marți, august 05, 2008

Confesiunile unui toxicoman (VI) - Dan B. Tivu

L I B E R T A T E
Paul I., coleg si prieten al fratelui meu in liceu, vine din Germania in tara. Plecase cu vreo 20 de ani in urma impreuna cu Irina (sotie dar si ea absolventa al aceluiasi “Spiru Haret”) si dorea sa-si ia cu el mama ramasa vaduva de curand. Paul avea o situatie buna la o firma din Germania si vroia sa pastreze locuinta in care copilarise ca s-o cumpere ca sucursala a firmei daca si cand s-ar fi pus in vanzare de catre statul (deocamdata) propietar. Fratele meu urma sa devina procuratorul batranei (i-a lasat buletinul de identitate, dansa plecand cu pasaportul), sa ridice pensia si s-o depuna in cont personal, achitarea chiriei, gazului, energiei electrice, abonamentului telefonic.
Acum maica-mea a venit cu ideea sa locuiesc eu in spatiul ce ocupase batrana, sa ma ocup de intretinerea locuintei si de diversele plati pentru ca sa fie contul curent al batranei cat mai liber de popriri.
Apartamentul 1, etajul I. Intr-o casa veche cu etaj si parter. Chiar in spatele Teatrului National, langa benzinaria pe locul careia fusese intreprinderea la care lucrasem 15 ani neantrerupti. Asa ca, daca-mi aprindeam tigara cand ieseam din casa nu apucam s-o termin pana sunam la usa alor mei. Noua mea locuinta era compusa dintr-o sufragerie de cca 25 mp, dormitor de aceeasi marime cu o camaruta adiacenta de vreo 6 mp ce dadea din sufragerie si care fusese, probabil, camera lui Paul. Aceasta din urma nu continea decat o somiera pentru o persoana, un dulap cu doua usi si o masa. Pe jos, gresie bleu deschis. Toate camerele sunt mult mai inalte decat camerele de bloc standard. Cu ferestre inalte si jaluzele dublate cu perdele din creton inflorat. Sufrageria, de jur-imprejur, este lambrisata cu furnir in desene romboidale – pana la 1 m. de la parchet. Nuanta maron in degrade. Covoare peste tot in afara de camaruta. Pat de mijloc in dormitor, strajuit de noptiere si aplice cu cate doua becuri – lumanare. Sifonier cu doua usi si oglinzi in interior, un alt sifonier cu trei usi si mai multe compartimente pentru camasi, lenjerie de corp si de pat. O toaleta cu oglinda, dulapior si sertare. In sufragerie, pat dublu-studio cu o mica biblioteca pe toata lungimea, lada pentru asternut. Bufet mare cu trei compartimente, bufet mic cu doua compartimente
(in care am gasit vreo treizeci de borcane cu gem si dulceata), fiecare bufet acoperit cu geam-cristal si, aproape de fereastra, masuta cu televizor alb-negru. Lateral, o vitrina cu rafturi pline de bibelouri. In bucatarie se afla doua aragazuri (cu gaze, la fel ca sobele din teracota din fiecare camera); unul mai vechi (fusese pentru lemne) iar celalalt cu patru ochiuri si cuptor (ca acela care il dadusem pentru bautura). Dulapuri de bucatarie ce contineau tot ce trebuie unei gospodine adevarate. Si aici este o masa dar nu se compara cu aceea din sufragerie (de 12 persoane, acoperita tot cu cristal) pe care aveam sa lucrez la batrana masina de scris Olivetti. Urma, pe hol, o camara cu rafturi adanci.

V-am descris toate acestea fiindca si acum, la 17 ani trecuti de atunci, sunt la fel de impresionat ca si atunci de sansa oferita dezmostenitului, fara nimic al lui inafara catorva carti si a carpelor ce imbracam, de a avea, dintrodata, o gospodarie perfect utilata de catre altii. Alt motiv pentru aceasta detaliere este pentru ca, toate, mi-au fost retrase la un moment, lasandu-ma la fel de bogat ca la externare. Seamana cu a pune in fata unui hamesit o masa cu un menu bogat si, dupa primul fel de mancare, i-o retragi pe nepusa masa.
