marți, iulie 29, 2008

Confesiunile unui toxicoman (I) - Dan B. Tivu

Stau cu manuscrisul lui Dan B. Tivu in fata si nu stiu cum sa fac sa i-l public. Deocamdata il tehnoredactez si il voi posta in serial pe bloguri. Sper din tot sufletul ca cititorii sa gaseasca aceste confesiuni interesante si pline de concluzii, si poate se va ivi si posibilitatea publicarii lor impreuna cu volumul de eseuri ale aceluiasi autor.

IN LOC DE DEDICATIE:
Parintilor, care m-au facut asa cum sunt;
Rudelor de sange – care mi-au fost exemplu;
Fratelui meu, fara al carui suport material daruit mie dealungul multor zeci de ani de mult timp as fi fost pamant sau cenusa;
Alcoolicilor Anonimi fara existenta carora as fi fost pierdut;
Nepotilor Mircea si Irina – spre luare aminte;
Tatalui nostru, al tuturor, fara de care niciunul dintre cei enumerati n-ar fi existat pentru mine

Moto: “Nu te-am facut nici ceresc, nici
terestru, nici muritor, nici nemuritor, pentru ca
sa poti deveni, in deplina libertate si cinste, pro-
priul sculptor si poet al formei pe care vrei sa
ti-o dai. Ai putea degenera in fiinte inferioare
si brute sau poti sa te inalti in lumea superioara
a celor divine, dupa singura hotarare a spiritu-
lui tau.”
CUVANT INAINTE
Ideea de a asterne pe hartie prezenta confesiune (desi nu va fi doar atata) mi-a dat-o un intreg sir de intamplari din viata proprie dar, mai ales, din cei 24 de ani anteriori clipei cand am inlaturat paharul. Intamplari care, mie unuia, mi s-au parut providentiale: intrarea in miscare A.A. si solidaritatea si fratia dintre membrii grupului. Si, reamintindu-mi-l pe Albert Einstein: “Numai existenta dedicata oamenilor nu este o existenta inutila.”
Trecerea, de mai multe ori, prin cure de dezintoxicare (dezalcoolizare) la spital, trecerea prin multe stari de delir (delirium tremens) in sevraj dar, gratie Cerului, fara sa ajung la coma, deces sau in stare de leguma, pierdusem ocazia sa-mi intemeiez propria familie, pierdusem multe alte lucruri printre care si acoperisul de deasupra capului. Toate acestea pe rand, in decursul anilor de bautor activ. Multe dintre cele traite ar fi trebuit sa fie pentru mine avertismente dar n-a fost sa fie asa. Nu le-am perceput ca atare. Pana la un moment dat cand, fara vreun proces de constiinta ci pur si simplu pentru ca ajunsesem cu adevarat la fundul sacului, a trebuit sa pun punct “relatiei”
cu alcoolul. Ce-a fost, a fost si cu asta basta. Bausem si drojdia de pe fundul paharului, ii simteam gustul si-l mai simt si acum, am vazut ce rau este, nu mai am nevoie sa gust nici macar un singur strop.
Portile spitalului se inchisesera in urma mea pentru totdeauna. Iesisem ! Scapasem ! Cel putin asa credeam atunci.
O alta imprejurare care m-a condos spre randurile de fata a fost cand, dupa participarea la primele intalniri A.A., mi-a cazut in maini “Spovedania unui betiv” a lui Jack London. Concluziile pe care le-am putut trage (concluzii accesibile oricui care citeste cartea) – dupa ce am ajuns la sfarsitul ultimei pagini, coroborate cu trairile mele si cu acelea ale unora dintre fratii in suferinta, m-au condus spre randurile de fata. Sa vorbesc despre toate (numeroasele) momente (eufemistic vorbind) de agonie (reala) si extaz (parelnic) traite mi s-a parut (la inceput) greu. Dar s-a dovedit terapie. Folositoare mie si (poate) si altora. Trebuia sa incerc.
Numarul paginilor volumului de fata ar fi fost mult mai redus daca, dupa integrarea mea in A.A., n-as fi avut nenorocul (sau norocul) de a fi “gazduit” in cinci-sase randuri intr-un spital de psihiatrie (ca unic adapost). Asta, insa, m-a ajutat (real) sa traiesc noi experiente (ale mele si ale altora), sa acumulez cunostinte (informatii) in ale domeniului psihiatrie, psihologie. Sa intalnesc oameni pe care, de obicei, nu-I intalnesti in lumea asa-zisa normala.
