daca si cand vrea el, vine la intruniri cand simte el nevoia. Mult mai tarziu descopeream in ziarul LIBERTATEA (vineri, 17 sept. 1999) un articol de mici dimensiuni care afirma ca americanii au dat publicitatii o posibila explicatie referitoare la motivul pentru care oamenii devin dependenti de droguri precum cocaina, heroina, opiumul, marijuana, alcoolul si chiar nicotina. Ei sustin ca in cazul in care se consuma in mod regulat droguri multa vreme, in creierul uman se dezvolta un nou tip de celula nervoasa, un fel de “gena” care a fost denumita “DELTA FOS – B”. Aceasta este raspunzatoare de nevoia de a consuma droguri chiar daca omul urmeaza un tratament de dezintoxicare. Noua celula (mutanta) dispare doar dupa ani de zile de cand pacientul a renuntat sa se drogheze.
Treptat, odata cu desteptarea din nestiinta, mi-au venit in minte exemple cu aplicatie la caz. Dupa ce am ajuns la o anumita perioada de abstinenta – cam 6 luni – trebuie sa continui sa particip la intruniri ca sa-mi “incarc bateriile” si, mai ales, sa incerc sa-I ajut pe altii sa scape de obsesie. Altfel risc eu insumi o cadere fatala. Numai transmitandu-mi altora experienta ne pastram propria abstinenta, ba chiar avansam spiritual.
La sediul PNT lucrurile luasera o intorsatura neasteptata. Mai intai a dat ortul popii editura lor. Cata vreme mai avusesera tus si hartie tiparisera (tiparise, de fapt, inginerul chmist Traian Iliescu) chitantiere si registre de casa. Cand a terminat tusul a scos “caiete studentesti’ – toate cu prêt mai mare ca in comert. In ce ma priveste, dupa ce am vandut ultimele exemplare din IULIU MANIU si, apoi, tipizatele, am pierdut dreptul de a ma mai numi colaborator cu comision
al editurii si nu mai aveam baza legala de functionare. Cu toate intampinarile scrise adresate lui Ion Diaconescu – ne-au lasat sa disparem. Si chiar atunci politia - din ordine primite de sus – incepuse sa se intereseze de autorizatie. Ma gandeam ca trebuie sa renunt (mai multi imi sugerau aceeasi idée). M-am hotarat sa cedez abia cand PNT a subanchiriat spatiul catre editura ANASTASIA pentru o librarie. Viitoarea librarie “Iuliu Maniu”.
Mi-am luat larevedere de la Cati, Adi si Cornel, am predat cheile de la chiosc si magazie doamnelor Ciurea si Dragusanu si dus am fost. Daca n-ar fi fost intrunirile A.A. in mod sigur m-as fi imbatat iarasi.
Intram, dupa trei ani de activitate intensa, intr-un con de umbra. Ajunsesem sa nu mai am nici o ocupatie In afara celor doua intruniri A.A. saptamanale si condusul la gradinita al nepoatei Irina in restul timpului vegetam.
Unul dintre baietii din A.A. (Marian) ma trimite in Pipera, la firma unui turc ce confectiona bidoane de 5 si 10 l. din plastic. Intr-o singura incapere se lucra intr-o caldura infernala data de unica masina de topit granule din plastic care scotea bidoanele pe banda rulanta. Eu cu inca unul trebuia sa debavuram bidoane pe masura ce erau scoase. In cadenta de doua pe minut. A doua zi nu m-am mai dus.
Fratele imi gaseste un post de paznic la serele Berceni. Au si fabrica de conserve. In cateva zile ma lamuresc ca se fura in draci. De la sefi in jos. Toata lumea se face a nu sti dar raspunderea este a paznicilor. Plec si de aici.
Incepusem sa frecventez de ceva vreme fundatia ESTUAR. Condus acolo de Tudor (din A.A.). Tudor (Doru) este si poet. Locuieste cu mama intr-o garsoniera. Aluneca la 2-3 luni in alcool. La un moment dat mi-a spus ca este redactorul revistei “Estuar” a fundatiei cu acelasi nume (pentru cei cu probleme psihice). Am fost cu el la centrul social – pe strada Cutitul de Argint – intr-o casuta inchiriata. Aici se adunau cca 20 de beneficiari, intre orele 10 si 17, si erau ocupati cu jocuri video, televizor color, jocuri distractive, cenaclu literar, lucru manual, o echipa de teatru (o regizoare, Sasarman, si doua tinere psiholoage, Mona si Ana, foloseau psihodrama ca mijloc terapeutic). In plus, fundatia detine si cateva apartamente (cumparate sau inchiriate cu bani Phare) cu cate 4 camere – fiecare camera ocupata de un beneficiar. “Locuinte protejate”. Pensiile le erau administrate de fundatie si, zilnic, un salariat mergea sa le dea ajutor in gospodarie si aprovizionare cu alimente si altele.
