Confesiunile unui toxicoman (VI) - Dan B. Tivu

L I B E R T A T E
Paul I., coleg si prieten al fratelui meu in liceu, vine din Germania in tara. Plecase cu vreo 20 de ani in urma impreuna cu Irina (sotie dar si ea absolventa al aceluiasi “Spiru Haret”) si dorea sa-si ia cu el mama ramasa vaduva de curand. Paul avea o situatie buna la o firma din Germania si vroia sa pastreze locuinta in care copilarise ca s-o cumpere ca sucursala a firmei daca si cand s-ar fi pus in vanzare de catre statul (deocamdata) propietar. Fratele meu urma sa devina procuratorul batranei (i-a lasat buletinul de identitate, dansa plecand cu pasaportul), sa ridice pensia si s-o depuna in cont personal, achitarea chiriei, gazului, energiei electrice, abonamentului telefonic.
Acum maica-mea a venit cu ideea sa locuiesc eu in spatiul ce ocupase batrana, sa ma ocup de intretinerea locuintei si de diversele plati pentru ca sa fie contul curent al batranei cat mai liber de popriri.
Apartamentul 1, etajul I. Intr-o casa veche cu etaj si parter. Chiar in spatele Teatrului National, langa benzinaria pe locul careia fusese intreprinderea la care lucrasem 15 ani neantrerupti. Asa ca, daca-mi aprindeam tigara cand ieseam din casa nu apucam s-o termin pana sunam la usa alor mei. Noua mea locuinta era compusa dintr-o sufragerie de cca 25 mp, dormitor de aceeasi marime cu o camaruta adiacenta de vreo 6 mp ce dadea din sufragerie si care fusese, probabil, camera lui Paul. Aceasta din urma nu continea decat o somiera pentru o persoana, un dulap cu doua usi si o masa. Pe jos, gresie bleu deschis. Toate camerele sunt mult mai inalte decat camerele de bloc standard. Cu ferestre inalte si jaluzele dublate cu perdele din creton inflorat. Sufrageria, de jur-imprejur, este lambrisata cu furnir in desene romboidale – pana la 1 m. de la parchet. Nuanta maron in degrade. Covoare peste tot in afara de camaruta. Pat de mijloc in dormitor, strajuit de noptiere si aplice cu cate doua becuri – lumanare. Sifonier cu doua usi si oglinzi in interior, un alt sifonier cu trei usi si mai multe compartimente pentru camasi, lenjerie de corp si de pat. O toaleta cu oglinda, dulapior si sertare. In sufragerie, pat dublu-studio cu o mica biblioteca pe toata lungimea, lada pentru asternut. Bufet mare cu trei compartimente, bufet mic cu doua compartimente
(in care am gasit vreo treizeci de borcane cu gem si dulceata), fiecare bufet acoperit cu geam-cristal si, aproape de fereastra, masuta cu televizor alb-negru. Lateral, o vitrina cu rafturi pline de bibelouri. In bucatarie se afla doua aragazuri (cu gaze, la fel ca sobele din teracota din fiecare camera); unul mai vechi (fusese pentru lemne) iar celalalt cu patru ochiuri si cuptor (ca acela care il dadusem pentru bautura). Dulapuri de bucatarie ce contineau tot ce trebuie unei gospodine adevarate. Si aici este o masa dar nu se compara cu aceea din sufragerie (de 12 persoane, acoperita tot cu cristal) pe care aveam sa lucrez la batrana masina de scris Olivetti. Urma, pe hol, o camara cu rafturi adanci.

V-am descris toate acestea fiindca si acum, la 17 ani trecuti de atunci, sunt la fel de impresionat ca si atunci de sansa oferita dezmostenitului, fara nimic al lui inafara catorva carti si a carpelor ce imbracam, de a avea, dintrodata, o gospodarie perfect utilata de catre altii. Alt motiv pentru aceasta detaliere este pentru ca, toate, mi-au fost retrase la un moment, lasandu-ma la fel de bogat ca la externare. Seamana cu a pune in fata unui hamesit o masa cu un menu bogat si, dupa primul fel de mancare, i-o retragi pe nepusa masa.
Oricum, se vede treaba ca, cel putin deocamdata, Dumnezeu se hotarase sa-mi suspende pedeapsa. Revenisem printre oamenii obisnuiti (nu “deosebiti”) si alaturi de familie, desi nu ca altadata. In trecutul nu prea indepartat imi fusesera retrase bunurile materiale pe care nu le meritasem, lasandu-mi spiritul, mintea si robustetea pentru a-i ajuta, poate, pe altii. Si sa pot duce pe umeri ce abia avea sa vina.
“Doamne,
Iti multumesc pentru tot ce mi-ai dat,
Pentru tot ce mi-ai luat,
Pentru tot ce mi-ai lasat.”
Anul consumat la Balaceanca mi-a fost dat ca avertisment, care l-am priceput de data asta, deasemenea prilejul de a mai invata cate ceva. Tot El imi dadea acum, desi temporar, iarasi, bunuri materiale. Trebuia sa fiu prea dobitoc sa nu le inteleg. Imi pregatise deja, obstacole noi, mai ales , insa, imi pregatise intalnirea cu Puterea Superioara mie, a A.A., ca pavaza si platosa. In urmatorii doi ani, gratie lor, aveam sa-mi consolidez abstinenta fara de care ceea ce urma m-ar fi sters de pe fata pamantului.
Desi chiria apartamentului era, literalmente, simbolica – adunata la facturile de gaze, energie, apa, gunoiul menajer – nu era chiar de neglijat. Si, pentru ca ramaneam cu mai nimic din pensie, mi-a venit o idée. Merg la varstnicul presedinte PNT sector 2, simpaticul si jovialul domn Elefterescu care ma cunostea din 1990, il intreb daca imi permite sa asez cateva pupitre pe trotuar, in fata cladirii sediului. Doresc sa vand presa de opozitie si cateva carti (pe care le aveau ei). Imi raspunde afirmativ. Incep sa colind tarabele si chioscurile de presa ca sa gasesc un furnizor. Nu numai la cele din apropiere dar si la cele mai indepartate tarabagii nu erau dispusi sa-mi dea ajutor. Tocmai cand pierdusem speranta un vanzator batran de ziare din fata Universitatii (aproape de gura de metrou de la ceas) – care isi asternuse marfa pe jos – potrivit parerii ca tot oamenii necajiti sunt cei care-ti sar, la nevoie, in ajutor, aflu ca il aprovizioneaza firma unui ardelean, Ancan; imi da numarul de telefon si, a doua zi, bat la usa unui apartament dintr-un bloc vechi de pe Calea Mosilor. In holisorul din spatele usii de la intrare, la o masuta “de protocol”, ii raspund la o seama de intrebari si ii arat diploma de facultate si carnetul de PNT. Ma va aproviziona cu presa dar, pentru ca locul pe care i l-am desemnat nu prea are vad aflandu-se intre statiile de troleibuz Armeneasca si Mosilor, imi va aduce la inceput doar un numar restrans de titluri si exemplare. Daca cererea va fi mai mare cifrele se vor modifica. Voi avea 10% din incasari
De a doua zi incepe sa-mi aduca presa. Cu masina proprie o lua dimineata devreme de la Casa Presei si o difuza distribuitorilor lui. Imi procurasem, din sediu, doua pupitre mici intre care asezasem o placa mare de PFL gros de 2 cm.. Deasemenea, imi repartizasera o magazie cu lacat (unde aveau niste carti) sub scara interioara. Ca sa pot depozita exemplarele ramase de la o zi la alta sau pe acelea cu aparitie saptamanala. Pentru ca imi adusese si presa care nu era a opozitiei, treptat am eliminat-o cerand mai multe exemplare din ceea ce doream. La inceput, reuseam sa vand numai dupa ce vreo opt chioscari si tarabagii din vecinatate (statii RATB Mosilor, Armeneasca, Rosetti) terminau propriile stocuri. Eram, astfel, obligat sa pazesc sediul de cum se lumina de zi (la 6 venea presa) pana seara la 2l. Eu deschideam, eu inchideam. Nu contau ploaia, zapada, vantul sau canicula. Eram rezistent. Iar spatiul cu presa il protejam cu o folie mare de plastic transparent.
Desi la inceput ma alegeam, zilnic, cu un comision de
1000 lei, curand am ajuns la 3000. Pensia (an 1993) era de 30.000 asa ca ma descurcam binisor. Imi si placea ce faceam chiar daca era multa munca. La ora cand ajungeam acasa trebuia sa fac pe contabilul, cu nota scrisa in dublu exemplar cu ceea ce vandusem. Omul nu ma cunostea si dimineata, cand aducea presa, isi lua si banii. Mai tarziu ma voi achita saptamanal. Plecam noaptea de acasa, ma salutam cu jandarmul si politistul care pazeau Biblioteca Americana si mergeam sa deschid “pravalia”. Zi de zi, chiar sambete si dumineci. Acasa ce-as fi facut ? Aici ma distram de minune (spectacolul strazii) si faceam si pe propagandistul. Gaseam o placere in dialogurile contradictorii dintre grpurile pro si contra iliesciene. Interveneam si eu la ocazii. Educatia unui popor se judeca si dupa tinuta – la propriu si la figurat – de pe strada. Vazand grosolania si marlania pe strada poti fi sigur ca o vei gasi si acasa.
Ibn Haldun (Tunisia, sec. XIV) spunea ca procesul de dezintegrare morala incepe, adesea, de sus in jos datorita dezinteresului manifestat in randul protipendadei pentru educatia urmasilor. Ca fiinte umane, oamenii nu se deosebesc unii de altii – intr-un sens. Ei incep sa se deosebeasca prin educatia ce ii indruma sa-si insuseasca virtutile si sa evite viciul. De o asemenea educatie sunt, insa, lipsite progeniturile clasei din varful piramidei societatii. Belsugul in care traiesc, mediul corupt in care cresc, dezinteresul parintilor pentru educatia lor ii pervertesc de la o varsta frageda. Si unui om alterat de vicii, cu caracter corupt, nu-i mai ajuta nici originea sa aleasa si nici nobletea spitei. L-am pomenit aici pe Ibn Haldun fiindca realitatea de atunci a fost identica celei din toate timpurile si, mai ales, acum.
Sa revin. La vreo trei luni dupa ce incepusem lucrul ma pomenesc, pe strada unde ma aflam, interpelat de o doamna maruntica, de vreo 60 de ani, - “- Hi, hi, hi ! Cum merge treaba la Dvs.? Sunt doamna D.V. de la organizatia de femei a PNT.” “- Dupa cum se vede, bine !” Imi explica doamna ca au la sediu o serie de carti spre vanzare dar ca in camera unde sunt expuse nu prea intra lume. As lua spre vanzare cateva exemplare ? 10% commission imi convine ? Ii raspund ca da si sa-mi aduca cate titluri doreste si in orice cantitate. Ma uit la dansa, o cantaresc cu privirea: micuta, plinuta, varstnica, tunsa scurt cu breton, cam “saracuta” (cartile ei sunt “frumoase” nu “reusite” sau “bune”) dar nu mai mult decat altii, cu pretentii. In special, mi-a placut vioiciunea ei (ca a unei vrabiute guralive ce a descoperit o farama de paine), foarte inimoasa, infipta, ca mai toti oamenii complexati (!?), limbaj, totusi, provincial (de prin Ardeal). Si, in fond, la varsta ei, putea sta linistita acasa, cu o carte “frumoasa” sau tricotand. Dar nu, lupta dupa puterile ei, in felul ei, pentru aceeasi idée ca si mine. I-am mai repetat o data sa aduca ce si cat doreste. A revenit a doua zi cu o sacosa in care avea cate cinci exemplare din “Sange pe Raul Doamnei”, “Rugul aprins”, “Elisabeta Rizea din Nucsoara”. Toate scrise de Mihai Radulescu. In trei zile le-am vandut. Entuziasta, a dublat comanda.
Dupa ce experienta Veronicai s-a dovedit o reusita, a venit un tanar, Paraschiv, s-a prezentat ca seful departamentului de propaganda (mai tarziu aveam sa aflu ca este nepotul acad. Tepelea) si mi-a propus sa vand pentru el niste reviste (sau brosuri). Accept, le aduce, nu reusesc sa vand multe. Incepe sa aduca niste carti (beletristica) carora le pune pretul pe coperta. Aflu ca sunt donatii ale unor membrii PNT.
Inutil sa mai spun ca nu ma mai gandisem de mult la alcool. De pe vremea internarii la B.. Acum, cu atat mai putin. Cu atata munca, in mijlocul strazii, cate 14 ore pe zi, cu valori incredintate mie, poate si abstinenta cvasifortata prin internare pentru a avea un adapost (mai tarziu – nu mult – la A.A., “a ajunge la fundul sacului”) – pus in fata unor situatii-limita – imi aduceam aminte de alcool si de ravagiile lui numai cand, intamplator, trecea prin dreptul meu vreun vechi camarad condamnat la B.. Ma intrebau, inevitabil, daca mai beau. Pe unul dintre ei l-am incercat cateva zile ca ajutor la vanzare. Nu avea rabdare mai mult de cateva ore. Ex-profesorul de muzica luase obiceiul sa ma viziteze zilnic si sa-mi ceara bani de nes. Pana la urma i-am spus ca strada este a tuturor dar sa nu se mai opreasca. A inteles si nu l-am mai vazut trecand.
Veronica ma intreaba daca nu doresc sa ma mut cu vanzarea la sediul central. Vine lume multa, este vad mai bun. Era prea tentant ca sa nu vad, macar, despre ce este vorba.
Aveam incredere in tinerii care veneau la organizatia de tineret. Studenti, elevi defilau zilnic prin fata mea. Printre ei si Vladimir Popescu (viitor primar al sectorului II) care ar fi putut sa ma ajute mai tarziu cu spatiul locativ, dar n-a facut-o. Vorbesc cu unul dintre baieti – Vali – sa-mi tina locul cat lipsesc doua-trei ore. Stabilisem o intalnire cu Veronica.
Cum intri pe poarta, pe partea dreapta, era (si este) cabina portarului. Am stabilit cu administratorul Stanciu ca acei cativa metri de trotuar dintre cabina si peretele cladirii – vreo 5 m. – puteam sa-i ocup cu cateva mese pe care sa asez ce trebuia sa vand. Dar, imi spune, trebuie sa achit taxa de ocupare a domeniului public la primarie. Era Viorel Lis – despre care Veronica spune ca il cunoaste. Eu voi fi colaboratorul cu contract si comision al editurii-tipografie Gandirea Romaneasca aflata intr-una din cladirile incintei sediului. Director era inginerul chimist Traian Iliescu. De contabilitatea editurii se ocupa tanarul Vartolomei. Existase si un muncitor tipograf dar, din lipsa banilor, fusese concediat. Utilajele tipografiei erau invechite, nu acceptau decat un anume tip de hartie sau de tus tipografic – cu scumpiri frecvente. Astfel, tiparitura devenea scumpa. Inginerul Iliescu nu avea decat pensia (nu se ocupa de editura-tipografie decat din convingere si abnegatie, fara salariu). Desi existau sponsori (cu afaceri proprii) care sponsorizau PNT nu se gaseau bani si pentru editura. Iliescu, ramas singur, era factotum. Taie hartie la ghilotina, tipareste, tehnoredacteaza si alearga prin tot orasul sa plaseze volumele la tejghetari. Asa ca a fost multumit sa afle in persoana mea un om la vanzare ca sa nu trebuiasca sa mai alerge.
A doua zi dimineata am luat cele 6 mese maricele pregatite de Stanciu, le-am dus in strada si am asezat pe ele tot ce aveam ca tiparitura. Presa si carte. Iliescu imi daduse doua titluri: “Iuliu Maniu” si “Rezistenta armata anticomunista in muntii Romaniei”. Mihai Radulescu scosese, intre timp, si alte titluri. Trata direct cu mine. Erau si scriitori amatori care aveau amintiri de povestit. Alte edituri si redactii veneau sa-mi aduca produsele lor. Ancan imi dublase numarul de titluri cat si
cel de exemplare. Numarul de mese asezate pe trotuar a ajuns la 10, apoi la 12. Plus doua banci lungi ca acelea pentru sala de sport. Tin minte ca, de departe cea mai vanduta carte timp de luni de zile, a fost “Convorbiri cu Corneliu Coposu” a lui Vartan Arachelian. Editata de editura Anastasia, costa 400 lei. Lumea era avida de modele de oameni cu imaginea nepatata.
Un anumit tip de individ se implica in societate fara sa realizeze aceasta, celalalt controleaza societatea. Primul este rotita, un dispozitiv, al doilea este “inginerul”, “soferul”. Dornici sa-l cunoasca pe “senior”, cumparau volumul si simpatizantii si trecatorii obisnuiti. Incepuse sa vina si provincia s-o cumpere – numai aici gaseau cartea. Cand s-a pus problema reeditarii de catre “Anastasia” PNT n-a avut jumatate din banii necesari. Nici eu nu eram ajutat. Dimpotriva, am facut donatii in zeci de calendare ale Casei Regale, am construit un chiosc pe banii mei, instalatie electrica, plata facturilor de energie electrica, salarii. In chioscul ridicat de mine functioneaza astazi o revista de mica publicitate.
Dupa ce a fost ridicat chioscul si niste rafturi metalice de 3 m. inaltime pentru presa devenita prea numeroasa (rafturi legate cu lant de copacul vizavi de chiosc) – totul a fost trecut la capitolul “Donatii”. De fapt, tot ce castigam (impreuna cu pensia) investeam in “afacere” cheltuind pentru mine numai strictul necesar. Plateam si pierderile de tiparitura din pricina intemperiilor. Caci, cu exceptia unor folii de plastic transparent si a pietroaielor asezte la capete, marfa era expusa ploii, zapezii, soarelui, prafului dar, mai ales, rafalelor de vant care trimeteau cate un vraf sub rotile masinilor in mers. Stand in chiosc sau pe strada (dupa cum ploua, ningea sau nu) priveam neputincios la dezastrul de pe mese si rafturi. Nu vreau sa-mi aduc aminte de cate ori eu, tinerii portari sau trecatorii alergam dupa ziare prin noroi si zloata. De cate ori nu le-am adresat cereri verbale si in scris, celor care m-ar fi putut ajuta, rugamintea se fiu ajutat – n-am avut parte nici macar de promisiuni. Parca mie imi faceam propaganda, nu lor. Cadourile facute de Pasti, Craciun, sf. Mihail (ziua onomastica a regelui – cand daruiam insigna-coronita) n-au ajutat cu nimic.
Veneam la 6 dimineata, inainte de a mi se aduce presa, si plecam la ora 21,00 pentru ca doream mult ca lumea, fie ca se afla pe strada, fie din troleibuz, sa ne vada activi dupa ce restul tejghetarilor se retrageau. Pentru timpul friguros cumparasem doua aeroterme iar pentru energia electrica consumata mi se prezentau facturile.