Dupa ce mi-am insusit eu insumi cunostinte elementare (dar din ce in ce mai aprofundate) cu privire la mecanismul bolii de care sufeream, in vederea adoptarii unui nou mod de viata am considerat ca fiind obligatoriu sa incerc sa-I conving, sa-I informez si pe altii cum stau lucrurile – din ceea ce aflasem eu. Si la ce trebuie sa se astepte daca-si continua nocivul (mortalul) stil de viata. Cei care arata inca omeneste sunt doar proaspetii sclavi ai lui Bachus iar cei ai caror pasi si ale caror minti se impleticesc sunt veteranii autodistrugerii. Indreptandu-se, inexorabil, spre propriul sfarsit nu unul oarecare ci unul lamentabil. Cum poate, oare, un om normal sa priveasca fara sa fie ingrozit de efectul distrugator, devastator al consumului repetat ? Fara sa intervina ?
Cea mai frecventa lamentare rostita de oameni este, fara indoiala, “daca as fi stiut…”. Ei bine, acum, dupa parcurgerea paginilor de fata, vor fi avertizati. Nu vor mai avea acea scuza. Vor sti, poate, sa aleaga. Va depinde doar de ei sa-si opreasca si (eventual) sa-si repare erorile. Sau sa-si continue sinuciderea lenta sau rapida dar sigura.
Trebuie sa mentionez ca biografia mea de alcoolic este descrisa pe aproximativ primele 100 de pagini. Nu este deosebit de interesanta dar face legatura cu ceea ce s-a intamplat odata cu prima internare la dezalcoolizare apoi cu prima internare de durata la spitalul din B.. Si cu trairile din grupul A.A. si aflarea, in cele din urma, a starii de seninatate.
Mai trebuie sa mentionez ca redactarile lucrarii au fost mai multe. Pentru ca, dupa fiecare internare, crezand ca am pus punct internarii si ca am fost iertat de necazuri, mai gaseam ceva de adaugat. Aflam lucruri noi, intelegeam lucruri inedite (pentru mine) iar asta m-a facut sa caut documentatie (deoarece nu traisem efectiv) cu privire la alte toxicomanii. Pe rand, mi-au deschis mintea “Dictionarul psihologic Larousse”, “Toxicomaniile” fratilor Porot, “Psihanalizele” lui Freud, “Eficienta in 7 trepte – abecedarul intelepciunii” a lui Covey, alt dictionar Larousse ce cuprinde toate dependentele (adictiile) si altele.
De mic copil, de pe la 14 ani, bagasem de seama ca firea mea emotiva si timida, cand ma gaseam intr-o colectivitate, se transforma subit si radical dupa un paharel de vin. Sa ma explic.
Daca eram invitat undeva cu parintii, in vreo vizita, oriunde, la rude, la prieteni de familie dar, mai ales, intr-o societate in care intram pentru prima oara – sau daca aveam invitati in familie, intram in panica. Nu indrazneam sa ma ating de nimic pentru ca stiam, anticipat, era o obsesie, ca “toata lumea este cu ochii pe mine” si nu ma voi putea servi de maini ca toti ceilalti. Dealungul anilor copilariei – mai apoi ai adolescentei – in toate ocaziile ce se iveau sa fac fata in societate erau tot atatea prilejuri in care trebuia sa fac apel la John Barleycorn (personificarea alcoolului la London). Ca sa ma scape de obsesie. In cantitati mici, desigur, la inceput. Apoi, cu anii, chefurile ocazionale pe care – la inceput – nu le cautam, incepusem sa le caut. Daca, de la inceput, organismul meu ar fi fost mai putin rezistent si s-ar fi opus (stari de voma, dureri de cap), as fi trecut prin stari imposibil de acceptat si indurat (cum se intampla altora) poate alta mi-ar fi fost evolutia, altul destinul.
Dupa 40 de ani de baut, din ce in ce mai des si mai mult, dependenta de alcool a inceput sa-mi cuereasca spiritual, psihicul, intreaga fiinta. Eram, de fapt, invadat.