T. locuia cu batrana sa mama intru-n bloc de garsoniere. Mama dormea in patul din camera propriu-zisa iar Teodor pe un pat tip camping in bucatarie. Garsoniera era pe numele sorei si cumnatului care aveau doua fiice studente si-I atrasesera atentia “impricinatului” ca, daca batrana moare, el trebuie sa plece (propria lui garsoniera fiind luata pe nimic de niste tigani, la carciuma; avocatul pe care-l angajase nu mai putea face nimic). Asa ca, singura lui solutie era sa le inspire increderea celor de la Estuar pentru a-I oferi locuinta protejata. Asa s-a si intamplat dar
n-a putut beneficia decat pana la prima lui betie cu scandal acolo, cand a fost dat afara.
Insa acum, deocamdata, in prima lui etapa la Estuar, T. era cel care redacta revista, impreuna cu Corina (salariata si studenta la psihologie), culegeau de la beneficiari articole, poezioare, amintiri si, in plus, aspecte din activitatea fundatiei. De fapt, cand se afla in “toane bune”, T. inca mai putea realize lucruri frumoase, cata vreme boala nu se agravase mai mult. Tinea si un jurnal cu comentarii zilnice, avea si sclipiri poetice si in proza.
Freud spunea ca oamenii ajung nevrotici din cauza privatiunii. Am renuntat sa mai caut servici. Ziua ma ocupam de nepotica, Irina, o duceam in Gradina Icoanei sau la gradinita, faceam unele cumparaturi pentru familie, ma mai alegeam cu resturi de mancare gatita, invechita in frigider. In rest, la intruniri A.A.. Fapt ce m-a si impiedicat sa mai intind mana dupa pahar. Este admirabil sa ai prieteni buni; chiar cand nu sunt langa tine, chiar cand distante mari va despart (cum se va intampla in ulterioarele internari la B.). Stii ca ei exista, ii simti aproape si traiesti prin ei cand propria ta existenta sufera vreo modificare, mai ales in nefericire si nenorocire. Nu eram singur si, tot repetand aceasta constatare, simteam ca traiesc, totusi.
Erau in A.A., ca peste tot, tot felul de oameni. Unul dintre ei cu o abstinenta de 7 ani. Avea obiceiul sa citeasca (cand era desemnat sau ii venea randul) unele fragmente din program (preambul) sau chiar cand vorbea liber, vocea sa avea un timbru placut, citind sau vorbind intr-o limba literara, pronuntand apasat fiecare cuvant si accentuand unde era cazul, de parca s-ar fi adresat unui copil de alta nationalitate si, pe deasupra, debil mental. Si, de fapt, mi-am dat seama ca se adresa asa pentru cei abia internati, cei care incepeau acum sa-si revina fizic si psihic dupa sevraj.
Teodor. Poetul. La 14 ani incercase suicidul. Era un spirit malefic. Singur spunea despre el ca este ranchiunos, invidios… . Fusese inginer chimist si se cunostea suficient ca sa-si cunoasca valoarea. Din vremea cand inca mai era in stare, transcriu cateva poezii.

Confesiunile unui toxicoman (V) - Dan B. Tivu

B A L A C E A N C A I
In fine, intram pe poarta spitalului. Parc mare, multe cladiri (pavilioane) cu alei largi intre ele, alei asfaltate trasate prin gazon, tufe de hibiscus, trandafiri. Totul strajuit de o adevarata padure de tei, stejari, artari batrani. Mai tarziu aveam sa aflu ca aici fusesera grajdurile boierului Balaceanu (Stolnici ?)
De cum intri pe poarta esti intampinat de bolnavi care cer tigari, paine, bani…si, aveam sa aflu ca multi dintre ei sunt parasiti de ani de catre rude sau uitati in spital – ori, pur si simplu, gasiti pe strazi. Fara acte. “Necunoscutu” este numele cu care figureaza in evidentele spitalului. Desi se spune despre acestia ca sunt “copii Domnului” iar Abraham Lincoln nu contrazice: “fiecare este exact atat de fericit cat se hotaraste el sa fie”. Voi mai avea ocazia, in decursul volumului, sa repet cuvintele lui Lincoln in alt context si alte perspective. De data asta, acum si aici, bolnavii erau fericiti avand – de bine de rau – un adapost deasupra capului, hrana cat sa nu moara de foame si niscai medicamente(sedative si tranchilizante – in general) iar, majoritatea, nu stiusera niciodata conditii mai bune si nici macar cine sunt.