Oricum, se vede treaba ca, cel putin deocamdata, Dumnezeu se hotarase sa-mi suspende pedeapsa. Revenisem printre oamenii obisnuiti (nu “deosebiti”) si alaturi de familie, desi nu ca altadata. In trecutul nu prea indepartat imi fusesera retrase bunurile materiale pe care nu le meritasem, lasandu-mi spiritul, mintea si robustetea pentru a-i ajuta, poate, pe altii. Si sa pot duce pe umeri ce abia avea sa vina.
“Doamne,
Iti multumesc pentru tot ce mi-ai dat,
Pentru tot ce mi-ai luat,
Pentru tot ce mi-ai lasat.”
Anul consumat la Balaceanca mi-a fost dat ca avertisment, care l-am priceput de data asta, deasemenea prilejul de a mai invata cate ceva. Tot El imi dadea acum, desi temporar, iarasi, bunuri materiale. Trebuia sa fiu prea dobitoc sa nu le inteleg. Imi pregatise deja, obstacole noi, mai ales , insa, imi pregatise intalnirea cu Puterea Superioara mie, a A.A., ca pavaza si platosa. In urmatorii doi ani, gratie lor, aveam sa-mi consolidez abstinenta fara de care ceea ce urma m-ar fi sters de pe fata pamantului.
Desi chiria apartamentului era, literalmente, simbolica – adunata la facturile de gaze, energie, apa, gunoiul menajer – nu era chiar de neglijat. Si, pentru ca ramaneam cu mai nimic din pensie, mi-a venit o idée. Merg la varstnicul presedinte PNT sector 2, simpaticul si jovialul domn Elefterescu care ma cunostea din 1990, il intreb daca imi permite sa asez cateva pupitre pe trotuar, in fata cladirii sediului. Doresc sa vand presa de opozitie si cateva carti (pe care le aveau ei). Imi raspunde afirmativ. Incep sa colind tarabele si chioscurile de presa ca sa gasesc un furnizor. Nu numai la cele din apropiere dar si la cele mai indepartate tarabagii nu erau dispusi sa-mi dea ajutor. Tocmai cand pierdusem speranta un vanzator batran de ziare din fata Universitatii (aproape de gura de metrou de la ceas) – care isi asternuse marfa pe jos – potrivit parerii ca tot oamenii necajiti sunt cei care-ti sar, la nevoie, in ajutor, aflu ca il aprovizioneaza firma unui ardelean, Ancan; imi da numarul de telefon si, a doua zi, bat la usa unui apartament dintr-un bloc vechi de pe Calea Mosilor. In holisorul din spatele usii de la intrare, la o masuta “de protocol”, ii raspund la o seama de intrebari si ii arat diploma de facultate si carnetul de PNT. Ma va aproviziona cu presa dar, pentru ca locul pe care i l-am desemnat nu prea are vad aflandu-se intre statiile de troleibuz Armeneasca si Mosilor, imi va aduce la inceput doar un numar restrans de titluri si exemplare. Daca cererea va fi mai mare cifrele se vor modifica. Voi avea 10% din incasari
De a doua zi incepe sa-mi aduca presa. Cu masina proprie o lua dimineata devreme de la Casa Presei si o difuza distribuitorilor lui. Imi procurasem, din sediu, doua pupitre mici intre care asezasem o placa mare de PFL gros de 2 cm.. Deasemenea, imi repartizasera o magazie cu lacat (unde aveau niste carti) sub scara interioara. Ca sa pot depozita exemplarele ramase de la o zi la alta sau pe acelea cu aparitie saptamanala. Pentru ca imi adusese si presa care nu era a opozitiei, treptat am eliminat-o cerand mai multe exemplare din ceea ce doream. La inceput, reuseam sa vand numai dupa ce vreo opt chioscari si tarabagii din vecinatate (statii RATB Mosilor, Armeneasca, Rosetti) terminau propriile stocuri. Eram, astfel, obligat sa pazesc sediul de cum se lumina de zi (la 6 venea presa) pana seara la 2l. Eu deschideam, eu inchideam. Nu contau ploaia, zapada, vantul sau canicula. Eram rezistent. Iar spatiul cu presa il protejam cu o folie mare de plastic transparent.
