Confesiunile unui toxicoman (-XI-)

B A L A C E A N C A I V
Veneam, din nou, la Balaceanca. Eram, insa, mai documentat. De data asta cu privire si la alte dependente. Dependenta de droguri, halucinogene, compusii acidului lysergic – LSD mai ales – marijuana (the pot), mescalina etc.. Toate produsele zeificate de Thomas Leary si discipolii lui, devenite marfuri de masa si bunuri de larg consum.
Dictionarul Psihologic Larousse clasifica drogurile.
Stupefiantele: cocaina si opiaceele (opium, morfina, heroina, codeina)
Exaltante: alcoolul, eterul (din unele cleiuri si vopseluri).
Halucinogenele: canepa indiana sau cannabis
Stimulentele psihice sau psihoanalepticele: tutun, cafea, ceai dar si amfetaminele
Hipnoticele: barbituricele (ciclobarbital, fenobarbital…)
Faptul ca m-am hotarat sa-mi bag nasul in probleme legate de alte toxicomanii se datoreaza perioadei din a treia internare si infiintarii pavilionului de “drogati” langa pavilionul XVII unde tineam intrunirile dar si pavilionului post-cura de la Balaceanca. Pentru ca orarul intrunirilor era acum lunea, miercurea si vinerea de la ora 17, plecam din buncarul familiei Iordache cu trenul de 6, 7 sau 8 – dorind sa scap cat mai devreme dintre peretii chiliei. Reuseam sa ajung in fata pavilionului XVII pe la 10, dupa ce-mi luam niste covrigi si apa minerala. Apoi, pe o banca din apropiere, ascultam muzica la radio sau casetofon.
Intors la spitalul Balaceanca, ma simt, din nou, mult mai bine decat la gazda. In plus, masa calda pe care n-o mai intalnisem de 7 luni. Vad pavilionul care era altadata depozit inconjurat cu un gard de 3 m. inaltime (cuprindea si vreo 300 mp de curte, cu banci). Il acostez pe dr. Chiriac si-l intreb daca n-as putea da o mana de ajutor pentru internatii acelui pavilion. Imi raspunde ca nu el se va ocupa de ocupantii cladirii. A refuzat si se va ocupa o tanara doctorita recent repartizata in spital. Se spune ca are studii de specialitate in domeniu. Dupa cateva zile reusesc sa o vad: este exact ce ar putea sa le trebuiasca unor tineri oropsiti. Numai ca, nu mult mai tarziu, aceeasi doctorita (cand era de garda) trimite in sectia noastra (in salonul meu) un drogat in sevraj. Nu aici ii era locul. Bolnavul fuge, este prins, fuge din nou. Nu, nu este doctorita personajul pe care il credeam. Aparentele, prima impresie insala – de multe ori. Lipsa de experienta isi spunea cuvantul. Preluase pavilionul, banuiesc, nu pentru ca ar fi fost cea mai indicata ci pentru ca altcineva nu dorise sa-si asume raspunderea. Stiind in ce se baga.
Continui sa ies martea din spital. Imi iau programul TV si cu masina 410, tramvaiul 40 si masina 331 reusesc sa ajung la frate, in Bucurestii Noi, la ora 7, inainte sa iasa pe poarta cu masina. Apoi trec pe la Costel S. pentru o ora sau doua de convorbiri.
Am trimis vorba lui Gheorghe (A.A.) ca luni, 20 dec., merg si eu la intrunire. Mai iau cu mine un exemplar din manuscris si-l duc la “Salvati copii”. Fundatia are un centru de consultanta pentru tineri si familiile lor la spitalul Grigore Alexandrescu. Luasem deja legatura cu ei cu ocazia altei invoiri.
Marti, 21 noembrie 2000. La ora 15,3o, incercand sa-mi fac siesta, nu reusesc sa adorm insa cred ca, printr-o revelatie, ajung la niste concluzii. Gandindu-ma la actiunea drogului asupra sistemului recompensator al creierului.
Nu cu multe pagini in urma scriam ca profesiunea, o activitate profesionala sau nonprofesionala (orice tip de activitate) poate deveni pasiune, dependenta. Pasiune inseamna tot mai mult.
Munca de cercetare, literatura (a citi dar si a scrie), jocurile de noroc, sexul… pot deveni un obicei, o deprindere. Majoritatea acestor obiceiuri, obisnuinte, deprinderi, dependente cer efort si timp ca sa ajunga la sistemul recompensator al creierului. La centrii placerii din creier.
Cu cele cinci tipuri de droguri recunoscute in toxicomanii lucrurile se petrec substantial diferit.
Cu o doza de heroina, cocaina, extazi, alcool…provoaca placere in scurt timp si fara efort.
Doza trebuie marita dupa o vreme ca sa-si produca efectul. Din ce se moare, mai devreme sau mai tarziu ? Din supradoza. Daca se intampla cu adultii (socotiti mai rezistenti), cu atat mai mult (si mai repede) sunt afectati copii si adolescentii. In locul unei note bune, unui calificativ la scoala, unei contributii benefice familiei, este mai “eficient” sa te droghezi.
Si mai exista o latura: tine de caracterologie. Dar este treaba psihologilor sa afle si sa tina seama daca subiectul este amorf sau apatic, nervos sau sentimental, sanguin sau flegmatic, coleric sau pasional. Emotiv-nonemotiv, activ-nonactiv. Eu insumi, la 60 de ani, fara sa-mi spuna cineva (nu si-a batut nimeni capul) am aflat pentru ce, elev fiind si participand la reuniunile colegilor, a trebuit sa-mi inving emotia cu un pahar ca sa devin activ ca si ceilalti. Pur si simplu, ma gaseam in categoria
de caracter coleric-pasional care este emotiv-activ. Deci, pentru a deveni activ trebuia sa inving emotivitatea.
Trebuie sa povestesc si episodul doamnei “Maro”. Imi iesise complet din minte.
In a doua jumatate a lunii octombrie (nu ma internasem de multa vreme), seara, la televizorul meu asezat, pentru toata lumea, in sala de mese, observ o doamna de vreo 40 de ani. Tacuta, retrasa….Doar cate o parere, replica scurta cu privire la tema sau scena ce se deruleaza pe “sticla”. Sau raspunsuri la intrebarile din “Vrei sa fii miliardar ?” Lasa sa se intrevada o persoana instruita, cultivata. Si trasaturile fetei lasa impresia unui intelect superior mediei. Nu trebuie sa fii Lombroso sau italianul Gall sau frenolog pentru “a vedea”. Dar la ea vad si multa amaraciune. Chiar cand, rar, zambeste colturile gurii (frumos desenata) lasate in jos, o tradeaza. Impreuna cu ing. Comanescu (tovaras de salon) langa care stau vorbim cu ea. Vine vorba despre alcool. Ii spun, pe scurt, istoria mea. Spune ca are aceeasi problema. Indraznesc sa-I arat si sa-I imprumut manuscrisul. Adaug manuscrisului si volumul meu preferat (Tom Clancy – Fara sovaire). Cu erou puternic si, tangential, despre droguri. Ii sugerez sa le citeasca alternativ pentru a nu o plictisi prea tare manuscrisul. A doua zi, in timp ce ma aflam la televizor, vine si ma roaga sa-I dau ceva de scris (pix, carioca) sa sublinieze cateva randuri. Ii dau un marker galben si o rog sa sublinieze ceea ce o impresioneaza sau o intriga sau considera ca I se potriveste. Randurile subliniate apasat despre fericirea ce trebuie data si aproapelui. Se simtea, ghicisem, nefericita. O numeam, eu si Comanescu, “doamna Maro” fiindca fuma tigari maro. Ulterior, dupa plecarea ei, aflam ca o cheama Gabi
Trebuie, insa, sa deschid o paranteza.
Cat inca nu ma internasem, participam frecvent la intrunirile A.A., primisem o adresa de la fundatia “Salvati copiii” in care eram instiintati ca la spitalul “Gr. Alexandrescu” functioneaza un centru de consiliere pentru narcomani. Ulterior aveam sa aflu de la BBC un interviu cu directorul spitalului, prof. dr. Coriolan Ulmeanu, care era si seful sectiei Toxicologie. Remarca numarul crescand de narcomani in randul tinerilor intre 13 si 18 ani. Isi faceau injectii cu heroina. Afland asta, am facut o vizita la spital. Am intalnit doi tineri (baiat si fata), probabil studenti la Psihologie. Mi-am declinat identitatea, un scurt istoric, am cerut materiale despre dependenta de drog (hotarat sa plonjez tot mai adanc in aceasta tematica) si le-am promis manuscrisul. Sa trec peste doua saptamani. Asa voi face !
Desi Kippling recomanda in “If” “sa visezi fara ca visul sa-ti devina stapan” ma surprind ca visul mi-a devenit, deja, stapan. Daca voi reusi sa implinesc ce mi-am propus, voi crea un adapost pentru cei care au pierdut tot, care si-au petrecut, adesea, ani multi pe strada, muiati in alcool, indopati cu droguri, dormind in frig pe la ghenele blocurilor sau in canale de termoficare, aruncati de colo-colo de locatari si politisti, de functionari ai administratiei publice.
Nu mai sunt omul care sa-si faca griji din cauza lucrurilor pe care nu le poate schimba. ORICE depinde de oameni poate fi schimbat. Atata mi-a ramas: sa lupt pentru altii. Lumea lor este lumea celor fara de speranta, a celor care nu primesc nimic si nu doresc decat un minimum de la viata: masa urmatoare si un pat cald si uscat. Majoritatea s-au nascut fara noroc si au facut toate greselile previzibile. Trebuie sa infrunte trecutul si boala si sa se straduiasca sa o stabilizeze. Ca pe oricare alta boala- fie ea si organica.
Fiecare dintre voi ar putea face ceva in interesul lumii acesteia daca ar vrea. Dar nu vreti: aveti atitudinea unor mateloti convinsi ca li se scufunda corabia – incontestabil si irevocabil.
Nu demult s-a constatat stiintific ca medicii (da, medicii !) sunt de doua ori mai expusi dependentei si ca 10% dintre ei chiar sunt. Mai ales ca subconstientul (“sinele” lui Freud) refuza sa vada sangele, durerea, adevarul…dar constientul nu-I da voie. Eu insumi am cunoscut (si cunosc) destui medici care au trecut (sau trec) prin dependente nu neaparat toxice. Ca noi toti. Si nu se mai pot opri. Aceeasi presiune asupra centrilor placerii (sistemul recompensator).
La fel pentru alcoolicii “imbatraniti in rele”; foarte putine sanse de recuperare. Prezint doua cazuri. Despre unul am mai vorbit. Amandoi, ca mine, trecuti de 50 de ani.
Primul, S.C., internat pentru pensionare in acelasi salon cu mine. Starea I s-a agravat sub ochii mei. Dupa externare nu numai ca nu s-a oprit la o sticla de bere; a ajuns curand la 300 gr. de vodca iar ultima data cand l-am vizitat era la a doua jumatate de tarie la ora 12. Spune, de fata cu sotia, ca in lipsa drogului ar intra in depresie. Si ii dau dreptate: unii pot, altii nu.
Al doilea, inginerul C.. La internarea mea din octombrie se afla intr-un salon alaturat, deaceea n-am avut ocazia sa stam de vorba. Desi nu parea adeptul lui Bachus. Abia cand, la trei saptamani de la externare, se reinterneaza in acelasi salon cu mine am avut curajul sa-l intreb. Sotia, medic oftalmolog, face naveta la post, la Giurgiu. Cadouri, mici atentii primite de la pacienti si sub forma de alcooluri fine. Din cauza singuratatii (in casa) si fara o ocupatie (pensionat) sotul se apuca incet, incet sa consume cadourile. Cand le termina trece la cele autohtone. Dealtfel, primele doua zile de internare le-a dormit. S-a refacut. Nu dupa multa vreme imi marturiseste, intai mie, ca sta prost cu vederea. Apoi sotia si dr. Chiriac ii comunica ceea ce trebuia sa stie si singur: afectiunea provine de la deteriorarea nervului optic de catre alcool. Nu crede si este trimes la sectia de specialitate a spitalului Sf. Pantelimon. Care a confirmat diagnosticul.
S-a constatat ca introvertitii se comporta ca si cum ar fi in permanenta activitate: ritmurile lor electroencefalografice sunt mai rapide, manifesta reactii mai vii la durere si, mai ales, cauta sa isi provoace o stare propice activitatii. Ori recurgerea la droguri conduce la hiperactivitate (agitatie).
“Salvati copiii”, intr-unul din pliante, reda gandurile unei consumatoare de droguri:

“Stii cum este cand petrecerea s-a sfarsit ?
Stii cum este cand nu mai poti dormi ?
Stii cum este cand drogul incepe sa te arda ?
Stii cum este cand ai dureri de cap ?
Stii cum este cand ti-e cald si apoi frig
La interval de o secunda ?
Stii cum este sa nu te mai poti opri ?
Stii cum este sa nu te mai poti opri sa iei drog ?

Iar disperarea din PETRECEREA A LUAT SFARSIT (THE PARTY OVER) o cunoaste fiecare dintre noi, cei dependenti.

Joi, 6 dec. 2000. Ieri am fost la S.C. in Minervei apoi la Salvati Copiii unde am discutat cu Denisa, tanara psiholog. Seara, la spital, dr. C.P. – de garda – a venit sa-mi spuna ca I s-a telefonat de la radio UNIPLUS sa merg a doua zi la centrul de consultanta. La ora 10 am fost acolo. Denisa imi spune ca tanarul Ionescu Madalin pe care eu il luasem, randul trecut, drept colaborator al Salvati Copiii este de fapt angajat al Uniplus si este interesat sa particip la emisiunea “Adevarul din spatele adevarului” de joi, de la 21,30. Denisa mi-a atras atentia ca Madalin a convins-o si pe ea sa participle la o asemenea emisiune dar ca, desi discutasera dinainte scenariul, pana la urma a reiesit (cum a concluzionat Madalin) ca drogatii sunt niste monstri ce nu trebuie sa traiasca, nu trebuie sa li se acorde o a doua sansa
Vineri, 7 dec. 2000- pentru ca stiam ca s-ar putea sa nu mai pot ajunge in patul de spital in aceeasi zi, mi-am luat biscuiti, bomboane, tigari, de citit (Dictionarul Psihologic, Toxicomaniile) si un caiet pentu luat notite. Dupa ce am trecut iarasi pe la S.C. sa-l rog sa inregistreze emisiunea, pe la ora 17 am plecat spre Uniplus.
Delea Veche nr. 51, et. 9, intr-o cladire noua. Cand am ajuns in redactie o fatuca mi-a spus ca stie despre emisiune dar este prea devreme. Jos, in holul blocului, a mai sosit un cetatean. Mi-am dat seama ca, si el, fusese convocat. Are vreo 50 de ani, mesteca alune trase in ciocolata si fumeaza Pall Mall. Aflu ca fusese regizor iar acum pensionat medical gradul II (fara drept de munca). De ce nu ma mira ca suntem amandoi in aceeasi situatie? Locuieste la gazda, un pensionar varstnic, in Drumul Taberei, unde “regizorul” plateste intretinerea la bloc, energia electrica drept chirie. Pentru ca nu-I ajunge pensia, cerseste la gura metroului din Piata Romana. Cei care il cunosteau, il ajutau.
In fine, pe la 21,15, apare si gazda emisiunii impreuna cu un tanar redactor de la “Curierul National”. Foarte repede imi dau seama ca emisiunea nu este facuta pentru a-I ajuta pe cei in suferinta ci ca sa atraga ascultatorii dornici de senzatii tari – o palida copie a “Viata bate filmul” a Mihaelei Tatu. Aveam de a face, deci, cu un paparazzi de cea mai josnica specie, el insusi mai bolnav ca noi. “Mada.” Are licenta de profesor de istorie (venit de prin vreun fund de tara sa se capatuiasca pe spinarea unor amarati). Ca asa este si nu altfel o dovedeste ideea (bineanteles, am si acum inregistrarea facuta de prieten) ca “fiecare om trebuie sa acceada spre urcarea pe scara materiala si sociala. (Prin orice mijloc ? intreb eu).
La 22,30 cand am coborat in strada, cu un gust amar dar multumit ca imi dadusem pseudonimul Dan B. Tivu (nu la fel ca regizorul) facandu-l pe naivul Madalin sa se strambe de ras, pseudonimul dat si pe manuscris (dar inspirat dintr-un articol al N. Mernicu din “Catavencu”), am luat troleibuzul, apoi un tramvai 34. N-am reusit sa mai prind nici un tramvai 14. 6 garnituri mi-au defilat prin fata ochilor, retragandu-se la depou. Pe la 24,30 m-am hotarat sa iau in piept soseaua Pantelimon pana in capatul ei unde (ma astepta ?) masina 410. Geanta pe umar (vreo 5 Kg.) – pe la 2 noaptea, dupa ce mersesem pe carosabil pentru a nu starni maidanezii (si, poate, nu numai) – invatasem ca, daca vrei sa te simti mai in siguranta pe o strada pustie mergi pe mijlocul ei, sa ai timp sa iei masuri in fata vreunui “obstacol” – ajung la capatul de unde, la ora 4, plecam spre spital. La 5 eram in pat. Am dormit, un somn sanatos, pana spre pranz. Acum, cand scriu, vreau sa elaborez si doua scrisori. Una catre Denisa, alta catre Madalin.
Voi continua sa extrag ce ma intereseaza din Dictionarul Psihologic Larousse si, deasemenea, din cea de a doua lucrare care mi-a cazut in mana, prin bunavointa Denisei. “Toxicomaniile” fratilor psihiatri francezi, Antoine si Maurice Porot. Au, impreuna, 16 lucrari tiparite cu privire la psihopatologia juvenila. Carticica in cauza n-o pot tine decat pana pe 19, vreo 10 zile. Am promis Denisei sa o returnez la timp. Face parte din materialul lor “didactic”
La microfonul Uniplus am declarat ca am un frate al carui “sange nu s-a facut apa” si au existat si niste medici cu suflet care m-au adapostit. Dar, mai ales, a existat grupul fara de care n-as fi inceput sa-mi inteleg boala (si o inteleg din ce in ce mai mult)
Pentru ca trebuie sa inchei pagina ca s-o pot scoate din masina si sa pot introduce filele pentru scrisori pot adauga ca fusesem pregatit sa deschid dictionarul la litera “M” – “Moreno” – medic american de origine romana care a investigat interactiunile sociale din interiorul grupurilor (la inchisoarea Sing Sing), studiaza simpatiile si antipatiile pe care le reprezinta pe o sociograma, fondand sociometria. Si, odata cu ea, psihoterapia de grup.
Joi, 4 ian. 2001. Seara, pe Uniplus la 21,30, astept timp de 10’, zadarnic, aparitia sonora a lui M.I.. Ma gandesc ca, totusi, am avut dreptate in scrisoarea pe care i-am lasat-o la poarta radioului. Il voi “intalni” – mult mai tarziu – la TV National in “ Miezul problemei”. Una dintre “problemele” lui din aprilie 2008 a fost “mormintele Ceausestilor” consumata timp de vreo saptamana. Cine l-o tine (si de ce) in brate ? Transcriu aici scrisorile catre cei doi.