Odata intrati pe poarta spitalului, oprim in dreptul unui pavilion, o cladire joasa, fara etaj, asa cum erau si celelalte. Dupa zece minute ne aflam in fata dr. psihiatru C.P.. Ma da pe mana unei infirmiere care ma duce la parterul singurului bloc cu trei etaje. Dusuri. Imi da cu gaz prin par, ma piaptana cu un piepten special – preventiv, impotriva paduchilor. Ii spun ca nu vin din sant. Ne-a vazut venind, stie, dar asta-I regula. Apoi fac un dus, ma pune sa imbrac pijamaua spitalului. Astfel incepe prima zi (din cele trei sute si ceva ale primei etape). In lipsa unui alt adapost.
Pentru prima data tineam un “jurnal de bord” in asemenea conditii. Ar fi fost, poate, mai bine sa uit totul. Dar fara amintiri bune si rele ce ar mai fi viata ? Daca le uiti pe toate care au insemnat ceva cum te mai poti numi om ? Si ce ar mai fi viata daca n-ai respecta valoarea acestor amintiri ?
La etajul trei al aceluiasi bloc se afla sectia doctoritei. Saloane cu cate 5 paturi si cinci noptiere metalice iar intre saloane sunt grupuri sanitare cu wc, chiuveta, doua dusuri. Nu-I mult, nici putin pentru zece bolnavi. Ca mobiler, se mai afla cate o masa metalica cu doua scaune iar pe fiecare pat sunt saltele Relaxa si pleduri olandeze. Pe intreg etajul sunt 10 saloane si o sala de mese. Cabinet medical si sala de tratament. Totul foarte civilizat, curat, aerisit. In fiecare marti se schimba lenjeria iar vinerea este apa calda. Schimbarea pijamalelor. Mancare cat sa te saturi. La pranz. Dar dimineata si seara, daca nu iti procuri supliment de la chiosc, ai de suferit. La mica distanta de spital este o gospodarie anexa cu unele produse necesare cantinei. Toate resturile de la masa sunt depozitate in butoaie de 200 l. care sunt golite saptamanal si duse cu caruta la porcii gospodariei.
Era prea curand dupa “revolutie” si nu se institutiona-
lizase coruptia. Traiam intr-o democratie “dupa ureche”. Cu exceptia medicilor si a catorva asistente medicale – care faceau naveta la Bucuresti – tot personalul era din Balaceanca si imprejurimi. Aveau, bineanteles, gospodarii proprii. De la magazioner si pana la ultimul infirmier toti umblau cu miere si varau mana-n stup sau, macar, se lingeau pe degete. Majoritatea – mici gainarii – ca sa nu spuna ca au plecat cu mainile goale. Spalatoresele de la parterul unde era spalatoria plecau cu detergentii (voi descrie mai tarziu o intamplare cu paduchi lati), meseriasii cu diverse materiale si o parte din combustibilul necesar incalzirii si bucatariei, becuri, tuburi de neon… . Care cu ce putea. Desi, la iesirea din tura, erau controlati la poarta de portar, tot de-al lor. Mai existau, totusi, si exceptii. Mi-aduc aminte ca, intr-una din dumineci, cand chioscul din incinta se inchisese, infirmiera Florica si-a adus aminte ca a uitat, luata cu treburi, sa-si cumpere paine pentru ea si fetita (ramasa fara tata – inchis la Poarta Alba in urma unui viol in grup). M-a rugat sa o ajut sa scoata o paine peste gard.
Bucataria deservea cca 600 de bolnavi. Un bucatar cu patru ajutoare la fiecare tura. De la bucatarie se lua mancarea in marmide si se ducea la fiecare sectie. Pe fiecare sectie o infirmiera in trei ture a 8 ore. Numai martea, la schimbatul lenjeriei, erau doua infirmiere. In fiecare dimineata bolnavii spalau culoarul si saloanele cu o carpa muiata in clor.
In bloc, parterul si etajul I erau ocupate de femei iar II si III de barbati. Cei mai multi venisera sa-si faca stagiul ca sa iasa la pensie din motive medicale (unele, nu putine, ireale) – de fapt pentru ca se restructura sau desfiinta intreprinderea. Sau, deja pensionati medical, se apropia termenul de revizuire a dosarului si trebuia demonstrat comisiei de expertiza, printr-o noua internare, ca nu s-au insanatosit. Sunt si destui bolnavi adusi de rude ca sa scape de ei. Altii, veniti la dezalcoolizare. Unii se aflau aici de luni de zile, altii de ani. Erau cei cu probleme speciale despre care am mai vorbit si care erau intr-un pavilion separat, in camere izolate cu usi metalice si vizete, cu zavor pe dinafara. Chiar in asemenea conditii, au existat cazuri de evadare – cand rudele se trezeau cu ei acasa, in pajama. Sau sinucigasi. Sau omucideri intre parteneri de camera.