Nu sunt Dumnezeu, nici preot, nici predicator. Cu atat mai putin medic. Totusi, din dorinta de a salva vieti, eu – proscrisul si marginalizatul – pun la dispozitia celor in pericol (chiar daca ei nu stiu inca asta) o experienta din suferinta. Descriu aici, spre folosul celor care mai sufera inca de pe urma acestei boli (caci boala psihica s-a dovedit a fi) dar nu numai pentru ei ci si pentru rudele lor si prieteni. Nu ma refer numai la dependenta de alcool si alte droguri ci si la dependenta de orice activitate omeneasca dusa fara limita.
S-a intamplat sa ajung la abstinenta cu doi ani inainte sa intalnesc grupul A.A.. Se va vedea in ce imprejurari. Convingerea mea, declarata aici si acum, este ca, daca n-as fi intalnit A.A., abstinenta mea s-ar fi naruit. Curand dupa descoperirea A.A. urma sa fiu izbit de niste necazuri, obstacole neasteptate. Cu atat mai mult cu cat veneau dupa o perioada fericita de munca si realizari. Necazurile m-ar fi dus, fara indoiala, la pahar.
La scurt timp dupa intrarea in grupul A.A. mi-a cazut in maini, cum spuneam, “Spovedania unui betiv”. Am constatat ca, in majoritatea intamplarilor descrie, ma regasesc pe mine insumi. Ca este aidoma experientelor mele, experientelor avute de mine si de noii mei prieteni, a experientelor celor pe care i-am cunoscut si au pierit sub ochii mei dealungul vietii mele de bautor-problema. Experiente ce le voi descrie in cele ce urmeaza. In memoria lor, a celor plecati prea devreme, postum, trebuie sa fiu “razbunatorul” celor care nu au aflat de la nimeni (nici de la medici) mecanismul bolii cu care se confruntau. Dar si pentru ca, spre deosebire de noi, cei care ne-am castigat abstinenta sub pedeapsa unor rauri de sudori calde si reci, successive, cu ajutorul experientelor marturisite de fiecare dintre noi, marele scriitor n-a avut prilejul sa afle ca este o boala comuna multor indivizi – una dintre cele mai crancene boli. Exista multe moduri de a muri. Si acesta este un mod. Dintre cele mai oribile. Este greu cand iti pierzi serviciul, casa, familia dar este si mai greu cand te pierzi pe tine insuti. Jack London si milioanele de nefericiti ca el (sutele de milioane daca tinem cont de momentul in care omul a stors strugurii prima oara) n-au avut ocazia sa afle ca exista o cale prin care poti scapa din bratele “prietenoase” ale lui J.B.. Toti acestia cer o revansa impotriva nemilosului obicei. Nu poti omite trecutul dar ii poti da alta interpretare. Cer, deasemenea, o informare in vederea stoparii autodistrugerii – lucru pe care am considerat de datoria mea sa incerc sa-l realizez. Cu slabele-mi puteri.
Au incercat sa schimbe bauturile, sa bea numai la anumite ore; o vreme functiona. Si, intotdeauna, primul pahar a fost prea mult. Pentru ca le aducea pe celelalte, nenumarate. Prin abstinenta nu te vindeci. Doar stabilizezi boala. O opresti din evolutie. Despre mine stiu ca nu ma mai ating de alcool de 17 ani. Ce va fi maine nu stiu. Pot avea oricand o cadere desi obisnuinta (dependenta) a disparut. Si s-o iau de unde o lasasem sau chiar mai de jos. Am aflat, astfel, pe propria-mi piele, ca odata devenit dependent nu mai poti redeveni “bautor social”. London n-a stiut-o – cum n-au stiut-o nici ceilalti, nenumarati. S-a sinucis in 1916. Altii au facut-o fie pentru ca se considerau incurabili si nu mai aveau puterea si curajul sa lupte, fie le era frica de iminenta plecare, fie ca, din cauza bolii indurate timp de multi ani pierdusera tot ce se putea pierde si nu mai aveau motivatia sa lupte – toti – au dorit sa evadeze intr-un mod cat mai placut, de fapt singurul pe care il stiau ca agreabil.