Incepeam ziua de munca scotand din sediu mobilierul si din magazie tiparitura (vreo 500 Kg.). Asteptam apoi sa vina presa curenta. Mai veneau si baietii de la “Cotidianul” lui Ratiu cu 50 de exemplare si altii de la diverse periodice. Incepusem sa nu ma mai descurc de unul singur. Prea mare suprafata de expunere de supravegheat (30 mp), tot eu primeam banii si dadeam rest, alergam sa reasez presa rascolita… . Sectorul de carte era reprezentat de cate un singur exemplar in punga de plasic transparenta (restul exemplarelor era in chiosc sau magazie) care trebuia stearsa cu o carpa de praful strazii. Cand am ajuns la peste suta de titluri de carte si peste suta la presa am considerat necesar sa iau un ajutor.
Organizatia de femei avea o presedinta (doamna Florica Raica) si o secretara (Iepure Georgeta). Care, la randul ei, avea o sora si o prietena. Locuiau tustrele la gazda (erau provinciale). Sora si prietena aveau diploma de vanzator dar n-aveau loc de munca. As avea ce sa le dau de lucru si, de buna credinta, ii spun Getei sa le aduca. De mult timp cautam prilejul sa-mi iau revansa fata de PNT sector II. Am stabilit cu cele doua sa vina dimineata la 6 ca sa ma ajute la asezat marfa apoi Elena o va insoti pe Florica la sediul celalalt s-o ajute la asezat iar apoi sa revina ca sa vanda ea; pe la ora 10 eu sa plec (nu mai era ora de varf) sa colind redactiile de presa si edituri in cautare de titluri noi. Dar, intr-a treia zi lucrurile au inceput sa scartaie. Fetele incep sa vina dupa ora 7,00. Plecau imediat sa aseze marfa dincolo (aici o asezasem eu) iar Elena se intorcea dupa ora 9. Am acceptat pana in momentul cand, facand socoteala, mi-am dat seama ca procentul din vanzarile Floricai era insignifiant fata de salariul ce ar
fi trebuit sa i-l dau. Lucrau pana la ora 14 asa ca i-am facut vreo doua-trei vizite la locul de munca si am constatat nu numai ca tricota sau dezlega rebus dar nici nu asezasera bine standul. Desi le-am reasezat si i-am explicat ce are de facut, de fiecare data lucrurile nu s-au imbunatatit. Le-am platit pentru cat lucrasera si le-am dat drumul.
Dar in aceasta perioada am avut o experienta deosebita. La un moment dat, se anunta ca va avea loc un simpozion al PNT la Campulung Moldevenesc. Cine doreste va putea ocupa loc intr-unul dintre cele trei autocare. M-am pregatit din vreme. Mai multa presa, mai multa carte. In plus, din banii mei, cumpar mezeluri, chifle si Coca Cola. Le pun pe cele trei fete (Geta, Elena, Florica) sa faca sendvisuri si sa aduca pahare de unica folosinta. In compartimentul de bagaje al unuia dintre autocare indes tot ce vroiam sa vand. Vom fi ajutati si de doi tineri portari cu prietenele lor. Ajungem la destinatie dupa un drum placut, cu tratatii si muzica de pe radio-casetofonului meu (trecuta prin statia de amplificare a autocarului). Un liceu vechi, cu traditie, adaposteste simpozionul. Ramanem afara, la vanzare. In pauze si la sfarsitul evenimentului vindem cam jumatate din ce adusesem. Toata lumea este invitata la masa in restaurantul noului hotel; fiindca am intarziat cu reasezatul marfii ramase nu mai gasim locuri la parterul restaurantului si suntem condusi la mezanin, intr-o sala de protocol, unde – la o masa lunga – sunt doar cativa batrani veterani PNT. Am avut proasta inspiratie ca, dupa aproape doi ani de abstinenta de la alcool, sa intind mana dupa un paharel de tuica destinat mie. Apoi vin. Imediat am cumparat si doua jumatati de coniac cinci stele Rasputin ca sa tratez comesenii. Spre final, planific ramanerea la restaurant si la hotel in continuare, cu tinerii care ma ajutasera. Noi nu plecam cu ceilalti. Noroc cu varstnica matusa a Getei care ii sugereaza acesteia sa-mi solicite pastrarea de catre ea a banilor din vanzari. Nu bausem intr-atata incat sa nu mai tin cont de rugamintea unui “copil” (pentru mine) si, pe deasupra fata – la parerea carora am tinut intotdeauna. Am ajuns acasa cu bine. A doua zi m-am dus la “serviciu” singur – sa spal rusinea intentiei avute. Dupa multa vreme, nu continuam betia a doua zi si, ceva mai tarziu, A.A. avea sa ma invete ca un pahar este prea mult pentru noi. Iar 100 prea putine. Fusese numai o experienta utila, de data asta.
Sa ma intorc unde ramasesem. La doua zile dupa plecarea celor doua “vanzatoare” Geta (Iepure) imi prezinta o noua candidata. Parca spre a se revansa, de data asta simt ca mi se taie rasuflarea. Nu ma mai aflu la tinerete asa ca am vazut multe. Dar niciodata nu mai vazusem, adunate la un loc, atatea trasaturi care sa intruchipeze omul cinstit, fara de prihana, de o candoare desavarsita. Un chip angelic, bruneta, ochi verzi, silueta de manechin. Dar cum s-o pun sa stea in praful si mizeria strazii ? Nu aveam nici o indoiala ca mi-o doream colaboratoare dar presimteam (gresit) ca greul tot eu il voi duce. Stiam, pe de alta parte, ca va constitui elementul decorativ, atractia chioscului sordid. Pentru ca n-o vedeam carand din magazin, n-o vedeam acoperita de praful strazii. Amarnic m-am inselat ! Si cred ca putini dintre noi ar fi crezut: ceea ce se vedea la exterior ilustra, pe deplin, interiorul. Am constatat, pentru prima data in 50 de ani, cat de perfecta putea fi natura in a cladi ceva. Armonia dintre interior si exterior, intre fizic si caracter. Intre estetica si moralitate.
Dar si sprintena, harnica, eleganta in miscari, spirituala fara a fi nici o clipa deplasata, bunsimt si bunavointa innascute (sau/si dobandite). Ferice de parintii care au adus-o pe lume, ferice de cel pe care il va alege partener de viata.
Venea dimineata odata cu mine (eu veneam de dupa coltul strazii – trei minute de mers agale – iar ea cine stie din ce colt al orasului). N-am intrebat-o niciodata amanunte din viata personala (cum nu intreb pe nimeni nici acum) mai ales ca sa nu-i creez suspiciuni si sa mi-o indepartez. Eram, pur si simplu, fermecat. Parea ca se bucura de viata in orice moment al zilei, indiferenta chiar si la capriciile vremii, la bine sau la greu; parea dincolo de toate astea, de realitate. Si era firesc. Cu seninatatea te nasti sau o poti dobandi dar ea nu poate salaslui decat in sufletul omului bun. O singura data a gresit intarziind si nu stia cum sa-si aleaga cuvintele de scuza. Daca ar fi stiut…!
Dimineata devreme, eu caram mobilierul stradal iar ea, intre timp, aseza presa si cartea. Ori avea memorie fotografica (mai degraba) ori studii despre care nu stiam. Nici eu n-as fi asezat mai bine. Cand ispraveam cu etalarea o trimiteam sa se aranjeze putin – pentru a se aseza la vanzare. Cautam s-o menajez pentru ca asa simteam. Pentru ca doream s-o pastrez pe cat posibil proaspata, nealterata. Deja incepuse sa atraga privirile – atat ale celor din interior cat si ale trecatorilor. Eu insumi nu eram in stare s-o privesc altfel decat as fi privit un bibelou, o statueta sau cum as fi privit, intr-o biserica, Fecioara cu Pruncul. Cautam eu s-o menajez (cum spuneam) dar nu se menaja ea. Dupa orele aglomerate de pana la 9, dupa ce se plictisea ascultand casete sau radio, lua o carpa si stergea de praf, centimetru cu centimetru, toata tiparitura etalata. Imi pare rau ca, tocmai ei, nu-i mai stiu numele – cum nu stii numele ingerului din vis.
Dupa ora 10 o paraseam, cu regret, trebuind sa-mi efectuez cursele obligatorii. Toti o iubeau (nici nu s-ar fi putut altfel) fara sa mai vorbesc despre tinerii paznici – trei la numar (dar, mai ales, Iulica si Mihai)- care cautau s-o tina de vorba cat mai mult. Pana le-am interzis sub amenintarea ca-i torn administratorului. Pana si mofturoasa doamna Veronica ma felicita si o lauda. Dar pentru ca ma simteam singur dupa ora 14 cand pleca, i-am propus salariu dublu daca sta cu mine pana la inchidere. A fost de acord. O singura data, seara, a venit un flacau s-o conduca acasa. Nu-mi spusese (si nici n-o intrebasem) daca are prieten.
Si, fiindca orice minune tine doar trei zile, pe fata mi-au luat-o in colimator patronii magazinului de lux de la coltul pietei Rosetti.
Intr-o zi, intorcandu-ma din oras, imi spune ca a fost intrebata de o doamna eleganta daca nu doreste sa lucreze intr-un mare magazine – pentru oameni cu stare buna. I-a si aratat unde se poate prezenta. Si nici nu vroia sa ma lase singur. I-am raspuns ca nici eu macar nu stiu daca si cand voi reusi sa scot ceva mai bun din maghernita asta, unde lucram acum, nu doresc sa stau in calea ei dar sa mai astepte putin pana gasesc inlocuitor. Daca, dintr-un motiv sau altul, nu va fi multumita de schimbare, oricand se poate intoarce aici. De atunci, n-am mai vazut-o. Cum a aparut, asa a disparut.
Intr-o dumineca dimineata (lucram 7 zile din 7) apare Geta. Trimisa de doamna Veronica. Este somera si a venit, mai intai, sa discute conditiile. Are cam 35 de ani. Ii propun: program 6-20, salariu 30.000 platit vinerea de patru ori pe luna. Ii convine dar numai cu carte de munca. Ii promit ca ma voi interesa ce
este de facut in aceasta privinta. Nici acum n-a vrut nimeni sa ma ajute. Dintre cei din conducerea PNT (Coposu nu mai era printre noi iar actualul nu-i ajungea nici la degetul mic) sau dintre privatizatii ce sponsorizau partidul. Propuneam s-o treaca ei pe statul de plata dar s-o platesc eu. Nu s-a putut. Daca as fi fost mai intelept, aduceam socotelile la zi (opream comenzile, plateam la zi si returnam ce nu vandusem) si-i lasam in plata Domnului. Dar, cum nimic nu-i intamplator, nimic din ce urmeaza sa povestesc, nu s-ar fi intamplat si (probabil) nici randurile de fata. Veti vedea.
Geta era ceea ce s-ar putea numi o fiinta “descurcareata”. Sotul ii era mecanic de aviatie la Baneasa, aveau un apartament in Militari, o Dacia dar si trei fete si un baietel (ca deunazi Ismail).
Venea odata cu mine, dimineata. Ca de obicei, plecam pe la 10 si, nu de putine ori, am avut ocazia sa ma mir ca in lipsa mea a avut putine incasari.
La putina vreme dupa venirea Getei se mai anunta un drum cu autocarul. La Alexandria. La fosta Casa de Cultura a Sindicatelor.
Am comandat, din nou, cantitati mai mari de presa si carte. Geta mi-a propus sa mergem cu Dacia lor ca sa-si poata lua familia. Urma ca eu sa platesc benzina. 15.000. Cu portbagajul plin si portbagajul de deasupra varfuit, stiam ca masina nu va rezista la asemenea povara. Plus noi 6 inauntru. Odata ajunsi in fata Casei de Cultura, au inceput sa vanda Geta, sotul ei Adrian si fiica mai mare. Eu i-am luat pe ceilalti copii intr-un tur prin imprejurimi. Pe bulevardul din spatele Casei de Cultura ma izbesc, la fiecare 200 m., de cate o taraba de ziare. Aflu cu aceasta ocazie, tardiv, ca la Alexandria sunt doua firme care aduc zilnic presa din capitala.
Din vanzari, nu stiu (procentual) cat si-a oprit ea si cat mi-a lasat mie. Incepusem sa am mai mult decat suspiciuni cu privire la corectitudinea ei. Dar asteptam prilejul sa ma descotorosesc de ea avand certitudinea ca hotul care are succes va continua sa fure tot mai nestapanit. La intoarcerea de la Alexandria, Adrian a trebuit sa rezolve doua pene de cauciuc.
Aproape imediat dupa aceasta escapada, intr-o seara de vineri, dupa ce i-am dat salariul saptamanal, Geta imi spune ca sotul ei nu este gelos. Ce sa insemne asta ? Am tacut facandu-ma ca n-aud. De fapt mi-a dat certitudinea (daca mai era nevoie) ca ma fura. Numai ca, de data asta, vroia mai mult: “legalizarea” furtului prin sex. A doua zi, sambata, ii dau telefon acasa. Nu este. Ii spun maica-si ca organizatia de femei (din motive “economice”) nu-mi mai da voie sa platesc salariu vreunui ajutor la vanzare. Luni, Geta n-a mai venit.
Acum trebuia sa gasesc pe altcineva in locul ei.
Tot domnisoara Iepure m-a scos din impas. Mi-a adus doua surori (dintr-o familie in care mai erau doua – una handicapata – un tata somer si o mama vanzatoare la un chiosc RATB). Fetele se numesc Adriana (Adi) si Ecaterina (Cati). Pe unde veti fi fiind voi, fete bune si cuminti ? Si sarmane ?
Am stabilit cu fetele salariul, le-am spus, in mare, ce au de facut. Una va veni la 6 dimineata, cealalta o va schimba la ora 14,00. Alternativ. Erau foarte tinere si locuiau in Titan, la capatul masinii 311. La 18-19 ani nu este chiar fleac sa te scoli de la 5 dimineata.
Observasem ca cea mai mica dintre ele, Cati, imediat ce termina, dimineata, asezatul presei proaspete si inca nu era ora de varf, isi lua ziarele Gazeta Sporturilor si Sportul Romanesc si, in jumatate de ora parcurgea toate stirile legate de fotbal. Adi, cea mare, citea Sandra Brown. Degeaba am incercat sa-I explic ca existau carti mai bune, din care poti invata ceva. Nivelul ei de instruire, de educatie, de mediu nu-I permitea altceva mai inalt. N-am convins-o si pentru ca la varsta ei o preocupa tematica dragostei si sexului. In natura intalnesti permanent o multime de impuritati amestecate cu adevarul esential. Nici o orgie autentica nu excita ca un roman pornografic. Arta (daca “arta” se poate numi ce citea) emotioneaza tocmai fiindca respinge impuritatile. Intr-o carte a lui Pittigrili (sau Sandra Brown) toate fetele sunt tinere si au un trup perfect. Nimeni nu sughite, nimanui nu-I miroase gura, nimeni nu-I obosit, plictisit, nimeni nu-si aminteste brusc de facturi sau amenzi neachitate.
In perioada in care Adi si Cati lucreau cu mine imi dezvoltasem “afacerea”. Mi se aduceau, pe langa titlurile de presa furnizate de firma GESCOM, si periodice furnizate direct de redactii, cu comision 20-30% - mai ales titluri care nu se vedeau pe tarabele celor din apropiere. COTIDIANUL lui Ratiu, DILEMA lui Plesu, ROMANIA LIBERA, 22, MEMORIA, MAGAZIN ISTORIC, ADEVARUL ECONOMIC, ADEVARUL LITERAR, CAPITAL, BURSA, VIATA ROMANEASCA, VIATA MEDICALA, SFERA POLITICII a lui Stelian Tanase, ARHETIP, STIINTA SI TEHNICA (cu toate suplimentele ei). Integrame, vreo 5o de titluri. Mai mult, din periodicele “serioase” care se gaseau destul de greu nu dadeam retururi de la saptamana la saptamana. Obisnuisem lumea sa gaseasca la mine numere “scapate” din vedere. Nu ramaneau nevandute. Dar asta insemna spatiu de etalare in plus, ochii ageri. Mi-era frica sa o las pe fata din schimbul I singura – fie si pentru 3-4 ore cat colindam pe la redactii. Desi rugam pe tinerii paznici ai sediului sa fie si ei atenti – cu atat mai mult ca le dadeam tigari si-I imprumutam cand erau in pana de bani.
Imi mai trebuia un ajutor. De preferinta barbat. Mi-am amintit de Balaceanca si de napastuitii de acolo. Si ca, pe cativa, ii cunosteam destul de bine. Aveam incredere in cinstea lor. Trebuia sa merg sa-I vad. Intr-o dumineca dimineata nu mai deschid obloanele la pravalie si ajung la spital. Concluziile pe care le-am tras mai tarziu (din cele petrecute in urmatoarele 3-4 luni) au fost (Sf. Luca): “cine este credincios, drept in lucrurile marunte este si in cele mari”. De prea multe ori intentia, vointa Divina mi se revelase in vreo imprejurare oarecare pentru a ma mai indoi ca, si de data asta, tot El a fost cel care m-a indrumat, care mi-a dat gandul bun, m-a binecuvantat sa merg printre cei mai nefericiti, nenorocosi (nenorociti) decat mine. Si-ntr-adevar ! I-am gasit pe amandoi acolo. Ieseau, intrau. Ieseau, intrau. Si Costica, si Cornel. Costica ramasese acelasi dar Cornel era mai abordabil. Dupa 15 minute de vorbit cu ei, incercand sa le explic ce astept de la ei – un ajutor in munca – imi cere Costel bani sa-si ia o jumatate; in felul acesta nici nu-si da seama ca a dat cu piciorul in sansa de a-si schimba viata. Nici eu nu cunosteam inca, la vremea aceea, mecanismul bolii. Eram la fel de ignorant ca si ei. Atunci doar banuiam ce m-ar fi asteptat daca incercam sa-l “scot” si pe Costel. I-am dat bani sa-si faca damblaua si, numai dupa un sfert de ora, gesticula si nu mai vorbea decat impleticit. Insemna, daca-l luam cu mine, sa-l oblig pe celalalt, Cornel, sa-si supravegheze si colegul si marfa de pe mese.
Si imi indrept atentia spre Cornel. Era tot cum il stiam eu. Adica, la o saptamana de la internare, cand isi revenea. Stia sa asculte (arta de a asculta), stia sa vorbeasca. Cu intelepciune. Nu l-am intrebat, vreodata, daca are studii (cum n-am intrebat pe nimeni) dar sunt convins ca le avea. Mai tarziu aveam sa constat ca vorbeste fluent engleza si franceza. Cu calm, isi gandeste si cantareste fiecare cuvant. Vocabular de intelectual, limba romana vorbita literar, stapanita cum trebuie.
Se afla la B. de trei saptamani. Si-a incheiat stagiul. Ii dau adresa unde ma poate gasi. Nu-l intreb nimic dar ii spun ce fac, unde lucrez, ce astept de la el. La plecare, Costel nu uita sa-mi ceara pentru inca un rand de bautura. Ii dau pentru ca imi place sa vad oameni fericiti iar in momentul acela nu puteam face mai mult pentru el.