Domnule Ionescu Madalin,
Eu, Dan B. Tivu, pe aceasta cale, va scriu (spun) ceea ce nu am avut timp nici ocazie sa va comunic in emisiunea la care m-ati facut sa particip.
Palida copie a “Viata bate filmul” de pe PRO TV, a Mihaelei Tatu, gaselnita dvs, nu urmareste, la fel ca si a predecesoarei, sprijinirea unor euri in cumpana, in dificultate, nici pe cei ce ar putea merge pe un drum gresit. Dorinta explicita si implicita desi nu declarata de senzational morbid, de a capta atentia cat mai multor ascultatori radio prin dezvaluiri de “senzatie” spectaculoase imi descopera, si – desigur – si ascultatorilor dvs, un monstru. In niciun caz nu contribuiti la educarea acestui popor.
Cei avizi de senzatii tari sunt ei insisi bolnavi. “Setea” de adrenalina se numeste, mai nou, “adrenodependenta” sau “adrenoadictie”.Mai scurt: “adrenopatie” (care tot boala psihica este). Orgolii, infatuari satisfacute ca ei nu sunt la fel. Si nu-I ajutati nici pe acestia. Exista murdare fituici de scandal (“tabloide”). Geme tara de ele. Culmea este ca, la un popor la care oligofrenia a atins cote alarmante, la fel si paranoia (indusa prin varii mijloace), aceste insanitati conduc obligatoriu spre aculturatie. Am fost martorul unicului apel telefonic de la o ascultatoare (apare, si el, pe inregistrare) careia incercati sa-I smulgeti verdictul acuzator asupra unor categorii de oameni (ca mine si regizorul) – precum ca asemenea oameni n-ar trebui sa mai traiasca, ca nu au nici o sansa. Din toata emisiunea se raspandeste un aer fetid. Suntem pe pozitii diametral opuse.

8 dec. 2001 Dan B. Tivu


Stimata Denisa,
Aveti dreptate cu privire la individul M.I.. Doreste sa parvina prin etalarea senzationala a necazurilor altora. Idee a unuia, nici el prea intreg la minte, in plus sosit din vreo margine de tara hotarat sa rupa inima targului. Nu merita nici macar clasica injuratura neaosa !
V-am adus si o copie dupa scrisoarea catre “murdarel” dar si dupa emisiunea inregistrata pe banda magnetica.
Al Dvs. Dan B. Tivu


Dumineca, 7 ianuarie 2001. Pana astazi, ziua si noaptea, am dactilografiat in 4 exemplare “Toxicomaniile”. Pentru uzul celor care vor lucra cu “drogatii”
Vineri, 12 ianuarie 2001. Nu stiu ce ma tot impinge spre scris. Orice fapt imi da o stare de provocare. Arta, desi ceea ce incerc cu greu se poate numi asa, este ceva ce trebuie perfectionat dar trebuie sa mai stii si cand sa te opresti – iar eu nu prea stiu.
Desi mi-a luat ultimul exemplar dactilografiat din “Toxicomanii”, asistenta Tanta nici macar nu este sigura ca va fi repartizata sa lucreze “acolo”. Ca si ceilalti colegi, spera la niste bacsisuri grase din pareta avutelor rude ale tinerilor internati. Mi-e teama ca-si vor musca mainile si, nu peste multa vreme, sectia se va desfiinta. Au pornit cu stangul.
Nici ieri, joi, “Adavarul…” n-a aparut pe post. Ori au scos-o definitiv, ori “el” este in concediu. Am de gand, cand ii returnez “Toxicomaniile” Denisei, sa-I imprumut “Citadela” lui Saint Exupery. Admir copii carora le place sa culeaga informatii.
Incerc sa ma invoiesc pentru marti. Desi unul dintre paznicii de la poarta m-a prins ca folosesc copii xerox dupa bilete de externare originale, inlocuind data. Ca sa nu mai umblu cu “saru’ mana” pe la medic si asistenta. “Costa” ore de stat in picioare langa usa cabinetului sau spaga sub o forma sau alta. “Foloase necuvenite”.
Miercuri, 31 ianuarie 2001. Dupa doua saptamani de tacere, am iarasi prilej sa scriu. Am un nou coleg de salon. Inginerul P.R., venit insotit de sora lui. Pentru ca este cu mine de doua saptamani, nu l-a mai vizitat nimeni iar eu urmeaza sa fac o expeditie in oras, imi da un bilet catre sora. Aceasta lucreaza la o editura de la Casa Presei Libere. Isi solicita sora sa-l viziteze ca sa-I dea cheile de la apartament. Sotia lui l-a parasit temporar (clasic, bautura) si nu are cheile daca ar dori sa-si regaseasca cuibul conjugal. Si, cand plec, pentru ca urma sa ajung intr-o editura, iau la mine manuscrisul si “Toxicomaniile”. Cand ii intalnesc sora o rog sa citeasca ce i-am adus impreuna cu cumnata. Au venit amandoua in vizita la spital dupa aceea.
Luni, 19 februarie 2001. M-am apucat si de acvaristica. In spital, in salonul “personal”: acvariu, plante acvatice, pestisori rosii, negri, gupi. Pentru ca mi-am reparat si radio Gloria (este si pe baterii) fur curent electric de la becul grupului sanitar. Fiecare radio este fixat pe alt post: Uniplus (BBC), Romantic, Total.
Dumineca, 25 februarie 2001. De la Costica S. dau telefon lui Romeo P.
Se afla abia la al doilea volum din cele 9 pe care I le-am imprumutat la externare. Aproape imi pare rau ca am fost atat de darnic. Dar doream sa-l scot din depresia (data de lipsa alcoolului) – asa cum procedam cu mine insumi, prin eroi puternici ce ridica moralul.
Pentru ziua de nastere a nepoatei Irina l-am rugat pe Costica S. sa-mi faca inregistrari dupa Clayderman, Vivaldi, Oldfield, Era, Vanghelis…. I-am mai dus un extras din Jurnalul fericirii, o scrisorica si 5 garoafe rosii.
Printre pacienti, pestisori exotici, cactusi, televizor, radio – tot ma simt singur. Cu toata ambianta familiala pe care incerc sa mi-o creez. Simt ca lipseste ceva. Caci si iesirile in oras sunt stresante. Chiar si asa, tot nu ma simt ruginit. Rugina (pentru tot ce este materie, chiar si vie, ) de la animat la neanimat, este permanenta. Unii se nasc ruginiti. Unii ruginesc mai incet, altii mai repede. Foarte putini par din otel inoxidabil. Boala si batranetea au o importanta componenta psihica. Uzat moral conduce si la uzat fizic.
Ninge de asta noapte. De pe acoperisul etajului III (ultimul) se scurge apa din zapada topita. Pacientii (sub indrumarea infirmierelor, ca mereu) aduna apa in galeti. Iar subsolul blocului (cine a intrat acolo – tot pacientii) – are si el o jumatate de metru de apa – si de la instalatii defecte sau tevi sparte. Daca s-ar fura mai putin, A.I. – “directoarea” economica si nu doar ea – s-ar fi facut reparatii si renovari si n-ar mai exista pericolul surparii cladirii peste pacienti din cauza structurii de rezistenta. Vreo 200 de bolnavi si vreo 20 de “cadre”.
Miercuri, 28 februarie 2001. De la Costica S. citire. Acum 2 saptamani, pe TV 2, la emisiunea “Pragul de sus” – intervievati prof. Mihai Stelaru (Timisoara) cu lucrarea DROGURILE si dr. Radu Andrei cu lucrarea ALCOOLOGIA.
Marti, 24 aprilie 2001. N-am mai notat nimic de vreo doua luni dar astazi trebuie s-o fac. La TVR 1, emisiunea “Cu ochii’n patru” s-a filmat si intervievat in pavilionul “special” de la Balaceanca. Tot Costica mi-a povestit cine a vorbit, chiar si un tanar pacient. Parerea lui C. despre “cadrele” interogate este si a mea. Le cunosc de ceva vreme. Dar despre pacient stiu mai mult.
In urma cu trei saptamani a urcat la noi, la etaj, (supraveghetorul ad-hoc, ales dintre alcoolici) sa-mi spuna ca stie ca sunt in posesia unor materiale ce contin informatii cu privire la droguri; vrea sa cunoasca mai multe pe tema asta. Ce este drept, unele asistente (crezand si sperand) ca vor fi numite “acolo” mi-au cerut si le-am dat carticica fratilor Porot (trei exemplare a 30.000) procurate din singurul loc pe care numai eu il stiam plus alte trei exemplare dactilografiate de mine. Munca voluntara gratuita socotind 30’ o pagina x 70.
Lui Florin nu i-am dat decat strict ce trebuia sa cunoasca. De la altcineva aflasem ca Florin era in aceeasi camera cu fiul unui professor- doctor de la spitalul Colentina. Am mai aflat ca personajul (personalitatea) vine la fi-su numai cu bratele-ncarcate si nu doar pentru fiu. A zarit pe una dintre noptiere materialul scris pe care il dadusem lui Florin. L-a “imprumutat” pe veci. Cunoscandu-I numele as fi putut sa-l vizitez la spitalul unde lucra ca sa-I spun ca unui parinte (mai ales ca e medic cunoscut) nu-I este permis sa greseasca in halul asta: cand si-a prins fiul in flagrant luand bani masiv din sertarul comun al familiei l-a “pedepsit” oferindu-I o renta lunara fixa pentru drog. Sa nu fi stiut ca dozele cresc (ca in orice dependenta) odata cu evolutia bolii ?
Pentru unii Dependenta de Munca (Workholismul) si Dependenta de Avere este mai puternica decat Dependenta de Familie.
Luni, 21 mai 2001. Ieri, dumineca, iar a fost in vizita “de lucru” Florin; sa-I “imprumut 20.000 sa-si cumpere chiloti.
Am umblat o zi intreaga sa aflu unde este sediul editurii Stiintifice – care a editat Toxicomaniile. Exemplarele avute le-am epuizat si, de unde le-am luat, nu mai au. Pana la urma am gasit o librarie pe Bd. Kogalniceanu. Am dus vreo patru exemplare la licee importante din capitala (si la Spiru Haret, iubirea veche nu se uita) sa ia cunostinta dirigintii si sa “prelucreze” cu elevii dar sa nu li-l dea pe mana si, astfel, sa-I faca curiosi sa-ncerce.
Majoritatea parintilor, mai ales cei care au atins un standard de viata superior mediei, au impresia (certitudinea, poate) ca modul de viata se reduce la putere materiala care, singura, are influenta pozitiva asupra odraslelor.
H.D.Lawrence spunea ca drumul nostru spre implinire este o calatorie spirituala. Ceea ce invatam din intamplarile prin care trecem. Faptul ca, si educati fiind, , nu putini copii si adolescenti, din noncomformism, moda, presiunea grupului din care fac parte – capoteaza, nu inseamna decat ca regula functioneaza: pana nu te izbesti de pragul de sus, nu-l vezi pe cel de jos. Orice sfat este de prisos cand tanarul hotaraste sa fie independent de povetele apropiatilor. Fie ca isi considera vinovati parintii, dintr-un motiv sau altul, fie din varii alte motive prefera propria experienta. Care, de cele mai multe ori, duce intr-o diectie gresita
Vineri, 25 mai 2001. Au evadat 2 insi de la “drogati”. Dupa ce, cu doua zile inainte, se facuse un chef monstru cu bautura adusa de infirmiere. Sa nu aiba, si ele, “castig” de la “pacientii speciali” ? Am vorbit cu Costel (infirmierul). Mi-a spus ca Vali (un pacient pe care, vag, il cunosc si eu) are o proprietate in comuna Tunari (dincolo de Pipera), ca Vali s-a lasat de bautura si, de cand lucreaza pentru Costel, la prasit porumb, n-a mai baut. Am hotarat, de comun acord, dumineca 27 mai, sa ma mute Costel cu Dacia break, a lui, la Vali.
Din lac in put, de doua ori consecutiv: la “gazdele” Vali si Tudor.
Luni, 4 iunie 2001. Dumineca la 6 dimineata ma aflam cu toate lucrurile in piateta din fata spitalului, gata sa incarcam. L-am luat cu mine si pe Mihai Oancea. De fapt, suntem doi evadati. Nu avem foi de externare asa ca am iesit pe barba lui Costel. Mihai ma ajuta sa ajung la destinatie si ramane cu mine. S-a saturat si el de spital, nici el n-are unde locui (are o situatie locative incurcata). Nu intreb ca sa nu ma bag in sufletul omului si nici nu-mi place sa fiu mintit
Nici nu stiu cum au incaput in masina atatea: acvarii, cactusi, rafturi, saci cu diverse, televizor si antena si, deasupra, Mihai. Noroc ca soferul cunoaste imprejurimile capitalei ca pe propriile buzunare. Dupa ce trecem de comuna Cernica si ajungem in linia de centura vireaza spre Pipera-Tunari si, astfel nu trecem, la ora 7, prin varful circulatiei din capitala – cu Mihai in varful bagajelor. Odata ajunsi la noul domiciliu, ii dau lui Vali pentru trei luni (cu chitanta de mana – iunie, iulie august) 1.200.00 si inca 200.000 pentru Mihai (pana ia pensia). Transportatorului 300 mii. Exista o veranda unde imi pun plantele, o camera cu bufet mare in care, pe bufet, am 10 pui de gaina in cutii de carton. Dumineca, 3 iunie, Mihai a sapat o fasie de pamant unde am semanat porumb si floarea soarelui (100 mp). In camera este un pat dublu (somiera), mai trebuie unul pentru Mihai. O masa, dar dulapul este intesat de lucrurile fostei sotii a gazdei cat si ale celor doi baietei aflati la o casa de copii din Buftea.
Am fost la Balaceanca sa-mi iau externarea si, dupa doua ore de asteptare (pedeapsa ca am plecat de capul meu). Trec si pe la baietii din salon si aflu: Nicu Ulmeanu s-a externat (cu cartea data de mine – Danielle Stell), a revenit Bebe Savescu si au evadat 10 tineri ai pavilionului “special”. Ce palma pentru directoare (C.P.) si mai tanara J.I..
Joi, 7 iunie, 2001. La ora 6,14 a plecat trenul personal din gara de est catre litoral. Bineanteles, lui Mihai a trebuit sa-I iau billet intreg; alcoolicul de fiu, la betie, i-a distrus printre altele si cele 6 tichete cu reducere CFR. Odata ajunsi, putin dupa ora 12, cumpar 12 bilete RATC a 3500 lei si plecam sa gasim gazda. Nu-mi vine alta idée decat la matusa Marieta (unde mai gazduisem); casuta de pe Amiral Murgescu nu mai exista si pe locul ei se ridica (in construire) un bloc. Imi spune vecinul matusii ca ea s-a mutat la fiica. Dar, tot vecinul, imi spune ca pot gasi gazda doua case mai departe, la doamna Ghiocel. Sun, apare o doamna cam de varsta mea si-mi spune ca inchiriaza numai in sezon. Cand ii pomenesc de Marieta se inmoaie si ne accepta. Trei nopti, trei sute. Ne da o camera cu pat dublu. Peste tot – “farmacie”. Bibelouri, statuete, din care 6 de abanos. Tradeaza un statut social aparte, diferit de acela presupus de mine anterior. La prima vedere. Familie maricica. Perechea de seniori, fiul fost marinar si (fost) casatorit si cei trei copii ai acestuia. O fata intr-a XI-a, un baiat intr-a VI-a, altul a III-a. Tata si fiu – mari mesteri. Nici o usa nu scartaie din balamale. Comportare ireprosabila a tuturor. Icoane si candele aprinse peste tot: patriarhal. Am fost si la mormantul familiei unde am aprins 8 lumanari pentru cei disparuti
Revenim in Tunari dupa ora 19. Scapam telejurnalul dar prindem Formula 1 de la Monte Carlo. Din frigider lipsesc puiul congelat de vreo 2 Kg., 1 Kg. de slanina cu boia, 1 Kg. branza de oaie. Nu ma pot gandi decat la familia de tigani aflati la Vali in gazda. Ei nu recunosc. Vali imi spune ca vecinii de vizavi au vazut acum doua zile cum Tanta, fiica tigancii din curte, intra in camera noastra dand la o parte plasticul ce acopera ochiul de fereastra cu geamul lipsa.
Miercuri, 13 iunie. Apare Valentin cu cei doi fii – de 7 si, respective, 8 ani. I-a luat pe timpul vacantei de la caminul-internat. Vali vrea sa-l ia si pe Mihai sa-l ajute sa cumpere materiale pentru zugravit in interior si exterior.
Citesc “Medicii” lui Erich Segal. Citez: “Facultatea de Medicina (mai mult decat altele) asigura cea mai buna verificare a teoriei selectiei naturale a lui Charles Darwin. Pentru ca aici vedem, in cea mai cruda forma, supravietuirea celor mai adaptati, nu a celor mai inteligenti, cum ne-am putea astepta. A celor capabili sa faca fata presiunilor imense, solicitarilor nu doar asupra intelectului ci si asupra psihicului. Doctorii sunt adesea acuzati ca sunt insensibili, interesati si infatuati. Sa ne amintim ca si-au sacrificat primaverile vietilor si au pierdut ani pretiosi dintre douazeci si treizeci de ani insusindu-si profesiunea in beneficiul fratilor lor – oamenii. In plus, au cunoscut pierderi, lipsuri. Cei mai multi nu au dormit nopti de-arandul. Multi si-au sacrificat casniciile pierzand ocazia de a-si vedea copii mari.
Asa ca, atunci cand pretind ca lumea le datoreaza o compensatie sub forma unui trai mai decent, respect sau pozitie sociala, cererea lor nu este cu totul nefondata.
Pe langa aceasta, statistica nemiloasa arata ca, adesea, ei sufera mai rau decat pacientii lor. Pentru ca nimeni nu poate repara o casnicie distrusa, nici sa puna pe picioare copiii neglijati de tatal lor. Tatal poate fi asemuit cu trapezistul in arena. Odata scapat aparatul de sub control, cade si nu se mai opreste. Iar cand apar problemele acasa, apar si la service.
Ca in orice meserie, si in medicina exista ierarhii.
Sunt cei care si-au gresit meseria si capoteaza inca din studentie sau din primii ani de practicare a meseriei. Altii, cu toate “relatiile” mostenite sau dobandite pentru parvenire, se vad obligati sa iasa din joc sau sa se multumeasca cu roluri inferioare pregatirii de pe diploma.
Exista medici plafonati la nivel de dispensar comunal (medic de familie) sau de dispensar urban si nu intotdeauna pentru ca n-ar fi merituosi. Acestia nici macar nu mai incearca sa se puna la curent cu ultimele noutati din meserie. Si, oricum, n-ar avea mijloacele materiale.
Mai exista cei putini – fie ca sunt daruiti cu talent, fie ca-si iubesc meseria in asemenea masura incat uita de tot restul – cei cu sete de nou, cu sete de perfectionare, de cercetare. Si nu numai atata. Suflet generos. Corifeii meseriei. Ai celei mai nobile.
Medicina este, prin excelenta, o meserie spirituala. Dar, dintre medici, cei care trebuie sa tina in maini spiritul si mintea pacientului, sunt psihiatrii. Si, in aceeasi masura sau chiar in mai mare masura, psihologii. Unii alaturi de altii. Ca, adesea, se calca reciproc pe bataturi, este o alta problema. Desi psihoterapeutul (psihologul, de obicei) are o sarcina la fel de dificila. Dar sunt oameni si supusi greselilor. Orgoliilor.
Nu exista pentru psihiatri si psihologi zi in care sa-si fi terminat pregatirea. Pentru ca, intr-un anume sens, ea nu se termina niciodata. Intr-adevar, partea cea mai semnificativa a terapiei incepe doar cand pacientul se ridica din cenusa inhibitiilor sale, sta vertical si umbla prin labirintul vietii cotidiene cu psihicul devenit acum o busola care il va conduce in lumea hotararilor corecte.
Cuvantul “irecuperabil” este un cuvant tabu in vocabularul medical. Desi cei mai multi medici pot pronunta cuvantul “terminal”, ei par a fi alergici la intelesul lui “incurabil”.
Altadata, nefericitii care contractau lepra erau izolati, exilati de restul oamenilor. Si asta nu numai din cauza aspectului lor ingrozitor ci si pentru ca societatea prefera sa ascunda nenorocirile care nu pot fi remediate.
Lepra poate fi astazi vindecata. Dar echivalentul modern al leprei este boala mintala. Desi psihiatria este mai indulgenta in aceasta privinta, sectiile sale sunt cu grija impartite intre bolnavi curabili si cronici. Aceia pentru care singura terapie este medicatia adormitoare si altii care ar putea fi, in vreun fel, eliberati din caverna intunecoasa a iluziei.
Psihoterapia difera esential de alte discipline. Un psiholog (sau un psihiatru) trebuie sa invete cum te simti in fiecare tabara. Atat ca pacient, cat si ca terapeut. Spre deosebire de chirurg el nu are de lucru cu un pacient pasiv, anesteziat pe masa, ci cu un individ activ care sufera.
Psihanaliza poate fi cea mai umana si cea mai interesanta specialitate a medicinei dar poate fi si cea mai distructiva.” (Erich Segal)