Primele grupuri A.A. au luat fiinta in 1934. Un broker si un chirurg – suferinzi, ambii, de aceeasi boala – s-au cunoscut pe pat de spital. Au vorbit, s-au marturisit reciproc, au tras concluzii si s-au hotarat pentru un nou stil de viata. Nu numai prin incetarea bautului ci si prin adoptarea unor noi reguli de viata. London n-a cunoscut decat sentimental invinsului. Si noi, cei in numele carora vorbesc, pe care doresc sa-I reprezint, am fost invinsi de nenumarate ori. Numai acela care a fost si el invins poate sa-si dea seama ce inseamna asta. E ca intr-o noapte, intr-o casa pe zidurile careia se catara un mucegai verde respirand o viata dezgustatoare. Este aidoma unor diavoli de copii rahitici, unei oale de ulei ranced,. injuraturilor de mama zvarlite pe intuneric de niste glasuri de muieri, intr-un cuvant e ca si moartea.
Fratele meu, medic dar nu psihiatru nici psiholog, era in stare sa-mi dea un singur sfat: vointa, vointa ! Desi asistase, in decursul anilor, la degringolada in care alunecam tot mai mult nu banuia ca boala asta era, intr-un fel, deasupra vointei umane. Cand esti imbibat de alcool ca un burete si ti-e teama sa te uiti in oglinda, accepti sau suporti ca un lunatic sa se darame totul in jurul tau – tot ce e important sau ar trebui sa fie important – cuprinzi cu mintea ca viata ti se destrama, dar puterea de a te redresa n-o ai. Noi am reusit Marea Desprindere pentru ca am descoperit psihoterapia de grup a carui putere si vointa (la un loc) este mai mare decat a individului izolat.
Candva, in 1993, dupa doi ani de abstinenta “fortata”, am aflat de la radio TOTAL (pe atunci al lui Cornel Nistorescu) de existenta primului grup A.A. din Bucuresti. Atunci i-am gasit si am aflat de la ei si de la mentorul grupului Dr. psihiatru Doina Constantinescu) ca nu este suficienta vointa. Pe care n-o mai aveam de multa vreme sau o avusesem de prea multe ori. Dimpotriva, trebuie sa te socotesti biruit, neputincios, ca, alaturi de Puterea Suprema – un Dumnezeu al iubirii asa cum il intelege fiecare dintre noi – si puterea superioara a grupului, sa invatam impreuna sa capatam Puterea.
Culmea este ca, la primele mele participari la intrunirile A.A., intruniri la care toti se recomandau: Petre – alcoolic, Teodor – alcoolic, Marian – alcoolic, Alexandra – alcoolica, Brandusa – alcoolica, Crenguta – alcoolica, eu ma recomandam “Dan – fost alcoolic”.
. Niciodata nu am avut pretentia, si nu voi avea-o, ca as poseda vocatia de scriitor. Nici ca volumul de fata va fi urmatorul mare roman romanesc. Ci numai un raspuns catre trecut. Dar sunt convins ca era cineva dator sa atace aceasta tema – cineva care sa nu fie neaparat un profesionist al condeiului – tema marginalizatilor si, in general, despre viata dura pe care si-o construieste singur prin deprinderi, obiceiuri, dependente de tot soiul. Deaceea imi rog eventualul cititor sa ignore pe cat posibil forma si sa fie mai atent la fond si intentie. Intentia de a explica altora dupa puterile mele ceea ce nu au facut niciodata oamenii de meserie – medicii psihiatri si psihologii – celor ce au aceeasi problema cat si apropiatilor lor, cum se pot salva dar si ce ii asteapta daca isi continua drumul pe care au apucat. Alaturi de principii fundamentale cu surse in domeniile religiei si medicinei conteaza, deasemenea, experienta fiecaruia dintre noi. Cand lupti, poate fara nici o sansa, lumea te crede smintit dar te admira. Lupti
in numele celor care nu mai gasesc motive sa lupte. Esti admirat intrucat s-ar putea sa ai un motiv. Il ai si, deaceea, te bati. Chiar si celor doi inaintasi ai nostri Bill si Bob (brokerul si chirurgul) le-au trebuit doi-trei ani de incercari si erori in aducerea primilor alcoolici pe calea recuperarii.