Curand, Cornel s-a prezentat la post. L-am declarat fetelor drept un vechi prieten. L-am pastrat langa mine fara sa mai plec nicaieri vreo doua zile. Crestea inima in mine vazand cat de repede se acomodase cu munca si cu fetele. Reabilitarea incepuse. Curand am inceput sa-l iau in peregrinarile mele pe la redactii si edituri, sa-I fac cunostinta cu oamenii (aceiasi care il marginalizasera) pentru ca el sa poata prelua o parte din indatoririle mele. Si sa iasa din claustrarea si salbaticia impuse si autoimpuse. Crestea (sau isi revenea) fizic si psihic. Numai prin durere devii, cu adevarat, intelept. Deseori, ca acum, m-am simtit unealta Domnului. Probabil ca la aceasta situatie se referea cel care sustinea ca, daca vrei sa fii fericit, trebuie ca mai intai tu sa daruiesti fericire. Eram eu insumi incantat vazand bucuria ce iradia din intreaga lui fiinta. Din atitudinea lui – mereu pus pe glume, chiar si in unele imprejurari vitrege ale muncii noastre. Increderea altora in el ii dadeau aripi. Pentru ca Adi si Cati nu-I cunosteau trecutul aveau tot atata incredere in el ca si in mine. Ba, mai mult ! Eu eram mai moale, mai ingaduitor. El, mai apropiat ca varsta de ele, era mai dur, mai direct (dar corect) in rare momente cand a fost nevoie.
Eu le invatasem pe fete ce-I aia o jofra, o mascota, trimitandu-le la cofetaria de peste drum sa ia cate 10 bucati. Vara le-am invatat cu inghetata italiana.
Sambata si dumineca le lasam pe fete acasa sa se odihneasca si lucram numai noi doi. Era mai putin aglomerat. Asa am avut ocazia in cateva randuri, sa raman surprins cand, la radio sau pe caseta, auzind melodii cu text in engleza, il repeata fara cusur (mi-o spunea urechea mea muzicala). Uneori, cand aveam la ghiseu turisti straini, ma facea invidios pe modul in care se descurca vorbindu-le in engleza. Si era acelasi om care venea sa se interneze la B. plin de paduchi, cu vanatai dar care, acum, isi cumparase blugi noi care ii veneau ca turnati, incaltaminte noua, camasa in carouri mari (alb-negru, alb-rosu) asa cum era moda. Era inca tanar, 30-35 de ani. Ma depasea in multe privinte. Din taciturnul, ursuzul care fusese, inchis in el, acum demonstra ca nu este autist, ca este altfel decat se obisnuise lumea sa-l vada.
Era iarna. Cornel – mereu pe afara sa aseze cate ceva. Nu le mai lasa pe fete sa faca nimic in afara de vanzare. Din pura placere a facutului – cum remarcam la inceputul volumului. Recunostinta poate fi exprimata in multe feluri – chiar prin tacere compensata prin fapte. Posibil sa-l fi schimbat si cele doua tinere care nu-l scoteau din “dom’Cornel” si-l priveau ca pe un frate mai mare. De cand oare nu i-o mai fi spus nimeni “domn”?
Tocmai ma felicitam ca nu ma inselasem asupra lui, cand au avut loc niste intamplari deloc “intamplatoare”.
In fiecare an Ioan Ratiu aniversa aparitia ziarului sau “COTIDIANUL” la sediul redactiei de pe Calea Plevnei. Erau invitati toti colaboratorii, inclusiv cei care distribuiau publicatia. Si pentru ca noi aveam zilnic 50 de exemplare si mai eram si in usa PNT, am primit patru invitatii. Numai Cati cea mica n-a vrut sa mearga. Pentru ca, spre sfarsitul intrunirii, cu aperitive, vin, vodka, sampanie, pentru a doua oara de cand eram abstinent bausem cateva pahare, la plecare am luat un taxi (nu pentru ca nu m-ar fi tinut picioarele o jumatate de ora pe jos ci din lene) care m-a dus mai intai pe mine si, pe urma, pe ceilalti doi in Titan si Crangasi (cu banii lasati lui Cornel de catre mine). A fost a doua si ultima experienta bahica – in martie 1993. Curand aveam sa intalnesc A.A.. Care, in furtuna care s-a abatut asupra mea in urmatoarele luni si urmatorii ani, m-au salvat de la disparitia fizica. Veti vedea !
Asa s-ar fi intamplat daca intr-o dimineata nu as fi auzit la radio TOTAL (pe atunci al lui Nistorescu) despre existenta unei comunitati – Alcoolicii Anonimi – un grup de psihoterapie, la pavilionul 8 de la spitalul “Gh. Marinescu”, in sala de mese, de la orele 17 la 18, lunea, miercurea si vinerea.
Imi fac liber intr-o dupaamiaza si merg la intrunire. Cornel n-a vrut sa mearga. Tipicul intrunirilor de atunci exista si astazi doar ca s-au inmultit locurile unde se tin intruniri, in diverse zile si ore, iarasi dupa cum veti vedea. Desi intrunirile noastre au fost descrise – in 15 ani de existenta A.A. – de numeroase interviuri filmate de catre cotidiene si posturi tv dar in anonimatul grupului sau individului intervievat, vi-l descriu.
Oameni asezati la mese. Sase, opt, zece mese puse cap la cap in functie de numarul participantilor. Oameni de diverse varste, ambele sexe, profesiuni diferite, atei, agnostici sau credinciosi. Aveam sa aflu ca insisi intemeietorii americani ai primului grup A.A. (in 1935), Bill si Bob, unul chirurg si celalalt broker, aveau trasatura comuna a alcoolismului. In fata oamenilor asezati cot langa cot se aflau, adunate intr-o mapa de plastic, pagini scrise, pachete de tigari (de la MARASESTI la KENT), pahare de unica folosinta cu bauturi racoritoare, un altul cu cafea-filtru sau nes. Intrunirea este condusa, de fiecare data, de un veteran dintre membri. Prin rotatie. Se citeste PREAMBULUL. Cate un fragment de fiecare participant. Cei 12 pasi, cele 12 traditii. Se rosteste, in cor, Rugaciunea pentru seninatate. Apoi fiecare spune celorlalti, daca vrea, ce probleme legate de alcool a avut, daca le-a avut. In ultimele 24 ore. In continuare fiecare se confeseaza sau nu, dupa cum simte nevoia.
Tacerea sporeste durerea asa ca, daca ti-o impartasesti, scapi de o parte din povara, scapi de o parte din durere. Deasemenea, fiecare se considera alcoolic numai daca isi da seama ca problemele lui sunt asemenea ale celorlalti din grup. Fiecaruia dintre noii veniti I se distribuie o lista cu adrese si numere de telefon ale membrilor. Cand simte ca se afla in primejdie, in pragul unei “caderi”, ori chiar trece prin ea sau in sevrajul de dupa, are posibilitatea, oricand, sa cheme pe careva in ajutor. Spre deosebire de medicul psihiatru. Medicul il reaseaza fizic si psihic (atunci cand se mai poate). Dar pentru ca medicul n-a trecut prin boala asta nu poate simti efectele ei dezastroase pe propria-I piele, orice apropiere dintre medic si pacient devine futila. Relatii exista intre medic si pacient dar niciodata ca intre alcoolici (activ si abstinent). Medicul trebuie sa abandoneze pacientul (rar se intampla ca pacientul sa continue sa mearga – cum I se prescrie – la medicul curant sau de familie sau pacient care sa-si urmeze tratamentul. Care, de fapt, nu exista.
Alcoolicul abstinent poate intelege mai bine si se face inteles mai bine. Cand interlocutorul intelege ca are in fata un semen cu aceeasi problema se confeseaza mai lesne chiar daca el insusi nu a trecut inca prin etapele descrise. Isi da seama ca are ce invata si poate, deasemenea, afla ce il asteapta.
La primele participari la intruniri eram putin emotionat. Toti vorbesc cu toti, e harmalaie. La inceput, pana apare doctorita. Si acum imi aduc aminte ca ii auzeam pe cei din jurul meselor recomandandu-se. Daniel – alcoolic, Alexandra – alcoolica, Adrian – alcoolic, Brandusa – alcoolica, Sasa – alcoolic. Eu ma recomandam Dan – fost alcoolic. Niciunul nu ma contrazicea. Singur eu mi-am dat seama foarte curand ca gresesc. Din momentul in care am inceput sa inteleg alcoolismul ca boala. Iar ei nu ma contraziceau pentru ca una dintre reguli este sa-l lasi sa se analizeze si descopere singur pe noul venit. Se considera alcoolic doar daca si cand vrea el, vine la intruniri cand simte el nevoia. Mult mai tarziu descopeream in ziarul LIBERTATEA (vineri, 17 sept. 1999) un articol de mici dimensiuni care afirma ca americanii au dat publicitatii o posibila explicatie referitoare la motivul pentru care oamenii devin dependenti de droguri precum cocaina, heroina, opiumul, marijuana, alcoolul si chiar nicotina. Ei sustin ca in cazul in care se consuma in mod regulat droguri multa vreme, in creierul uman se dezvolta un nou tip de celula nervoasa, un fel de “gena” care a fost denumita “DELTA FOS – B”. Aceasta este raspunzatoare de nevoia de a consuma droguri chiar daca omul urmeaza un tratament de dezintoxicare. Noua celula (mutanta) dispare doar dupa ani de zile de cand pacientul a renuntat sa se drogheze.
Treptat, odata cu desteptarea din nestiinta, mi-au venit in minte exemple cu aplicatie la caz. Dupa ce am ajuns la o anumita perioada de abstinenta – cam 6 luni – trebuie sa continui sa particip la intruniri ca sa-mi “incarc bateriile” si, mai ales, sa incerc sa-I ajut pe altii sa scape de obsesie. Altfel risc eu insumi o cadere fatala. Numai transmitandu-mi altora experienta ne pastram propria abstinenta, ba chiar avansam spiritual.
La sediul PNT lucrurile luasera o intorsatura neasteptata. Mai intai a dat ortul popii editura lor. Cata vreme mai avusesera tus si hartie tiparisera (tiparise, de fapt, inginerul chmist Traian Iliescu) chitantiere si registre de casa. Cand a terminat tusul a scos “caiete studentesti’ – toate cu prêt mai mare ca in comert. In ce ma priveste, dupa ce am vandut ultimele exemplare din IULIU MANIU si, apoi, tipizatele, am pierdut dreptul de a ma mai numi colaborator cu comision
al editurii si nu mai aveam baza legala de functionare. Cu toate intampinarile scrise adresate lui Ion Diaconescu – ne-au lasat sa disparem. Si chiar atunci politia - din ordine primite de sus – incepuse sa se intereseze de autorizatie. Ma gandeam ca trebuie sa renunt (mai multi imi sugerau aceeasi idée). M-am hotarat sa cedez abia cand PNT a subanchiriat spatiul catre editura ANASTASIA pentru o librarie. Viitoarea librarie “Iuliu Maniu”.
Mi-am luat larevedere de la Cati, Adi si Cornel, am predat cheile de la chiosc si magazie doamnelor Ciurea si Dragusanu si dus am fost. Daca n-ar fi fost intrunirile A.A. in mod sigur m-as fi imbatat iarasi.
Intram, dupa trei ani de activitate intensa, intr-un con de umbra. Ajunsesem sa nu mai am nici o ocupatie In afara celor doua intruniri A.A. saptamanale si condusul la gradinita al nepoatei Irina in restul timpului vegetam.
Unul dintre baietii din A.A. (Marian) ma trimite in Pipera, la firma unui turc ce confectiona bidoane de 5 si 10 l. din plastic. Intr-o singura incapere se lucra intr-o caldura infernala data de unica masina de topit granule din plastic care scotea bidoanele pe banda rulanta. Eu cu inca unul trebuia sa debavuram bidoane pe masura ce erau scoase. In cadenta de doua pe minut. A doua zi nu m-am mai dus.
Fratele imi gaseste un post de paznic la serele Berceni. Au si fabrica de conserve. In cateva zile ma lamuresc ca se fura in draci. De la sefi in jos. Toata lumea se face a nu sti dar raspunderea este a paznicilor. Plec si de aici.
Incepusem sa frecventez de ceva vreme fundatia ESTUAR. Condus acolo de Tudor (din A.A.). Tudor (Doru) este si poet. Locuieste cu mama intr-o garsoniera. Aluneca la 2-3 luni in alcool. La un moment dat mi-a spus ca este redactorul revistei “Estuar” a fundatiei cu acelasi nume (pentru cei cu probleme psihice). Am fost cu el la centrul social – pe strada Cutitul de Argint – intr-o casuta inchiriata. Aici se adunau cca 20 de beneficiari, intre orele 10 si 17, si erau ocupati cu jocuri video, televizor color, jocuri distractive, cenaclu literar, lucru manual, o echipa de teatru (o regizoare, Sasarman, si doua tinere psiholoage, Mona si Ana, foloseau psihodrama ca mijloc terapeutic). In plus, fundatia detine si cateva apartamente (cumparate sau inchiriate cu bani Phare) cu cate 4 camere – fiecare camera ocupata de un beneficiar. “Locuinte protejate”. Pensiile le erau administrate de fundatie si, zilnic, un salariat mergea sa le dea ajutor in gospodarie si aprovizionare cu alimente si altele.
T. locuia cu batrana sa mama intru-n bloc de garsoniere. Mama dormea in patul din camera propriu-zisa iar Teodor pe un pat tip camping in bucatarie. Garsoniera era pe numele sorei si cumnatului care aveau doua fiice studente si-I atrasesera atentia “impricinatului” ca, daca batrana moare, el trebuie sa plece (propria lui garsoniera fiind luata pe nimic de niste tigani, la carciuma; avocatul pe care-l angajase nu mai putea face nimic). Asa ca, singura lui solutie era sa le inspire increderea celor de la Estuar pentru a-I oferi locuinta protejata. Asa s-a si intamplat dar
n-a putut beneficia decat pana la prima lui betie cu scandal acolo, cand a fost dat afara.
Insa acum, deocamdata, in prima lui etapa la Estuar, T. era cel care redacta revista, impreuna cu Corina (salariata si studenta la psihologie), culegeau de la beneficiari articole, poezioare, amintiri si, in plus, aspecte din activitatea fundatiei. De fapt, cand se afla in “toane bune”, T. inca mai putea realize lucruri frumoase, cata vreme boala nu se agravase mai mult. Tinea si un jurnal cu comentarii zilnice, avea si sclipiri poetice si in proza.
Freud spunea ca oamenii ajung nevrotici din cauza privatiunii. Am renuntat sa mai caut servici. Ziua ma ocupam de nepotica, Irina, o duceam in Gradina Icoanei sau la gradinita, faceam unele cumparaturi pentru familie, ma mai alegeam cu resturi de mancare gatita, invechita in frigider. In rest, la intruniri A.A.. Fapt ce m-a si impiedicat sa mai intind mana dupa pahar. Este admirabil sa ai prieteni buni; chiar cand nu sunt langa tine, chiar cand distante mari va despart (cum se va intampla in ulterioarele internari la B.). Stii ca ei exista, ii simti aproape si traiesti prin ei cand propria ta existenta sufera vreo modificare, mai ales in nefericire si nenorocire. Nu eram singur si, tot repetand aceasta constatare, simteam ca traiesc, totusi.
Erau in A.A., ca peste tot, tot felul de oameni. Unul dintre ei cu o abstinenta de 7 ani. Avea obiceiul sa citeasca (cand era desemnat sau ii venea randul) unele fragmente din program (preambul) sau chiar cand vorbea liber, vocea sa avea un timbru placut, citind sau vorbind intr-o limba literara, pronuntand apasat fiecare cuvant si accentuand unde era cazul, de parca s-ar fi adresat unui copil de alta nationalitate si, pe deasupra, debil mental. Si, de fapt, mi-am dat seama ca se adresa asa pentru cei abia internati, cei care incepeau acum sa-si revina fizic si psihic dupa sevraj.
Teodor. Poetul. La 14 ani incercase suicidul. Era un spirit malefic. Singur spunea despre el ca este ranchiunos, invidios… . Fusese inginer chimist si se cunostea suficient ca sa-si cunoasca valoarea. Din vremea cand inca mai era in stare, transcriu cateva poezii.

Confesiunile unui toxicoman (V) - Dan B. Tivu

B A L A C E A N C A I
In fine, intram pe poarta spitalului. Parc mare, multe cladiri (pavilioane) cu alei largi intre ele, alei asfaltate trasate prin gazon, tufe de hibiscus, trandafiri. Totul strajuit de o adevarata padure de tei, stejari, artari batrani. Mai tarziu aveam sa aflu ca aici fusesera grajdurile boierului Balaceanu (Stolnici ?)
De cum intri pe poarta esti intampinat de bolnavi care cer tigari, paine, bani…si, aveam sa aflu ca multi dintre ei sunt parasiti de ani de catre rude sau uitati in spital – ori, pur si simplu, gasiti pe strazi. Fara acte. “Necunoscutu” este numele cu care figureaza in evidentele spitalului. Desi se spune despre acestia ca sunt “copii Domnului” iar Abraham Lincoln nu contrazice: “fiecare este exact atat de fericit cat se hotaraste el sa fie”. Voi mai avea ocazia, in decursul volumului, sa repet cuvintele lui Lincoln in alt context si alte perspective. De data asta, acum si aici, bolnavii erau fericiti avand – de bine de rau – un adapost deasupra capului, hrana cat sa nu moara de foame si niscai medicamente(sedative si tranchilizante – in general) iar, majoritatea, nu stiusera niciodata conditii mai bune si nici macar cine sunt.
Odata intrati pe poarta spitalului, oprim in dreptul unui pavilion, o cladire joasa, fara etaj, asa cum erau si celelalte. Dupa zece minute ne aflam in fata dr. psihiatru C.P.. Ma da pe mana unei infirmiere care ma duce la parterul singurului bloc cu trei etaje. Dusuri. Imi da cu gaz prin par, ma piaptana cu un piepten special – preventiv, impotriva paduchilor. Ii spun ca nu vin din sant. Ne-a vazut venind, stie, dar asta-I regula. Apoi fac un dus, ma pune sa imbrac pijamaua spitalului. Astfel incepe prima zi (din cele trei sute si ceva ale primei etape). In lipsa unui alt adapost.
Pentru prima data tineam un “jurnal de bord” in asemenea conditii. Ar fi fost, poate, mai bine sa uit totul. Dar fara amintiri bune si rele ce ar mai fi viata ? Daca le uiti pe toate care au insemnat ceva cum te mai poti numi om ? Si ce ar mai fi viata daca n-ai respecta valoarea acestor amintiri ?