Desi la inceput ma alegeam, zilnic, cu un comision de
1000 lei, curand am ajuns la 3000. Pensia (an 1993) era de 30.000 asa ca ma descurcam binisor. Imi si placea ce faceam chiar daca era multa munca. La ora cand ajungeam acasa trebuia sa fac pe contabilul, cu nota scrisa in dublu exemplar cu ceea ce vandusem. Omul nu ma cunostea si dimineata, cand aducea presa, isi lua si banii. Mai tarziu ma voi achita saptamanal. Plecam noaptea de acasa, ma salutam cu jandarmul si politistul care pazeau Biblioteca Americana si mergeam sa deschid “pravalia”. Zi de zi, chiar sambete si dumineci. Acasa ce-as fi facut ? Aici ma distram de minune (spectacolul strazii) si faceam si pe propagandistul. Gaseam o placere in dialogurile contradictorii dintre grpurile pro si contra iliesciene. Interveneam si eu la ocazii. Educatia unui popor se judeca si dupa tinuta – la propriu si la figurat – de pe strada. Vazand grosolania si marlania pe strada poti fi sigur ca o vei gasi si acasa.
Ibn Haldun (Tunisia, sec. XIV) spunea ca procesul de dezintegrare morala incepe, adesea, de sus in jos datorita dezinteresului manifestat in randul protipendadei pentru educatia urmasilor. Ca fiinte umane, oamenii nu se deosebesc unii de altii – intr-un sens. Ei incep sa se deosebeasca prin educatia ce ii indruma sa-si insuseasca virtutile si sa evite viciul. De o asemenea educatie sunt, insa, lipsite progeniturile clasei din varful piramidei societatii. Belsugul in care traiesc, mediul corupt in care cresc, dezinteresul parintilor pentru educatia lor ii pervertesc de la o varsta frageda. Si unui om alterat de vicii, cu caracter corupt, nu-i mai ajuta nici originea sa aleasa si nici nobletea spitei. L-am pomenit aici pe Ibn Haldun fiindca realitatea de atunci a fost identica celei din toate timpurile si, mai ales, acum.
Sa revin. La vreo trei luni dupa ce incepusem lucrul ma pomenesc, pe strada unde ma aflam, interpelat de o doamna maruntica, de vreo 60 de ani, - “- Hi, hi, hi ! Cum merge treaba la Dvs.? Sunt doamna D.V. de la organizatia de femei a PNT.” “- Dupa cum se vede, bine !” Imi explica doamna ca au la sediu o serie de carti spre vanzare dar ca in camera unde sunt expuse nu prea intra lume. As lua spre vanzare cateva exemplare ? 10% commission imi convine ? Ii raspund ca da si sa-mi aduca cate titluri doreste si in orice cantitate. Ma uit la dansa, o cantaresc cu privirea: micuta, plinuta, varstnica, tunsa scurt cu breton, cam “saracuta” (cartile ei sunt “frumoase” nu “reusite” sau “bune”) dar nu mai mult decat altii, cu pretentii. In special, mi-a placut vioiciunea ei (ca a unei vrabiute guralive ce a descoperit o farama de paine), foarte inimoasa, infipta, ca mai toti oamenii complexati (!?), limbaj, totusi, provincial (de prin Ardeal). Si, in fond, la varsta ei, putea sta linistita acasa, cu o carte “frumoasa” sau tricotand. Dar nu, lupta dupa puterile ei, in felul ei, pentru aceeasi idée ca si mine. I-am mai repetat o data sa aduca ce si cat doreste. A revenit a doua zi cu o sacosa in care avea cate cinci exemplare din “Sange pe Raul Doamnei”, “Rugul aprins”, “Elisabeta Rizea din Nucsoara”. Toate scrise de Mihai Radulescu. In trei zile le-am vandut. Entuziasta, a dublat comanda.
Dupa ce experienta Veronicai s-a dovedit o reusita, a venit un tanar, Paraschiv, s-a prezentat ca seful departamentului de propaganda (mai tarziu aveam sa aflu ca este nepotul acad. Tepelea) si mi-a propus sa vand pentru el niste reviste (sau brosuri). Accept, le aduce, nu reusesc sa vand multe. Incepe sa aduca niste carti (beletristica) carora le pune pretul pe coperta. Aflu ca sunt donatii ale unor membrii PNT.