Sa ma intorc la gazduirea in comuna Tunari.
Camera in care locuiesc cu Mihai este una din cele trei mai maricele, mai ‘naltute si luminoase. Altele sunt ca niste vagauni (déjà vu in Voluntari) construite pentru oameni scunzi si negre de fum de la incendiul provocat de, acum raposata, mama in urma cu un an. Fara usi si ferestre.
Vali si-a adus copii acasa in speranta ca va primi alocatiile lor si niscai bonuri de masa. Primarul nu i-a dat nimic: ii stia vechiul narav.
Asa ca lui Vali ii vine o ideie. Incepe sa-l duca pe Mihai (ca hamal si bona) si pe copii in piata Obor de unde cumpara cate un sac de cartofi sau de ceapa si Mihai i-l cara in piata Floreasca unde il vinde mai scump. Gaseste aruncate la gunoi (ca expirate) – mai intai imi spune ca le-a cumparat cu 2 milioane, caci minte precum respira – cateva sute de cutiute cu naftalina. Ii pune pe copii sa le vanda (lui ii era frica) cu doua mii bucata prin magazine si la spitalul Floreasca, din apropiere. Copii transformati in negustori ambulanti de la varsta frageda erau vesnic in fuga, nesupravegheati; cel mai mare, Alin, este nitel tavalit de masina unui sofer nevinovat. Nu am fost niciodata cu ei dar imi povestea Mihai.
Il luasem cu mine dupaamiaza la cateva intruniri A.A.. Isi lasa copiii in piata de vizavi de spital ca sa vanda naftalina. Desi eu plateam tot: sucurile, tigarile fumate de el, pepenii… nu suportam sa vad copii flamanzi. Drumurile cu RATB sau metrou tot mie imi revenea sa le platesc. Nevoia lui de bani era motivata. Incepuse iar sa bea. Biter dar si coniac. Pancreatitei lui ii lipsea tocmai bautura, nesul si tigarile.
Copilul accidentat (juliti cotul si genunchiul drept) a ramas singura speranta a tanarului tata. Vrea despagubiri. Dar spitalul Floreasca nu il tine pe copil decat 24 ore. La fel si spitalul pentru copii Gr. Alexandrescu.
Este momentul in care lui V. ii vine ideia sa vanda terenul de gradina de langa casa, teren de vreo 300 mp pe care, din pacate, se afla si poarta de intrare in curte, nucul batran, putul cu apa, private,. cotetele gainilor si ale porcului (fara locatari).
Gestul facut isi are justificare (in ochii lui). Vrea sa renoveze casa. Angajeaza un tigan de vreo 40 de ani, cumpara doua bidoane de vopsea in ulei (unul albastru, altul galben), reuseste sa aiba o camera – cu tavan cu tot – albastru inchis si, in revansa parca, o alta in galben deschis, sa-si refaca cuptorul din pamant cu plita. Restul ramane cum era. S-au terminat banii (avansul dat de cumparator). A inceput sa bea cot la cot cu angajatul. In plus, Fane – cel mai bun prieten – si barbugiu inveterat isi lasa casa in gaj pentru o datorie facuta intr-o singura noapte. 24 milioane. Dupa ce Vali a primit si restul banilor din vanzare, atata s-a tinut Fane de el, imbatandu-l la propriu si figurat, incat a cedat si i-a dat bani. Tot la carciuma a mai dat unuia 6 milioane, altuia 1 milion.
La sfarsitul lunii august si-a dus copii inapoi, la camin. Tot atunci si Mihai si-a facut bagajele sa se inapoieze la spital.
Intr-o dupaamiaza vine Vali la mine in camera . Imi intinde doua bancnote de 500 de mii si ma roaga sa ii pastrez. Sunt ultimii lui bani. Imi arata un flacon de Diazepam. Ma roaga sa trec pe la el prin camera peste o ora. La 18,30 il gasesc abia vorbind, ca beat. Flaconul gol. Am mai gasit ambalaje de la mai multe antinevralgice (in numar de 16), un numar de calmante si pliculete de nes. Toate baute cu o Cola de 2 l.. Cine i-o fi dat reteta ? O fi vrut sa indeplineasca ultima dorinta a condamnatului sau o sinucidere controlata (simulata). Altfel nu mi-ar fi aratat Diazepamul, nu mi-ar fi cerut sa-l vizitez si n-ar fi stins efectul cu 2 l. de Cola. Imi spune ca, daca ii va fi mai rau, sa-l chem pe carciumar (nea Vasile) sa-l duca cu dubita lui la spitalul Floreasca. Il chem urgent si il duce.
Si pana atunci cautasem gazda. Trimis de colo-colo de “doamna” Mia la mos Costache sau coana Roza, trece ceva timp pana sa-mi dau seama ca si acum sunt respins de sistemul imunitar al societatii rurale – ca in alte dati. Voi trata tema separat, cu alta ocazie, intr-un eseu. Deocamdata eram refuzat fiindca societatea rurala este o societate inchisa strainilor. Pe ici, pe colo, se mai gaseste o gazda pentru un tanar din provincie venit sa lucreze la oras. Chiar batrani sateni ramasi singuri, neajutorati, cu o pensie minuscule, nu primesc in gazda. Cu atat mai putin nu vor primi un om in varsta de cca 60 de ani, care nu si-a facut vreun rost pana acum. Au de inchiriat numai cei debusolati ajunsi la ananghie si marginalizati de propria societate rurala. Sunt priviti cu suspiciune si chiar cu ura pana si cei veniti cu acte in regula – de propietar – dupa ce au cumparat un teren sau o casa. Repet, este ca in cazul unei grefe respinse de organismul uman.
De unde pana acum V. culesese oprobiul si toate clevetirile muierilor de prin vecini – acum lui I se lua apararea. Desi ramasesera revoltate ca isi batea parintii, ca tatal ii mergea mereu cu capul spart – de multe ori il scapasera din mainile fiului – considerau acum ca este nemilos din partea noului propietar sa-I ia putul cu apa si tot ce se mai afla pe terenul cumparat iar apoi sa ridice de jur imprejurul proprietatii un zid de beton inalt de trei metri care nu lasa soarele sa bata si in ferestrele (fara geam si la 1 m. distanta de zid). Motivul era, insa, simplu. Jurist la o firma, cu sotie tanara si copil mic, omul nu avea chef de neplaceri din partea unui alcoolic dovedit. Care ar fi putut face orice cand ramanea fara bani si drog. Aflasem, pana la urma, ca hotul care-mi subtilizase hrana din frigider fusese chiar gazda.
Si il duce Vasile la Urgenta, La Floreasca.
In dimineata urmatoare il urmez. Facusem prostia sa ii accept banii (fara sa stiu ce intentii are) drept rezerva pentru zile negre si trebuia sa-l duc mai departe in carca. Se afla inca la reanimare dar va fi externat peste vreo doua ore si dus la Balaceanca – asa dorise pacientul. Deci va trebui sa-l urmez si acolo. Pana aveau sa-l externeze si de acolo il voi vizita de 11 ori. Doua ore dus, doua la intoarcere.
Este cazat intr-un salon mare si darapanat dintr-un pavilion penru incurabili. Desi il cunosc pe medicul lui curant (bonomul dr. Chiriac) si il rog sa-l mute la bloc, intr-un loc mai decent, acesta ma refuza categoric. Abia apoi mi-am dat seama ca stia, in urma analizelor de sange ce se fac fiecaruia la internare, ce voi afla eu putin mai tarziu.
Din prima zi de internare Vali imi da o lista cu cei de la care doreste sa-I recuperez banii. Dati fara macar o chitanta de mana, primul pe care il voi aborda imi va rade in nas. Pe primul loc se afla amicul Fane. Barbugiul are sa-I dea 30 de milioane. Mai sunt si altii.
Eu recuperator ?
Cu circa 2 luni mai inainte, frecventand intrunirile A.A. de la spitalul Obreja, l-am intalnit pe alei pe “poetul” T. Regreta ca nu mi-a oferit adapostul garsonierei lui cand ma aflasem la necaz. A avut chiriasi care au plecat fara sa-I achite. Acum are altii – care nu se comporta mai bine. La randul meu, ii spun ca trebuie sa plec de la gazda la care locuiesc si, probabil, va trebui sa ma internez din nou din lipsa unei alternative. Nu se ofera sa ma ajute. Fizionomia lui, T. tradeaza imbatranirea precoce, sufletul chinuit, starea mentala asa ca nu ma mira indiferenta lui. Alcoolicii au o fizionomie aparte.
Pe buna dreptate Freud scria in “Melancolie si jale” : cea mai profunda explicatie a depresiei nervoase este – intr-un anume sens – deplangerea pierderii respectului de sine, a ratiunii de a trai.
In cazul lui T. – singur recunoaste ca este malefic. Si, pentru ca si-a varat asta in cap, se simte mai sanatos langa un bolnav si mai viu langa un mort. Dar cred ca l-as putea ajuta chiar si pe el.
Cu fiecare vizita pe care i-o fac lui V. la spital il gasesc tot mai slabit. Banii pe care mi i-a dat spre pastrare s-au dus de multa vreme pe pachetele ce I le-am dus. Este o umbra a celui care era. Vine si ziua in care il gasesc sub perfuzii. Ceva il roade pe dinauntru – se vede limpede. Il banuiesc de TBC. Prea isi batuse joc de el. Perioade de imbibare alcoolica, cu doua pachete de tigari pe zi, alternand cu perioade de bulimie si abundenta de pliculete de nes. Faptul ca ma obisnuisera parintii, inca de copil, ca si pe frate, cu tacamuri si farfurii personale (deprindere care m-a urmat in toate peregrinarile) m-a ajutat sa nu ma tem de molipsire de la unul sau altul.
Ii recomandasem lui V. sa ceara o trimitere la spitalul Sf. Pantelimon pentru investigatii si analize temeinice. Dar, probabil, dupa analiza sangelui efectuata la internare se cunostea sorgintea slabirii lui excesive. Dar, din motive de etica medicala, blandul dr. Chiriac nu-mi spusese nimic.
Aproape imediat ce a terminat tratamentul cu perfuzii a fost externat. Odata ajuns acasa il sfatuiesc sa se adreseze medicului de familie (la dispensarul communal). Imi promite. Dar frica sau repulsia sau jena (daca stia ce are) il face sa amane. Desi imi spune ca a fost la medic, nu-l cred. Asistenta medicala il cunoaste bine. N-a dat pe la ei. Si chiar cand au reusit sa-l interneze, in alte ocazii, se externeaza inainte de vreme.
Il iau de mana, taras, abia se misca. Un spectru ambulant. Ajunsi, ne asezam la rand pentru acces in cabinetul doctoritei. Ceilalti pacienti ii cedeaza locul – atat de vizibil de marcat este. Este imbracat si nu I se vede scheletul dar craniul descarnat, nas, orbite, pometi, Barbie, urechi – cartilagii si oase, pic de carne; care s-a topit, literalmente. Intru cu el in cabinet. Fara sa-l puna sa se dezbrace si fara sa-l mai consulte ma intreaba pe mine cine sunt. Ii explic. Imi da un bilet de trimitere la sp. Colentina, bilet pe care scrie: dermato-venerice, sifilis secundar. Am si acum biletul pentru ca nu l-am putut folosi.
Il cred cand imi spune ca nu se simte in stare sa faca drumul pana la spital. Cu mijloacele de transport obisnuite. Doi kilometri pana la sosea, la masina 445, apoi tramvai 5, apoi inca 15’. Dar nici pe mine nu ma incanta sa scot din buzunar 200 de mii pentru vreo ocazie ce s-ar fi ivit. Mai ales, nu vreau sa fiu vazut prin oras cu un spectru cu fizionomie rural-morbida. Cu chiu si vai reusesc sa-l tarasc cei doi kilometri pana la sosea dar aici nu-l pot convinge sa suie in autobuz. Brusc imi aduc aminte de un pasaj citit in “Sogunul” sau “Tai Pan”. Ce bine daca mi-l aminteam mai de mult timp. In Shanghai un sinucigas sare in rau sa se innece. Nici un localnic nu-I sare in ajutor. Singur un european il aduce la mal, nevatamat. Un batran chinez ii spune: il vei duce in carca toata viata. Ajuns la sosea, vrea sa-I caut o masina de ocazie. Norocul imi surade: o batranica vinde pere. Imi aduc aminte ca-si dorise exact asta. Ii propun: un kilogram de pere contra un drum la spital. Accepta. Asistenta de la internari vrea sa il aduc a doua zi dimineata pentru o analiza Wasserman. Este prea mult chiar si pentru bunul samaritean.
Ne intoarcem. Isi cumpara antibiotice. Are frisoane, deci febra si nu mica. In camera in care urmeaza sa zaca are cuptorul refacut. Ii aduc lemne, ii aprind focul si se baga sub plapuma.
Inca de la dispensar, dupa aflarea diagnosticului, muierile care stau seara cate patru-cinci la taclale pe ulita imi spusesera ca V. gazduise intr-o vreme fete care “faceau” centura – la o azvarlitura de bat. El facea parte dintre masculii care s-ar fi multumit si cu o gaura intr-o haina de blana.
Bine, bine ! Dar ce fac in continuare ? Este sfarsit de octombrie. Un succes ca 24 (ziua de nastere) nu m-a prins, iarasi, la Balaceanca ? Camera pe care o locuiesc nu are sursa de incalzire. In lipsa geamului (inlocuit cu o folie de plastic) patul pe care dormeam a fost dat la reparat dar acolo a si ramas din lipsa banilor. Deaceea ii spun ca, in conditiile astea, nu mai pot ramane. Dar pe cine nu lasi sa moara…! Incepusem deja sa regret ca il chemasem pe carciumar sa-l duca la Urgenta. V. vrea bani pentru toata luna noiembrie (care abia incepe astazi), pe energia electrica ce va veni la plata. Ii spun ca ii dau cat cere (1 milion) dar numai cu martor. Vine iar Vasile carciumarul. Ii dau acestuia banii sa-I administreze. Ii solicit ajutorul sa ma transporte cu bagajele in oras. Imi promite dar nu-si tine cuvantul: “mana” lui Vali. Caut o Dacie-papuc in comuna. O gasesc. Ma lasa cu bagajele (inclusiv cu televizor, antena, frigider recuperate de la frate) in fata blocului in care locuieste T.. Garsoniera 30 la et. I. La avizierul blocului T.G. este trecut cu 4 persoane si o datorie de 6 milioane.
Se spune ca, daca te afli in compania unor necunoscuti, nu trebuie “sa lasi garda jos”. Eu, ca de obicei, de buna credinta si pentru a ma face placut, las garda jos inca de la inceput. De la primele contacte. Se pare ca am inteles gresit filozofia binelui celorlalti. Asa se face ca in 11 ani de cand sunt abstinent cad mereu din lac in put. Cu pauze mai lungi sau mai scurte la Balaceanca.
Stiam ca empatia sta la baza identificarii si intelegerii intre oameni.
Dar cei gasiti de mine acolo, in garsoniera, nu stiau treaba asta. Desi eu eram cel mai in varsta dintre locatari (dar ultimul venit) nu am avut incotro si m-am culcat pe jos, de-alungul mesei pe care se afla televizorul, cu una dintre paturile mele ca asternut, plapumioara ca saltea si ma invelesc cu a doua mea patura. Pe recamierul neextensibil doarme gazda iar in patul dublu de la perete cei trei flacai de prin Moldova (Roman), lucratori in constructii.
Dupa nici o luna de la sosirea mea pleaca (clandestin – fara sa anunte) Silviu, cu bagaj si cheile de la intrare. Lasand (spune T.) o datorie de 3 milioane. Nu mai dureaza mult si dispare si Fane – cu 2.700.000 datorie. Cel ramas ii da lui T. datoria si pleaca. Este iarna si nu se gaseste de lucru.
Pot, in fine, sa dorm in patul cel mare. La pensia din decembrie am, in total, 1,5 milioane la care sper sa adauge si T. sa mai stingem din datorii. Nu numai ca nu scoate nimic din propria pensie ci ia 200 din ce-I dadusem. A achitat la bloc partial, si-a achitat si alte datorii, a pastrat si pentru sarbatorile ce vin. Desi imi spune ca a cumparat tigari Kent si flori pentru doctorita de familie ca sa-I dea trimitere pentru internare in spital nu vad nici un semn ca s-ar pregati pentru asta. Se apropie revizuirea dosarului de pensie, la inceputul lui februarie. I-ar trebui o internare si pentru ulcerul duodenal – pe care-l trateaza cu tigari, cafea si zat de cafea fiert de mai multe ori – din motive economice. Cand este treaz este si disperat de zgarcit, chiar si cu el insusi. Trebuie sa mearga si la ORL pentru timpanul spart cu ocazia ultimei trante cu asfaltul din fata blocului cand a incercat sa urce cateva trepte pana la intrare. L-au gasit vecinii intr-un lac de sange. Ochii care nu-l mai ajuta, o radiografie la cap pentru ametelile avute cand se apleaca sau cand se suie pe un scaun.
De cand ma aflu la el i-am oferit spre dezlegare integrame si de citit. Are televizor la dispozitie. Nimic din toate astea nu-l mai intereseaza. Sa fie inceputul sfarsitului ? Redefinesc: unde este T. poetul ? Il intereseaza, in schimb, gastronomia si prietena Angela. Ba, mint ! I-am imprumutat un joc electronic (de buzunar – pentru adolescenti). Il butoneaza de cand se intoarce acasa pana tarziu in noapte. Recunoaste ca ii macina nervii, ca il “tampeste” tot incercand sa atinga punctajul la care ravneste. Asta pana s-a defectat jocul.