La etajul trei al aceluiasi bloc se afla sectia doctoritei. Saloane cu cate 5 paturi si cinci noptiere metalice iar intre saloane sunt grupuri sanitare cu wc, chiuveta, doua dusuri. Nu-I mult, nici putin pentru zece bolnavi. Ca mobiler, se mai afla cate o masa metalica cu doua scaune iar pe fiecare pat sunt saltele Relaxa si pleduri olandeze. Pe intreg etajul sunt 10 saloane si o sala de mese. Cabinet medical si sala de tratament. Totul foarte civilizat, curat, aerisit. In fiecare marti se schimba lenjeria iar vinerea este apa calda. Schimbarea pijamalelor. Mancare cat sa te saturi. La pranz. Dar dimineata si seara, daca nu iti procuri supliment de la chiosc, ai de suferit. La mica distanta de spital este o gospodarie anexa cu unele produse necesare cantinei. Toate resturile de la masa sunt depozitate in butoaie de 200 l. care sunt golite saptamanal si duse cu caruta la porcii gospodariei.
Era prea curand dupa “revolutie” si nu se institutiona-
lizase coruptia. Traiam intr-o democratie “dupa ureche”. Cu exceptia medicilor si a catorva asistente medicale – care faceau naveta la Bucuresti – tot personalul era din Balaceanca si imprejurimi. Aveau, bineanteles, gospodarii proprii. De la magazioner si pana la ultimul infirmier toti umblau cu miere si varau mana-n stup sau, macar, se lingeau pe degete. Majoritatea – mici gainarii – ca sa nu spuna ca au plecat cu mainile goale. Spalatoresele de la parterul unde era spalatoria plecau cu detergentii (voi descrie mai tarziu o intamplare cu paduchi lati), meseriasii cu diverse materiale si o parte din combustibilul necesar incalzirii si bucatariei, becuri, tuburi de neon… . Care cu ce putea. Desi, la iesirea din tura, erau controlati la poarta de portar, tot de-al lor. Mai existau, totusi, si exceptii. Mi-aduc aminte ca, intr-una din dumineci, cand chioscul din incinta se inchisese, infirmiera Florica si-a adus aminte ca a uitat, luata cu treburi, sa-si cumpere paine pentru ea si fetita (ramasa fara tata – inchis la Poarta Alba in urma unui viol in grup). M-a rugat sa o ajut sa scoata o paine peste gard.
Bucataria deservea cca 600 de bolnavi. Un bucatar cu patru ajutoare la fiecare tura. De la bucatarie se lua mancarea in marmide si se ducea la fiecare sectie. Pe fiecare sectie o infirmiera in trei ture a 8 ore. Numai martea, la schimbatul lenjeriei, erau doua infirmiere. In fiecare dimineata bolnavii spalau culoarul si saloanele cu o carpa muiata in clor.
In bloc, parterul si etajul I erau ocupate de femei iar II si III de barbati. Cei mai multi venisera sa-si faca stagiul ca sa iasa la pensie din motive medicale (unele, nu putine, ireale) – de fapt pentru ca se restructura sau desfiinta intreprinderea. Sau, deja pensionati medical, se apropia termenul de revizuire a dosarului si trebuia demonstrat comisiei de expertiza, printr-o noua internare, ca nu s-au insanatosit. Sunt si destui bolnavi adusi de rude ca sa scape de ei. Altii, veniti la dezalcoolizare. Unii se aflau aici de luni de zile, altii de ani. Erau cei cu probleme speciale despre care am mai vorbit si care erau intr-un pavilion separat, in camere izolate cu usi metalice si vizete, cu zavor pe dinafara. Chiar in asemenea conditii, au existat cazuri de evadare – cand rudele se trezeau cu ei acasa, in pajama. Sau sinucigasi. Sau omucideri intre parteneri de camera.
Dr. C.P. ii fusese colega da facultate (si an, grupa) fratelui meu. In prima luna de spital fratele imi aducea saptamanal cate un pachet cu alimente, tigari, cosmetice si-mi lasa ceva bani. In a doua luna si in continuare doctorita mi-a dat voie o data pe saptamana sa ajung in oras (martea, cand era de garda, si treceam pe la ea la inapoiere ca sa vada daca n-am consumat alcool). Asta ii convenea si fratelui si mie. Plecam dimineata si veneam pe seara. Veneam si cu cotidiene si saptamanale (presa) proaspete pe care I le lasam doctoritei pana a doua zi cand pleca acasa. Cu atata, macar, ii eram dator.
In fiecare marti dimineata luam autobuzul din fata spitalului si, in doua ore ajungeam sa-mi vad mama. Avantajele erau mai multe. Schimbam “aerul” de spital (si nu orice spital) cu acela de oras si puteam compara bolnavii cu “legitimatie” cu cei care (inca) nu o aveau. Apoi, alt avantaj (numai la inceputul iesirilor) era testarea reactiilor proprii la intalnirea, involuntara, cu alcoolul. Reactii, la inceput, de furie: imi venea sa fac zob vitrinele cu etalare de bauturi alcoolice. Pana si canistrele cu vin de pe terasa locuintei fratelui imi erau dusmani. Imi trezeau numai amintiri neplacute. Acum, in drumurile mele prin oras, vedeam cu alti ochi panorama strazii: cei care inca se impleticeau erau veteranii autodistrugerii. Indreptandu-se, inexorabil, spre un sfarsit urat. Nu alcoolul ma mai impresiona ci aceia care erau vizibil marcati. I-as fi bruscat pe aceia pe care-I vedeam razand de un semen in suferinta. Cred ca sentimentul de vinovatie, remuscarile, chinurile psihice si fizice prin care trece un bolnav de etilism cronic sunt cel putin egale sau chiar le depaseste pe cele ale unui criminal fara premeditare.
Asa cum am mai spus deja, era si pavilionul irecuperabililor. Se mai luau la bataie pentru un codru de paine sau ceva foarte important pentru ei. Este de inteles ca, atunci cand erau lasati liberi prin curte pentru cateva ore, nimereau la remorca cu gunoi si scormoneau in cutii goale de margarina. Vesnic flamanzi (poate bulimici dar mai degraba pentru ca li se fura si putinul pus pe masa), aproape tot timpul sedati iar unii inchisi singuri intr-o camera-celula. Se stie ce forta supranaturala, nepamanteasca pot dezvolta, in unele cazuri, bolnavii. Nu numai bolnavii psihic. Parca din strafundurile psihicului emana o forta neobisnuita, miraculoasa – mai degraba a subconstientului (as spune). Nu cunosc explicatiile medicilor. Inca.
Ma aveam bine cu toata lumea. Cu personalul medical si cu bolnavii. Dar, mai ales, cu doi dintre bolnavi. Pot sa le dau numele caci nu mai sunt printre noi. Partial, in mica masura, si din cauza mea. Se va vedea peste cateva pagini de ce. Margean Constantin (Costica) si Kiss Cornel. Oameni de pana-n treizeci de ani, amandoi cu aceeasi boala. Costel era divortat (nevasta isi gasise altul, nebautor, si-I lasase fiica – o fata intr-a X-a) si locuia singur in apartamentul de doua camere. Cartierul Drumul Taberei. Nu isi putea vizita fiica (locuia cu mama recasatorita a lui Costel iar sotul nu-l accepta pe Costel). Am facut doua vizite la domiciliul lui gasind, de fiecare data, aceeasi mizerie. Desi mama il vizita de doua ori pe saptamana sa-I faca curat si sa-I gateasca. La fiecare vizita nu uita sa-mi ceara “cu imprumut” ceva bani – pentru doua-trei jumatati. Cornel, la fel, era divortat. Sotiei ii revenise autoturismul iar lui apartamentul de doua camere din cartierul Crangasi. Amandoi veneau periodic la spital pentru dezalcoolizare. Voi mai avea ocazia sa vorbesc despre ei.
Mai era un alcoolic, Petrica Cioroiu. Pana-n patruzeci de ani, si el plecat dintre noi. Fie-i, si lui, tarana usoara ! Era genul play boy. In aceeasi masura exagerat la capitolul relatii sexuale si jocul de carti. Il vizita mama saptamanal. Special ii cerea cantitati exagerate de cafea, tigari, fructe, dulciuri. Stia ca bani nu va primi (sugestia doctoritei) asa ca, dupa ce ii pleca mama, vindea tot ce credea ca prisoseste si sarea gardul dupa bautura. Dupa care se droga timp de trei zile, cu masura, fiind “numai parfumat”. Astfel ca, cu tot tratamentul medicamentos, dupa trei saptamani de internare, pleca la fel de “sanatos” pe cat venise.
Pe atunci inca ma mai amuzau astfel de situatii. Acum, nu. Pentru ca, din experienta mea si a altora, acum cunosc mecanismul bolii (si a altora, asemanatoare). Din ce in ce mai bine. Chiar si unele aspecte pe care psihiatrul nu le cunoaste pentru ca nu le-a trait si nici nu si le poate imagina. Si, deseori, plictisiti si stresati de problemele proprii sau cazuti in rutina, nu se obosesc sa explice pacientului ce se intampla cu el. “Nu mai bei !” Atat. De ce ? Pentru ce ? Aceasta porunca nu este convingatoare pentru majoritatea alcoolicilor. Este drept si ca explicatiile ar fi prea complicate pentru pacient – mie insumi mi-a luat cativa buni ani sa aflu raspunsuri (partiale) la intrebari ce ma framantau. In realitate insa, si daca s-ar chinui cineva sa dea
explicatii, tot n-ar fi suficient de sigur ca si-ar putea invinge dependenta. Doar am vazut si medici, chiar psihiatri, atinsi de alcoolism. F. Both. Deaceea, psihiatrul este obligat sa-si abandoneze pacientul fara sa-si duca munca la capat. Problema este ca vine timpul sa le dea drumul sperand si avand incredere ca pacientul va reusi sa continue ce incepuse el.
Venise vara si se statea pe afara, pe bancile insorite din parc. Aveai prilejul sa observi diverse categorii de pacienti dar singurii care faceau nota aparte erau irecuperabilii in pijamale maronii spre a putea fi gasiti mai usor – la nevoie. Ceilalti pacienti nu se deosebeau cu nimic de trecatorii intalniti pe strazile orasului. Numai din auzite aflai despre gravele boli psihice innascute sau dobandite de catre unii. Pe fondul unei labilitati psihice sau unor accidente avute inca din perioada prenatala, perinatala, postnatala, copilarie, adolescenta, maturitate. O schizofrenica acuza un accident de masina drept declansator al bolii. Un alcoolic da vina tot pe o masina pentru ca nu-si mai poate pastra echilibrul, se tine greu pe picioare, “mersul marinarului” sau ca o rata. Sotia lui imi spune ca era beat cand a fost accidentat. Iar parerea mea este ca i-a fost afectat echilibrul (urechea interna). Tot acest alcoolic are si o fetita cu sindromul lui Dawn (mongolism, trizom 21) conceputa cu o sotie trecuta de 40 de ani. Copilul a intrunit conditii de a se naste handicapat.
Pentru mine, care fusesem pentru dezalcoolizare, de cateva ori, doar la spitalul “Gh. Marinescu” – spitalul in care ma aflam acum nu prezenta o noutate. Era numai o chestiune de arondare. In functie de sectorul din capitala in care locuiai sau judetul Ilfov.
Alti pacienti venisera sa-si faca “stagiul” de pensionati medical in vederea prezentarii la comisia de expertiza medicala pentru a prelungi cu un an incasarea pensiei. Nu trebuie sa mai spun, a devenit notorie, pensionarea pe caz de boala din anii ‘90 a zeci de mii de oameni perfect sanatosi, si ce averi s-au facut din acest comert murdar.
Alcoolicii, in functie de stadiul de evolutie a bolii, se restabileau dupa doua-trei saptamani - indopati cu gama de vitamina B dar si cu soporifice in primele zile de sevraj (intarcare la alcool) – erau adusi la starea de dinaintea recentei betii. Desi mai apoi am constatat experimentand ca fiecare “cadere” le provoca o saracire din ce in ce mai accentuata a neuronilor – care, la randul ei, avea inraurire asupra intregului sistem nervos – si (implicit) a psihicului. Dadeam unor bolnavi, spre lecturare, carti din biblioteca mea de “voiaj”. Mai intai usurele apoi dintre cele care puneau creierul la mai mult efort. Imi dadeam seama astfel in ce stadiu se afla boala. Un electrician, S. (Bebe) mi-a citit, in primavara, o carte. A durat o saptamana. Externandu-se, a continuat bautul si, la o noua internare, n-a reusit sa dea gata un volum de dificultate medie nici intr-o luna. Dar despre asemenea experiente voi vorbi si mai departe (vezi cazul lui Teodor).
Daca isi pastreaza abstinenta nu se vindeca dar stabilizeaza boala. Ba, chiar, recupereaza unele abilitati si imbunatateste functionarea unor organe interne cu disfunctii. Ceea ce nu e putin lucru. Cel mai greu de depasit sunt primele 3-6 luni. Asa are loc, treptat, dezobisnuinta. De mentionat este ca, si dupa 17 ani de abstinenta, apucand din nou primul pahar, iar o iei la vale anuland – dintr-o singura miscare – cei 17 ani.
Era un fund de parc unde se facea plaja si chiar boscheti unde perechi de pacienti se detensionau psihic. Din pacate, fara discernamant in alegerea partenerului
Ma bronzasem, ma ingrasasem. Cand imi era cald faceam dus, la orice ora din zi sau din noapte. Cred ca eram singurul care facea 5-6 dusuri pe zi (vara) si chiar si in restul anului – nu neaparat vinerea cand era apa calda. Stiam ca alaturi ma asteapta salonul incalzit. Stiau si medicii si cadrele medicale ca se pot bizui pe mine. Imi dadusera o camera numai pentru mine. Citeam, scriam, dormeam cand vroiam. Nimeni nu ma deranja, nu deranjam nici eu. Un calugar in varsta de la manastirea Cernica – internat nu stiu de ce – primise, deasemenea, un salon pentru el insusi. Pentru meditatie si rugaciune. Vegheam ca nimeni sa nu-l deranjeze. De fapt, protejam pe oricine simteam ca are nevoie. Daca cineva simtea nevoia sa mi se confeseze deveneam confidentul lui si psihanalist amator.
La etajul nostru se afla un personaj aparte. Un moldovean de vreo 26 de ani, aparent cam emotiv dar, in mod sigur, cam tampitel, saracut cu duhul. Facea versuri naroade la comanda (pentru vreun indragostit) ori din proprie initiativa. Instrainat de prin nordul Moldovei, n-avea vizitatori care sa-i aduca tigarile si cafeaua de care devenise dependent. Am uitat sa spun ca, mai bine de jumatate dintre pacienti erau cafegii si fumatori convinsi.
La scurt timp de la mutarea mea singur intr-un salon observ ca mi-au disparut ochelarii pentru citit. Fusesera pe masa de langa fereastra. Bineanteles, nimeni nu stie nimic. Dincolo de salonul 5 in care ma aflam, era salonul 6. Aveam in comun grupul sanitar. Locatarii, pe langa alti trei, doi suspecti: moldoveanul cu partenerul lui de nedespartit. Ei ar fi singurii capabili sa intre nevazuti in salonul 5 cand eu lipseam pentru masa sau prin curte. Dezlegarea misterului a venit tocmai cand nu mai speram si eram necajit ca trebuie sa-mi comand, la oras, alti ochelari. Costel (Margean) – mai inalt decat majoritatea celorlalti – ma cheama sa-mi arate ceva. Pe holul din capatul culoarului, deasupra usii pe care veneau medicii, se afla un glob de sticla mata pentru un bec. Becul lipsea dar erau ochelarii.
Inca un caz si ultimul. Pentru ca, daca m-as apuca sa deapan toate intamplarile primei internari la B., numarul paginilor s-ar dubla.
Un profesor de muzica, internat in acea perioada, “locuia” in Bucuresti, in subsolul unui bloc din centru. Cat era “afara” nu stiu la ce expediente recurgea sa-si procure drogul sau sa supravietuiasca fizic. Cand ramanea chiar fara nicio resursa venea si se interna. Odata internat, umbla prin curte si prin saloane si culegea mucuri de tigari pentru “penale”. Colecta medicamentele bolnavilor care nu si le luau, plus ale lui, si le vindea celor carora nu le ajungeau medicamentele. De obicei vitamine si sedative.
Ma simteam apropiat de doctorul Chiriac, un bonom jovial si intelegator, mai bland cu pacientii decat tot restul personalului; totul a pornit de la aceea ca m-a surprins citind “Puterea in miscare” a lui Alvin Tofler. M-a intrebat daca i-am citit si celelalte lucrari. I-am confirmat: citisem “Socul viitorului” si “Al treilea val”.Am avut cateva schimburi de pareri si l-am intrebat – la randul meu – daca il citise pe Andre Malroux in a sa “Tacerile colonelului Bramble” si “Ultimele discursuri ale doctorului O”Grady”. Nu le citise si i-am imprumutat volumul. Nici dupa ani nu i l-am mai cerut. Fusese tiparit in lb. franceza si aveam traducerea pe un caiet. Cu numeroase conotatii filozofice si psihologice (autorul era academician francez) volumul se simtea mai bine in biblioteca unui psihiatru decat in geamantanul unui peregrin.
Spre sfarsitul “vacantei” la B. (pentru ca vacanta s-a dovedit a fi in comparatie cu ce avea sa vina) – intr-o invoire – mama imi spune ca problema mea locativa s-a rezolvat. Mai ramane sa trec pe la Comisia de Expertiza Medicala ca sa obtin pensia de invaliditate. Ca unica sursa de venit. Nici urma de speranta ca mi-as putea reveni vreodata din alcoolism. Era parerea mamei, fratelui, medicilor.

Pasi, determinari, multumiri si satisfactii

Iata ca am reusit sa iau legatura cu Centrul de Prevenire, Evaluare şi Consiliere Antidrog al Judeţului Buzău - Uniţi pentru viaţa . Un colectiv tanar, specializat (Dr., psihiatru, Psihoterapeut si Psiholog) si dincolo de toate, ceea ce este mai important, DEVOTAT! Este o satisfactie sa discuti cu asemenea oameni, Este drept, nu sunt fonduri, nu sunt bani dar iata ca in scurt timp (1-2 luni) vor beneficia de un sediu propriu si sunt dispusi sa asigure spatiul necesar desfasurarii sedintelor grupurilor de suport. Asa da! Imi permit sa redau prezentarea Centrului deoarece consider ca este cu adevarat un sprijin real si persoanele interesate au obligatia si datoria sa se adreseze Centrului. Dupa aceea, in masura in care vom putea, intervenim si noi!
Prezentarea Centrului
Scopul înfiinţării este reducerea şi punerea sub control a consumului de droguri şi combaterea eficientă a traficului cu astfel de substanţe.
OBIECTIVELE ACTIVITĂŢII:
Obiective generale:
Menţinerea la un nivel scăzut comparativ cu cel actual al prevalenţei consumului ilicit de droguri şi reducerea într-un mod corelat a prevenirii consumului de alcool şi tutun în rândul populaţiei generale prin consolidarea măsurilor de prevenire şi prin dezvoltarea sistemului public şi privat de asistenţă medicală,psihologică şi socială.
Conştientizarea şi implicarea întregii populaţii în programe de prevenire a consumului de droguri,universale,selective şi indicate,în scopul reducerii influenţelor factorilor de risc.