In 1939 miscarea A.A. si-a asternut experienta pe hartie: Marea Carte. In prima parte cei 12 pasi si cele 12 traditii pentru rezolvarea alcoolismului. In partea a doua descrierea a treizeci de cazuri in care alcoolicii isi descriu experienta din timpul bautului si apoi recuperarea. MAREA CARTE este religia alcoolicului.
Toate religiile au fost bune. Si sunt bune. Rele sunt intentiile anumitor indivizi care se pretind singurii depozitari ai adevaratei credinte. In numele Domnului pe care toti Il cunoastem sub nume diferite dar care este acelasi Dumnezeu al tuturor oamenilor. Credem intr-un Dumnezeu al milei si al dragostei. Credem in natura spirituala a omului. Credem in valoarea suprema a credintei si in manifestarea acestei credinte prin caritate si fratie. Prin credinta noastra sa gasim o cale catre dreptatea si pacea lui Dumnezeu spre care ne calauzesc toate credintele noastre.
Adepti ai lui Zoroastru, alaviti, crestini ortodocsi, musulmani, evrei, protestanti, sintoisti, taoisti, samani, vrajitori, vraci, asceti si chiar sectanti – toate confesiunile au avut la un moment dat acces la marea cunoastere comuna. Este o cunoastere fabuloasa. Religia, oricare ar fi ea, nu este decat o cautare a celui mai bun mod de intrebuintare a existentei omenesti. In decursul mileniilor omenirea a cautat niste indreptare pentru un mod de viata corect. Caci ce altceva este Biblia, Coranul, Talmudul, Tora… ? Si ce altceva este Marea Carte a Alcoolicilor Anonimi ? Dar nu numai a lor. Ludwig Feuerbach spunea: “ omul ivit initial din natura n-a fost om ci o simpla creatie a naturii. Omul este un produs al culturii, al civilizatiei, al spiritualitatii.”
Oamenii vin pe lume cu aspiratii egale. Aceste aspiratii au un continut si mijloace de implinire ce variaza de la ins la ins. Societatea le ofera, in principiu, drepturi egale. Ei le iau si le folosesc in chip inegal, in raport cu fortele lor intelectuale inegale insa nu este cazul sa uitam ca inegalitatea sociala deriva din inegalitatea fie a capacitatilor intelectuale, fie ale dezvoltarii lor. Deci, innascute si/sau dobandite.
Mai presus de capacitatile intelectuale exista un alt element structural al personalitatii neluat in seama de psihologi pentru ca este modest prin insasi esenta lui. El se numeste bunul simt. El este acela care conduce inteligenta pana la a deveni intelepciune. Slava Domnului, este educabil. Prin aceasta, diferentierea intelectuala intre oameni se estompeaza, tempereaza constinta superioritatii si a inferioritatii. Duce la o egalizare a indivizilor tocmai prin calea intelectuala care, de fapt, ii desparte. Dezvoltarea maxima a bunului simt se cuvine a deveni obiectivul prioritar al educatiei universale si al autoeducatiei. In vederea atingerii scopurilor urmarite de religii, civilizatii, culturi – toate acestea unindu-si eforturile intr-un scop unic: fericirea individuala, bunul simt, prin intelegere si toleranta, prin iertarea aproapelui nostru, ne invata ca este obligatoriu nu numai a accepta ca fireasca si fericirea aproapelui dar ca este o fericire sa lucrezi pentru fericirea altora. Si, astfel, am atins miezul crestinismului. Bunul simt este germinat si modulat de suferinta (sau, mai ales, de suferina). Prin aceea ca suferinta este invatatorul bunului simt, a tot si a toate. Orice om normal este facut sa si sufere. Cine nu e vulnerabil in fata nimanui si a nimic este un monstru.
Nu se cuvine a face un rau nimanui; orice discordie, mojicie, brutalitate, cearta, enervare, dispret, jignire e de la Diavol. Faptuirea binelui este maxima cea mai egoista pentru ca, singura ea, da linistea si fericirea, impacarea cu sine. Buna purtare si colectionarea de fapte bune sunt acel unic avut al nostru de care putem oricand dispune; oricine putand oricand – de unul singur – intr-o celula de inchisoare ori pe un pat de spital ori sa se pomeneasca fara somn la doua noaptea (ora teribila a luciditatii), nimic nu e mai amarnic si mai aproape de iad decat amintirea faptelor urate, rele, meschine.