Ar trebui sa-mi iau talpasita si de aici. Ma simt intr-o vesnica insecuritate, nu mai am timp sa-mi tin jurnalul la zi ca la spital ci notez numai sporadic. Nu stiu (ba stiu) cum fac de ma izbesc numai de gazde irecuperabile (altele nu ma accepta).
Speram sa realizez cu T. un transfer afectiv. Sa ating stadiul in care pacientul isi revine psihic. In loc de asta am inceput sa semanam cu doi oameni aflati pe malurile opuse ale unui rau care isi largeste albia tot mai mult.
Vanitatea este un drog natural. Probabil nici eu nu duc lipsa de ea. Incerc sa-l descopar pe T., motivul lui. Oh ! Dar e in fata mea ! El nu se poate ierta pe el insusi pentru tot ce facuse din viata lui si vietile altora. Asa cum nu-l putea ierta propria sora si cumnatul pentru ca le scurtase viata parintilor.
In asemenea masura il mustra constiinta (sufletul) incat vrea sa “scape” de toaleta cu oglinda ca sa nu se mai priveasca de cate ori trece pe langa ea. Sa “scape” de balansoar fiindca isi vede mereu mama in el, mustrandu-l ca vine beat. Il urmaresc tenebrele trecutului. Curand va spune ca vrea sa scape de viata pe care o uraste. Cat o fi teatru (pentru a fi compatimit), cat o fi realitate ? Daca n-ar avea public s-ar comporta la fel ? Este si regele pomanagiilor. Ca in CITADELA lui Exuper: schilozii n-ar putea supravietui fara betesugul care le confera un statut.
Ii sugerez sa se impace, mai intai, cu el insusi. Apoi cu ai lui (sora si cumnat) si, de ce nu, cu fosta sotie. De la care are o fetita. “Mama fiicei mele” este expresia favorita cand vine vorba de ele. Are si doua nepoate de sora, tine mult la ele, se mandreste cu ele dar nimeni nu mai vrea sa stie de el. Chiar cand le-a dus cadouri cu diverse prilejuri nu l-au primit in casa si l-au refuzat.
Ei ar putea fi singurul lui sprijin. “- Dar am aproape 60 de ani, nu ma pot inclina, am demnitatea mea !” Demnitate dupa cate le-ai facut ? “ – Cu atat mai mult”, ii raspund, escamotand ce gandeam. “- Ar fi timpul sa devii adult. Cat priveste demnitatea…trebuie sa incepi sa o recapeti. Nu poti schimba trecutul dar impresia despre trecut da !”
In scurt timp mi-am dat seama ca nu il pot controla. Nici macar influenta. Nu poti controla un om care pleaca si vine spre si dinspre locuri numai de el stiute, pe care nici nu le banuiesti. Fie la Angela (unde nu-l pot urma), fie la fundatia ESTUAR, fie cine stie unde.
Invatam sa-l cunosc. Daca pierdea cat de putin, bani sau orice altceva, nu-si putea ierta. Aduna si monede de 100, pungi de plastic, ambalaje de margarina, de iaurt…Colectionarismul descris in Dictionarul Psihologic Larousse: “Arieratul, batranul atins de dementa aduna lucruri dintre cele mai heteroclite (capete de sfoara, pietre stralucitoare…)”. Putea fi si escroc. Am avut eu insumi experiente cu el.
La inceputul lui octombrie am ajuns in gazda la el. La pensia din 16.12. a venit si mi-a dat 800 de mii, sa-I pastrez. Cum nu invatasem nimic din experienta cu Vali, am acceptat. Eu, naivul, am inteles ca banii astia sunt pentru cheltuielile commune. Hrana, tigari, cafea…Din ziua cand mi i-a dat, impreuna cu banii mei, tot ce cumparam cumparam pentru doi. Eu aduceam in plus, de cate ori imi dadea fratele, cate o pasare de gatit. Altfel, impreuna cu el la tarabele din piata, imi luam mie 10 pachete de tigari, ii luam si lui 10. Mie trei perechi de sosete, lui trei perechi. In doua randuri i-am cumpara Lecitina cu vitamina C (pentru creier, doar l-o mai inviora) si gripa rebela de care se tot plange. Se apropie pensia din ianuarie. Deja imi spusese ca nu va folosi trimiterea la internare. A petrecut sarbatorile acasa. Ma intreaba unde sunt cei 800 dati mie spre pastrare. Are nevoie de ei. Raman blocat. Il intreb ce crede ca a mancat, fumat, ce cafea a baut, de unde era Lecitina ? Pasarile primite de la frate nu le-a gatit el pentru amandoi ? A venit replica: “- Stiam ca o sa mi le scoti pen as !” “- Sa inteleg ca iti sunt dator 800 ?” M-a aprobat. Insa din acea zi nu i-am mai dat vreun ban fara chitanta semnata, data si ce reprezinta.
In conditiile astea trebuie sa explorez dupa alta gazda. Vad ca nici pe el nu-l pot ajuta cu nimic. Il asteapta alte siruri de pahare, aria depresiei; dupa o pareza faciala dreapta, timpan spart, coma de trei zile, e singur in casa, urmeaza…Dumnezeu stie ce. Cred ca este ultimul lui an de existenta fizica si n-am cum sa-l impiedic.
Spuneam ca drumurile mele nu erau aceleasi cu ale lui. Eu cautam lumea celor sanatosi psihic (frate, A.A.) iar el pe cea a bolnavilor. La Angela (bolnava organic, ca si unele vecine), la ESTUAR – se simtea mai sanatos. Venea seara din peregrinari, dupa ora 19,00, isi facea un ibric de cafea (din cafea sau zat), apoi treburi gospodaresti: spala vasele murdare dar nu in chiuveta infundata mereu din bucatarie ci in cada din baie in care-si spala si rufele. Resturile de mancare le arunca in WC, apoi arunca o galeata de apa fiindca rezervorul de apa nu era functional. Asa ca WC, cada, chiuvete erau vesnic slinoase. Continua apoi cu jocul adolescentin pe care il imprumutasem dar il trecuse pe numele lui si il ducea cu el peste tot. Iar in bucatarie deschidea radio cu volum marit al sunetului ca sa-l poata auzi.
Ii atrageam atentia ca ritmurile noastre biologice, circadiene, nu sunt compatibile unul cu celalalt. Stiu ca la mine functioneaza cel mai bine dimineata devreme asa ca incep la 5. Un creier oboist e ca o baterie descarcata. Ma retrageam la culcare devreme ca sa ma reancarc. De fapt continuam regimul orarului de spital. Daca la TV nu era ceva demn de vazut – dupa stiri ma culcam. Era suficient sa iau o cina mai consistenta, cantitativ. Dar cand ma bagam eu in pat venea el. In camera in care abia ma culcasem aprindea lumina si cotrobaia in sifonier si sertare, pe holisor, la bucatarie si in baie. Repet, cele mai recente experiente ma condusesera la concluzii la care, altfel, n-as fi ajuns. Cu cat trece timpul voi putea spune; “- Da, am suferit mult dar am supravietuit si (probabil) am devenit mai intelept.”
Sambata, 5 ian. 2002. Evenimentele se precipita. Eu sunt “vinovatul” ca peretele din jurul intrerupatoarelor s-a murdarit – dupa atatia ani de folosinta, fara zugraveala? Paianjenii din baie sunt din cauza aburului produs de apa cand fac dus sau imi spal cele cateva rufe (intime) si camasi. Faptul ca imi folosesc propriul asternut, plapuma, paturi este normal.
Este cronic iremediabil (pleonasm voit). Trebuie sa-l elimin din viata mea fara intarziere.
Marti, 8 ian. 2002. Dupa ce aseara (si, repetat, azi dimineata) T. imi spune ca-mi va recalcula chiria (se pare ca nu-I mai ajung 500 – in afara contributiei la intretinere si energie electrica), la ora 19,00 a venit in asa hal de beat ca nu se mai tinea pe picioare. Se sprijinea de pereti pana s-a prabusit in pat. Sunt curios ce va spune cand se va trezi. Imbracat si incaltat cu bocancii murdari de noroi, a dormit vreo 2 ore. Cand s-a trezit, fiindca se tinea pe picioare, s-a dus la dugheana din colt (dupa ce ma rugase sa-I fac o cafea mare si tare pe care o bause) si a venit cu o jumatate de “bautura spirtoasa” (13 mii scria pe eticheta). Dupa care a adormit iarasi. Pentru ca desfacuse sticla, trasese numai un gat, i-am impartit bautura in trei alte sticle (trei doze) si i-am lasat pe masa, la vedere, numai una. Doar-doar o bea-o mai incet vazand cat de putin i-a ramas. Si nici nu ma puteam odihni trebuind sa-l supraveghez sa nu faca vreo prostie. De dimineata, miercuri, dupa ce s-au schimbat cuvinte grele, mi-a varat sula-n coaste. Ma ameninta cu evacuarea daca nu ii dau bani. Ii dau 400 sub semnatura, specificand ce reprezinta. Original cu copie (ca de obicei) – de data asta cu o notificare ca, pana la 1 martie, il parasesc.
Vineri, 11 ian. 2002. T. se afla in a treia zi de “criza”. 4 (patru) jumatati goale (nici macar nu este mult pentru trei zile, eu eram de trei ori mai “bun”). Mai are, totusi, puterea sa mearga sa-si mai cumpere. A avut putere (si tupeu sau inconstienta) sa mearga si la “doamna inimii lui” Angela. “- Pacat ca n-am putut manca salata boeuf de frica sa nu vomit”. In schimb, s-a ales cu 25 USD (schimbati in lei). Angela i-a imprumutat de la fratele ei din Otopeni, Vasile, cu conditia sa-si achite pana la 1 martie datoria la bloc. Cu aceasta ocazie am aflat ceva care, daca as fi stiut de la bun inceput, nu m-as fi mutat la el. Desi ma indoiesc de realitatea stirii, prea seamana mult cu fabulatia unei minti bolnave. Pretinde ca mama lui a avut 6 tentative de suicid, ultima a fost reusita. Doi frati ai mamei s-au sinucis. Nepoata (una dintre fiicele surorii lui) are unele apucaturi ciudate: cand este furioasa sau nemultumita se da cu capul de pereti, se zgarie pe fata, isi smulge parul de pe cap. E posibil, zic eu, dar neverosimil. Sa fie doar dementa alcoolica ? De internare a uitat. Termen de revizuire (m-am uitat in actele lui) 1-20 februarie.
Luni, 14 ian. T. a ajuns la 7 “stelute”. Asa numesc eu capacele metalice tip sticla de bere ale “bauturii spirtoase”. Asta noapte, pe la 2, s-a imbracat si s-a dus dupa “marfa”. Daca nu bea se plange de tahicardie. Ii propun Propanolol. Stie si el dar i-ar taia din efectul alcoolului. Nici Distonocalm nu-l ajuta. Mereu se plange de cosmaruri avute inainte de venirea mea, apoi n-a mai avut (pentru ca n-a mai baut o vreme, nu pentru ca as fi avut eu o influenta asupra calmului lui). Dar se pare ca prezenta cuiva langa el il fereste de senzatia de claustrofobie. Nu circula cu metroul. Mai are o ciudatenie. Indreptandu-ne impreuna spre spital, la intrunire, refuza sa mearga pe drumul mai scurt: ii poarta ghinion. Sa te feresti sa fii langa el intr-o zi de 13, mai ales marti. Acum se plange ca iar are cosmaruri. Propria constiinta il judeca. Dar si viata dezordonata isi aduce contributia. I-am propus sa mai schimbe peisajul desi este in plina criza. O gura de aer proaspat l-ar inviora mai mult decat patru pereti imbibati cu aburi de alcool si fum de tigara. Chiar daca si-ar lua la drum o sticla care sa-l ajute sa paseasca si sa nu ne facem de ras. Sa vada lucrurile mai in roz. M-a “ascultat”. Fara mine, de unul singur, a plecat. Acum, pentru el, reprezint inamicul. Ori Angela nu era acasa, ori n-a vrut sa-I deschida. S-a “razbunat” si a ajuns la carciuma. Acolo a dat peste un “amic” (boschetar) pe care are de gand sa-l puna sa faca curatenie in casa. Il obsedeaza mizeria in care sta si teama ca, in lipsa lui, vine cumnatul in vizita (are cheie) si are ce vedea. Si motiv sa-l dea afara. Pentru halul in care a adus garsoniera. Oare sa nu stie T. – ca intelectual si poet – ca mizeria morala, psihica, un creier dezorganizat si in curs de lichefiere, are stransa legatura cu mizeria fizica si cu tot ce atinge ? Acum, mai mult ca oricand, farfurii si vase nespalate (lasate “la muiat” in vrafuri), coji de paine, resturi de mancare in farfurii, lumini lasate aprinse, o data chiar si aragazul deschis. Si eu la mijloc, umbland sa corectez faptele lui. Lapsusurile.
Singura lui scapare ar fi internarea. Mai ales ca, in starea in care este, orice spital de profil l-ar interna. Toate semnele arata ca nu mai este vorba doar de Sindromul lui Korsakov ci de Dementa Alcoolica.
Joi, 17 ian. Dupa multe chinuri am reusit sa-l tarasc pana la CEC sa-si ridice pensia. 1.200.000. Mi-a incredintat-o (boul a primit-o), mai putin 100 cu care si-a luat Propanolol si Metocopramid. 30 de mii. Restul de 7o de mii i-a baut la LAMBRES, carciuma favorita. Cu doua zile inainte luasem eu pensia. 775 de mii. Am achitat (sub semnatura) 400 la cei doi indivizi pe care ii adusese in bucatarie si carora, cu larghetea omului beat, la carciuma, le promisese 400.
In dimineata asta, cel putin deocamdata, s-a potolit. Vomeaza intruna. O cana cu apa, un fum de tigara “valoreaza” mai mult decat doua deste varate in gura. Imi cere sa-I fac ceai de macese. Nu l-a eliminat, se pare ca ii calmeaza “digestivul” si i-am mai facut 2 l..
Incerc, pentru a cata oara, sa-l conving sa se interneze. Spre binele lui dar si al meu. De ce sa mint prin omisiune ? Am scotocit peste tot (el este in alta lume) si am pregatit toate actele necesare internarii. Desi cred ca nu mai este valabila trimiterea din 7 ianuarie. Printre foile de externare cu diagnostic si tratament mai vechi descopar si un certificat medical din 21 iunie ’95 semnat de fostul director al spitalului Gh. Marinescu, acum Obregia, in care se specificau mai multe internari incepand cu 1993 – printre alte diagnostice: stare depresiva persistenta cu tentative de suicid pe fond toxic; stare depresiv-reactiva pe fond timopat cu fenomene de politoxicomanie; stare deteriorativa severa pe fond toxic: sindrom psihorganic depresiv
Au ramas, deci, in custodia mea 1.100.000 (desi imi propusesem sa nu ma mai intereseze). Doua randuri de chitante: ce-I dau din “datorie” sau obligatii si ce ii dau din banii lui.
Luni, 21 ian. Credeam ca a terminat dar este inca in chef. Ceaiul de macese l-a ajutat atat cat sa poata continua. Mai ia cate un zat (fiert a doua oara), o cafea, cate o imbucatura. Din cei 800 imprumutati de la Angela si depusi la CEC a retras 600. Reusesc, totusi, sa mai achit din penalizarile si datoria la bloc inca un milion.
Eu tin contabilitatea. Chiria catre el am achitat-o la zi. Concomitent cu “datoria” de 800. Iar la intretinere (partea mea) i-am achitat inclusiv ianuarie.
Luni, 28 ian. Trebuie sa grabesc mutarea. Devine din ce in ce mai agitat. Cand este pus pe curatenie (de frica cumnatului) si ramane totul la fel de murdar, imbacsit, aeriseste des, simte ca se sufoca; trebuie sa umblu dupa el si sa corectez.
Dupa amiaza la A.A. Viorel R. pare tot mai depresiv. De doi ani nu reuseste sa iasa din depresia nervoasa severa. Orice tratament se dovedeste ineficace. Daca si-ar putea imbunatati situatia materiala (pretinde) s-ar schimba lucrurile. Niciodata disperarea n-ar trebui sa ucida speranta. Trebuie ucisi demonii din noi: teama, ura, mania… 100 de ani traiti cu ei pot fi o tragedie, o zi fara ei – o victorie. Depresia nervoasa se instaleaza cand nu mai ai incredere in tine insuti. Cand nu te mai stimezi, cand te dispretuiesti. Si, dimpotriva, secretul nemuririi este viata care merita amintita de catre ceilalti.
Joi, 7 februarie 2002. Pentru ca T. este mereu in criza de bani iar eu m-am achitat la zi fata de el, ma da afara. A gasit doi baieti tineri (zugravi declarati) carora le ia banii inainte si-I zugravesc gratuit. Mie imi pretinde 1 milion. Din care 700 (estimativ) partea mea din intretinerea lunii februarie, neafisata pana in martie, energia electrica si…contributia la curatenia “generala”. Ii dau cat mai am la mine (300.000) si pentru rest (700 de mii) ii las un frigider de 3 milioane. Tranzactia s-a facut cu hartie datata, semnata si in prezenta lui Daniel (AA) pe care il chemise special. Sa sper ca, in dementa lui, nu-l va vinde inainte sa-l rascumpar.
Bineeee ! Un fel de a spune. Si unde sa merg ? Fratele imi spune: Balaceanca.
Merg acolo rapid, vineri 8. Dr. P.C. imi spune ca ma interneaza cand vreau. Dupa mai bine de 10 ani de la prima internare aici, dupa alti 10 de abstinenta, iata-ma pentru a 5-a oara oaspete. Angajez o Dacia break (200 de mii) si duc iarasi totul in pivnita (uscata, a centralei termice, de data asta) din Bucurestii Noi. Cu o geanta pe umar si alta in mana ma prezint sambata 9 febr. La noul (vechiul) domiciliu.De garda este fostul director N.T.. Plin de misto la adresa mea si a lui E..