Realizarea unei preveniri coerente prin aplicarea parteneriatului. Obiectiv specific:
Dezvoltarea capacităţii instituţionale şi operaţionale şi consolidarea rolului A.N.A. de coordonator naţional al luptei împotriva traficului şi consumului ilicit de droguri.
MEMBRII C.P.E.C.A. BUZAU
Ofiţer specialist in prevenirea criminalităţii ,subinspector BEATRICE-ELENA ALBU -Coordonatorul centrului (PR)
Specialist educaţie - UNGUREANU CARMELIA
Asistent social - ISACOF CLAUDIA
Medic - NASTASE ION FLORIN
ATRIBUŢII:
Centrele de Prevenire, Evaluare şi Consiliere Antidrog realizează activităţile Agenţiei Naţionale Antidrog la nivel judeţean şi al sectoarelor municipiului Bucureşti şi au următoarele atribuţii principale:
elaborează documentele de organizare, planificare, control şi evaluare a activităţilor centrului;
coordonează activităţile de reducere a cererii de droguri în plan local;
elaborează, monitorizează, avizează şi coordonează, după caz, proiecte locale de reducere a cererii de droguri;
monitorizează şi coordonează activităţile instituţiilor locale cu competenţe în domeniu, a organizaţiilor neguvernamentale (ONG) şi a altor parteneri sociali implicaţi în dezvoltarea, la nivel local, a Planului de acţiune pentru implementarea Strategiei Naţionale Antidrog;
coordonează elaborarea şi implementarea Strategiei locale antidrog şi a Planului de acţiune, pe baza metodologiei concepute de Agenţia Naţională Antidrog şi evaluează periodic stadiul realizării acestora;
implementează la nivel local programe şi campanii naţionale de reducere a cererii şi ofertei de droguri;
iniţiază, susţine şi monitorizează campanii de informare/educare, comunicare la nivel local şi regional;
elaborează/ realizează materiale de informare şi educaţie antidrog şi, după caz, realizează acţiuni de cooperare cu structuri similare din statele vecine, cu acordul prealabil al conducerii Agenţiei;
organizează manifestări cu tematică antidrog, cu participarea comunităţii locale, mass-media şi autorităţilor publice locale (conferinţe de presă, seminarii, conferinţe, dezbateri publice, emisiuni radio-tv, sesiuni de comunicări ştiinţifice, întreceri sportive, activităţi artistice şi culturale etc.) şi promovează materialele cu tematică antidrog;
menţine contactul cu autorităţile judecătoreşti şi alte organe judiciare;
colaborează cu specialiştii responsabili cu activitatea educativă şcolară ţi extraşcolară, cu consilierii educativi din şcoli, cu psihologii, sociologii şi psihopedagogii din Centrele Judeţene de Asistenţă Psihopedagogică;
transmite trimestrial Agenţiei Naţionale Antidrog datele, conform grilei de indicatori şi ori de câte ori este nevoie, cu aprobarea Preşedintelui;
identifică, evidenţiază şi actualizează pe "hărţi" locurile şi mediile propice consumului de droguri;
constituie banca de date a centrului cu privire la activităţile de reducere a cererii şi ofertei de droguri;
elaborează studii, analize şi sinteze privind fenomenul drogurilor în plan local/regional;
participă la programe de pregătire şi perfecţionare în domeniu, schimburi de experienţă, în colaborare cu alte instituţii de specialitate, naţionale şi internaţionale;
organizează reţelele de intervenţie preventivă în mediile şcolare/ universitare/ comunitare/ familiale depistate la risc;
monitorizează şi coordonează instituţiile şi organizaţiile neguvernamentale ce asigură servicii de harm-reduction;
acordă asistenţă tehnică organizaţiilor neguvernamentale în scopul elaborării şi depunerii spre finanţare a proiectelor privind reducerea cererii de droguri;
acordă servicii de consiliere medicala/ psihologică/ socială, individuală şi de grup consumatorilor de droguri şi familiilor acestora;
poate organiza Puncte de informare şi documentare, potrivit normelor Agenţiei Naţionale Antidrog;
realizează, în baza solicitării procurorului, evaluarea consumatorului, în scopul includerii acestuia în circuitul integrat de asistenţă a persoanelor consumatore de droguri;
stabileşte Planul individualizat, pe baza evaluării psihologice şi sociale şi în concordanţă cu rezultatele examinării medicale solicitate unei unităţi medicale, conform criteriilor prevăzute în Regulamentul de aplicare a Legii 143/2000;
cooperează cu furnizorii de servicii medicale, sociale şi psihologice în vederea implementării Planului individualizat de asistenţă;
asigură managementul de caz prin identificarea necesităţilor beneficiarului, planificarea, coordonarea şi monitorizarea implementării măsurilor din Planul individualizat de asistenţă;
colaborează cu unităţile medicale în care se desfăşoară programe terapeutice pentru consumatorii dependenţi, cu scopul de a comunica datele necesare în vederea menţinerii continuităţii programului integrat de asistenţă a persoanelor consumatoare de droguri;
colaborează cu unităţile locale şi cu organizaţiile neguvernamentale în vederea elaborării unor programe de asistenţă, protecţie socială şi reinserţie socio-profesională a persoanelor care au consumat sau consumă substanţe psihoactive;
asigură confidenţialitatea datelor personale ale consumatorilor dependenţi de droguri, incluşi în programul integrat de asistenţă, conform normelor în vigoare;
eliberează beneficiarilor care urmează programul integrat de asistenţă a persoanelor consumatoare de droguri, certificate nominale sau legitimaţii în format electronic codificate;
gestionează activităţile specifice de funcţionare a unei linii telefonice de informare şi consiliere pentru cetăţeni (populaţia locală);
sprijină activităţile comunităţilor terapeutice şi centrelor de formare înfiinţate în zona de competenţă.
SERVICIILE OFERITE DE CPECA BUZĂU
Servicii de prevenire a consumului de tutun, alcool şi droguri:
1. Proiecte, campanii, activităţi de informare - educare - sensibilizare a populaţiei în scopul prevenirii consumului de tutun, alcool şi droguri în şcoală, familie şi comunitate
2. Promovează implicarea voluntarilor (elevi, studenţi, specialişti) în activităţi de prevenire
3. Organizează cursuri, seminarii, conferinţe pentru specialiştii din domenii conexe prevenirii consumului de droguri (educaţie, promovarea sănătăţii, protecţia drepturilor copilului, prevenirea criminalităţii, etc.)
4. Colaborează cu instituţiile şi autorităţile publice locale, cu organizaţiile neguvernamentale
5. Oferă materiale de informare-documentare specifice prevenirii consumului de droguri
Beneficiari: elevi, studenţi, părinţi, profesionişti, membrii ai comunităţii locale
Servicii de asistenţă integrată în adicţii:
1. Servicii de evaluare (medicală, psihologică şi socială) a consumatorilor de tutun, alcool şi droguri
2. Servicii de management de caz (identificarea nevoilor beneficiarilor, identificarea serviciilor care pot fi oferite pentru a răspunde nevoilor consumatorilor de droguri care solicită servicii de asistenţă, stabilirea unui plan individualizat de asistenţă, monitorizarea şi oferirea de suport pentru realizarea obiectivelor din planul individualizat)
3. Servicii de asistenţă medicală (colaborează cu unităţi medicale în care se desfăşoară programe terapeutice specifice pentru tratamentul dependenţei de tutun, alcool şi droguri)
4. Servicii de asistenţă psihologică (consiliere psihologică individuală sau de grup pentru consumatorii de droguri şi familia acestora)
5. Servicii de asistenţă socială (consiliere şi orientare pentru rezolvarea problemelor sociale: găsirea unui loc de muncă, identificarea soluţiilor pentru rezolvarea problemelor locative, juridice)
Se asigură gratuitate şi confidenţialitate pentru toate serviciilor oferite în cadrul CPECA.
Beneficiari: persoane consumatoare de tutun, alcool şi droguri
http://www.anagov.ro/buzau

Confesiunile unui toxicoman (IV) - Dan B. Tivu

MUZEUL DE ISTORIE

Fusesem profesor din aprilie 1977 pana la sfarsitul lui august a anului urmator.
La scurta vreme dupa intoarcerea la Bucuresti, chiar pe data de 1 octombrie, prin niste relatii, sunt angajat la MUZEUL de ISTORIE al PCR.
Cladirea este imensa si in exterior si in interior. In toata cladirea, mai ales in subsoluri, sunt sumedenie de busturi si capete ale celor patru corifei ai proletariatului mondial (Marx, Engels, Lenin, Stalin) din cauza carora si noi, romanii, ajunsesem pe cele mai inalte culmi ale disperarii, deznadejdiei dar si ticaloseniei din istoria tarii.
Parca cineva se incapatanase sa-i descapataneze si decapiteze
imprastiindu-le capetele pe unde te asteptai mai putin. Sinistru. Pentru ce le-or mai fi pastrat ?
Toti salariatii muzeului (mai putin femeile de serviciu si cu mine) erau membri de partid cu facultatea de istorie la baza iar unii dintre ei cu lucrari stiintifice. Pe mine m-au instalat ca muzeograf dar nu in salile cu exponate unde aveau acces vizitatorii ci la Serviciul Fonduri, la etajul II, in niste sali cat un hangar de aeroport.
Aici, in afara mea, mai lucrau trei femei si un barbat – niciunul cu studii superioare. Barbatul (seful) – I.T. – fusese, dupa propria declaratie, capitan la Securitate desi toata lumea era sigura ca mai lucra sub acoperire (“cartita”)
Impreuna cu alti doi salariati.
Si el era la fel de bine pregatit ca si cele trei muieri. Spunea cui vroia sa-l creada ca facuse biblioteconomia. Cei patru, luati in total, nu prea aveai ce discuta cu ei. Poate doar cu P. – amanta declarata a unui ziarist gelos. O alta, obeza, obtuza, obraznica ( teoria mea a celor trei “o” – in sensul ca, deobicei, prima calitate atrage dupa sine si pe celelalte doua), genul de om despre care se poate spune ca “intra ca elefantul intr-un magazin de portelanuri” sau “intra cu cizmele in sufletul omului”. Si a treia, C., era cea mai tanara, la vreo 25 de ani, semanand la fizic cu prietena lui Popey-marinarul, Olive, era fiica unui curier (cu grade) la Comitetul Central.
Din prima zi mi-am dat seama ca nu prea am afinitati cu ei, n-aveam ce discuta si era, chiar, periculos. Dealtfel, cu oamenii cu care trebuie sa ma supraveghez cand discut mai bine nu vorbesc. Ne salutam si ne dam informatii meteo.
Nici n-a fost nevoie sa-I suport prea mult. Am fost fericit cand, la scurta vreme de la angajare, dupa doua saptamani, am fost trimis cu un etaj mai sus (un fel de mansarda foarte incapatoare si compartimentata, cu unghere ascunse) sa iau la puricat tonele de colectii de ziare asezate la gramada si pline de praf de cand erau acolo, uitate, asteptandu-ma sa le sortez pe titluri si cronologic. Cand am terminat, dupa o luna, tot eu, pentru ca ma descurcam in limba franceza, am fost pus sa extrag si sa traduc orice articol din ziare cu aprecieri laudative la adresa tarii si conducatorului. Articolul tradus in intregime, dactilografiat si fisat. Erau mii de exemplare din LE MATIN, LE MONDE, LE FIGARO, L”HUMANITE dar si algeriene, marocane si alte francofone. Treaba asta mi-a luat un an. Si in tot acest timp primeam sarcini suplimentare. Eram trimes la subsol (totul era prafuit) sa asez cronologic colectii din “Socialistul”, “Lupta” etc. cercetate de muzeografi si reasezate aiurea – colectii din perioada interbelica. Sau, tot acolo, sa descopar niscai fotografii din intreprinderi care trimisesera lui Dej sau Ceausescu albume comemorative. Incepusem sa inventariez si miile de volume sau colectii din biblioteca muzeului.
In tot acest an, poate si mai vechiul obicei, poate si datorita sicanelor permanente dandu-mi muncile cel mai putin “ecologice” dar si cele mai migaloase cat si, paradoxal, bucuriei de a munci de unul singur si “in draci” si imi puteam crea un microunivers propriu, izolat – la propriu si la figurat – in turnul meu de fildes reancepusem relatia cu J.B.. La un moment dat, cand incepusem sa cobor in sala comuna cu ceilalti pentru a-mi dactilografia traducerile, s-a bagat de seama ca vin “parfumat” si seful a inceput sa-mi faca vizite inopinate dar, de fiecare data, fara success datorita numeroaselor cotloane invizibile la prima vedere. Totusi m-au lasat mai departe acolo fiindca seful cel mare (Ardeleanu) era multumit cu ce faceam si, oricum, nimeni – chiar sa fi putut – nu s-ar fi inhamat sa faca treaba asta. In plus, conditiile de munca “prafuite”. Iar eu coboram din turnul de fildes doar cand n-aveam incotro. Nu mai puteam suferi rautatea, invidia si flecareala murdara in care se complaceau acele minti simple. Dupa ce impreuna barfeau pe ceilalti salariati in ce priveste viata personala si intima, de cum pleca din sala vreunul dintre barfitori era barfit, la randul lui. Astia imi erau colegii. Oameni “corecti” in viata privata si profesionala gata oricand sa-I critice pe pacatosi.
In fine, termin cu mansarda si subsolul. Mi se da in primire fisierul cronologic. Sertare cu zeci de mii de fise ale zecilor de mii de fotografii, documente, obiecte – de intocmit fisa pe care o inscriu intr-un catalog mentionand in ambele descrierea, anul aparitiei, donatorul… .
In paralel, descoperisem (datorita inventarului la care participam) biblioteca si pe bibliotecara. Iubea porumbeii asa cum altii isi iubesc copii, pisicile sau cainii. Singura ei iubire. Avea pe imensul (ma repet) balcon al bibliotecii care dadea spre Piata Victoriei, balcon (nu singurul) care tinea cat toata fatada, custi improvizate din lemn, placaj sau carton, de sus pana jos, in care aveau domiciliul peste 5o perechi de porumbei cu tot atatia pui – toti considerand-o Dumnezeul lor. Le aducea in fiecare dimineata (chiar duminicile si sarbatorile legale) tainul in porumb, grau sau arpacas (cumparate cu zecile de kilogame din pietele Amzei, Matache sau 1 Mai) sau le muia painea adusa de binevoitori de pe acasa. Toata lumea iubea aceasta femeie blanda si inimoasa de vreo 40 de ani.
Isi cumpara foarte des carti. Desi n-am vazut-o vreodata citind (spunea ca o s-o faca la pensie). Avea obligatia, prin natura postului, sa mearga destul de des la Colectura Librariilor (str. Filitti), la domnul Cahane (am fost si eu de cateva ori sa o ajut la carat pachetele cu carti pana la masina muzeului). Carti achizitionate de muzeu pe baza alegerii facute de conducerea muzeului din catalogele puse la dispozitie de edituri. Asa ca, cel putin o data pe luna, Aneta mai dadea niste bani pe carti cumparate in nume propriu. In felul acesta am ajuns sa o ajut sa-si care si grauntele acasa (unde o asteptau alti porumbei) iar in scurt timp sa raman acolo si peste noapte. Cand ajungeam cu ea in garsoniera etajului VI, imi facea o cafea (am uitat sa spun ca muzeul avea, la subsol, o cantina – mancare gatita ciorbe, felul doi si desert precum si negatita, puteai lua si acasa si se platea o data pe luna, la salariu), imi ghicea in zat (nu-I ceream eu, era curiozitatea ei) sau cauta “sa-mi afle secretele” dand si in carti. Apoi o canasta si un film tv. Intr-o seara a venit si momentul sa nu mai plec. Patul era unul singur, dublu.
Partea proasta a fost (intotdeauna) ca nu m-au atras, fizic vorbind, persoanele rubensiene (rubiconde, supraponderale); fiind eu insumi “mare” imi placeau, mai ales, minionele, cele (aparent) lipsite de aparare, fragile (dar care pot rasturna “carul mare”). Biata Aneta nu stia asta; greseala mea ca nu-mi declar preferintele public. Ma bagam primul in pat si, stiind ce urma sa vad, o rugam sa stinga lumina. Ca (aproape) orice femeie, mandra de ea, facea pe dos. In furou si cu plafoniera aprinsa, incepea sa se rasfete in fata oglinzii in chip de preludiu ?! Facand piruiete. Se vede treaba ca in fiecare femeie zace (latent) o nimfa, asteptand ocazia. Este, totusi, placuta la vedere. Cca 40 ani, pielea neteda si catifelata, lipsita de pilozitati. Insa tenul neangrijit (cine s-o invete ?), fara fard, fara ruj, naturala. Doar pe nas si la baza lui mici pori negri. O cosmeticiana ar fi rezolvat usor. Nu era perfectiunea intruchipata (dar cine este ?). Avea, in schimb, un suflet de aur. Ca om imi placea foarte. Mi-o doream mai mult ca pe un suflet-pereche dar putini se multumesc numai cu atat. Eram si omul care nu stie sa refuze. I-as fi spus (dar, probabil, n-ar fi inteles si s-ar fi simtit jignita): “sa fim prieteni, sa fim camarazi, imi placi, tin foarte mult la tine. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu ma mai coplesi cu dragostea ta, nu ma sili sa te iubesc. Daca ai sti cat de ingrozitoare poate fi dragostea pentru cineva care nu-I indragostit, ce napasta, ce blestem…”.Pentru ea, insa, ar fi fost o palma nemeritata. Simtea, totusi, ca nu-I pot raspunde cu aceeasi masura dar ma accepta asa. Iar eu, stiind ca nu-mi va pune niciodata intrebarea “ma iubesti ?” i-am fost recunoscator. Si, treptat, invocand scuze si motive, am trecut pe la ea tot mai rar. Pana la plecarea din institutie si din viata ei.