Inutil sa mai spun ca nu ma mai gandisem de mult la alcool. De pe vremea internarii la B.. Acum, cu atat mai putin. Cu atata munca, in mijlocul strazii, cate 14 ore pe zi, cu valori incredintate mie, poate si abstinenta cvasifortata prin internare pentru a avea un adapost (mai tarziu – nu mult – la A.A., “a ajunge la fundul sacului”) – pus in fata unor situatii-limita – imi aduceam aminte de alcool si de ravagiile lui numai cand, intamplator, trecea prin dreptul meu vreun vechi camarad condamnat la B.. Ma intrebau, inevitabil, daca mai beau. Pe unul dintre ei l-am incercat cateva zile ca ajutor la vanzare. Nu avea rabdare mai mult de cateva ore. Ex-profesorul de muzica luase obiceiul sa ma viziteze zilnic si sa-mi ceara bani de nes. Pana la urma i-am spus ca strada este a tuturor dar sa nu se mai opreasca. A inteles si nu l-am mai vazut trecand.
Veronica ma intreaba daca nu doresc sa ma mut cu vanzarea la sediul central. Vine lume multa, este vad mai bun. Era prea tentant ca sa nu vad, macar, despre ce este vorba.
Aveam incredere in tinerii care veneau la organizatia de tineret. Studenti, elevi defilau zilnic prin fata mea. Printre ei si Vladimir Popescu (viitor primar al sectorului II) care ar fi putut sa ma ajute mai tarziu cu spatiul locativ, dar n-a facut-o. Vorbesc cu unul dintre baieti – Vali – sa-mi tina locul cat lipsesc doua-trei ore. Stabilisem o intalnire cu Veronica.
Cum intri pe poarta, pe partea dreapta, era (si este) cabina portarului. Am stabilit cu administratorul Stanciu ca acei cativa metri de trotuar dintre cabina si peretele cladirii – vreo 5 m. – puteam sa-i ocup cu cateva mese pe care sa asez ce trebuia sa vand. Dar, imi spune, trebuie sa achit taxa de ocupare a domeniului public la primarie. Era Viorel Lis – despre care Veronica spune ca il cunoaste. Eu voi fi colaboratorul cu contract si comision al editurii-tipografie Gandirea Romaneasca aflata intr-una din cladirile incintei sediului. Director era inginerul chimist Traian Iliescu. De contabilitatea editurii se ocupa tanarul Vartolomei. Existase si un muncitor tipograf dar, din lipsa banilor, fusese concediat. Utilajele tipografiei erau invechite, nu acceptau decat un anume tip de hartie sau de tus tipografic – cu scumpiri frecvente. Astfel, tiparitura devenea scumpa. Inginerul Iliescu nu avea decat pensia (nu se ocupa de editura-tipografie decat din convingere si abnegatie, fara salariu). Desi existau sponsori (cu afaceri proprii) care sponsorizau PNT nu se gaseau bani si pentru editura. Iliescu, ramas singur, era factotum. Taie hartie la ghilotina, tipareste, tehnoredacteaza si alearga prin tot orasul sa plaseze volumele la tejghetari. Asa ca a fost multumit sa afle in persoana mea un om la vanzare ca sa nu trebuiasca sa mai alerge.
A doua zi dimineata am luat cele 6 mese maricele pregatite de Stanciu, le-am dus in strada si am asezat pe ele tot ce aveam ca tiparitura. Presa si carte. Iliescu imi daduse doua titluri: “Iuliu Maniu” si “Rezistenta armata anticomunista in muntii Romaniei”. Mihai Radulescu scosese, intre timp, si alte titluri. Trata direct cu mine. Erau si scriitori amatori care aveau amintiri de povestit. Alte edituri si redactii veneau sa-mi aduca produsele lor. Ancan imi dublase numarul de titluri cat si
cel de exemplare. Numarul de mese asezate pe trotuar a ajuns la 10, apoi la 12. Plus doua banci lungi ca acelea pentru sala de sport. Tin minte ca, de departe cea mai vanduta carte timp de luni de zile, a fost “Convorbiri cu Corneliu Coposu” a lui Vartan Arachelian. Editata de editura Anastasia, costa 400 lei. Lumea era avida de modele de oameni cu imaginea nepatata.