Dr. C.P. ii fusese colega da facultate (si an, grupa) fratelui meu. In prima luna de spital fratele imi aducea saptamanal cate un pachet cu alimente, tigari, cosmetice si-mi lasa ceva bani. In a doua luna si in continuare doctorita mi-a dat voie o data pe saptamana sa ajung in oras (martea, cand era de garda, si treceam pe la ea la inapoiere ca sa vada daca n-am consumat alcool). Asta ii convenea si fratelui si mie. Plecam dimineata si veneam pe seara. Veneam si cu cotidiene si saptamanale (presa) proaspete pe care I le lasam doctoritei pana a doua zi cand pleca acasa. Cu atata, macar, ii eram dator.
In fiecare marti dimineata luam autobuzul din fata spitalului si, in doua ore ajungeam sa-mi vad mama. Avantajele erau mai multe. Schimbam “aerul” de spital (si nu orice spital) cu acela de oras si puteam compara bolnavii cu “legitimatie” cu cei care (inca) nu o aveau. Apoi, alt avantaj (numai la inceputul iesirilor) era testarea reactiilor proprii la intalnirea, involuntara, cu alcoolul. Reactii, la inceput, de furie: imi venea sa fac zob vitrinele cu etalare de bauturi alcoolice. Pana si canistrele cu vin de pe terasa locuintei fratelui imi erau dusmani. Imi trezeau numai amintiri neplacute. Acum, in drumurile mele prin oras, vedeam cu alti ochi panorama strazii: cei care inca se impleticeau erau veteranii autodistrugerii. Indreptandu-se, inexorabil, spre un sfarsit urat. Nu alcoolul ma mai impresiona ci aceia care erau vizibil marcati. I-as fi bruscat pe aceia pe care-I vedeam razand de un semen in suferinta. Cred ca sentimentul de vinovatie, remuscarile, chinurile psihice si fizice prin care trece un bolnav de etilism cronic sunt cel putin egale sau chiar le depaseste pe cele ale unui criminal fara premeditare.
Asa cum am mai spus deja, era si pavilionul irecuperabililor. Se mai luau la bataie pentru un codru de paine sau ceva foarte important pentru ei. Este de inteles ca, atunci cand erau lasati liberi prin curte pentru cateva ore, nimereau la remorca cu gunoi si scormoneau in cutii goale de margarina. Vesnic flamanzi (poate bulimici dar mai degraba pentru ca li se fura si putinul pus pe masa), aproape tot timpul sedati iar unii inchisi singuri intr-o camera-celula. Se stie ce forta supranaturala, nepamanteasca pot dezvolta, in unele cazuri, bolnavii. Nu numai bolnavii psihic. Parca din strafundurile psihicului emana o forta neobisnuita, miraculoasa – mai degraba a subconstientului (as spune). Nu cunosc explicatiile medicilor. Inca.
Ma aveam bine cu toata lumea. Cu personalul medical si cu bolnavii. Dar, mai ales, cu doi dintre bolnavi. Pot sa le dau numele caci nu mai sunt printre noi. Partial, in mica masura, si din cauza mea. Se va vedea peste cateva pagini de ce. Margean Constantin (Costica) si Kiss Cornel. Oameni de pana-n treizeci de ani, amandoi cu aceeasi boala. Costel era divortat (nevasta isi gasise altul, nebautor, si-I lasase fiica – o fata intr-a X-a) si locuia singur in apartamentul de doua camere. Cartierul Drumul Taberei. Nu isi putea vizita fiica (locuia cu mama recasatorita a lui Costel iar sotul nu-l accepta pe Costel). Am facut doua vizite la domiciliul lui gasind, de fiecare data, aceeasi mizerie. Desi mama il vizita de doua ori pe saptamana sa-I faca curat si sa-I gateasca. La fiecare vizita nu uita sa-mi ceara “cu imprumut” ceva bani – pentru doua-trei jumatati. Cornel, la fel, era divortat. Sotiei ii revenise autoturismul iar lui apartamentul de doua camere din cartierul Crangasi. Amandoi veneau periodic la spital pentru dezalcoolizare. Voi mai avea ocazia sa vorbesc despre ei.
Mai era un alcoolic, Petrica Cioroiu. Pana-n patruzeci de ani, si el plecat dintre noi. Fie-i, si lui, tarana usoara ! Era genul play boy. In aceeasi masura exagerat la capitolul relatii sexuale si jocul de carti. Il vizita mama saptamanal. Special ii cerea cantitati exagerate de cafea, tigari, fructe, dulciuri. Stia ca bani nu va primi (sugestia doctoritei) asa ca, dupa ce ii pleca mama, vindea tot ce credea ca prisoseste si sarea gardul dupa bautura. Dupa care se droga timp de trei zile, cu masura, fiind “numai parfumat”. Astfel ca, cu tot tratamentul medicamentos, dupa trei saptamani de internare, pleca la fel de “sanatos” pe cat venise.