In Drumul Taberei nu ma mai atrageau vecinii. Stiam la ce sa ma astept de la fiecare. Una dintre cele doua camere ale apartamentului meu era vesnic inchiriata. J.B. cere sacrificii. Ba unui ospatar cu prietena (care l-a parasit curand pentru ca era gelos – cu motiv sau fara – si cand se imbata o batea), ba unei tinere perechi care lucra in apropiere, la Tricodava, apoi unor fete (doua Nuti) lucratoare la APACA. Curand mi-am dat seama ca facusem o prostie. La APACA veneau dupa marfa (confectii de dama si pentru barbati) TIR-uri de la numeroase firme straine – nemti, francezi, italieni care erau mai prietenosi si civilizati; dar turcii si arabii imi transformasera casa in bordel. Si macar daca m-as fi ales cu ceva. Ba, mint ! Tot m-am ales cu ceva ! In singura ocazie in care am luat-o pe una dintre ele la mine in camera ca sa se simta cealalta mai in largul ei cu partenerul, eu urma sa dorm pe salteaua intinsa pe jos iar ea in pat, dupa 250 gr. de
lichior, am trecut in pat, langa ea. Acum, dupa ce s-au scurs atatia ani, mi-am adus aminte de o scurta istorioara care are legatura cu faptul. Un tanar calugar ce trecea prin fata unei case este atras in curte de o vadana care ii spune ca nu va pleca daca, una din trei, ori face sex, ori bea un pahar de vin, ori ii omoara capra. Tanarul facause juramant sa ramana cast, sa nu ucida, parandu-I ca paharul de vin este mai putin vinovat. Apoi facu sex si omora capra. Dupa incidentul cu Nuti, la muzeu, ma vede Aneta scarpinandu-ma mereu, peste tot. “Nu cumva ai lati ?” Nu stiam ce inseamna dar, seara, biata mama inarmata cu lupa si penseta, ii culegea unul cate unul. M-am ras peste tot, m-am cremuit peste tot, lenjerie fiarta timp de doua saptamani. Dar am scapat de cele doua chiriase cand incepuse sa le caute militia pentru detinere de valuta. In aceeasi perioada inginerul militar
(vecinul meu de la un etaj inferior – cu care mai beam cate un pahar) ma intreaba daca pot s-o gazduiesc o vreme pe sora lui si pe baietelul acesteia, Bogdan. Este divortata si ar vrea sa se mute cu serviciul (prin transfer in cadrul aceluiasi Institut de Proiectare in Industria Alimentara) de la Constanta la Bucuresti. Unde, in comuna Domnesti (la 10 Km. de Drumul Taberei) isi are parintii, preotul si preoteasa. Astfel aveam doi noi chiriasi. Doamna are vreo 40 de ani, este inginer proiectant – o intelectuala – se poate discta cu ea. Un spirit luminat si deschis dar masiva, osoasa. Cumpara de ocazie un frgider ca sa poata gati pentru mai multe zile.
In 2o ianuarie 1980 (intr-o sambata) aflu ca tata, cu o seara inaine, a fost internat in spital cu accident vascular cerebral. Pareza pe partea stanga, cu pierderea darului vorbirii. Mama si fratele il viziteaza la spitalul Bagdazar, neurochirurgie, la reanimare. Mereu, nici o schimbare: stare de somnolenta, inca inconstient, dureri de cap la trezire. Nimeni nu stie care va fi evolutia bolii. Un cheag de sange care se va resorbi sau nu. Dupa ce au fost consultati specialisti a fost adus acasa. S-a confectionat un pat de spital cu unul din capete rabatabil ca sa poata fi hranit mai usor. Eu si fratele il caram la cada din baie sa-l spalam; in pat, sub el, avea o musama pe care mama i-o spala de cate ori era nevoie. Pentru ca nu putea sta permanent langa el avand in grija toata gospodaria, inclusiv gatitul la bucatarie.
Faptul ca am avut-o chiriasa pe doamna T. cu fiul m-a condus o perioada spre abstinenta. Nu vroiam sa-I dezamagesc, mai ales pe Bogdan. Tot din cauza baietelului derularea relatiilor in continuare au avut o anume desfasurare.
De la serviciu (inca mai eram la muzeu) treceam, mai intai, pe la ai mei sa vad care mai era starea tatei si sa dau o mana de ajutor. Intr-o zi il gasesc sub perfuzii. Cand ajung acasa, doamna T. ma anunta ca a telefonat mama sa-mi spuna ca ne-a parasit tata. Sar intr-un taxi. Ajung. Imi aduc bine aminte, candva citisem un epitaf care, acum I s-ar fi potrivit: “Ai iubit mult, trebuie sa ti se ierte. Iarta-I si tu pe cei care te-au lovit fara a te cunoaste si ti-au intins, dupa aceea, mana, cunoscandu-te tot atat de putin. Iarta-I pentru ca sunt, si ei, oameni. Si nu stiu ce fac. Cum Dumnezeu nu pot fi vor ramane asa. Iarta-I si pe cei care se bucura de bunurile lumii pe nedrept, in dauna umilitilor si ofensatilor. Caci, in noaptea asta sau in alta, va veni ingerul negru; se va opri bucuria. Iarta-I pe toti ! Uita de toate ! Iarta-I si pe cei ce nu guverneaza bine caci si ei vor trece. Adu-ti aminte doar de acea clipa cand, suit pe un dig de la tarmul marii, privind un rasarit de soare si orizontul nesfarsit al apei netulburate de vreo adiere de vant, intr-o liniste sparta doar de tipetele pescarusilor in zbor – cand ai cunoscut, in sfarsit, ceea ce este inefabil si fara scadere in viata si-n moarte – ai ingenunchiat imbratisand pamantul. Cu aceasta imagine in ochiul inghetat poti trece dincolo ca sa-ti ramana argument si aparare.”
Intotdeauna am fost amabil si saritor la nevoile altora. Dar si timid. Eram chiar impulsiv daca cineva reusea sa ma faca sa cred ca sunt luat de fraier, o terminam rapid cu persoana. Cand mi se lua cumsecadenia drept prostie, naivitate sau slabiciune aratam oricui reversul. Nu ma mai puteam intoarce la sentimentele anterioare si daca se staruia deveneam violent (verbal). Asa s-a intamplat si de data aceasta.
Intr-o zi de Sfantul Gheorghe sunt invitat de doamna (Geta) la ziua ei onomastica – comuna cu a fratelui, Gheorghe. Cu participarea parintilor – preotul cu sotia. Si, chiar, copii celor doi frati, baiat si fata. S-a discutat mult, bineanteles si pe teme religioase, s-a glumit. Pana ce sarbatoritul incepuse sa bata campii si n-a mai vorbit coerent. Eu nu mai eram, de multa vreme, atent si urmaream un film tv. La un moment dat Geta (careia nu-I spuneam altfel decat “doamna T.) isi trimite fiul la culcare. Ca vine si ea imediat. Asa s-a si intamplat. Eu am mai ramas la un pahar cu vecinul pana la terminarea filmului. Urc in apartament si, cand vreau sa fac lumina sa ma dezbrac, o voce imi sugereaza sa las lumina stinsa. Pudica ! Bachus m-a indemnat si am servit-o. Dar a doua zi, dupa ce am venit de la serviciu, i-am spus ca ma atrage ca om, ca intelect dar numai atat. Si il are si pe Bogdan destul de marisor ca sa interpreteze. Am atacat-o direct, fara menajamente, tocmai pentru ca era prea hotarata, prea energica si puternica. Cu cat subiectul ti se pare mai important, mai penibil, cu atat trebui sa intri mai direct in tema. Daca te pierzi in introduceri insasi importanta divergentei va incepe sa te apese si nu vei mai indrazni sa pronunti cuvintele care trebuie. Stiu ca am ranit-o dar nu puteam face altfel. Si m-a lasat in pace. Dar, revenind dintr-o delegatie in provincie (si stiind ca Bogdan se afla la bunici) n-a venit singura. Am intrebat-o a doua zi ce impresie crede ea ca isi fac vecinii. Mi-a replicat ca trebuie sa aibe si ea cate un barbat din cand in cand. Dar n-a mai repetat gestul. In curand avea sa se mute intr-un apartament proprietate (in apropiere) dupa ce a vandut apartamentul din Constanta. Si-a adus mobila de acolo si, intr-o zi, m-a invitat s-o vizitez. N-am facut-o desi, mai tarziu, poate mi-ar fi prins bine. Cand, mult mai tarziu, i-am telefonat rugand-o sa-mi gaseasca o gazda in comuna Domnesti, nu m-a ajutat.
Dupa plecarea ei am reluat vechea dependenta si ma simteam decazand. Intarziasem, iarasi, pe mai multe luni, cu intretinerea la bloc si ma dadusera in judecata. Eram in pericol sa raman fara casa.
Dupa decesul lui Costel, ma imprietenisem cu Claudiu, de la etajul 8. Sotia lui era propagandista la unul din sectoarele PCR ale capitalei. Frigiderul lor era vesnic plin cu bunataturi de la bufetul special. Alimentele nu erau preferinta lui Claudiu. De dimineata, cand se trezea, pana seara “lingea” 5-6 litri de vin sau vermut cu sifon sau HELLAS (suc de lamiie). Era deja pensionat medical. Imi spunea ca, la ciroza lui, n-are voie tarii si ca vermutul rosu este indicat pentru ca nu poate fi falsificat. Cand intram si eu in criza, la el imi gaseam refugiul. Vorbeam despre orice dar, mai ales, politica. Pana a se pensiona fusese operator film la studioul de filme documentare “Alexandru Sahia” apoi filma pentru judiciarul militiei.
Cand ramaneam lefter ma “trata” dar nu pe gratis. Ce si-o fi zis (ce i-o fi zis) nevasta cand a vazut in casa doua fotolii in plus. Ale mele. Tot de la mine cravate noi sau mai putin noi dar cu etichete cu marca straina. Sanuri pentru pantofi. Astea s-au intamplat dupa ce mi-am dat demisia de la muzeu (ca sa nu ma dea ei afara). Il frecventam zi de zi. Pana-ntr-o zi. Cand si-a luat pensia si, la indigo cu Costel, a intrecut propria masura. Cand am dat de el, dupa 48 de ore, mi-a spus ca a avut melena (hemoragie rectala) si a trecut pe ceaiuri medicinale. Curand s-a internat si urmatorul popas a fost la morga. Nici acest avertisment nu l-am luat in seama. Ceea ce mi-a ramas de la el a fost un citat (era, totusi, un om cult) din Titu Maiorescu: “Corul de apologeti in cantitatea lui sta in proportie inversa cu valoarea launtrica a obiectului de laudat. Si soarta prea blanda. Fiindca a rezervat nulitatilor dispretul uitarii in viitor, ce mangaie cu parfumul ieftin al linguselii majoritatii contemporane.”
Cat timp am lucrat la muzeu lumea a fost toleranta. De multe ori m-ar fi putut concedia. Desi nu faceam prostii, nu deranjam. De regula, munceam pe rupte. Cand puteam. Dar puteam din ce in ce mai rar si gafam tot mai des. Chiar si fata de cei pe care ii iubeam si stimam. Si la a caror parere tineam. Sentimentul meu de culpabilitate crestea si incercam sa-l inec tot mai des. Un lant vicios. Asa ca mi-am dat demisia. Ca sa nu ma dea ei afara. Caci asta s-ar fi intamplat, mai devreme sau mai tarziu. Ce sa fac ? Incotro ?
Printr-o relatie sunt trimes la TCMAIA. La directorul Grigoriu. Trustul se ocupa cu imbunatatirile funciare, in toata tara. Avea sediul la Institutul Agronomic, aproape de stadionul Tineretului. Merg si ma prezint, ma intreaba ce studii am, ce am mai lucrat. Urmeaza sa fiu subalternul ing. Banica, seful Aprovizionarii. Aveau la Chitila niste depozite de materiale. Eu trebuia sa le “coordonez”. Patru gestiuni, patru gestionari. Fiecare cu auxiliarii lui. Muncitori necalificati si cate unul sau doi functionari care sa tina fisele si scriptele la zi. De cate ori era nevoie (aproape zilnic) trebuia sa merg la gara Chitila sa iau scrisorile de trasura (insotitoare ale marfurilor din vagoane). Apoi a trebuit sa procur lemne de foc pentru ca se apropia iarna. Cu cei 14 muncitori trebuia sa fac instructaj PCI.
“N-am dansat decat o vara” – titlul unui film vazut in tinerete – s-a potrivit si in cazul meu.
Crize dupa crize nu numai ca le aveam iarasi dar ajunsesem sa ma imprumut de la toata lumea. Mi-era rusine, ma simteam penibil dar drogul era mai puternic. Ma stia toata lumea. Si cand a venit iarna, grea, cu multa zapada, de nu se mai putea lucra pe santier, depozitele si-au incetat activitatea. Din 35 de oameni au ramas 19 dar eu nu ma aflam printre ei. Restul am fost dati disponibili santierului condus de Ghiulbenghian. Isi avea sediul si baracile tot la Chitila. Am fost repartizat maistrului Matei. Numai carca sau sapaturi in pamant inghetat la niste blocuri de locuinte pe care le construiam pentru IAUPS. Sau eram trimis cu Carnat (nu era porecla) – un tigan batran, urat, scund si chel – sa aducem hidrofoare si motoare electrice iar alta data cateva zeci de bidoane cu chit si o remorca cu materiale electrice. Aici, de unde am luat marfa pentru Matei, la depozitul lui Toma, mi s-a parut viata mai usoara. Toma lucra cu sotia (tiganca) si cu fiica (la scripte) ajutati de trei tigani necalificati. Asa ca am trecut la Toma. Numai ca aici aveam drept tovarasi de munca trei tigani mai tinerei dar protejati de sefa. In scurtele pauze de munca nu aveam acces in biroul incalzit (cu lemne aduse de mine) ci ne adaposteam de frig intr-o baraca metalica dezafectata incalzita de un godin din fonta. Tot ce gaseam combustibil de jur-imprejur si, mai ales, mansoanele de cauciuc gros care protejau de izbituri tuburile de oxigen. Dadeau multa caldura si fum. Carnat, Ion, Dionisie si cu mine luam si ceva udeala ieftina din magazine si viata devenea mai placuta. Dar nici la Toma nu se statea degeaba. Doua vagoane cu BCA fierbinte, un vagon cu saci din hartie groasa cu cate 50 Kg. de ciment, un vagon cu suluri de vata minerala (sticla) pentru izolatii iar a doua zi inca doua vagoane. Nu scapai de mancarimi de piele decat dupa un dus, acasa. Ca sa am, din cand in cand, ragaz am devenit donator de sange onorific.
In acea perioada ajungeam acasa frant de oboseala. Totusi sambetele si duminicile mai citeam. Mai invatam, in aceste ocazii, cate ceva de la marii ganditori ai omenirii. Voltaire imi spunea ca “micul numar al celor ce gandesc – in comparatie cu multimea de animale necioplite care se numesc oameni – reprezinta, la unele popoare, cel mult 1%.” Si-mi doream, cu disperare, sa fac parte din acest infim procent. Mai ales in conditiile mizere si dezumanizatoare la care ma supuneam. Tin minte foarte bine ca mi-a cazut in maini un volum al lui Andre Malroux (academician francez)– “Tacerile colonelului Bramble; ultimele discursuri ale doctorului O”Grady” in limba franceza – pe care am tradus-o pentru mine insumi, de placere – pe un caiet studentesc. Am extras, separat, din Malraux, poemul lui Rudyard Kipling “If” (“Daca”). I-am dat o copie din poem si lui Ilie, muncitor aflat cu baietelul de varsta 4-5 ani in gazda la mine. Mi-a folosit si mie, mai tarziu, se va vedea in ce imprejurari. Preocuparile mele literare nu m-au impiedicat (sau tocmai prin continutul filozofic faceau si mai disperata existenta) ca, de Pasti, s-o tin intr-o veselie cu vin pelin de mai. Desi, timp de trei luni cat imi luase traducerea, ma abtinusem. Asta a facut-o pe Toma sa ma puna pe liber. Dar si eu prea ma saturasem de ei. Si ma primeste inapoi maistrul Matei. Venise vara si fusesem plasat pe acoperisul unuia dintre blocurile in constructie sa ajut la hidroizolatie cu bitum si carton asfaltat.
Cum au trecut anii ! Fratele imi implineste 40 de ani. Ne aflam la inceputul anului 1985. Nu ma invita la aniversare. Nici nu ma mira ; ajunsesem ca vai de capul meu si n-aveam ce cauta printre medici si prietenii lui – nici eu nu m-as fi simtit bine, nici ei. In schimb, tot prin relatii, sunt trimes la tovarasul Martin, la primaria capitalei (se ocupa de societatile comerciale). M-am prezentat si m-am tot prezentat timp de o luna. Apoi inca una. Ii pichetam antecamera pe tot timpul programului, zi de zi, incat omul de la poarta ma saluta ca pe un om de-al casei. Mi-am dat seama ca si Martin astepta de la mine ceva – cum, si el, daduse “darul” stomatologului (prieten cu fratele meu) ce imi facuse relatia. Frate-meu stia mersul, mama incepuse sa banuiasca dar m-au lasat sa fierb in suc propriu. Pana si banii de tigari ii cerseam mamei pensionare.
In fine, dupa ce s-a saturat sa-mi vada mutra zi de zi atata vreme, Martin m-a trimes peste drum de primarie, la I.C.L.Mobila. Ma prezint si, dupa o ora, sunt primit de director. Imi cere Cartea de Munca (o aveam la mine) si decide: lucrator comercial la depozitul de mobila din Valea Cascadelor. Strada care facea legatura intre cartierele Drumul Taberei si Militari. Ajung si acolo. Munca de birou la Calculatie. Sase scaune dintre care cinci ocupate.
Intreprinderea primea mobila din toata tara. Garnituri de tren intestate cu mobila. Sufragerii, dormitoare, camere de tineret, holuri, bucatarii dar si piese separate. Fotolii, canapele, sifoniere… . Din totalul valoric al marfii aduse zilnic trebuie scazut procentul de 10% cuvenit intreprinderii. Care are, in Bucuresti, 40 de magazine – unul chiar langa depozit.
Am lucrat la Calculatie 30 de zile, pana a venit din concediu titulara scaunului. Nimeni nu-mi spusese (nici macar cele 5 noi colege) ca este asteptata a sasea. Seful depozitului mi-a spus ca Martin promisese un post de lucrator comercial dar
nu l-a mai acordat. Sa merg in depozit sa cunosc marfa si cum se lucreaza. Dupa ce m-am plimbat o saptamana, din plictiseala si exasperare, l-am rugat pe sef sa ma bage intr-o echipa. Existau trei echipe a cate 14-15 oameni (in doua ture de cate 12 ore si 24 ore libere). Descarcau vagoanele sosite la rampa CF. In lipsa vagoanelor se facea curatenie si se aseza mobila in gestiunea generala cat si in cele trei sectoriale.
Depozitul – o hardughie cat toate zilele – masura cca 200/200 mp – incepea la rampa CF si se termina la rampa unde veneau sa incarce fiecare dintre cele 4o de camioane portocalii pe care scria MOBILA. Si o duceau spre magazine. Intreg spatiul era compartimentat in sectoare: depozitul tranzit si alte trei gestiuni, pe specialitati, toate despartite intre ele prin plase de sarma de 4 m. inaltime. Fiecare gestiune era despartita de rampele de la capete prin usi grele de fier ce alunecau pe sine.
Fiindca am trecut, pe rand, prin cele trei echipe (unde era echipa mai slaba sau descompletata – hop si eu). M-am stabilit mai intai la echipa a III-a unde sef era nea Petrica (taran de vreo 40 de ani din Lunguletu, pe langa Titu). Jumatate din oameni erau navetisti din judete limitrofe Bucurestiului sau mai indepartate (Prahova, Teleorman). Pe acestia si numai pe ei ma puteam baza pentru ca ceilalti erau romi. In tura de zi umblau sa care mobila pentru clientii magazinului de alaturi (intelesi cu seful depozitului) iar noaptea, pur si simplu, nu veneau dar acelas sef ii trecea prezenti in condica. Pentru cei care carau mobila clientului ieseau bani frumosi. Cu cat locuinta era la un etaj mai superior al blocului. In felul acesta mai castigau doua salarii lunare. Ii dadeau “dreptul” si sefului de depozit – Tudose.Dar chenzinele si cea mai mare parte din ciubucuri se duceau pe barbut si bautura. Erau vesnic “flamanzi” si in goana dupa clienti.