Un anumit tip de individ se implica in societate fara sa realizeze aceasta, celalalt controleaza societatea. Primul este rotita, un dispozitiv, al doilea este “inginerul”, “soferul”. Dornici sa-l cunoasca pe “senior”, cumparau volumul si simpatizantii si trecatorii obisnuiti. Incepuse sa vina si provincia s-o cumpere – numai aici gaseau cartea. Cand s-a pus problema reeditarii de catre “Anastasia” PNT n-a avut jumatate din banii necesari. Nici eu nu eram ajutat. Dimpotriva, am facut donatii in zeci de calendare ale Casei Regale, am construit un chiosc pe banii mei, instalatie electrica, plata facturilor de energie electrica, salarii. In chioscul ridicat de mine functioneaza astazi o revista de mica publicitate.
Dupa ce a fost ridicat chioscul si niste rafturi metalice de 3 m. inaltime pentru presa devenita prea numeroasa (rafturi legate cu lant de copacul vizavi de chiosc) – totul a fost trecut la capitolul “Donatii”. De fapt, tot ce castigam (impreuna cu pensia) investeam in “afacere” cheltuind pentru mine numai strictul necesar. Plateam si pierderile de tiparitura din pricina intemperiilor. Caci, cu exceptia unor folii de plastic transparent si a pietroaielor asezte la capete, marfa era expusa ploii, zapezii, soarelui, prafului dar, mai ales, rafalelor de vant care trimeteau cate un vraf sub rotile masinilor in mers. Stand in chiosc sau pe strada (dupa cum ploua, ningea sau nu) priveam neputincios la dezastrul de pe mese si rafturi. Nu vreau sa-mi aduc aminte de cate ori eu, tinerii portari sau trecatorii alergam dupa ziare prin noroi si zloata. De cate ori nu le-am adresat cereri verbale si in scris, celor care m-ar fi putut ajuta, rugamintea se fiu ajutat – n-am avut parte nici macar de promisiuni. Parca mie imi faceam propaganda, nu lor. Cadourile facute de Pasti, Craciun, sf. Mihail (ziua onomastica a regelui – cand daruiam insigna-coronita) n-au ajutat cu nimic.
Veneam la 6 dimineata, inainte de a mi se aduce presa, si plecam la ora 21,00 pentru ca doream mult ca lumea, fie ca se afla pe strada, fie din troleibuz, sa ne vada activi dupa ce restul tejghetarilor se retrageau. Pentru timpul friguros cumparasem doua aeroterme iar pentru energia electrica consumata mi se prezentau facturile.
Incepeam ziua de munca scotand din sediu mobilierul si din magazie tiparitura (vreo 500 Kg.). Asteptam apoi sa vina presa curenta. Mai veneau si baietii de la “Cotidianul” lui Ratiu cu 50 de exemplare si altii de la diverse periodice. Incepusem sa nu ma mai descurc de unul singur. Prea mare suprafata de expunere de supravegheat (30 mp), tot eu primeam banii si dadeam rest, alergam sa reasez presa rascolita… . Sectorul de carte era reprezentat de cate un singur exemplar in punga de plasic transparenta (restul exemplarelor era in chiosc sau magazie) care trebuia stearsa cu o carpa de praful strazii. Cand am ajuns la peste suta de titluri de carte si peste suta la presa am considerat necesar sa iau un ajutor.
Organizatia de femei avea o presedinta (doamna Florica Raica) si o secretara (Iepure Georgeta). Care, la randul ei, avea o sora si o prietena. Locuiau tustrele la gazda (erau provinciale). Sora si prietena aveau diploma de vanzator dar n-aveau loc de munca. As avea ce sa le dau de lucru si, de buna credinta, ii spun Getei sa le aduca. De mult timp cautam prilejul sa-mi iau revansa fata de PNT sector II. Am stabilit cu cele doua sa vina dimineata la 6 ca sa ma ajute la asezat marfa apoi Elena o va insoti pe Florica la sediul celalalt s-o ajute la asezat iar apoi sa revina ca sa vanda ea; pe la ora 10 eu sa plec (nu mai era ora de varf) sa colind redactiile de presa si edituri in cautare de titluri noi. Dar, intr-a treia zi lucrurile au inceput sa scartaie. Fetele incep sa vina dupa ora 7,00. Plecau imediat sa aseze marfa dincolo (aici o asezasem eu) iar Elena se intorcea dupa ora 9. Am acceptat pana in momentul cand, facand socoteala, mi-am dat seama ca procentul din vanzarile Floricai era insignifiant fata de salariul ce ar
fi trebuit sa i-l dau. Lucrau pana la ora 14 asa ca i-am facut vreo doua-trei vizite la locul de munca si am constatat nu numai ca tricota sau dezlega rebus dar nici nu asezasera bine standul. Desi le-am reasezat si i-am explicat ce are de facut, de fiecare data lucrurile nu s-au imbunatatit. Le-am platit pentru cat lucrasera si le-am dat drumul.