Pe atunci inca ma mai amuzau astfel de situatii. Acum, nu. Pentru ca, din experienta mea si a altora, acum cunosc mecanismul bolii (si a altora, asemanatoare). Din ce in ce mai bine. Chiar si unele aspecte pe care psihiatrul nu le cunoaste pentru ca nu le-a trait si nici nu si le poate imagina. Si, deseori, plictisiti si stresati de problemele proprii sau cazuti in rutina, nu se obosesc sa explice pacientului ce se intampla cu el. “Nu mai bei !” Atat. De ce ? Pentru ce ? Aceasta porunca nu este convingatoare pentru majoritatea alcoolicilor. Este drept si ca explicatiile ar fi prea complicate pentru pacient – mie insumi mi-a luat cativa buni ani sa aflu raspunsuri (partiale) la intrebari ce ma framantau. In realitate insa, si daca s-ar chinui cineva sa dea
explicatii, tot n-ar fi suficient de sigur ca si-ar putea invinge dependenta. Doar am vazut si medici, chiar psihiatri, atinsi de alcoolism. F. Both. Deaceea, psihiatrul este obligat sa-si abandoneze pacientul fara sa-si duca munca la capat. Problema este ca vine timpul sa le dea drumul sperand si avand incredere ca pacientul va reusi sa continue ce incepuse el.
Venise vara si se statea pe afara, pe bancile insorite din parc. Aveai prilejul sa observi diverse categorii de pacienti dar singurii care faceau nota aparte erau irecuperabilii in pijamale maronii spre a putea fi gasiti mai usor – la nevoie. Ceilalti pacienti nu se deosebeau cu nimic de trecatorii intalniti pe strazile orasului. Numai din auzite aflai despre gravele boli psihice innascute sau dobandite de catre unii. Pe fondul unei labilitati psihice sau unor accidente avute inca din perioada prenatala, perinatala, postnatala, copilarie, adolescenta, maturitate. O schizofrenica acuza un accident de masina drept declansator al bolii. Un alcoolic da vina tot pe o masina pentru ca nu-si mai poate pastra echilibrul, se tine greu pe picioare, “mersul marinarului” sau ca o rata. Sotia lui imi spune ca era beat cand a fost accidentat. Iar parerea mea este ca i-a fost afectat echilibrul (urechea interna). Tot acest alcoolic are si o fetita cu sindromul lui Dawn (mongolism, trizom 21) conceputa cu o sotie trecuta de 40 de ani. Copilul a intrunit conditii de a se naste handicapat.
Pentru mine, care fusesem pentru dezalcoolizare, de cateva ori, doar la spitalul “Gh. Marinescu” – spitalul in care ma aflam acum nu prezenta o noutate. Era numai o chestiune de arondare. In functie de sectorul din capitala in care locuiai sau judetul Ilfov.
Alti pacienti venisera sa-si faca “stagiul” de pensionati medical in vederea prezentarii la comisia de expertiza medicala pentru a prelungi cu un an incasarea pensiei. Nu trebuie sa mai spun, a devenit notorie, pensionarea pe caz de boala din anii ‘90 a zeci de mii de oameni perfect sanatosi, si ce averi s-au facut din acest comert murdar.
Alcoolicii, in functie de stadiul de evolutie a bolii, se restabileau dupa doua-trei saptamani - indopati cu gama de vitamina B dar si cu soporifice in primele zile de sevraj (intarcare la alcool) – erau adusi la starea de dinaintea recentei betii. Desi mai apoi am constatat experimentand ca fiecare “cadere” le provoca o saracire din ce in ce mai accentuata a neuronilor – care, la randul ei, avea inraurire asupra intregului sistem nervos – si (implicit) a psihicului. Dadeam unor bolnavi, spre lecturare, carti din biblioteca mea de “voiaj”. Mai intai usurele apoi dintre cele care puneau creierul la mai mult efort. Imi dadeam seama astfel in ce stadiu se afla boala. Un electrician, S. (Bebe) mi-a citit, in primavara, o carte. A durat o saptamana. Externandu-se, a continuat bautul si, la o noua internare, n-a reusit sa dea gata un volum de dificultate medie nici intr-o luna. Dar despre asemenea experiente voi vorbi si mai departe (vezi cazul lui Teodor).
Daca isi pastreaza abstinenta nu se vindeca dar stabilizeaza boala. Ba, chiar, recupereaza unele abilitati si imbunatateste functionarea unor organe interne cu disfunctii. Ceea ce nu e putin lucru. Cel mai greu de depasit sunt primele 3-6 luni. Asa are loc, treptat, dezobisnuinta. De mentionat este ca, si dupa 17 ani de abstinenta, apucand din nou primul pahar, iar o iei la vale anuland – dintr-o singura miscare – cei 17 ani.