In privinta bautului, de la mic la mare, 90% dintre salariati erau toata ziua cu bautura-n nas. Mai putin navetistii care beau doar simbolic.Ei nu-si vedeau capul de atata treaba si
acasa si la serviciu. Restul omenirii avea tonul si caracterul oamenilor marunti pe care educatia si averea i-a ocolit. Constiinta esecului lor (daca erau constienti de el) e cea mai mare dintre jignirile pe care a trebuit sa le indure. Si atunci are nevoie de tonul si comportarea care sa evite saracia materiala si, mai ales, cea spirituala care se tine scai. Au nevoie de tonul insultator, singura libertate cucerita.
Cu mine, lucrurile stateau altfel. Stiau si ei, stiam si eu ca am o diploma care, chiar daca acum nu-mi folosea, imi aducea aminte si le spunea si lor ca eram “altfel”. Trebuia sa fiu altfel. Toti, de la vladica la opinca, imi spuneau “dom”professor”. Si nu numai pentru ca stiau ca am o diploma dar si pentru ca imi placea competitia cu mine insumi si cu ceilalti. Nu exagerez deloc daca spun ca eram invidiat si respectat chiar si de rromi – nu atat pentru limbajul si cunostintele altele decat ale lor cat pentru calitatile “sportive”.
Efortul obisnuit era sa alergi cu un carucior pe doua roti (liza) pe care o introduceai sub piesa de transportat – in vagon – o ridicai si porneai cu ea incarcata spre locul de depozitare. Impingand sau tragand de liza. Contra cronometru. Nu era mare lucru, depindea numai de tine, cat de repede te miscai si cate drumuri faceai. Cel mai greu era sa lucrezi in vagon, sa dai marfa pe liza. Fie ca erau obiecte grele si voluminoase (cate unul pe liza – sifonier cu trei usi sau canapea de trei locuri), fie ca erau putin voluminoase dar grele si numeroase (mese de bucatarie sau scaune rabatabile). Intr-un vagon puteai gasi 20-24 de sifoniere asa cum se gasesc expuse in magazine, fie 40 de sifoniere facute pachet – urmand sa fie asamblate la locuinta clientului. Bineanteles, fiecare cu accesorii: suruburi, chei, huse… . Ori, lucrul in vagon inseamna ca nu prididesti sa incarci lizele aflate la rand. Chiar cand am devenit sef de tura (superiorul sefului de echipa) nu ma sfiam sa lucrez cot la cot cu ei. Cand se mai imbata cate unul, ii luam locul la liza si-l trimiteam la vestiar sa-si revina. Din spirit de echipa, fiindca doream sa fiu exemplu pentru acesti oameni care trudeau acasa in ograda sau pe camp, veneau cu trenul si tramvaiul vreo doua ore ca sa lucreze alte 12. Si ii iubeam. Munca asta ma ajuta si pe mine sa-mi pastrez conditia fizica si sa ma simt mai tanar decat eram. Aveam 44 de ani si ma simteam de 25. Cateodata si munca imbata. Spre sfarsitul volumului voi vorbi si despre workholism (dependenta de munca).
Veneam primul dimineata sau seara, vedeam daca sunt vagoane de descarcat la rampa CF, cate, le desigilam sa vad ce contin si daca sunt greu de manevrat, luam pungile cu accesorii si, in registrul de tura, imi notam seria vagonului, de unde vine, felul marfii, numarul de piese si tronsonul din depozit unde va fi asezata marfa din vagon. Cand era tura de noapte (19,oo – 7,oo) si nu erau vagoane sau erau putine si usoare, lasam oamenii sa atipeasca cu capul pe masa din vestiar si mergeam la poarta, in cabina, sa-mi citesc ziarele (ianuarie 1990) pana la ora 24 cand venea manevra CF cu sau fara vagoane. Abia atunci ii trezeam si, intr-un iures, trebuia sa termin totul pana la ora 5-6 cand tramvaiul ii ducea la gara sau autogara.
In acel timp, acasa, imi ramasese “mostenire” de la Costel raposatul mama si fiica (Nuti si Manuela). Locuiau in acelasi bloc, la ultimul etaj, in apartament de doua camere. Mama era muncitoare iar fiica tocmai parasise scoala in clasa a IX-a si incepuse sa aduca in casa tot felul de “prieteni” care ramaneau peste noapte dar ii faceau si cadouri. Le intalnisem la raposatul cu trei luni inainte sa se prapadeasca. Veneau sa-I consume alimentele din frigider si sa-I fumeze tigarile. Mai multe nu stiu – n-am asistat niciodata la aceste vizite. Am avut mai tarziu o scurta relatie cu mama Nuti dar le-am pierdut din vedere cand m-am incurcat in alta relatie.
Intr-o seara primesc un telefon: “- Sunt Doina D., prietena lui Bibi. Ne-am intalnit intr-o seara la restaurantul “Pestera”. Venisem sa-l iau pe Bibi acasa si am aflat ca esti “Scorpion”. Eu sunt “Rac” si ne vom intelege bine. Vrei sa-ti dau numarul de telefon si adresa sa ma vizitezi ?
Stiam ca Bibi locuia impreuna cu mama lui pe str. Dianei aproape de intretaierea cu Carol si la doi pasi de Pestera. Mai stiam ca, in urma cu vreo trei luni ma vazusem cu el unde spunea femeia. Dar, probabil, mi se rupsese “filmul” sau nu-I dadusem ei mare atentie. Nu stiam nici cand ii declarasem data nasterii.
Dar calul de dar nu se cauta la dinti. Mai mult din curiozitate am acceptat. Sa vad ce gusturi are fostul prieten si coleg de la ‘Spiru Haret” unde era capitanul echipei de baschet. Asa ca, a doua zi dupa primirea apelului, sunam la usa garsonierei de pe aleea Tohani (in dreptul Salii Polivalente). Aveam intr-o mana niste flori si in cealalta o sticla de Havana Club de banane. In afara propietarei, in bucatarie sub masa era o cutie de carton cu o catelusa pekinez paralizata la picioarele din spate iar in fata blocului era al treilea locatar – dulau maidanez – Vasilica. Pazea masinile din parcare ale locatarilor si-si castiga existenta. Doina, ca orice fata batrana care se respecta, isi cheltuia o parte din pensia medicala cumparand bojoc si splina pe care le fierbea facand o supa. Isi hranea animalele dar si o catea cu pui fatati iarna de prin vecini.
Prima parte a protocolului s-a desfasurat in bucatarie, la cafea, o tigara si ceva Havana Club. Mi-a citit horoscopul sa-mi demonstreze ca suntem compatibili. Apoi m-a invitat sa vedem un film TV la “Sport”-ul pe care il avea in dormitor. Pat mare, larg – singurul loc de unde se vedea bine ecranul. Din clipa cand ne-am mutat in dormitor, timp de sase luni, ne-am dovedit, reciproc, compatibilitatea. Era experta, experimentata in mai mare masura decat mine.
Aproape ca nu mai dadeam pe acasa sau pe la ai mei. De la serviciu la Doina si invers. Era insatiabila. Sase luni de “miere”. Din tura de vagoane in tura de eros.
Nea Bratu, noul meu sef de echipa, ma lua la sigur: “Iar ai dat la b..i
Eram, intr-adevar, extenuat. Stors. Nu mai eram sprinten ca odinioara. Abia dupa sase luni m-a lasat in pace. Dintr-o cearta banala. Dar, probabil, pe niciunul nu ne-a durut prea tare. A fost o experienta placuta. Si ea, probabil, schimba barbatii cum schimbi plicurile de ceai dupa ce le intrebuintezi. Sa nu uitam ca “isterie” vine de la latinescul “husterus” (uter).
Si aici, acum, incepe a doua etapa a activitatii la depozitul de mobila. Si inceputul “carierei” de bautor cu adevarat dependent. J.B. imi cucereste cu adevarat spiritul.
Poate in lipsa unui alt divertisment, poate pentru ca nu mai avusesem ocazia si nici timp pentru altceva, nimic nu mai citisem, ma simteam gol pe dinauntru. In primii doi ani la Mobila mai beam cu ceilalti sau deloc, nu se cunostea datorita eforturilor fizice zilnice. Si ajuns acasa nu aveam alta dorinta decat sa infulec ceva si sa dorm in restul timpului. Sau, poate, in cele sase luni de zbenguiala imi dadusem peste cap ritmul biologic. Ceva se intamplase. In locul vietii sportive pe care o avusesem inainte sa o cunosc pe D., cand mergeam la serviciu ca la un antrenament, plin de optimism si vioiciune, acum revenisem la alt mod de viata. Mi se parea infernal. Pic de optimism. Ma simteam ca un animal de povara.
Brusc, un gand porni din creierul meu cuprins de o flacara: stiam, in sfarsit, ce vroiam ! Ghicisem ! Doream sa ma-mbat. Numai alcoolul ar fi putut sa ma faca sa vad limpede situatiile tulburi si, fara s-o stiu atunci, sa vad tulbure situatiile limpezi.
Chemarea este puternica, de neanvins. Spiritul meu dorea odihna mai mult decat orice. Si vroia s-o smulga dintr-o sursa sigura, incercata, de la alcool.
Iata unde doream sa ajung, pentru prima data in viata mea, pentru prima data in mod constient, perfect constient de mine insumi, fara nici o influenta din afara. Si tot pentru prima oara ma simteam un suflet (spirit) chinuit. Aveam pofta sa ma-mbat. Era o manifestare deosebita, noua a lui J.B.. Simteam pentru bautura nu o nevoie fizica ci una mentala. Spiritul meu stors de vlaga ca si corpul, oboist peste masura, cauta uitarea, libertatea.
Drama mea atingea, aici, punctual culminant. Desavarsirea drastica a unei dependente vitale. Inceputul sfarsitului dependentei ocazionale. Depresiunea intelectuala prin care treceam n-ar fi reusit sa faca sa se nasca in mine ideea de a ma imbata voit daca nu mi s-ar fi intamplat acest lucru de nenumarate ori. La inceput, intregul meu organism se revolta impotriva betiei, pe care nu o cautam ci venea “din senin”, “din intamplare” si nu aveam nimic impotriva alcoolului in sine – pe care il consumam din spirit de camaraderie sau competitie sau fiindca il gaseam la tot pasul in drumul meu sau ca sa-mi anihilez emotivitatea si, apoi, frustrarea – orice motivatie era valabila. Primul pahar, aproape intotdeauna, aproape fara exceptie, l-am privit cu repulsie, ostentatie, chiar ura. Ca pe o otrava. Pentru ca stiam ce aduce cu el. Celelalte, nenumarate, pahare. Dar acum ma aflam in starea in care creierul pretindea nu un singur pahar, ci setea, o imensa sete de alcool, betia pana la inconstienta. Toate astea nu s-ar fi intamplat fara obisnuinta blestemata ce zacea in mine. J.B. isi trimite, intotdeauna, chemarea catre cei slabi, celor invinsi, celor demoralizati, datorita plictiselii, oboselii. Pentru toti acestia el reprezinta singura evadare. Dar totul nu este decat o inselatorie neantrerupta, o pacaleala sinistra.
Cand am intrat in criza hotarasem, anticipat, o singura betie, o singura noapte. A durat o luna. 30 de zile. Fiecare pahar il aducea pe urmatorul, fiecare zi pe urmatoarea. De data asta nici nu reuseam sa ma mai imbat incat sa nu mai stiu de mine. Eram, doar, mereu, cu creierul in ceata. Citeam, dezlegam rebus dar anesteziat. Beam, dormeam. Beam, dormeam. Ca, in alte vremuri, unchiul Doinei sau Costel, Claudiu. Exemplele imi umblau prin cap, stiam cum se va incheia dar puterea de a ma opri nu o mai aveam.Ca un jucator de pocher sau la ruleta: nu se ridica de la masa desi vede ca pierde mereu. Totusi, psihicul meu nu si-a dorit niciodata anihilarea, disparitia fizica (desi eram constient, acum, ca spre asta ma indreptam). Speram intr-o izbavire desi nu stiam de unde va veni. Doream, numai pentru o vreme, odihna spiritului – sa nu mai gandesc. Imi ziceam ca scap si de data asta, imi iesisera total din minte amintirile ce trebuia sa fi fost avertismente. Caci mai scapasem din situatii asemanatoare. Beam, eram inlantuit de J.B. si de aceea il uram. Tot timpul, nu numai in timpul crizei sau dupa ci si inainte de criza. Pentru ca tot timpul eram constient de efectele lui inselatoare.
Uitasem de toti si de toate. Familie, oamenii cu care lucram si
cu care ma intelegeam atat de bine – nimeni si nimic nu mai conta – decat cum sa mai aman inca o ora, o zi, lipsa contactului cu J.B..Ma-ncercau ganduri amare mai ales pentru mama (care stiam cum se simte stiind prin ce treceam cand nu-I mai dadeam telefon sau nu raspundeam – ca altadata Costel – la apelurile ei prelungite si repetate) sau fata de frate. Imi era rusine si fata de cei apropiati dar plecati dintre noi – tata, bunici, matusi, unchi. In gand si cu voce tare le ceream ajutorul de acolo unde vor fi. Vietile noastre de adulti sunt influentate in mare masura, in mai mare decat credem, de copilarie, de afectiunea pentru unii sau altii dintre cei care ne protejau, in care aveam incredere si ii iubeam. Iar copilul singuratec din noi iese la iveala in conditii de stres.
Le ceream ajutorul. Dar ca sa ies din propriile ganduri aveam nevoie de alt mediu, de alta panorama spirituala, chiar iluzorie, falsa. Asta m-a facut sa-mi recitesc cartile. Mai ales pe cele cu eroi pozitivi, puternici, care aveau de infruntat obstacole mai mari decat ale mele si biruiau. Si ma visam, un timp, in locul lor. Cand eram eroul propriei imaginatii, cand ma coplesea dorul fata de cei apropiati, vii sau morti, cand culpabilitatea fata de cei carora le schimbasem parerea despre mine. Ma simteam vinovat de parca m-ar fi putut vedea in ce hal ajunsesem. Nu reuseam nici macar sa ma rog Dumnezeului meu fiindca ma simteam nevrednic sa fiu ascultat si, poate, iertat. Ma rog, in schimb, viilor si mortilor mei sa se roage pentru mine.
Si rugile lor au fost ascultate.
Imi spuneam ca n-are rost sa mai merg la serviciu pentru ca imi desfacusera contractul de munca dupa trei zile cu absente nemotivate. Si trecusera de 10 ori mai multe. Insa ma pomenesc la casuta postala cu o adresa de la sefa de personal, doamna Chirca, in care sunt intrebat daca ma mai prezint la lucru sau mi se anuleaza contractul de munca. Nu stiu cum si cand m-am imbracat, cum am ajuns. Fara intarziere. Nu-mi pasa in ce tura voi nimeri; stiam doar ca lumea mai are nevoie de mine si nu m-a uitat ci m-a iertat. Desi pierdusem sirul zilelor in care ma aflasem in alta lume, nu ma mai gandeam decat la ce le voi putea spune oamenilor (si ei mie).
Cand imi parvenise depesa doamnei Chirca deja imi vandusem aragazul cu trei ochiuri si cuptor (cumparat de frate) pe mai nimic si Dumnezeu stia ce urma sa mai vand. Caci bausem si ultimul banut si ma-nvarteam ca turbat stiind ca (la fel ca atatea alte ori) ma asteapta multe nopti albe, scaldat in sudori calde si reci cu succesiune rapida, delirium tremens (halucinatii vizuale si auditive). M-as fi internat caci mai fusesem internat de cateva ori – cu ajutorul altora. Dar singur…fara, macar, indrazneala de a apela la singurii care m-ar fi putut ajuta. Pe prea multi ii dezamagisem si, in primul rand, pe mine.
Socul vestii aduse de posta m-a facut sa-mi revin brusc. Daca as fi gasit o comoara n-as fi trait un asemenea sentiment. O revelatie asemanatoare. Fusesem coplesit de rusine, vinovatie si, totodata, autocompatimire. Acum nu doream decat sa recuperez, sa ma revansez in ochii celorlalti si ai mei. Stiam ca pot, ca am capacitatea.
Ajung la depozitul de mobila. Intr-adevar, nu era tura mea. Am lucrat si, mai mult, asa slabit cum ma simteam, intarit psihic datorita mesajului primit, desi de multa vreme nu ma hranisem, eram dornic de efortul de odinioara, unul epuizant – sa pot arata mie si altora ca mai pot. Imi era dor de munca, de respectul celorlalti. Dimineata, cand s-a terminat schimbul, ar fi trebuit sa plec acasa. Iar singur intre patru pereti ? Am cerut sa fiu lasat sa lucrez pana spun eu STOP. Speram ca asa imi voi reveni mai repede. Muncind cot la cot cu vechii tovarasi de munca, scapand de salbaticia impusa de autoclaustrare, imi va reveni pofta de mancare, de somn, de viata normala. Am ajuns acasa dupa 72 de ore cu moralul refacut, pregatit pentru un somn odihnitor cum de ceva vreme nu mai avusesem parte. Dupa o masa copioasa (cantitativ) a urmat un somn fara delir. M-am trezit ca nou-nascut, am ajuns si la ingrijorata familie. Le-am spus (desi stiau) ca fusesem bolnav.
Si in continuare munca mi-a facut bine. Ajunsesem din nou sa dobor “recorduri”, eram iarasi eu insumi. Datorita si oamenilor. S-au purtat ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic. Nici macar o aluzie. Mai mici sau mai mari nu m-au intrebat nimic. Se stie cat de suspiciosi devenim in astfel de imprejurari. N-a fost cazul. Am simtit puterea protectoare a Cuiva superior mie. Mi-am dat seama ca oamenii pot fi si, cu adevarat, buni. Cand esti corect cu ei si isi dau seama ca ii iubesti.
Intre timp, asociatia de locatari ma daduse in judecata pentru neplata pe mai multe luni a intretinerii la bloc. Unul dintre vecini, de la etajul IX, Mitrica Minodor (Doru) – cum ii placea sa I se spuna – si cocheta cu ziaristica pe la Casa Scanteii (iar acum mananca paine de la Antena 1) locuia cu sotia si cu fiica (17-18 ani) intr-un apartament de 3 camere; de la Turnu Magurele il adusese pe tatal lui, dupa ce ii vanduse casa. Iar acum dorea, cat mai in apropiere cu putinta, un apartament de doua camere unde sa-si plaseze tatal si fiica. Afland de necazurile mele, stiind tot ce stiau si altii despre boala mea, ma invita la el acasa sa stam de vorba. La masa participa si sotia, si fiica. Masa plina de aperitive si bauturi. Nevasta, o femeie splendida – spre deosebire de un sot scund, rotofei, chel si lipsit de charisma – este mereu la datorie umpland pahare. Concluzia: imi va da un avans spre a-mi plati datoriile la bloc, vom incheia un contract de vanzare-cumparare pe numele lui dar stipuland ca il doneaza fiicei. Contractul va fi semnat dupa ce imi va plati tot ce mi se retinuse din salarii de cand achizitionasem apartamentul. Ce ramane de achitat preia el. In plus, ma va ajuta sa-mi gasesc o garsoniera convenabila.