Dar in aceasta perioada am avut o experienta deosebita. La un moment dat, se anunta ca va avea loc un simpozion al PNT la Campulung Moldevenesc. Cine doreste va putea ocupa loc intr-unul dintre cele trei autocare. M-am pregatit din vreme. Mai multa presa, mai multa carte. In plus, din banii mei, cumpar mezeluri, chifle si Coca Cola. Le pun pe cele trei fete (Geta, Elena, Florica) sa faca sendvisuri si sa aduca pahare de unica folosinta. In compartimentul de bagaje al unuia dintre autocare indes tot ce vroiam sa vand. Vom fi ajutati si de doi tineri portari cu prietenele lor. Ajungem la destinatie dupa un drum placut, cu tratatii si muzica de pe radio-casetofonului meu (trecuta prin statia de amplificare a autocarului). Un liceu vechi, cu traditie, adaposteste simpozionul. Ramanem afara, la vanzare. In pauze si la sfarsitul evenimentului vindem cam jumatate din ce adusesem. Toata lumea este invitata la masa in restaurantul noului hotel; fiindca am intarziat cu reasezatul marfii ramase nu mai gasim locuri la parterul restaurantului si suntem condusi la mezanin, intr-o sala de protocol, unde – la o masa lunga – sunt doar cativa batrani veterani PNT. Am avut proasta inspiratie ca, dupa aproape doi ani de abstinenta de la alcool, sa intind mana dupa un paharel de tuica destinat mie. Apoi vin. Imediat am cumparat si doua jumatati de coniac cinci stele Rasputin ca sa tratez comesenii. Spre final, planific ramanerea la restaurant si la hotel in continuare, cu tinerii care ma ajutasera. Noi nu plecam cu ceilalti. Noroc cu varstnica matusa a Getei care ii sugereaza acesteia sa-mi solicite pastrarea de catre ea a banilor din vanzari. Nu bausem intr-atata incat sa nu mai tin cont de rugamintea unui “copil” (pentru mine) si, pe deasupra fata – la parerea carora am tinut intotdeauna. Am ajuns acasa cu bine. A doua zi m-am dus la “serviciu” singur – sa spal rusinea intentiei avute. Dupa multa vreme, nu continuam betia a doua zi si, ceva mai tarziu, A.A. avea sa ma invete ca un pahar este prea mult pentru noi. Iar 100 prea putine. Fusese numai o experienta utila, de data asta.
Sa ma intorc unde ramasesem. La doua zile dupa plecarea celor doua “vanzatoare” Geta (Iepure) imi prezinta o noua candidata. Parca spre a se revansa, de data asta simt ca mi se taie rasuflarea. Nu ma mai aflu la tinerete asa ca am vazut multe. Dar niciodata nu mai vazusem, adunate la un loc, atatea trasaturi care sa intruchipeze omul cinstit, fara de prihana, de o candoare desavarsita. Un chip angelic, bruneta, ochi verzi, silueta de manechin. Dar cum s-o pun sa stea in praful si mizeria strazii ? Nu aveam nici o indoiala ca mi-o doream colaboratoare dar presimteam (gresit) ca greul tot eu il voi duce. Stiam, pe de alta parte, ca va constitui elementul decorativ, atractia chioscului sordid. Pentru ca n-o vedeam carand din magazin, n-o vedeam acoperita de praful strazii. Amarnic m-am inselat ! Si cred ca putini dintre noi ar fi crezut: ceea ce se vedea la exterior ilustra, pe deplin, interiorul. Am constatat, pentru prima data in 50 de ani, cat de perfecta putea fi natura in a cladi ceva. Armonia dintre interior si exterior, intre fizic si caracter. Intre estetica si moralitate.