Era un fund de parc unde se facea plaja si chiar boscheti unde perechi de pacienti se detensionau psihic. Din pacate, fara discernamant in alegerea partenerului
Ma bronzasem, ma ingrasasem. Cand imi era cald faceam dus, la orice ora din zi sau din noapte. Cred ca eram singurul care facea 5-6 dusuri pe zi (vara) si chiar si in restul anului – nu neaparat vinerea cand era apa calda. Stiam ca alaturi ma asteapta salonul incalzit. Stiau si medicii si cadrele medicale ca se pot bizui pe mine. Imi dadusera o camera numai pentru mine. Citeam, scriam, dormeam cand vroiam. Nimeni nu ma deranja, nu deranjam nici eu. Un calugar in varsta de la manastirea Cernica – internat nu stiu de ce – primise, deasemenea, un salon pentru el insusi. Pentru meditatie si rugaciune. Vegheam ca nimeni sa nu-l deranjeze. De fapt, protejam pe oricine simteam ca are nevoie. Daca cineva simtea nevoia sa mi se confeseze deveneam confidentul lui si psihanalist amator.
La etajul nostru se afla un personaj aparte. Un moldovean de vreo 26 de ani, aparent cam emotiv dar, in mod sigur, cam tampitel, saracut cu duhul. Facea versuri naroade la comanda (pentru vreun indragostit) ori din proprie initiativa. Instrainat de prin nordul Moldovei, n-avea vizitatori care sa-i aduca tigarile si cafeaua de care devenise dependent. Am uitat sa spun ca, mai bine de jumatate dintre pacienti erau cafegii si fumatori convinsi.
La scurt timp de la mutarea mea singur intr-un salon observ ca mi-au disparut ochelarii pentru citit. Fusesera pe masa de langa fereastra. Bineanteles, nimeni nu stie nimic. Dincolo de salonul 5 in care ma aflam, era salonul 6. Aveam in comun grupul sanitar. Locatarii, pe langa alti trei, doi suspecti: moldoveanul cu partenerul lui de nedespartit. Ei ar fi singurii capabili sa intre nevazuti in salonul 5 cand eu lipseam pentru masa sau prin curte. Dezlegarea misterului a venit tocmai cand nu mai speram si eram necajit ca trebuie sa-mi comand, la oras, alti ochelari. Costel (Margean) – mai inalt decat majoritatea celorlalti – ma cheama sa-mi arate ceva. Pe holul din capatul culoarului, deasupra usii pe care veneau medicii, se afla un glob de sticla mata pentru un bec. Becul lipsea dar erau ochelarii.
Inca un caz si ultimul. Pentru ca, daca m-as apuca sa deapan toate intamplarile primei internari la B., numarul paginilor s-ar dubla.
Un profesor de muzica, internat in acea perioada, “locuia” in Bucuresti, in subsolul unui bloc din centru. Cat era “afara” nu stiu la ce expediente recurgea sa-si procure drogul sau sa supravietuiasca fizic. Cand ramanea chiar fara nicio resursa venea si se interna. Odata internat, umbla prin curte si prin saloane si culegea mucuri de tigari pentru “penale”. Colecta medicamentele bolnavilor care nu si le luau, plus ale lui, si le vindea celor carora nu le ajungeau medicamentele. De obicei vitamine si sedative.
Ma simteam apropiat de doctorul Chiriac, un bonom jovial si intelegator, mai bland cu pacientii decat tot restul personalului; totul a pornit de la aceea ca m-a surprins citind “Puterea in miscare” a lui Alvin Tofler. M-a intrebat daca i-am citit si celelalte lucrari. I-am confirmat: citisem “Socul viitorului” si “Al treilea val”.Am avut cateva schimburi de pareri si l-am intrebat – la randul meu – daca il citise pe Andre Malroux in a sa “Tacerile colonelului Bramble” si “Ultimele discursuri ale doctorului O”Grady”. Nu le citise si i-am imprumutat volumul. Nici dupa ani nu i l-am mai cerut. Fusese tiparit in lb. franceza si aveam traducerea pe un caiet. Cu numeroase conotatii filozofice si psihologice (autorul era academician francez) volumul se simtea mai bine in biblioteca unui psihiatru decat in geamantanul unui peregrin.
Spre sfarsitul “vacantei” la B. (pentru ca vacanta s-a dovedit a fi in comparatie cu ce avea sa vina) – intr-o invoire – mama imi spune ca problema mea locativa s-a rezolvat. Mai ramane sa trec pe la Comisia de Expertiza Medicala ca sa obtin pensia de invaliditate. Ca unica sursa de venit. Nici urma de speranta ca mi-as putea reveni vreodata din alcoolism. Era parerea mamei, fratelui, medicilor.