Confesiunile unui toxicoman (-X-)

Ceea ce s-a dorit a fi un EPILOG

Ferm convins ca, de data asta, peregrinarile mele iau sfarsit, ma iluzionez ca, in curand, se rezolva si cu locuinta definitiv. Si, pentru ca nu asa se intampla, epilogul nu mai este epilog fiindca, dupa el, urmeaza alte “aventuri”. Dar nu mai exista nici iluzii, asteptari pentru ca, daca nu mai sunt asteptari, pot elimina din vocabularul meu expresiile “sub asteptari” si “peste asteptari”.
Altul ar fi fost continutul acestui epilog (sau n-ar mai fi existat) daca, recent, nu mi-ar fi cazut in mana volulmul brazilianului Paolo Coelho – “Alchimistul”. O carte pe care multi critici literari o considera o lucrare stralucitoare, de referinta, facuta sa umple inimile, sufletele noastre, de optimism, de bucuria de a trai pentru noi si, mai ales, pentru altii. Este si parerea unora multi, ce e drept…dar (parerea mea) numai a acelora reusiti in viata (cu o viata plina de reusite).
Tocmai ceea ce altora le-a adus bucurie, mie mi-a adus amaraciune. Cand esti directorul pentru Romania a unei renumite firme americane, castigi dolari pe care n-ai timp sa-I cheltuiesti si posezi locuinta, automobil si femeie de lux, esti indrituit sa crezi ce spune autorul brazilian. In ce ma priveste, insa, de 9 ani incerc sa-mi repar greselile si constat ca ma lupt cu morile de vant.
In bogata imaginatie a scriitorului, fiecare fiinta ori lucru, ori element din univers are (poseda) o Legenda Personala. Eu i-as spune Destin – si sunt de acord (nu e nici macar o parere originala). Se sustine, mai departe, ca atunci cand un om isi pune in gand un tel, un scop, tot Universul concura la indeplinirea lui. Eu adaug: sau la neandeplinirea lui. Mai se vine si cu exemplul unei caravane strabatand desertul; oricate obstacole intalneste ajunge la liman daca doreste cu adevarat. Intreb: a existat vreo caravana, printre cele astupate de simun, sa nu fi vrut, cu adevarat, sa ajunga la a-l strabate ?
Dupa acest pseudo-epilog (cand vroiam sa pun punct lucrarii dar evenimentele ulterioare nu mi-au ingaduit) trebuie sa continui – intr-o nota reala dar mai putin pesimista.
Pentru ca nu are rost sa descriu acum, la sfarsit de vara 2000, in amanuntime, cele patite incepand cu februarie 2000, ma voi multumi cu un rezumat.
Cele doua camere – hrube, una in continuarea celeilalte, aveau tavanul atat de jos (bineanteles si cadrul usii) incat, daca nu eram atent, luam in cap becul sau pragul de sus. Si le-am luat o buna bucata de vreme pana m-am obisnuit sa merg cocosat. Camerele fusesera proiectate pentru parintii sau bunicii gazdei. Dar, aveam sa aflu mai tarziu, aceasta “arhitectura” nu apartinea numai comunei Voluntari ci am gasit-o si in comuna Tunari sau Ciorani. Cred ca este o caracteristica a intregii Romanii rurale (daca nu doar a fostului regat). Camere joase cu surse de lumina naturala minuscule pastrau caldura sobei mai multa vreme, in detrimentul dezvoltarii staturii individuale (si, probabil, nu numai fizice). Sa fi fost mostenirea lasata de romanii de acum sute de ani care locuisera in bordeie de pamant (sub pamant) ? Si acum poti vedea multe locuinte (majoritatea) din chirpici (pamant cu paie si balegar). Sa fi fost obiceiul locuintelor temporare datorate deselor navaliri (si incendieri) ? Sau obiceiul satrei ? Si mai tarziu, in alte locuri, observatii repetate m-au condus la concluzia unui nanism generalizat (pitici in forma si in fond, in exterior si interior). S-ar mai putea adauga o explicatie. Cocosati de munca (multe din activitatile rurale se petrec stand mereu – prea mult – aplecat), cocosati de nevoi, de umilinte, nevoiti sa se descurce prin tertipuri au format un caracter national si, deci, un destin.
Intru in prima camera. Ciment pe jos. In dreapta usii un cuier agatat pe perete (doar pentru cateva haine). Langa usa celeilalte camere un dulap cu rafturi. Langa peretele opus doua mese cap la cap bune la orice. Intre ele, primul ochi de fereastra (60/60 cm.) cu un singur rand de geam. Neprins in cuisoare, nechituit in intregime. Se vede treaba ca aici se locuia peste vara ? Ferastruica corespunde la nivelul solului cu terenul de gradina din spatele casei. 30 cm. deasupra solului. Ma intreb mereu si ma voi intreba cam ce parere si-o fi facut servitoarea familiei despre cei la care lucra (si care ii oferisera numeroase avantaje printre care si mobile gratuit) daca fuseese in stare sa-mi ofere asemenea gazduire.
A doua camera, cu podea de scandura, in stanga cuptorul din pamant pe post de soba (iata ca se locuia si iarna). Ochiul de fereastra identic cu celalalt. In colt, postamentul unei masini de cusut care imi va folosi sa asez televizorul. Apoi patul (somiera fara picioare) de doua personae, desfundat, din care curg paie la fiecare miscare. “Dar pot sa aduc recamierul extensibil “ pe care l-a ochit la frate – mi se spune. Ca si cum nu le-ar fi fost de ajuns fotoliile, masina de gatit, covoras, carpete, alt divers mobilier – un camion plin – cum imi spunea mama atunci cand, la mutare, R. vroia sa-si “scape” sotul de amintiri.
Terenul din fata, dinspre ulita, un simplu drum de tara nepietruit, cu praful (sau noroiul) pana la glezne cuprindea – langa poarta – putul cu apa si, vizavi, la vreo 20 m., latrina. Langa ea, cotetul-voliera construit in adancime (5 m.) populat cu 6 gaini si un cocos. Apoi cotetul unuia dintre caini. Cele doua catele erau, mereu, atat de flamande incat mancau (rontaiau) si boabele de porumb puse pasarilor. Cand am ajuns eu acolo, in februarie, pasarile erau pe afara. Ceea ce m-a facut si pe mine sa prapadesc vreo 500 de mii pe pui de o saptamana, gaini si rate, luati din Obor. Nimeni (ca, mai tarziu, in Ciorani) nu mi-a spus ca puii fara closca n-au nici o sansa de supravietuire in orice anotimp, cu atat mai putin in februarie. Deocamdata trebuie sa mai spun ca mi-a dat fratele bani pentru lemne. Nea Vasile, gazda, mi le-a procurat. Le-a pus, in lipsa mea, in magazia lor de lemne. M-am putut opune ? Nu ! La 100 m. de “camera” mea nu puteam sa vad daca ma fura sau nu. Pe langa ca era incomod sa le car cu cosul. Lemnele mi-au ajuns pana la mijlocul lunii aprilie. Apoi am consumat rumegusul aflat in saci si intr-o despartitura mare a magaziei. Vreo 300 Kg. pe care, si asa, n-aveau unde-l arunca. Ei aveau in trei camere sobe de teracota iar in bucatarie un BCA cu rezistenta electrica drept resou. Si masina de gatit cu butelie. Bineanteles (nu erau singurii) furau curent electric direct de la stalpul din ulita fara sa-l treaca prin contor. Cele 14 gospodarii – izolate de restul comunei, cum spuneam – erau aprovizionati cu energie electrica de gara de vizavi, Pantelimon; trebuia doar sa sari peste vreo 30 de sine c.f. ca sa cumperi bilet (7 lei) pana la Bucuresti. Pentru ca nimeni nu platea, la scurta vreme dupa sosirea mea acolo au fost debransati. Norocul meu era ca aveam radiouri si pe baterii.
Pentru baie caram patru galeti cu apa de fantana, le incalzeam cu ajutorul unei copai metalice puse pe cuptor iar apoi mergeam in curtea din spate, pe o alee betonata, departe de eventuale priviri indiscrete. Eram obisnuit, de multa vreme, sa fac dus la temperaturi scazute. Pentru barbierit si spalat sumar folosesc aceeasi copaie pe cimentul primei camere. Urinam in doua recipiente din plastic, prin palnie.
Spuneam ca am prapadit vreo 500 de mii pe trei serii de pui de gaina si de rata. Treizeci, in total. Desi ii tineam sub cuptor, le dadeam malai, se stingeau rand pe rand. Pentru fiecare sufletel care ma parasea sufeream ca pentru un copil (pe care nu l-am avut). Pana am aflat (nu de la gazda) ca mi-ar fi trebuit closca. Ma lasasera sa-mi prapadesc banii pentru ca, probabil, aveau ceva “de impartit” cu familia mea. Asa imi spuneam atunci. Asi ! Mai tarziu mi-am dat seama ca in taranul roman mocneste o ura (sau, macar, un dispret) fata de orasan. Acolo unde am ajuns mai tarziu am descoperit aceeasi “cumsecadenie”. Pe care o voi descrie la timpul potrivit.
La un moment dat fiica mai varstnica (Veronica – 19 ani) i-a cerut mamei sale sa-l roage pe dom’doctor sa o angajeze la spital. Am vorbit cu el si ne-a chemat impreuna. Am dus-o si i-am lasat-o. Fiind director, a chemat pe una dintre doctorite si pe sefa personalului si Veronica a devenit infirmiera. A inceput sa lucreze in ture. Lua trenul din dreptul casei si fix dupa 7 minute era in gara Obor (de est). Numai ca, dupa o luna, fiica si mama doresc sa-si schimbe locul la bucataria spitalului. Ca si cum nu fusese de ajuns ca tanara naiva faptura incepuse sa vorbeasca pe la colturi despre familia care ii facuse bine si despre mine. A fost chemata la ordine si sfatuita sa-si bage mintile in cap dar, mai ales, ca ramane acolo unde se afla, nu la bucatarie. Replica n-a intarziat: isi va lua fiica acasa.
Trebuie sa mai spun ca “doamna” Doina era inca, la nici 40 de ani, decorativa si “buna de folosit”. Fapt de care era foarte constienta. Si Vasile era constient, vedea (desi ii lipsea un ochi) ca tanarul Lucian care venea nu numai cand lipsea stapanul sa le dea o mana de ajutor in gospodarie, este curatel, corect imbracat, cu serviciu la oras. Fetele stiau si ele cum sta treaba.
Ma gandesc sa-I cer gazdei sa-mi dea si mie cativa mp de pamant in gradina ca sa pun pepene verde si galben. Luasem de la Agrosem doua plicuri cu seminte tratate si facusem prostia sa I le dau gazdei.Execut sapatura dar “a pierdut” plicurile. Cumpar alte seminte
la taranii din Obor. Pe aceeasi fasie, alaturi, dau sa pun fasole si porumb. Cazmaua nu intra. Constat ca, sub 5 cm de pamant, este strat de caramida. Decopertez. Pun de o parte cca 40 de caramizi si am unde insamanta. Dupa scurt timp imi dau seama ca nici o cultura nu va trai. Lastarisul copacilor de la vecin si galeriile sapate de sobolanii veniti dinspre cotetul porcilor aceluiasi vecin sunt de vina.
“Daca ploua in mai iese malai”. N-a plouat. N-a plouat nici dupa aia. Pusese si gazda rosii, fasole, dovleac, ardei gras, vinete, pepeni, porumb. Rasad cu rasad de rosii, cu radacinile protejate de folie de plastic impotriva coropisnitelor. In luna ce a urmat, ajutat de fete si doi baieti iesiti din orfelinat si gazduiti de ei, uda terenul in fiecare seara. Pana a renuntat. Cu exceptia vitei de vie, totul a fost parjolit. Numai eu am continuat sa-mi stropesc parcela (pe blat, fiindca imi numara fiecare galeata scoasa cu apa dupa ce el renuntase sa si le mai ude). Vazand ca nu ma astampar, a bagat in put pompa electrica (ii dadea drumul din casa) ca sa nu mai intre galeata.
Niciodata nu m-am priceput sa deosebesc puicutele de cocosei. Asa ca, pana la urma, m-am ales cu doi cocosei si doua puicute. Dar si astea… .De unde era sa stiu atunci ca peregrinarile nu se terminasera ?
In momentul in care a inteles ca fiica nu va lucra la bucataria spitalului mi-a spus ca trebuie sa inchirieze jumatate din camerele pe care le are, inclusive cele in care eram) ca sa-I poata inchiria o garsoniera celei mici, pentru salon de coafura.
6-7 luni pe care le locuisem in Voluntari ma fac sa-mi aduc aminte ca treceam, saptamanal, pe la frate la spital. Mai ales ca, pana in iulie, n-am primit pensie. Imi dadea 300.000. Daca n-ar fi fost el, crapam de foame. Ca si-n alte dati. Ca intotdeauna, in ultimii vreo 15 ani. Chiar si asa nu-mi puteam cumpara decat branza si lapte care ramaneau comestibile chiar si fara frigider. Frigiderul meu ramasese in custodia fratelui; aici, curentul electric interrupt des, nu mi-ar fi folosit. Mi-a trimis, prin Doina, in doua randuri, cate o gaina si un carton de oua. Dar pentru ca trebuia sa apelez la gazda pentru gatit si, apoi, frigider iar ei erau 4 guri, i-am spus lui E. sa nu-mi mai trimita nimic.
Tot in aceasta perioada il frecventam si pe S.C. (profesorul de chimie la Politehnica). De obicei, lunea, miercurea si, mai rar, vinerea cand, oricum, ieseam in oras pentru intrunirile A.A.. Imi vizitam si fratele, faceam si aprovizionarea. Costel si Marian (tapiterul din celalalt Voluntari – pe care il cunoscusem la Balaceanca) erau singurele persoane (in afara familiei) pe care le vizitam. Sotia lui Marian (cel care “cadea” des in visinata) lucra pe la case si chiar la doctorita de la Balaceanca.
Cand am vazut ca nu mai pot locui la Doina, am rugat-o pe Anisoara sa-mi gaseasca o gazda pe langa ei. Mi-a gasit la o tiganca batrana (romanizata – ziceau ei). Dar dupa ce Adrian, fiul lui Marian, m-a dus cu dubita firmei pentru care lucra pana pe strada Andrei Muresanu (si m-a costat 100 mii pe 3 Km.) in luna septembrie am locuit la tiganca si, pentru o vreme, ma credeam stabil. Dar, la trei zile dup ace i-am dat 500 mii, m-a anuntat ca vinde casa si se muta la Bucuresti, la fiica. Iar am rugat-o pe Anisoara. N-a putut dar mi-a comunicat din partea doctoritei la care lucra ca ma poate primi la Balaceanca. Halal lucratura ! Aveam sa aflu. Nu pe mine ma primea ci relatiile fratelui. Spera sa fie ajutata.
Spuneam in urma cu cateva pagini ca, pe mine, fiecare obstacol ma indarjeste si mai mult. Dar adevarata definitie, expresie a starii am aflat-o abia dupa ce am imprumutat de la prietenul Costel “Jurnalul fericirii” al lui Steinhard. L-am vazut in biblioteca lui, auzisem de lucrare si vroiam, neaparat, s-o citesc. Nu ma pot stapani sa nu va dau macar un citat.
“In martie 1939 Churchill ii spune Marthei Bibescu: va fi razboi. Praf si pulbere se va alege de Imperiul Britanic. Moartea ne pandeste pe toti. Iar eu simt ca intineresc cu 20 de ani.
Cu cat iti merge mai rau, cu cat sunt greutatile mai mari, cu cat esti mai lovit, mai impresurat ori mai supus atacurilor, cu cat nu mai intrevezi vreo nadejde probabilistica si rationala, cu cat cenusiul, intunericul si viscolul se intensifica si se incolacesc mai inextricabil, cu cat pericolul te sfrunteaza mai direct, cu atat esti mai dornic de lupta si cunosti un sentiment (crescand) de inexplicabila si covarsitoare euforie. Esti asaltat din toate partile, cu forte infinit mai tari ca ale tale – lupti. Te infrang – le sfidezi. Esti pierdut – ataci. Asa vorbea Churchill in 1940. Razi, iti ascuti dintii si cutitul, intineresti. Te furnica fericirea, nespusa fericire de a lovi si tu, fie chiar infinit mai putin. Nu numai ca nu deznadajduiesti, ca nu te declari rapus si invins dar si gusti din plin bucuria rezistentei, a impotrivirii si incerci o senzatie de navalnica, dementa voiosie. Toate astea pentru ca stii ca un singur pas inapoi inseamna nu numai pieirea.
Solutia aceasta presupune, fireste, o tarie de caracter exceptionala, o conceptie militara asupra vietii, o formidabila indarjire morala a trupului, o vointa de otel innobilat si o sanatate spirituala adamantina. E probabil ca presupune si un duh sportiv; sa-ti placa batalia in sine – incaierarea – mai mult decat succesul. E si ea salutara si absoluta deoarece este bazata pe un paradox: pe masura ce ei te lovesc si-ti fac mai mult rau si-ti impun suferinte din ce in ce mai nedrepte si te incoltesc in locuri mai fara de iesire, tu te veselesti mai tare, tu te intaresti, tu intineresti ! “Se incheie citatul din Steinhard. As adauga eu: unde este meritul ? Nu sunt decat doua alternative: sa mori cu zambetul pe buze sau incruntat. Asta-I tot.
Tot atat de adevarat este ca, mai rar sau mai des, mai devreme sau mai tarziu, ai momente de indoiala. Momente in care nu te poti impiedica sa te intrebi cat va mai dura ? “Eli, eli lama sabahtani ?” (“Doamne, Doamne, de ce m-ai parasit ?”)
In aceste 7 luni frecventasem A.A. de cel putin doua ori pe saptamana desi nu era foarte comod. Dar simteam ca nu pot altfel.
Iar dupa ce fiul tapiterului, tot cu dubita, m-a dus pana la Balaceanca, singura solutie de a fi alaturi de prieteni, fie doar virtual, era sa-mi continui munca de unul singur. Fie si in scris. Verbal, m-am convins, nu prea eram inteles.