Zis si facut. Dupa ce rezolvam cu banii ma conduce intr-un bloc de garsoniere confort doi care era locuita de tanara pereche Mola. Ii dau sotului, Luigi, asentimentul pentru suma de 50.000 lei si toata lumea este multumita. Ii lasasem telefonul meu lui Minodor iar Mola, pe al lui, mie.
Camera era mica, cu o incapere, langa usa de intrare, pentru wc, chiuveta, dus iar din camera in bucataria minuscula cu chiuveta, aragaz si o masuta cu doua taburete. Nu era ca dincolo, in Drumul Taberei, dar si aici, in Titan (zona Minis) era inca bine. Fata de ceea ce va urma. Baietii de la Mobila ma ajutasera sa- mi mut mobila (o parte din ea fiindca n-ar fi incaput toata). Surplusul (recamierul, biroul si alte cateva piese s-au “ratacit” pe drum, pe la casele unor rude sau prieteni ai tiganilor Mobilei).
In nici o luna de la mutare praful s-a ales de banii care imi ramasesera, vizitand carciuma Minis si alegandu-ma, astfel, cu prieteni de conjunctura. Mai apoi a avut loc episodul pe care l-am povestit mai sus: 30 de zile nemotivate ca absenta de la lucru.
In tacerea “iernilor noastre” orice vaga cunostinta, orice betiv si orice epava omeneasca, orice gunoi se poate numi, se poate ridica la rangul de prieten.
In carciuma, la Minis, imi gasisem un astfel de prieten. Un solitar
ca si mine. Asta dupa ce am terminat banii, dupa mutare. Oreste (Tcaciuc) fusese, candva, maior genist. Probabil inca de pe atunci cocheta cu Bachus. Ii explodase in maini o grenada si cateva degete de la ambele maini nu le mai avea. Era pensionat ca invalid si locuia cu sotia intr-o garsoniera dintr-un bloc de garsoniere in apropiere. In afara darului bauturii, avea si doua daruri reale. Cu ciocanul de lipit isi facea zilnic de lucru, montand si demontand tranzistori. O alta calitate in afara electronicii era pictura. Avea pe peretii garsonierei patru portrete executate de el. Un chip angelic de fata, plin de gingasie; un altul infatisand un barbos de 60 de ani cu figura de alcoolic inrait trecut prin multe, tinand intr-o mana un evantai din cinci carti de joc iar pe masa pe care se sprijinea cu coatele, o sticla de bautura. Compozitie foarte reusita, veridica, cruda.
Gasisem intr-o statie de troleibuz din cartier un anunt pe o tablita batuta in cuie pe un copac: “Maestrul (pictor) Vrabiescu executa portrete”. I-am propus lui Oreste sa-l contacteze telefonic si sa-l intrebe daca accepta o colaborare. Isi gasea o preocupare si mai iesea vreun ban. M-a refuzat.
Vine decembrie 1989.
20 de ani. O domnie atat de lunga se indreapta spre despotism; la un om cu caracter atat de hotarat ca al lui aceasta lunga domnie inseamna o acumulare de greseli cauzate de pripeli, aroganta si incredere in sine. Se indreapta spre obisnuita calamitate politica ce precede salvarea unei natiuni. Cel care, permanent, vede lumea de sus, de la inaltimea unui nor imperial, de pe culmile puterii, acela cunoaste doar zambetele supusilor si serviabilitatea lor periculoasa. Cel care tine el insusi greutatile balantei, uita reala lor greutate. Nimic nu-l vlaguieste mai mult pe artist, pe un comandant de osti, pe un om al puterii, ca necontenita putere data de reusita dorintei sale si a vointei, artistul ia cunostinta de adevarata relatie cu propria-I arta doar in fata unui esec, comandantul isi da seama de greselile sale numai in fata unei infrangeri, omul de stat capata o autentica perspectiva doar in fata dizgratiei.
Este mai mult decat probabil si la oamenii obisnuiti ca la asta ajuta suferinta – sa ne elibereze de tot ce este neesential, intamplator, sa il faca sa se cunoasca mai bine. Este o lectie de umilinta. Bogatia neantrerupta moleseste, ovatiile neantrerupte tocesc ratiunea, numai intreruperea da ritmului ce scapa in gol, tensiune si elasticitate creatoare.
Din pacate pentru mine (sau, poate, din fericire) evenimentele din decembrie 1989 – desi le prevazusem vazand ce se petrece in jurul nostru – m-au prins in mijlocul unei perioade cand iarasi nu mai ieseam din casa decat pentru a-mi procura drogul. Eram cu creierul vesnic in ceata si daca as fi avut un televizor sau, macar, un radio, as fi stiut ce se intampla si as fi iesit mai repede din starea in care ma aflam, as fi iesit in intampinarea evenimentelor si, poate, acum as fi fost un erou viu sau mort. Cand, in fine, am ajuns in strada si m-am indreptat spre centru, am vazut camioanele intestate cu oameni , autoturisme claxonand prelung, simpli pietoni imbratisandu-se – toti facand semnul victoriei cu doua degete de la mana – n-a mai fost nevoie sa intreb. Numai intr-un singur caz ai fi putut citi atata bucurie pe chipurile oamenilor. Pe zidurile cladirilor vedeam “Jos cizmarul !”, “Jos dictatorul !” Tancuri si camioane, TAB-uri cu ciorchini de oameni agatati care strigau “Armata e cu noi !”
Merg acasa la frate si imi confirma.
Imediat dupa anul nou 1990 – cand ma refacusem fizic si psihic – m-am inscris in partidul lui Corneliu Coposu. Omul al carui nume era pe buzele multora.
La depozitul de mobila, in turele de noapte, se auzeau nu departe focuri de arma izolate – foc cu foc – sau de arme automate.
Particip cu o coloana de membri PNT si simpatizanti la o manifestatie in Piata Victoriei. Tineam, impreuna cu un tanar, o panza alba pe care scria “Fara violenta !”. Nu mancasem dimineata si, pe la ora 13, am plecat. Ajuns acasa, unde imi procurasem un radio, aflu ca situatia se schimbase. Se auzea chemarea de “salvare a revolutiei”. Aflu a doua zi din ziare care au fost urmarile.
Dupa o oarecare perioada de abstinenta, ma asez iarasi pe bautura. Nici nu mai plecam de la depozit de frica sa nu raman iarasi o luna in casa. Imi gasisem o “camera” (camera transformatorului de energie electrica) si-mi asezasem pe beton niste cartoane. N-a durat insa pentru ca imi incoltise alt gand. Sa plec. Unde ? La Adamclisi. Ca profesor. Nu stiam daca voi reusi dar ma saturasem pana si de mine. Mai ales simteam nevoia sa schimb mediul. Sa-mi iau campii, sa nu mai stiu nimic din ce se intampla si eu sa nu pot interveni. Ma saturasem de gaoacea garsonierei pe care o masurasem, la pas, de multe sute de ori in noptile (si zilele) fara somn, ma saturasem si de carciuma unde – nu era nevoie sa fii frenolog – ca sa citesti pe mutrele celor care o frecventau nelinistea fiarei haituite, abjectia, duhul pentru placeri grosolane, impulsivitatea fara control, violenta, cruzimea… .
Imi era teama de necunoscut dar si de ceea ce suferisem pana acum. Ma gandeam: fa lucrul de care iti este frica si frica va dispare. Mintea are limite si
nu poate retine decat un singur gand o data. Un singur impuls de actiune. Spune in sinea ta: sunt curajos, imi domin frica, panica asta stupida, ea isi are obarsia doar in mintea mea. Ma voi stradui sa o stapanesc. Voiam sa dispar ca sa pot spune mai tarziu, cu toata linistea, ca nu imi mai e teama. Am vrut sa-mi dovedesc mie insumi ca mai exista un loc pe lume unde mai este nevoie de mine si ca sunt in stare sa le mai fiu de folos oamenilor. Si ca mai am atata putere si tinuta ca sa ma pot opri din bautura cata vreme halucinatiile mele nu se permanentizeaza, consolidandu-se in dementa. Erau lucruri care trebuia dovedite sau, daca nu puteau fi dovedite, trebuia sa ma impac cu contrariul lor.
Am dat anunt la ziar. Vand garsoniera. Mama si fratele s-au chinuit mult sa ma convinga sa renunt la idée, punandu-mi, cel mai des intrebarea unde voi mai locui daca nu-mi reuseste incercarea. N-au reusit. Omul este o fiinta inventiva si plina de sperante, deci supus greselii iar, din aceasta cauza, lucrurile pe care incearca sa le evite devin, uneori, imposibil de evitat. Doream o existenta libera, pe care sa n-o mai caut in alcool ci in normalitate. Chiar daca exista posibilitatea ca aceasta libertate sa fie de scurta durata si cu riscuri mari. Dar refuzam, pur si simplu, sa-mi reamintesc partile negative ale urmarilor. Ca un alcoolic care vede in primul pahar euforia de inceput, nu si urmarile de dupa.
Am primit un raspuns favorabil la anunt. Doamna C. lucreaza la fabrica de lapte si derivate din lapte din cartierul Militari si face repartitii pentru unitati militare, spitale, internate… . Fumeaza tigari straine si are o Dacia break aproape noua (hycomat – are un picior defect si umbla in baston). Un prieten ceva mai tanar decat ea, robust, o insoteste peste tot. Cat au durat formalitatile. S-a rezolvat repede (cu bani) si, pe 31 decembrie 1991, s-a semnat contractul. M-am ales cu niste bani care reprezentau, pe atunci, cam 500 de dolari. Am cumparat doua geamantane mari, gemene, o geanta mare de voiaj cu patru rotite si o geanta de purtat pe umar pentru acte, bani si obiecte de uz curent. Am incarcat tot ce am avut prin dulap si sertare si, pentru ca ea n-a vrut sa-mi cumpere si mobila eu neavand unde s-o duc, i-am lasat-o gratis. Sa fug, sa scap… . Am
luat un taxi si am plecat la gara. Ajuns la Constanta, am luat din gara un taxi care m-a dus la un hotel de doua stele, “Sport”. Am achitat o camera cu doua paturi (ca sa fiu singur). Era un televizor si un aparat de radio.
Era in aprilie. Vreme de balonzaide. Nici prea rece, nici prea frig. Simteam la nas briza marii (hotelul se afla pe strada Mircea cel Batran, paralela cu faleza marii). Locuri pline de amintiri, aici mi se nascuse tata, aici veneam in vacante.
Mi-am despachetat lucrurile, le-am bagat (o parte, n-ar fi incaput toate – erau prea multe) in unicul dulap si doua noptiere si am achitat, la receptia hotelului, pe o saptamana. Alaturi de hotel era un magazin alimentar de unde mi-am luat paine si mezeluri. Apoi, pentru ca trecuse de ora 10, mi-am luat ziarele centrale si doua cotidiene locale (Cuget Liber si Telegraful), m-am suit in troleibuz si, mana birjar, in Mamaia – capat de linie. Pentru a va lamuri cat de mult iubeam (si pentru ce) zarile albastre nemarginite va voi cita (sperand ca voi fi, si acum, iertat) dintr-un articol care ma justifica.
“Unul dintre aspectele mai putin cunoscute (sau deloc) care tin de cura marina. In acest sens stiu ca marea, impreuna cu cerul pe care-l oglindeste, alcatuiesc un imens magnet albastru care exercita o irezistibila atractie asupra mea. Omul a simtit dintotdeauna ca se afla in campul unor forte cromatice ce actioneaza asupra sa, sensibil, uneori in virtutea unor reactivitati strict personale.
Am simtit intotdeauna ca imi influenteaza starea de spirit – in general – iar, pe aceasta cale, si sanatatea – in particular.
Concentrandu-ma asupra culorii dominante la mare – albastru – subliniez de la inceput ca albastrul este cea mai profunda dintre culori. Poate, din aceasta cauza, ea imi sugereaza infinitul.
Intr-adevar, atunci cand stau tolanit pe nisip contempland marea si cerul, pe care fidel este reflectata aceasta, atunci cand o privim de pe plaja sau faleza, cu albastrul fara de sfarsit, este ca si cum mi-as cufunda privirea in infinit, fara a ma lovi de nici un obstacol, ceea ce, incontestabil, se va solda cu inducerea in organism a unei stari de calm, echilibru si stabilitate.
La randul ei, profunzimea albastrului induce in spirit o gravitate solemna si o inclinatie catre meditatia filozofica, de unde si presupunerea ca aceia, in mod structural, avizi dupa mare, sunt, in aceeasi masura, inclinati spre reverie. Tot aceasta realitate contribuie la faptul ca aceia care suporta anevoie claustrofobia cotidiana vor fi atrasi de mare si de albastrul ei cu forta cu care este atrasa pilitura de fier de catre magnet.
Si, tot din cauza faptului ca albastrul se constituie intr-o poarta de intrare in infinit, in mod automat poarta in cauza va crea premise pentru transformarea realului in imaginar. Probabil din acest motiv firile poetice si visatoare se vor simti incomparabil mai bine la mare decat in oricare alta parte.
Si acum, apropo de faptul ca albastrul creaza premise pentru transformarea realului in imaginar si permite transcederea, pe aceasta cale, intr-o alta realitate – pe care ne-o dorim – nu intamplator fermecatorul personaj Alice din basmul lui Lewis Caroll, “Alice in tara minunilor”, tot contempland oglinda cu reflexe albastrui pe care o avea intr-una din incaperile palatului in care locuia, a realizat la un moment dat faptul ca a trecut dincolo de ea, intrand intr-o alta realitate – noua – mai frumoasa. Dupa cum vad, “intrand intr-o noua realitate intram intr-o alta lume.”
Si, in sfarsit, retin faptul ca albastrul “dilueaza” sau chiar “dizolva” stresul, concluzie la care ajunge o echipa de medici si psihologi din Quebec, Canada, condusa de prof. dr. J. Murphy – care a aprofundat aceasta problema si care, in consecinta, recomanda frecvent acelora care se confrunta cu stresul, week-end-uri sistematice petrecute pe malul marii. Si asta nu numai in anotimpul verii ci in tot timpul anului. O parere similara sustinea – din acest punct de vedere – celebrul oceanolog si om de stiinta J.Y. Cousteau.” –Am incheiat citatul.
“Scorpion” ce sunt ! Cobor din troleibuz la capat de linie (si de Mamaia) si o iau inapoi, spre Constanta, pe langa apa, cu picioarele scaldate de valuri. Apoi, la una din putinele terase de vara deschise, in fata cu cateva Pepsi si avand la orizont largul marii, imi citesc presa. Pe la ora 14,00 pornesc, mai departe, pe jos – tot pe malul marii. Ajung la hotel, nu intru inca ci traversez parcul si, de la Posta, dau telefon la Bucuresti sa le spun ca inca-I bine. In camera, dupa ce mananc si urmaresc stirile de pe televizor, culcarea. Cam in a treia zi, fiindca ploua, am bantuit, per pedes apostolorum, prin oras. Asa am ajuns la sediul P.N.T. – cam pe langa Teatrul Fantasio, intr-un demisol. Tin minte ca le-am dactilografiat, o vreme, niste lucrari.
Cateodata, seara, merg la restaurantul de langa hotel. Are orhestra si ring de dans. Sa casc gura. De mai multe ori, la cererea mea, orhestra ataca “Lambada”. Vreau sa imi amintesc (si sa amintesc lumii) de zilele fierbinti cand Lambada era unul dintre simboluri. In rest, multumindu-ma sa privesc, sa ma simt mai tanar si sa consum Cola. Cam 5 cutii (doze) pe seara. Toate ridicandu-mi adrenalina mai ceva ca o Stalicinaia. Timp de o luna, cand si cand, dadeam telefon la Bucuresti sa-mi trimita bani pe dolarii ramasi la ei. Dupa “distractia” timp de o luna (fara pic de alcool) am catadicsit, in sfarsit, sa traversez strada, la inspectoratul scolar judetean, langa liceul Mircea cel Batran, sa ma interesez de post in invatamant, la Adamclisi. Acolo aflu ca locurile disponibile (vacante) se vor sti abia la sfarsitul lui august. Si eram abia in mai.
Timp de doua zile am baut din banii ramasi. Receptionera hotelului, care ma stia un tip linistit ce nu creaza probleme, a dat telefon verisoarei mele din Constanta si m-am trezit cu varul meu in camera, insotit de cumnat. Ca-mi era rusine, e de prisos sa mai spun. Am dat telefon la Bucuresti si le-am spus ca nu mai am bani nici de tren, sa ma intorc. A doua zi, fratele era cu masina la fata locului sa ma ia cu bagajele. Tot mai aveam disimulata niste tarie intr-un bidon cu Fanta. S-a prins, mi-a aruncat-o si, mai mult, n-a vrut sa mai opreasca pana am ajuns. Desi “m-am cerut afara”. “Fa in masina !” stiind ca n-o voi face. Ma simteam cuprins de sentimentul desertaciunii, mai greu de suportat decat binecunoscuta solitudine fizica si existentiala – stare metafizica de om abandonat in pustiu, care se manifesta cu concretetea tuberculozei si a cancerului. Tot drumul nu s-a scos o vorba. Nimic nu mai era de spus. Totul fusese spus inaintea vinderii garsonierei. Abia in apropierea Bucurestiului m-a intrebat daca cred cumva ca ma duce acasa. Acasa la el acum, la familia pe care si-o intemeiase si unde copilarisem si eu dar la care nu mai aveam acces si nici un drept. Nu trebuia sa-mi mai spuna. Riscasem, pierdusem si trebuia sa suport consecintele. Eram pregatit pentru orice si nimic n-ar fi reusit sa ma mai miste sau doboare. Ma simteam de piatra. Impietrit.
Am intrat in Bucuresti pe la Afumati – Voluntari – Colentina si vad ca se opreste in dreptul strazii pe care locuieste bunul lui prieten (si al meu) dr. Nae Popescu. Intrarea sold. Costea. Il ia si pe Nae si, impreuna, ma interneaza la triajul spitalului (pe atunci) “Gh. Marinescu”. Era unica solutie de a avea un adapopst. O luna de zile a trecut repede. La sfarsitul ei, imi spune ca nu mai pot ramane acolo; mergem in alta parte. A doua zi mi se face externarea si-I vad pe cei doi (Eugen cu Nae) consultand (pe capota masinii) harta Bucurestiului pentru un drum de ocolire a centrului aglomerat, spre Cernica – Balaceanca. Prin soseaua de centura.