Pasi, determinari, multumiri si satisfactii

Iata ca am reusit sa iau legatura cu Centrul de Prevenire, Evaluare şi Consiliere Antidrog al Judeţului Buzău - Uniţi pentru viaţa . Un colectiv tanar, specializat (Dr., psihiatru, Psihoterapeut si Psiholog) si dincolo de toate, ceea ce este mai important, DEVOTAT! Este o satisfactie sa discuti cu asemenea oameni, Este drept, nu sunt fonduri, nu sunt bani dar iata ca in scurt timp (1-2 luni) vor beneficia de un sediu propriu si sunt dispusi sa asigure spatiul necesar desfasurarii sedintelor grupurilor de suport. Asa da! Imi permit sa redau prezentarea Centrului deoarece consider ca este cu adevarat un sprijin real si persoanele interesate au obligatia si datoria sa se adreseze Centrului. Dupa aceea, in masura in care vom putea, intervenim si noi!
Prezentarea Centrului
Scopul înfiinţării este reducerea şi punerea sub control a consumului de droguri şi combaterea eficientă a traficului cu astfel de substanţe.
OBIECTIVELE ACTIVITĂŢII:
Obiective generale:
Menţinerea la un nivel scăzut comparativ cu cel actual al prevalenţei consumului ilicit de droguri şi reducerea într-un mod corelat a prevenirii consumului de alcool şi tutun în rândul populaţiei generale prin consolidarea măsurilor de prevenire şi prin dezvoltarea sistemului public şi privat de asistenţă medicală,psihologică şi socială.
Conştientizarea şi implicarea întregii populaţii în programe de prevenire a consumului de droguri,universale,selective şi indicate,în scopul reducerii influenţelor factorilor de risc.
Realizarea unei preveniri coerente prin aplicarea parteneriatului. Obiectiv specific:
Dezvoltarea capacităţii instituţionale şi operaţionale şi consolidarea rolului A.N.A. de coordonator naţional al luptei împotriva traficului şi consumului ilicit de droguri.
MEMBRII C.P.E.C.A. BUZAU
Ofiţer specialist in prevenirea criminalităţii ,subinspector BEATRICE-ELENA ALBU -Coordonatorul centrului (PR)
Specialist educaţie - UNGUREANU CARMELIA
Asistent social - ISACOF CLAUDIA
Medic - NASTASE ION FLORIN
ATRIBUŢII:
Centrele de Prevenire, Evaluare şi Consiliere Antidrog realizează activităţile Agenţiei Naţionale Antidrog la nivel judeţean şi al sectoarelor municipiului Bucureşti şi au următoarele atribuţii principale:
elaborează documentele de organizare, planificare, control şi evaluare a activităţilor centrului;
coordonează activităţile de reducere a cererii de droguri în plan local;
elaborează, monitorizează, avizează şi coordonează, după caz, proiecte locale de reducere a cererii de droguri;
monitorizează şi coordonează activităţile instituţiilor locale cu competenţe în domeniu, a organizaţiilor neguvernamentale (ONG) şi a altor parteneri sociali implicaţi în dezvoltarea, la nivel local, a Planului de acţiune pentru implementarea Strategiei Naţionale Antidrog;
coordonează elaborarea şi implementarea Strategiei locale antidrog şi a Planului de acţiune, pe baza metodologiei concepute de Agenţia Naţională Antidrog şi evaluează periodic stadiul realizării acestora;
implementează la nivel local programe şi campanii naţionale de reducere a cererii şi ofertei de droguri;
iniţiază, susţine şi monitorizează campanii de informare/educare, comunicare la nivel local şi regional;
elaborează/ realizează materiale de informare şi educaţie antidrog şi, după caz, realizează acţiuni de cooperare cu structuri similare din statele vecine, cu acordul prealabil al conducerii Agenţiei;
organizează manifestări cu tematică antidrog, cu participarea comunităţii locale, mass-media şi autorităţilor publice locale (conferinţe de presă, seminarii, conferinţe, dezbateri publice, emisiuni radio-tv, sesiuni de comunicări ştiinţifice, întreceri sportive, activităţi artistice şi culturale etc.) şi promovează materialele cu tematică antidrog;
menţine contactul cu autorităţile judecătoreşti şi alte organe judiciare;
colaborează cu specialiştii responsabili cu activitatea educativă şcolară ţi extraşcolară, cu consilierii educativi din şcoli, cu psihologii, sociologii şi psihopedagogii din Centrele Judeţene de Asistenţă Psihopedagogică;
transmite trimestrial Agenţiei Naţionale Antidrog datele, conform grilei de indicatori şi ori de câte ori este nevoie, cu aprobarea Preşedintelui;
identifică, evidenţiază şi actualizează pe "hărţi" locurile şi mediile propice consumului de droguri;
constituie banca de date a centrului cu privire la activităţile de reducere a cererii şi ofertei de droguri;
elaborează studii, analize şi sinteze privind fenomenul drogurilor în plan local/regional;