Confesiunile unui toxicoman (-IX-)

B A L A C E A N C A I I I (Carbune si diamante)
Iata-ma, asadar, din nou aici. O parte dintre alcoolici au fost preluati de alta sectie, a dr. Chiriac.
Sambata, 16 oct. 1999. De doua saptamani iar ma odihnesc. Este mai bine decat cu F.B. si L.S. si locuind asa cum am descris. Chinuit, 24 ore din 24 timp de 10 luni.
O zi dupa alta trec identice. Mai intai rutina vizitei medicale din fiecare dimineata. Medicul se opreste in usa si intreaba cu voce de stentor daca are cineva probleme. Din vocea lui razbate tot atata interes, ingrijorare ca si cum cineva ar intreba cum se ajunge la gara.
Dimineata, de la 7 la 9, corectez si completez manuscrisul. Dupa ce-i
dau forma finala (?), intr-o zi de marti sau joi (am inca de luat salariu) ajung si la A.A. sa le las un exemplar. In rest, somn cat incape, seara mai citesc sau televizor. Cu agenda langa mine daca mai “pescuiesc” ceva din ce vad si aud. Impresii, idei, un cuvant, o expresie, propozitie. Tot cu agenda si condeiul la capatai stau in pat; se intampla des, pana adorm, sa gasesc ceva de notat. Parca este mai dulce dependenta asta.
Dimineata si seara trebuie sa-mi completez mesele. Cu lapte si branza aduse de infirmiere din gospodariile proprii. Iar intre mese biscuiti “populari”.
Acum, pana la primirea banilor pe prima luna de concediu medical, mai am 80.000 pentru trei saptamani. Visteria mi-a secat cu transporturile in Bucurestii Noi, Balaceanca. Sper sa nu fie nevoie sa sacrific (pe mai nimic) tranzistoarele cele mici, radiourile. De cele mari nu ma despart.
Dumineca, 24 octombrie 1999. La multi ani ! Am 58 de ani. 56 si 57
i-am aniversat tot aici, printre “nebuni” (mai buni decat multi dintre cei de afara). Craciun, Revelion, Paste la fel. Mai mereu incerc sa fug de visele (iluziile) mele de teama ca nu se vor implini sau, dimpotriva, se vor implini si voi ramane fara ele. Multumita unei infirmiere ce sta de paza la usa medicului de garda am reusit sa dau telefon mamei sa-I multumesc pentru constitutia mea robusta – desi, mult mai tarziu aveam sa-I contest acest merit punandu-l in seama Altcuiva. Am cumparat pentru salonul in care ma aflu si pentru infirmiere 3 bidoane mari de Tutti Frutti fara sa le spun motivul, am dat 3 pachete de tigari unui pacient care fuma chistoace si “penale” in ultimii trei ani de cand il cunosc (si pe care nu l-a viziat nimeni niciodata). Pentru a sarbatori cei 58 de ani cat si cei 6 de abstinenta dar si pentru ca una dintre recomandarile A.A. suna: “azi imi voi exersa sufletul in doua moduri. Voi face cuiva un bine si nu voi lasa sa se stie cine l-a facut dar
nu conteaza daca cineva stie totusi; nu voi arata nimanui ca sufar chiar daca cineva ma va rani, azi nu voi arata aceasta”. Si, ca si cum ar fi fost langa mine, nu as putea sa-mi dezamagesc prietenii, n-as putea sa-I las sa vada in mine mai putin decat vreau eu sa fiu. Dupa asta ma conduc si ma voi conduce.
Luni, 25 octombrie. A aparut in salon un nou venit. Un rrom de vreo 45 de ani, obraznic, tupeist, provocator. Cer sa fiu mutat in salonul 5. Aici l-am regasit pe Lorenzo (oligofren – mi-a aratat o reteta) si pe Geni (mongolism, sindromul lui Dawn, trizom 21 – conform noului meu Dictionar Psihologic Larousse achizitionat de curand din dorinta de a afla noi informatii despre psihic). Acum imi dau seama pentru ce s-a mirat doctorul cand m-am cerut la salonul 5. De cand a venit in salonul 5 (acum trei saptamani) Geni – mi-au povestit infirmierele – n-a mancat mai nimic. Acesti bolnavi sunt foarte atasati de mamele lor iar a lui a murit. Daca I se da cu lingura in gura, scuipa. Stie sa coboare din pat sa faca pipi la olita (pe care o desertam noi) si spune doar “sete” si “mama”; cand aude muzica (sunt mereu cu radioul deschis) bate din palme si rade (ranjeste). Dar la nervi (cand nu este lasat in apele lui) varsa continutul olitei in mijlocul salonului. Biata faptura n-are vreo vina ca s-a nascut, nici ca mama l-a adus pe lume dupa
ce ea implinise 40 de ani. Dar nici n-avea sa afle ca asemenea bolnavi nu ating 40 de ani.
Mi-am dat seama ca este pregatit sa “decoleze” cand am inceput sa-l ajutam sa coboare din pat pentru necesitati fiziologice. Laptele cu cacao si zahar pe care I le dadusem
dintr-o sticluta de plastic cu dop gaurit ii intra printr-un colt al gurii si-I iese prin celalalt pentru ca nu mai inghite. Ca pe vremuri pisoiul muribund pe care-l oplosisem in apartamentul din Drumul Taberei. Lui Geni i-am aprins lumanari de cum am vazut ca ramane cu ochii intredeschisi si rasuflarea tot mai greoaie. Respiratii agonice inainte de exitus. Empatia sta la baza intelegerii si identificarii psihologice a celorlalti.
Lorenzo a fost plecat sa-si ia pensia. Si-a oprit numai pentru el 160.000.Ce o mai fi dus acasa ? Intr-o saptamana i-a dat gata: pliculete de nes, de seminte, tigari… . Boala lui tine de ereditate dar si de mediu. Lorenzo a capatat de la rudele lui Geni (pentru ca l-a ingrijit) 100.000; iarasi i-a papat in cateva zile. Dupa decesul lui Geni salonul a trebuit formolizat si pe noi ne-a mutat in salonul 3. Aici am gasit un paranoic. Istrate Ion al nostru, de cand se trezeste, peroreaza, revendica – pornind de la premise false dar coerent – a facut o fixatie pentru religie, vine cu argumente din carti sfinte, spera in Apocalipsa… totul e sa ai grija sa nu-l ranesti in susceptibilitate, sa-l rabzi sa vorbeasca si, din cand in cand, daca o ia razna prea tare, sa-l intepi cu o intrebare al carei raspuns, nefavorabil lui, sa si-l dea singur. Paranoicii atrag atentia prin orgoliul lor nemasurat, prin rigiditate psihica, mefienta (neancredere) generala, hipersensibilitate si gandire paralogica. Persoana este incapabila sa suporte o situatie traumatizanta, regreseaza pana la un stadiu primitiv al dezvoltarii afective.
Joi, 18 noiembrie 1999. Ne-a parasit si mama. La 90 de ani. Infarct miocardic masiv – i-a plesnit inima. Pe fondul, mai vechi, al unei cardiopatii ischemice. S-a stins in liniste, n-a durat mult.
Luni, 22 noiembrie. La crematoriul Cenusa. Cu preot. Dorinta ei: ii era sila de viermi. La parastas, in Bucurestii Noi, prieteni, rude. Verisoara de la Constanta, Ica.
Miercuri, 1 Decembrie 1999. Zi nationala. Mai am de zabovit aici o luna si ies la pensie din nou. Dar unde plec ? Ii spun lui E. ca nu vreau sa mai depind de Gichi. N-am gasit gazda. Dar ce, sunt obligat sa plec ? Boala este boala.
In salon cu mine este Miclos. Cleptoman marunt intr-o tara cleptocratica. Imi subtilizeaza doua pachete cu tigari. Desi are 5 pachete de BT. Este, totusi, explicabil. A fost crescut de la varsta de 2 ani intr-un orfelinat. De atunci isi cauta sufletul pereche. A reusit, totusi, sa termine la subingineri, sa aiba un apartament proprietate si sa iasa la pensie. Doar ca a facut neghiobia (si ea explicabila) sa se insoare cu a patra nevasta. De data asta a nimerit peste o tiganca mult mai tanara ca el (si de doua ori ca gabarit) care l-a potopit cu proprii ei copii – flacai mari care, cu totii, s-au cuibarit in apartament iar pe el l-au internat. Ii consuma pensia si o data pe luna cineva din copii vine sa-I “prelungeasca” internarea si sa-I aduca cate ceva. Miclos stie ca nu mai are dreptul sa spere, stie pentru ce se afla aici si, de cate ori poate, nu-si ia medicamentele. Tace tot timpul. Autism ?
Vineri, 3 decembrie. Ora 13,00. La intreprindere. Abia am primit certificatul medical acum 2 ore. Astept casiera sa iau banii. 1.204.000. La 17,30 ajung la spital. Aflu ca a fost fratele la mine. Si-a sacrificat o dupaamiaza de odihna venind direct de la spital. Mi-a lasat pe noptiera 30 fiole cofeina, 10 pachete Carpati, Kaiser, parizer, paine si 300.000.
Si eu mi-am cumparat o cutie de cofeina (100 buc.) si 180 pachete de Marasesti. De la angro. Asa ca, langa cei 300.000 lasati de el, am adaugat 200.000 (pretul estimativ al celor cumparate de el) si i-am trimis inapoi.
Vineri, 10 decembrie. Mos Nicolaie. Am daruit 7 pachete de tigari celor care fumau chistoace.
Dumineca, 12 decembrie. Bucurie mare. Ma viziteaza Gheorghe, Viorel, Sasa. Schimbam idei, impresii timp de trei ore. Ii tratez cu nes si Cola.
Marti, 14 dec.1999. Am dat Marianei Chirita (infirmiera) 240.000 lei sa cumpere brad si podoabe; cand cumpara pentru familia ei sa cumpere si pentru noi. Nu pot sa las trecerea in 2000 fara ceva deosebit.
Dumineca, 19 dec. 1999. Mariana a adus brad, instalatie beculete, 12 globuri, cate trei din rosu, galben, albastru, verde, artificii. 190.000. I-am lasat restul ei. Nu mai are bani si pustiul ei isi doreste o masinuta.
Luni, 20 dec. Probabil ca E. a facut imprudenta s-o ia cu el pe R. la aniversarea absolvirii facultatii. Au participat si doi dintre medicii de la Balaceanca. N.T. si C.P.. Azi m-a intrebat N. cu ce se ocupa R.. Am certitudinea ca iar nu s-a putut stapani sa-si arate competenta in indiferent care problema. Cum a mai facut si in ocazii cand eram de fata.
Marti, 21 dec. Sa ma prinda Craciunul si Revelionul fara televizor ?! Este defect si am gasit un centru Radio Progres pe harta Buc., in Pantelimon. Tehnicianul imi demonstreaza ca aparatul este bun dar nu stiu sa-l manevrez; ii dau 50.000 si nu-si opreste decat 20.000. Onoare lui. I-o si spun.Am mai cheltuit in Piata Delfinul inca 350.000.
45.000 apa de colonie COBRA (Paris, contrafacuta) dr. C.P.
30.000 cofeina
25.000 suport brad
100.000 globuri brad, figurine
25.000 ceas desteptator pt. infirmiere tura noapte
20.000 ceas de mana (plastic, afisaj) Mariana Chirita
70.000 mezeluri