In ceea ce ma priveste, perioada intre varatul in pat si adormire era cea mai rea dintre toate orele zilei. Trecutul ma coplesea prin prezenta – greselile, nefericirea, tot ce-as fi putut sau ar fi trebuit sa fac. Dar n-am facut.
Am frate si nepoti pe care apuc sa-I vad foarte rar si atunci nu-mi ramane decat sa haladuiesc cu gandul prin locurile si intamplarile copilariei si adolescentei sau pe malul marii sau piscul muntelui – pe unde haladuiam altadata aievea, cu piciorul, in vremuri senine. Asta ma linisteste si adorm impacat. Impacat si cu gandul ca n-am facut rau nimanui, niciodata, decat mie insumi si, prin ricoseu, alor mei.
Se cuvine a face binele cat mai e timp. Inainte de a ajunge la starea in care nu mai ramane decat “a fi” (modalitatile lui “a fi” dupa moarte, inchisoare, pe patul de spital, in deznadajduita si iremediabila singuratate, la insingurata batranete… adunand amintiri frumoase dar nu regretul unor clipe de placere trecatoare caci si acela este un chin, ne construim pe drept cuvant noi insine paradisul, care nu-I decat o suma de fapte bune, de actiuni nobile sau eroice, de purtari marinimoase a caror aducere aminte e o soba vesnic dulce si calda, un prilej de indreptatita si calma binefacatoare multumire pentru a fi fost feriti de josnicii.
Cu alte cuvinte, Dumnezeu este cu desavarsire absent in lume dar e si cu desavarsire present inauntrul nostru. Dumnezeu este eminamente present sufletului ba chiar si imediat cognoscibil.
Pentru ca binele (si numai binele) ne invata a savarsi Hristos in care credem si care e Mijlocitorul nostru cu absolutul Tata situat dincolo de bine si de rau. Si pentru inca un motiv: experienta noastra existentiala ne dovedeste ca numai cand facem binele dobandim ceva ce raii nu pot avea: linistea si pacea – bunurile supreme.
Mentionez ca lecturarea prezentului volum, mai ales in a doua lui jumatate, va va pune in contact cu ganduri, fapte, obiceiuri despre care putini stiu. Noutati in multe domenii, aflate de mine din multa nenorocire, multe experiente pe care, intr-o viata obisnuita, putini au prilejul sa le cunoasca. Daca cineva mi-ar fi dezvaluit fie si numai 10% din ce veti afla citind volumul de fata, manuscrisul nu s-ar mai fi nascut fiindca nimic n-as fi avut de spus. Deaceea repet: “Doamne, iti multumesc pentru ce mi-ai dat, pentru ce mi-ai luat si pentru ce mi-ai lasat.”Internarile la spitalul din B. – 7 la numar – insumand 6 ani de viata au condus la invatarea a ceea ce, in chip obisnuit, nu poti invata.
In sprijinul unor afirmatii personale deja notate aduc si argumente prin unele citate din volume parcurse.
Poate e de mirare o asemenea digresiune in CUVANT INAINTE. Are, insa, legatura cu continutul. Cum spuneam, exista cai si explicatii medicale si, mai importante, unele spirituale. De ce n-ar avea si invinsii, zapacitii si ghinionistii dreptul la inca o sansa, la mangaiere, la iertare, la obladuire ? Vrednic de toata admiratia pentru ca ii este mila de niste biete fiinte de care unii rad ori macar le privesc de sus, cu ironie sau condescendenta. Dar pierderea unei chei poate fi prilej de crunta suferinta (mai penibila fiindca pare si ridicola) iar moartea unui catel iubit e tragedie pentru cine e singur pe lume si in fata vietii
Inca o data. Doresc ca prezentul volum sa fie de folos celor in suferinta, rudelor si prietenilor lor. Si, mai ales, tinerilor. Ca sa nu indure ce am indurat
noi.
Multumesc celor care, in timp, au contribuit la dezvoltarea miscarii A.A. – mai ales ALCOHOLICS ANONYMOUS WORLD SERVICES INC. din New York si, nu in ultimul rand, doamnei dr. psihiatru Doina Constantinescu, mentorul primului grup A.A. din Bucuresti.