participă la programe de pregătire şi perfecţionare în domeniu, schimburi de experienţă, în colaborare cu alte instituţii de specialitate, naţionale şi internaţionale;
organizează reţelele de intervenţie preventivă în mediile şcolare/ universitare/ comunitare/ familiale depistate la risc;
monitorizează şi coordonează instituţiile şi organizaţiile neguvernamentale ce asigură servicii de harm-reduction;
acordă asistenţă tehnică organizaţiilor neguvernamentale în scopul elaborării şi depunerii spre finanţare a proiectelor privind reducerea cererii de droguri;
acordă servicii de consiliere medicala/ psihologică/ socială, individuală şi de grup consumatorilor de droguri şi familiilor acestora;
poate organiza Puncte de informare şi documentare, potrivit normelor Agenţiei Naţionale Antidrog;
realizează, în baza solicitării procurorului, evaluarea consumatorului, în scopul includerii acestuia în circuitul integrat de asistenţă a persoanelor consumatore de droguri;
stabileşte Planul individualizat, pe baza evaluării psihologice şi sociale şi în concordanţă cu rezultatele examinării medicale solicitate unei unităţi medicale, conform criteriilor prevăzute în Regulamentul de aplicare a Legii 143/2000;
cooperează cu furnizorii de servicii medicale, sociale şi psihologice în vederea implementării Planului individualizat de asistenţă;
asigură managementul de caz prin identificarea necesităţilor beneficiarului, planificarea, coordonarea şi monitorizarea implementării măsurilor din Planul individualizat de asistenţă;
colaborează cu unităţile medicale în care se desfăşoară programe terapeutice pentru consumatorii dependenţi, cu scopul de a comunica datele necesare în vederea menţinerii continuităţii programului integrat de asistenţă a persoanelor consumatoare de droguri;
colaborează cu unităţile locale şi cu organizaţiile neguvernamentale în vederea elaborării unor programe de asistenţă, protecţie socială şi reinserţie socio-profesională a persoanelor care au consumat sau consumă substanţe psihoactive;
asigură confidenţialitatea datelor personale ale consumatorilor dependenţi de droguri, incluşi în programul integrat de asistenţă, conform normelor în vigoare;
eliberează beneficiarilor care urmează programul integrat de asistenţă a persoanelor consumatoare de droguri, certificate nominale sau legitimaţii în format electronic codificate;
gestionează activităţile specifice de funcţionare a unei linii telefonice de informare şi consiliere pentru cetăţeni (populaţia locală);
sprijină activităţile comunităţilor terapeutice şi centrelor de formare înfiinţate în zona de competenţă.
SERVICIILE OFERITE DE CPECA BUZĂU
Servicii de prevenire a consumului de tutun, alcool şi droguri:
1. Proiecte, campanii, activităţi de informare - educare - sensibilizare a populaţiei în scopul prevenirii consumului de tutun, alcool şi droguri în şcoală, familie şi comunitate
2. Promovează implicarea voluntarilor (elevi, studenţi, specialişti) în activităţi de prevenire
3. Organizează cursuri, seminarii, conferinţe pentru specialiştii din domenii conexe prevenirii consumului de droguri (educaţie, promovarea sănătăţii, protecţia drepturilor copilului, prevenirea criminalităţii, etc.)
4. Colaborează cu instituţiile şi autorităţile publice locale, cu organizaţiile neguvernamentale
5. Oferă materiale de informare-documentare specifice prevenirii consumului de droguri
Beneficiari: elevi, studenţi, părinţi, profesionişti, membrii ai comunităţii locale
Servicii de asistenţă integrată în adicţii:
1. Servicii de evaluare (medicală, psihologică şi socială) a consumatorilor de tutun, alcool şi droguri
2. Servicii de management de caz (identificarea nevoilor beneficiarilor, identificarea serviciilor care pot fi oferite pentru a răspunde nevoilor consumatorilor de droguri care solicită servicii de asistenţă, stabilirea unui plan individualizat de asistenţă, monitorizarea şi oferirea de suport pentru realizarea obiectivelor din planul individualizat)
3. Servicii de asistenţă medicală (colaborează cu unităţi medicale în care se desfăşoară programe terapeutice specifice pentru tratamentul dependenţei de tutun, alcool şi droguri)
4. Servicii de asistenţă psihologică (consiliere psihologică individuală sau de grup pentru consumatorii de droguri şi familia acestora)
5. Servicii de asistenţă socială (consiliere şi orientare pentru rezolvarea problemelor sociale: găsirea unui loc de muncă, identificarea soluţiilor pentru rezolvarea problemelor locative, juridice)
Se asigură gratuitate şi confidenţialitate pentru toate serviciilor oferite în cadrul CPECA.
Beneficiari: persoane consumatoare de tutun, alcool şi droguri
http://www.anagov.ro/buzau