Am ramas cu 100.000 (20 pachete tigari Marasesti). Mi-ar mai fi trebuit bani pentru baterii radiouri.
Vineri, 24 dec. La ora 9 am obtinut de la dr. N. certificat medical. La 11,00 eram la casieria intreprinderii.
400.000 prima
1.200.000 salariu
Agenda pe anul 2000 de la Gichi
Am cheltuit: 40.000 taxi (piata 1 Mai – piata Delfinului)
54.000 cosmetice pt. asistente si infirmiere
200.000 dr. N.T., dr. C.P. si asistenta sefa
700.000 bacanie Balaceanca: 10 paini, salam Sibiu, pateu ficat, plicuri seminte, 20 portocale, 5 pachete Marasesti, 5 ciocolate, un tort ciocolata
Sambata, 25 dec. Dupa 1.01.2000 trebuie sa ma externez. Dar n-am unde locui. Toate promisiunile au ramas in stadiu de promisiuni. Cred ca E. a rezolvat cu femeia care ii ajuta in gospodarie. Doina Iordache. Are doua camere pe care le ofera cu 300.000 lei/luna. Lemnele pentru incalzire ma privesc pe mine.
Plec, iarasi de buna credinta, la “menajera” familiei.
6 februarie 2000 – Una dintre infirmiere are fiul somer dar propietar al unei Dacii. Negociez cu el cat imi ia pana in comuna Voluntari. Ma incarca cu toate bagajele. Ajungem. Dar in marginea comunei dupa 1 Km. de strada (Gh. Doja) care duce din soseaua Colentina in marginea opusa a comunei. Sunt 14 gospodarii despartite de restul comunei printr-o groapa de gunoi. Familia Iordache (Doina si Vasile) are doua fete. Una de 20 de ani care nu gaseste servici, cealalta de 16 care vrea sa ajunga manechin de moda (modeling, mai nou) dar sta foarte prost la toate materiile clasei a VII-a. Pana una-alta urmeaza un curs de frizerie, coafura, manichiura. I-am explicat ca, orice calitati ar avea, fara scoala (instruire) n-are sanse. Doua saptamani m-am chinuit s-o lamuresc. Total refractara, ca pe vremuri Georgiana.

Confesiunile unui Toxicoman (VIII)

Cea mai mare forta: IUBIREA
Cel care este filozof
Dar nu cunoaste iubirea devine indiferent;
Cel cu simtul raspunderii
Dar caruia ii lipseste iubirea ajunge tiran;
Cel cu simtul datoriei
Dar caruia-I lipseste iubirea devine dur;
Cel cu simtul dreptatii
Dar care nu iubeste devine inflexibil;
Cel care are simtul adevarului
Dar nu iubeste devine inchizitorial;
Cel care are simtul ordinii
Dar nu cunoaste iubirea devine maniac;
Cel care are simtul onoarei
Dar nu stie sa iubeasca devine orgolios;
Cel care are cultul sinceritatii
Dar nu simte iubirea devine insolent;
Cel instruit
Dar care nu cunoaste iubirea devine pretentios;
Cel inteligent
Dar care nu cunoaste iubirea devine cinic;
Cel amabil
Dar care nu stie sa iubeasca devine ipocrit;
Cel care este competent
Dar nu simte iubirea devine exigent;
Cel puternic
Dar care nu stie sa iubeasca devine violent;
Cel care are in posesie averi
Dar nu iubeste devine avar;
Cel credincios
Dar caruia ii lipseste iubirea devine fanatic;
Vai celor zgarciti cu iubirea
Caci din cauza lor piere lumea.
Avem cu totii nevoie de celalalt pentru a fi fericiti,
Fericirea se daruieste si se primeste.
Pe scurt, la serviciu cautam din rasputeri sa ma acomodez, sa ma adaptez, sa fiu rezonabil. Dar nu-mi puteam depasi cu prea mult propriile limite. Ar fi insemnat lipsa de demnitate, impacarea cu furtul, minciuna. George Bernard Shaw spunea ca omul rezonabil se adapteaza lumii care-l inconjoara, cel nerezonabil se incapataneaza sa adapteze lumea potrivit credintelor sale – iata de ce orice fel de progres depinde de oamenii nerezonabili. Aceste cuvinte ale scriitorului englez mi-au readus in minte o povestioara care ilustreaza perfect afirmatiile de mai sus. “Pe lespedea unei capele a unui episcop, la Westminster, scria: cand eram tanar si liber si imaginatia mea nu avea limite, vroiam sa schimb lumea. Pe masura ce imbatraneam si deveneam mai intelept am descoperit ca lumea nu vrea sa se schimbe asa ca am hotarat sa privesc mai putin departe si anume sa-mi schimb doar tara. Dar, si ea, parea de neclintit. In amurgul vietii, intr-o ultima incercare disperata, am incercat sa-mi schimb doar familia. Pe cei apropiati mie; dar, vai, nici ei n-au vrut asta. Iar acum imi dau seama ca, daca, m-as fi schimbat pe mine mai intai, atunci, prin acest exemplu, mi-as fi schimbat familia, incurajat si insufletit de ei, as fi gasit puterea sa-mi fac tara mai buna. Si, cine stie, poate as fi schimbat lumea.
Mie, celui care scrie, mi-a fost dat sa ma schimb datorita grupului A.A. si a unui anume fond sufletesc. Dar am ramas un nerezonabil. Un inadaptat. A te adapta, in zilele noastre, a fi modern (in pas cu moda) inseamna a nesocoti cel putin cateva din prescriptiile Decalogului.
“Esenta modernitatii pretinde omului sa fie intotdeauna in pas cu tot ce apare ca nou, mai recent, mai original, mai arbitrar, mai in afara cararilor lasate in urma lor de oamenii care ne-au precedat si care, pana acum, ne-au ghidat pasii. Iar in absenta acestor urme, fara o ancorare in Duhul (Credinta) prezentei lui Dumnezeu, drumul pe care mergem se prabuseste in abis – el este deja in abis.” (H.R.P. – O.M.)
Revin: sunt un inadaptat, nu pot schimba lumea, tara, familia nici macar prin exemplul propriu. Nu s-a putut. Dar asta nu inseamna ca voi invata sa fur doar pentru ca traiesc in cleptocratie, sa mint, sa iubesc nedreptatea. Voi continua sa-I iubesc ca pe frati si, in aceeasi masura, sa-mi fie mila de ei ca oameni bolnavi.
Continui sa merg la fiecare intrunire A.A.. Mi-au lipsit mai intai un an, apoi 16 luni. Dupa fiecare intrunire mergem cativa la garsoniera care ma gazduieste temporar sa continuam discutiile mai putin protocolar.
Un nou venit la intruniri. Peter. Din familie mixta, de prin Ardeal. Situatie materiala de invidiat. Se declara, totusi, alcoolic. Ne spune, printre altele, ca el niciodata nu si-a propus un singur pahar, de la inceput intentionand sa se imbete. Numai in asemenea stari ii veneau idei stralucite, avea impresia ca este buricul pamantului iar senzatiile nu se puteau masura prin cuvinte. Pe atunci nu stia ca poti, foarte usor, ajunge la limita dintre genialitate si autodistrugere. Deosebirea dintre triumf si dezastru. Cand ne-a intalnit prima data P. avea o abstinenta de doar 4 luni. Mi-a promis (si s-a tinut de cuvant) sa-mi transcrie pe o discheta de calculator manuscrisul. Mi-a adus chiar patru exemplare din manuscris.
Teoria mea despre amprentele lasate in noi, inca dinaintea nasterii, prin ADN-ul ciorchinelui de celule mostenit de la inaintasi in lungul sir de milenii iar dupa nastere de catre educatie, mediu si chiar orice gand, oricare fapta asupra sufletului (constiintei) si psihicului – dar numai comportarile si consumrile cronice (pe mai multi ani) pot conduce la mutatii genetice in toata fiinta (sufleteste, psihic, fizic).
Cumpar de la Club vreo 40 de titluri din colectiile War, Mercenari, Cainii Razboiului. In cautare de eroi pozitivi puternici. Si ce aflu ? Crima, motivata sau nu, exista in sangele omului (gena) si creaza dependenta. Ca orice alta activitate desfasurata timp mai indelungat. In rest, maculatura. La propriu si figurat. Hartie de ziar, prost traduse, prost tiparite, dupa o prima lectura foile se desprind ca frunzele toamna. Mai bine !
Mereu vom jindui dupa ceva vazut la altii. De fapt, fiecare are ce merita: orgoliul, vanitatea, infatuarea sunt pacate grele, mortale, ca si hotia, lenea, crima, violul. Mandria merge inaintea pieirii si trufia inaintea decaderii. Caracterul nostru e intemeiat pe un complex de deprinderi. Semeni un gand culegi o fapta, semeni o fapta culegi un obicei, semeni un obicei culegi un caracter, semeni un caracter culegi un destin. Deprinderile sunt factori activi in vietile noastre. Structuri permanente, de cele mai multe ori inconstiente, ele vor exprima in mod constient, zi de zi, caracterul si, tot ele, ne determina eficienta sau ineficienta. Deprinderea este locul geometric al cunoasterii, abilitatii si dorintei.
La servici am inceput sa-mi dau seama cum stau lucrurile. Avand nevoie de fratele meu, Gichi m-a varat, la biroul investitii, pe gatul inginerilor Fazekas si Laura fara sa fi fost nevoie de mine. Acestia, in schimb, fac tot posibilul sa-mi dovedeasca inutilitatea. Adica sa ma conving singur cat de inutil sunt pentru ca nici Gichi nu este iubit. Mai degraba dispretuit si temut. Are si o fizionomie inchizitoriala pe care nu se poate citi nimic in afara unui rictus nervos. S-o fi studiat in oglinda ? Joaca o carte mare, riscanta, ii trebuie nervi de otel si multa stapanire de sine, pe care nu le are. Rictusul (ticul) din coltul stang al gurii spune multe. Ticurile se capata in anume imprejurari. Rezista, deocamdata. Pentru cata vreme ? Desi ne-a pus pe toti, de la mare la mic, sa semnam un angajament de fidelitate. Salariile au ramas nemodificate de multa vreme, dividende mici pentru actionarii marunti. In schimb, miliarde aruncate pe constructii noi si repararea altora ca sa poata justifica furtul din banii tuturor.
“Achizitiile”, reparatiile, constructiile nu se vor opri decat odata cu “decesul” celui ce ia deciziile. Ca sa nu se opreasca suvoiul (torentul, cascada) de bani spre anumite buzunare, cum nu exista nici sindicat…?! Dar in mintile fertile ale barbatilor (de la o vreme si ale femeilor) fermenteaza veleitati si, cu cat inteligenta este mai redusa, cu atat ambitia este mai mare, mai devreme sau mai tarziu unuia dintre oamenii lui I se va urca la cap pofta de marire si se va rascula. “Puterea tinde sa corupa iar puterea absoluta corupe in mod absolut. Cine are putere doreste inca mai multa iar mult nu inseamna niciodata destul, cand e vorba de putere.
Luni, 31 mai 1999 - Stanciu, propietarul, repara cu un instalator, inca de joi si tot n-a terminat in baie. Apoi vrea sa puna gresie si faianta. Aveam sa aflu ca are de gand sa vanda garsoniera ca sa nu o imparta cu sotia.
Pentru ziua de nastere a lui E. un parfum Crossmen. La intrunirea A.A. numai 5 insi (dintre care 3 nou internati). Peter si cu mine.
Apartamentul in care am copilarit si in care acum stau parintii, Eugen cu familia lui, a fost revendicat de propietar si castigat. Ai mei trebuie sa se mute. E. a gasit casa (parter, etaj, mansarda) la curte. Undeva prin Bucurestii Noi. Am fost in recunoastere.
15 iunie 1999 – O tot rog pe ing. Laura sa-mi marcheze materialele de consum din bonurile de miscare din gestiuni. Numai cele folosite de firma Babos Mircea. Sau trebuie sa inteleg ca este o munca inutila. Si daca fac lucrarea si daca n-o fac, toata lumea stie cum stau lucrurile.
Il voi ruga pe Gichi sa-mi dea altceva de lucru. Intr-un loc cu mai putina (sau deloc) dependenta de altii.
Si F. si S. (desi pregatiti professional) sunt zero la capitolul “spiritual” (nu neaparat in sens religios) “oricat de puternici am fi si oricat de bine am trai din punct de vedere material, tot barbari ramanem, am uitat ca inteligenta noastra formata de mostenirea Greciei Antice si de Evul Mediu crestin, are cu necesitate doi plamani: cultura si tehnica. Cancerizand cultura prin profesarea unui suprematism al tehnicului, inteligenta a ramas sa respire cu un singur plaman, amenintat si el, prin simpatie, de sufocare” (H.R.P.- O.R.)
In cazul celor doi (si nu numai al lor) si al tuturor acelora care nu vad nimic in afara profesiei se poate ajunge la pierderea agerimii pentru tot restul activitatilor ce nu tin de profesie. Ca o lama polizata prea des. Din cauza suprasolicitarii pot reactiona exagerat la cea mai mica amenintare. Nici macar nu se mai pot amesteca in siguranta printre oamenii de pe strada. Si, mai ales, cand gestioneaza o criza morala, fraude de proportii – cum sunt sigur ca se intampla de un an, de la infiintarea “departamentului investitii” (pentru a nu se mai plati dari statului).
A te preocupa in prea mare masura de una si aceeasi problema, ca unica preocupare si singura prioritate – timp de multa vreme – este a dobandi o dependenta. Este ca si cum te-ai scalda in razele fierbinti ale soarelui 16 ore pe zi pana cand ajungi sa urasti lumina si caldura cel putin tot atat de mult ca intunericul si frigul.
Sunt 4 candidati care-si disputa sefia. Director General si Presedinte al Consiliului de Administratie. Toti sunt actionari majoritari. Panait, Dumitrache, Matache, Florescu. Fiecare “patrician” cu “clientii” lui. L. este a lui Dumitrache, F. este al lui Panait. Sau asa crede naivul Panait. Toti, insa, cunosc “miscarile”. Dintr-un motiv sau altul buboiul va sparge. L.S. trebuie sa fi cunoscut destule dedesubturi ca sa obtina decizie scrisa si semnatura pentru hrana maidanezilor din incinta si prezentarea lor la veterinar. Hartie aratata mie – cu emfaza – din prima mea zi de lucru. Semnatura pentru acordarea unei sume confortabile in vederea hranirii, castrarii si vindecarii haitei depozitului.
Joi, 19 iunie. Mi-a dat telefon mama sa-mi spuna ca tot ce am avut depozitat la ei in pivnita si camaruta (lucruri si mobilier ramas de la mama lui Paul) le ia femeia lor de serviciu acasa, in comuna Voluntari. Tot femeia primeste si lucrurile (inclusive mobila) ce nu pot fi luate in casa din Bucurestii Noi. Care casa este pe trei sferturi a soacrei, Dorina (si-a vandut apartamentul de 4 camere din Primaverii) si isi transporta toata mobila si toate lucrurile in noua locatie. Pe mine ma lasa in c… gol. Presupun ca este pedeapsa gestului meu de a renunta la propria garsoniera.
Nu mai condamn pe nimeni si nimic. Fiecare are forma lui de nebunie care-l ajuta sa supravietuiasca presiunii extraordinare a stresului. Parca ce altceva este dependenta ? Fiecare dintre noi isi creeaza o dependenta. Unele nocive, antisociale.
Miercuri, 30 iunie 1999. Ieri mi-a adus Peter discheta si patru exemplare. Astazi, venit de la serviciu, n-am putut intra in casa. Inauntru se blocase propietarul. “-Nu te mai las sa intri pana nu stau de vorba cu fratele.” De la telefonul administratorului il sun pe E.. Dupa un sfert de ora imi comunica invinuirea de a-l fi parat la politie. Da, venise sectoristul si ma pusese sa dau declaratie scrisa. Daca ii sunt cumnat lui S.M., daca am contract de inchiriere cu propietarul. Ulterior am aflat ca fusese luata declaratie si de la administrator. I s-a lasat o citatie sa se prezinte la sectia de politie. Asa ca E. m-a chemat sa stau la ei peste noapte. Seara, in Bucurestii Noi, am aflat ca lui S. ii daduse papucii concubina la care locuise si, obligat, venise peste mine.
Joi, 1 iulie 1999. Aseara m-am chinuit pe o bancheta de lemn (1,20/0,30) din bucataria lor. Covrig, ca un maidanez. Am facut o ora dus si alta intors la serviciu. Mi-a dat propietarul 200 USD (din 450 rest cat nu locuisem la el)
Luni, 5 iulie. Iar am dormit la E.. De data asta pe o canapea, in living. E vorba sa ma mut intr-un apartament detinut de o prietena a Micsunicai (fina parintilor mei). In Militari, pe langa Piata Gorjului.
Marti, 6 iulie. Am fost cu Micsunica si prietena ei, Julieta, sa vad apartamentul din str. Ion Manolescu. Trei camere confort II in curs de renovare, la etajul X. Fara unele ferestre, unele usi spre balcoane. Camera pe care mi-am ales-o (sufrageria) are o canapea si doua fotolii extensibile. Este singura mobila din casa. Tevi la vedere peste tot, mai ales la bucatarie si in baie. Partial zugravit, restul in curs. Peste tot var si moloz. Imi cere 600.000 pe luna. N-are bani pentru materiale asa ca ii prinde bine. Ii lucreaza pe gratis prietenul fiicei si fratele acestuia. Amandoi sunt studenti in vacanta.
Miercuri, 7 iulie. Impreuna cu Liviu – singurul din A.A. care s-a oferit – am carat, cu o furgoneta, tot ce aveam la Stanciu. Pe drum, la second hand, imi cumpar cel mai ieftin televizor color (Ferguson) si un frigider mijlociu Whirlpool. Un million plus unu opt sute.
Fiindca Julieta a cumparat apartamentul cu mai nimic de la o familie amarata si numeroasa, cu datorii la bloc de 9 milioane si energia electrica sistata – dupa ce a platit si datoriile, a ramas fara bani.
Marti, 13 iulie. Zi de salariu. A venit si Julieta sa caste gura. N-am scapat si a trebuit sa-I cumpar chit pentru geamuri si niste gresie.
Marti, 27 iulie. I-am explicat lui E. pentru ce nu mai pot lucra acolo. Cu hartiile in fata. Documentatie.
La servici sarcini in plus. Centralizarea materialelor. Paralel, cataloage – bonuri de consum. Si sa normez munca celor 14 muncitori de la intretinere. Masuratori la viitoarele obiective de investitii, pe masura ce se deruleaza lucrarile. La toate trei zonele comerciale: Giurgiului (Vigoniei), Leordeni, Plevnei. E limpede ce se vrea. Sa ma astampar, sa uit de treaba inceputa cu firma B.M.. Sa nu mai am timpul necesar pentru asa ceva. Dar am un argument teapan. Nu ma pot ocupa eu. Daca as fi vreun inginer cu experienta sau macar stagier si as avea un autoturism al meu sau al intreprinderii (cum are Fazekas) tot n-as putea supraveghea si culege date de la cele trei zone. Se confirma cat am fost de pripit renuntand la pensie de gura altora.
Dumineca, 15 august. La intoarcerea acasa constat ca geanta mea portocalie are fermoarul desfacut si borseta cu buletinul de identitate, ochelarii pentru citit, brichete cu cuart neantrebuintate, ceas de mana mecanic Racheta, 100 dolari, 150.000 lei, …nu pot nici macar declara disparitia lor fiindca nu am domiciliu. Unde sa fi fost furat ? Tramvaiele 20, 41, masina 368, piata Gorjului ?
Luni, 16 august 1999. A primit mama un telefon. Borseta a fost gasita sub o banca, la o gradinita din cartierul Militari. Dar numai hartiile, buletinul, ochelarii, pieptenele.
Miercuri, 18 august. De la servici dau telefon mamei. Daca o suna E. (de peste granite) sa-I spuna sa se gandeasca pana la intoarcere la reintegrarea in pensie.
M-a prins L.S. mestecand in timp ce lucram la birou. “- De aia sunt patate dosarele !” I-am aratat ca mananc paine goala. Nu pateaza. A-nchis botu’. Caci paine goala mananc la servici din ziua in care m-am angajat. Abia seara, “acasa”,
mananc niste parizer, toba, branza. Am si uitat ce este o masa calda. Asa cum era ea la spital, acum 7 luni.
Joi, 19 august. Am o constipatie rebela. Sarea amara de pe vremuri n-o gasesc nici in farmacii si n-am gasit-o nici la spitalul “Gh. Marinescu” unde, altadata, aveau. Acum li se da Ciocolax (cand au). Iau supozitoare. Dupaamiaza aud ciocanituri in usa de la intrare. Iar n-am deschis; n-am nici un drept sa locuiesc acolo sau sa dau explicatii in locul propietarei cu privire la inundarea vecinului de la 9 prin scurgerea de la baie (si ea) defecta.
Sambata, 21 august 1999. Gichi coborand din Volvo cu sofer, in vizita de lucru. Ma intreaba ce lucrez. Incep sa cred ca avea dreptate doctorita – sefa comisiei de expertiza – cand imi spunea sa ma gandesc bine inainte de a renunta la pensie dand-o pe salariu.
“Fereste-te de mania celui rabdator ! (Joseph Dryden). Capeti, cu timpul, unele deprinderi printre care si o manie calma, determinata, puternic motivata si disciplinata, cea mai mortala dintre toate. Asta si, in plus, capacitate analitica.
Este o concluzie extrasa din amintirile copilariei si adolescentei cand, adesea, rabdam mai mult decat altii dar, cand izbucneam… .
Marti, 24 august. M-am sculat la 3 dimineata. Pe rand, cofeina, tigara, supozitoarele. Oricat ma straduiesc,datorita varului cu care este impregnate fiecare centimetru patrat din locuinta, ma simt (si chiar sunt) mereu prafuit. Pompa cu var si-a facut datoria cu prisosinta. M-as apuca sa spal linoleumul (am mai facut-o) dar apa ar ajunge (iarasi)la apartamentul de sub mine si ar fi si de prisos. Mai au de stropit o data cu var. Adica vreo 4 pompe sau 40 litri de var hidratat.
M-am apucat sa var obiectele personale in 4 saci din rafie. Carti (un sac), masina de scris defecta, diverse maruntisuri. Pregatit ca si cum ar trebui sa parasesc locuinta intr-o ora. In timp ce varam in saci ma gandeam sa-I spun totul lui Fazekas: de unde am plecat si unde am ajuns. Pe de o parte linistea spitalului, siguranta unui acoperis, mancare gatita. Eram alaturi de alti marginalizati. 450 pensia din care imi ramanea jumatate, lucram la masina de scris ce-mi placea (era rugaciunea mea zilnica), ma odihneam cand vroiam, nu pierdeam 2 ore zilnic cu drumul, departe de zgomotul si inghesuiala lumii nebune, de afara, care se crede sanatoasa. Nimeni nu ma “calca pe bataturi”
Pe de alta parte un salariu cat trei pensii dar nu-mi ajunge, incertitudinea zilei (si locuintei) de maine, stiva de Mopeti si monstri (Goya) ce se socotesc normali si trebuie sa-I suport.
In dimineata asta (pe Vigoniei) l-am intalnit si pe bunul
doctor Chiriac. Probabil locuieste in apropiere si se indreapta spre B. cu mijloace RATB.
L-am intalnit dupa 9 luni. Predestinare ? Presentiment ? Simpla coincidenta ?
L-am sunat pe Liviu. Pot depozita la el cei 10 saci si 5 valize. N-aveam s-o fac si rau mi-a parut !
Am cerut lui L.S. sa-mi procure, prin referat lunar, doua caiete studentesti de matematica. Caietele n-au venit. In schimb, s-a cerut si s-a adus filtru cafea, set 6 cesti cu farfurioare, borcane de nes, frigider Daewoo, scaune ergonomice (fix si mobil) – toate pentru protocol si L.S.. Nu-si mai poate aseza tartita decat pe scaune speciale. Conducerea iubeste investitiile, crezand ca este iubita.
Dumineca, 29 august. Ieri, la intrunire, am fost vreo 20. Ma conving din ce in ce mai mult ca numai cu cativa oameni dezghetati nu se va face mare lucru. Doar o minune ar putea schimba lucrurile in bine.
Liviu si Peter, amandoi inteligenti peste medie, buni profesionisti in meseria lor, plini de viata, sufletul oricarei intruniri la care participa. Ascund sub zambete minti ascutite ce inregistreaza totul. Bune si rele, fara a pierde amanuntele. Amandoi fac parte din putin numeroasa elita a grupului. Ar fi fost niste psihologi (politisti, avocati) de prima mana, de succes. Si ei s-au plictisit sa auda ineptiile unora loviti de egocentrism.
Luni, 6 septembrie 1999. Sambata, 9,30-10,00, pe o ploaie torentiala, asteptand tramvaiul 41. Apoi pe 20. Ud pana la piele, cu pantofii plini de apa, in Bucurestii Noi. Mama n-a avut timp sa vada cum arat; m-a oprit doar sa dau un telefon
asa cum a mai facut-o: impulsurile costa. Nici macar un prosop sa ma usuc.
Parastas de 6 luni pentru bunul prieten Petrica (Beres). Iubit de noi toti. Nu stiu unde are loc parastasul. Tot “Florica” (mama) imi interzice accesul la telefon. Viata noastra de adulti este, in mare parte, influentata de pierderile si suferintele indurate in copilarie si apoi in restul vietii.
Telefonez, totusi, pana la urma, Julietei sa o anunt ca acasa se umple ligheanul cu apa de la ploaie si il inunda pe vecin. Apoi lui Viorel. Imi raspunde sotia ca parastasul este, mai intai, la biserica (n-am timp sa ajung) apoi la Bucur Obor, acasa la cel plecat.
Din Bucurestii Noi inapoi la Bucur Obor. Gabi (vaduva) ma vede bun de stors si-mi da o flanela de corp si o camasa albastru-siniliu (ca ochii celui plecat). Desi (a vazut) n-am avut bani pentru o floare sau lumanare.
Aici mi-am gasit toti prietenii. Erau si rudele celui plecat pe care le mai intalnisem in noptile priveghiului. Cu totul, vreo 40 de insi. Apa minerala, Fanta, Cola. Si mi-am rezolvat pranzul. Cu pachetul ce ni s-a dat fiecaruia am rezolvat si cina. Sa-I fie tarana usoara ! Toti l-am iubit si nu-l vom uita.
Sambata, dumineca – cura de somn, televizor, haleala. Ploaia nu m-a afectat nici cu un stranut. Bine ar fi sa se dea banii maine. Am terminat tot: paine, tigari.
Joi, 9 septembrie 1999. Nu s-au dat salariile. Am ramas fara un sfant. Cu lipsa unora m-am obisnuit dar macar de-as avea paine si tigari. Asa ca iar mi-a dat mama vreo 50 de mii.
Luni, 13 septembrie. Sambata am fost la Costel S. profesorul de la Politehnica. L-am vizitat si in speranta ca-mi va gasi o camera la gazda in cartierul lui. Locuieste pe Minervei, o strada laterala din soseaua Chitilei. De la Costel, la Gheorghita (A.A.) in cartierul Militari, Drumul Timonierului. O garsoniera cu baie igrasioasa, la etajul 8 al unui bloc de garsoniere. Garsoniera de burlac, mai curata decat a mea cand o aveam. Captusita cu carti pe doi dintre peretii camerei. Matematica (este matematician), filosofie, beletristica (de factura). Il iau cu mine sa vada unde si cum stau. A ramas sa priveasca la televizor. L-am trtat cu mezeluri, pepene, Cola, struguri.
L-am invitat si pentru dumineca sa vedem impreuna Formula 1 (Monza). Mi-a spus ca are treaba. Banuiesc ce o fi fost in mintea lui. In afara disconfortului provocat de conditiile mele de locuit, melcul din el scosese capul din cochilie, cu antenele pipaise mediul ce I se oferea si hotarase ca nu-I convine. S-a retras, din nou, in casuta si s-a izolat. Ce n-as da sa pot face ca el ?! Eu insumi incerc acest sentiment dar mai profound, mai accentuat – nu pentru ca as suferi de agorafobie. Gheorghita are unde se retrage. Mie imi revine “sarcina” (pentru inca o perioada) sa ma fac pierdut printre dezmosteniti. Daca asta este voia Papusarului Suprem ?! La urma urmelor toti suntem supusi incercarilor, avem o cruce de purtat. Pentru unii usoara, pentru altii coplesitor de grea. Viata, pentru tot ce este celula vie este un sir de incercari intrerupte numai de “decolare”. In rest, exista numai doua momente imporante: inceputul chinurilor si sfarsitul lor. Deaceea, nu sunt de acord ca ar putea exista, in alta lume, un iad. Ce poate fi mai rau decat “jocul divin” pamantean ?
Dumineca, mai intai la Costel S.. Aproape o ora am stat de vorba. A inceput sa bea bere. I-am povestit situatia mea actuala. Mi-a replicat ca, spre deosebire de el, sunt un om puternic. Il rog, din nou, sa-mi gaseasca o gazda. A inceput sa bea 3-4 beri pe zi. Dar l-am descoperit si cu o sticluta plata de vodka. “- Doar sambata si dumineca !” Mi-am dat seama ca presa care si-a facut-o in cartier nu ma va ajuta in cautarea gazdei. Doamne, iarasi s-a pierdut ! Ajuta-l sa se ridice !
Joi, 16 septembrie 1999. La spital. Am facut investigatii pentru prostata. Am, totusi, adenom. Tratament – mai intai. Daca nu, operatie. Veste buna de la E.. A vorbit pentru Balaceanca. Inapoi la pensie si un adapost (suportabil).
Dumineca, 3 octombrie 1999. Am luat doua taxiuri. Furgoneta n-am gasit. Am plecat cu Gheorghita (A.A.) ca ajutor. 160.000. 10 saci si patru valize mari plus trei mai mici. In pivnita fratelui din Bucurestii Noi. In mansarda nici vorba ! Mama mi se plange iar (a cata oara ?) de atitudinea cuscrei. Q.E.D. De cand aflasem ca se vor muta impreuna am stiut ca vor fi conflicte. Iar cel mai slab va ceda. M-am abtinut sa mai scriu vreun biletel lui E.. Am mai facut-o. Degeaba. Lipsa de comunicare dintre noi nu este ceva nou si se adanceste. Iar eu nu ma simt (acum ca si alte dati) in stare sa-I deschid rani mai vechi sau mai noi. In fond, ceea ce cunosc eu este o mica parte dintre trairile lui. Daca le-a putut si le poate suporta in tacere cu atat mai bine (sau rau) pentru el. Am avut, totusi, bafta sa nu le traiesc odata cu el si, astfel, sa fiu scutit – fortuit – de neplacerile prin care a trecut. Eu nu le-as fi putut suporta, as fi reactionat intr-un mod nedorit. Avem si moduri diferite de a vedea lucrurile: el flegmatic, sanguin iar eu coleric, pasional. El tace si inghite, eu ma reped revendicativ.
Experimentele care conduc la formarea conceptelor sociale pot consta din evenimentele pe care fiecare le traieste in raporturile cu alte persoane. Din aceste evenimente se extrag concluzii cu caracter general. Experientele, drumul batatorit de inaintasii nostri timp de milenii nu ne mai ajuta (nu mai tinem cont de el). Calea experimentelor a presupus un timp indelungat. Noi ne batem joc acum de experientele atator generatii. Istoria ar putea sa se incheie fiindca am descoperit cum sa schimbam brusc farama de chimie a creierului.
“Omul devine asemanator lui Dumnezeu deoarece poate dispune dupa plac atat de natura proprie cat si de cea a semenilor sai (daca ii sta in putere). Ajunsi in acest punct vom fi incheiat definitiv istoria umana deoarece vom fi abolit fiintele umane ca atare. Va incepe o noua istorie – postuma..” (H.R.P. – O.R.)
Luni, 4 octombrie 1999. Ajutat tot de Gica, inteles de ieri cu unul dintre taximetristi, am dat 200.000 si am ajuns la Balaceanca. Plus televizorul cu antena. Frigiderul si bicicleta (nemteasca, cu 6 viteze) le-am lasat pe balconul fratelui. La discretia intemperiilor. Mai tarziu voi descoperi ca toate cele depozitate in pivnita aceleiasi adrese au fost distruse de igrasie si ploile patrunse prin izolatia inexistenta. Bicicleta mea a rezistat cel mai putin. Prin poarta din feronerie se vedea din strada curtea, ca-n palma. A disparut odata cu bicicletele nepotilor. Cineva, in casa aia, nu-I zdravan.
Ajuns la B., blocul si etajul cunoscute. Electricianul accepta sa monteze antenna pe acoperis. Numai el are cheia de la chepeng. 50.000 – montata prost, alti bani. Renunt sa-l chem. A treia oara. Lenes si pungas. Directorul nu se implica. Nu are cum. Are mai mare nevoie de meseriasii spitalului decat de mine. In afara faptului ca si-a cumparat o casuta la 100 m. de spital unde locuieste cam 4 zile pe saptamana ca sa nu faca naveta la Bucuresti, pe Calea Mosilor. Este acum consatean cu 80% dintre angajati. Singurul dezavantaj (major, dupa mine): nu mai poate bate cu pumnul in masa fata de nimeni. Intr-o comunitate restransa, cum este satul, toti stiu tot despre toti si se acopera unii pe ceilalti.
“Democratia este regimul politic care admite ca pe un dat faptul ca omul minte ori se insala chiar si atunci cand (crede ca) spune adevarul, ca opiniile omului sunt cu necesitate fiabile (usor de combatut), ca setea de putere nu poate fi extirpata din om, ca oamenii pot fi inegalabili in rau si imposibil de egalat in bine, ca omul nu este o fiinta angelica si nu poate fi transformat in inger decat transformandu-l in fiara si ca singurele doua motoare ale actiunii umane sunt vanitatea (iubirea nerusinata de sine) si setea de bogatii (arghirofilia bolnavicioasa). (H.R.P. – O.R.)