Dar si sprintena, harnica, eleganta in miscari, spirituala fara a fi nici o clipa deplasata, bunsimt si bunavointa innascute (sau/si dobandite). Ferice de parintii care au adus-o pe lume, ferice de cel pe care il va alege partener de viata.
Venea dimineata odata cu mine (eu veneam de dupa coltul strazii – trei minute de mers agale – iar ea cine stie din ce colt al orasului). N-am intrebat-o niciodata amanunte din viata personala (cum nu intreb pe nimeni nici acum) mai ales ca sa nu-i creez suspiciuni si sa mi-o indepartez. Eram, pur si simplu, fermecat. Parea ca se bucura de viata in orice moment al zilei, indiferenta chiar si la capriciile vremii, la bine sau la greu; parea dincolo de toate astea, de realitate. Si era firesc. Cu seninatatea te nasti sau o poti dobandi dar ea nu poate salaslui decat in sufletul omului bun. O singura data a gresit intarziind si nu stia cum sa-si aleaga cuvintele de scuza. Daca ar fi stiut…!
Dimineata devreme, eu caram mobilierul stradal iar ea, intre timp, aseza presa si cartea. Ori avea memorie fotografica (mai degraba) ori studii despre care nu stiam. Nici eu n-as fi asezat mai bine. Cand ispraveam cu etalarea o trimiteam sa se aranjeze putin – pentru a se aseza la vanzare. Cautam s-o menajez pentru ca asa simteam. Pentru ca doream s-o pastrez pe cat posibil proaspata, nealterata. Deja incepuse sa atraga privirile – atat ale celor din interior cat si ale trecatorilor. Eu insumi nu eram in stare s-o privesc altfel decat as fi privit un bibelou, o statueta sau cum as fi privit, intr-o biserica, Fecioara cu Pruncul. Cautam eu s-o menajez (cum spuneam) dar nu se menaja ea. Dupa orele aglomerate de pana la 9, dupa ce se plictisea ascultand casete sau radio, lua o carpa si stergea de praf, centimetru cu centimetru, toata tiparitura etalata. Imi pare rau ca, tocmai ei, nu-i mai stiu numele – cum nu stii numele ingerului din vis.
Dupa ora 10 o paraseam, cu regret, trebuind sa-mi efectuez cursele obligatorii. Toti o iubeau (nici nu s-ar fi putut altfel) fara sa mai vorbesc despre tinerii paznici – trei la numar (dar, mai ales, Iulica si Mihai)- care cautau s-o tina de vorba cat mai mult. Pana le-am interzis sub amenintarea ca-i torn administratorului. Pana si mofturoasa doamna Veronica ma felicita si o lauda. Dar pentru ca ma simteam singur dupa ora 14 cand pleca, i-am propus salariu dublu daca sta cu mine pana la inchidere. A fost de acord. O singura data, seara, a venit un flacau s-o conduca acasa. Nu-mi spusese (si nici n-o intrebasem) daca are prieten.
Si, fiindca orice minune tine doar trei zile, pe fata mi-au luat-o in colimator patronii magazinului de lux de la coltul pietei Rosetti.
Intr-o zi, intorcandu-ma din oras, imi spune ca a fost intrebata de o doamna eleganta daca nu doreste sa lucreze intr-un mare magazine – pentru oameni cu stare buna. I-a si aratat unde se poate prezenta. Si nici nu vroia sa ma lase singur. I-am raspuns ca nici eu macar nu stiu daca si cand voi reusi sa scot ceva mai bun din maghernita asta, unde lucram acum, nu doresc sa stau in calea ei dar sa mai astepte putin pana gasesc inlocuitor. Daca, dintr-un motiv sau altul, nu va fi multumita de schimbare, oricand se poate intoarce aici. De atunci, n-am mai vazut-o. Cum a aparut, asa a disparut.
Intr-o dumineca dimineata (lucram 7 zile din 7) apare Geta. Trimisa de doamna Veronica. Este somera si a venit, mai intai, sa discute conditiile. Are cam 35 de ani. Ii propun: program 6-20, salariu 30.000 platit vinerea de patru ori pe luna. Ii convine dar numai cu carte de munca. Ii promit ca ma voi interesa ce
este de facut in aceasta privinta. Nici acum n-a vrut nimeni sa ma ajute. Dintre cei din conducerea PNT (Coposu nu mai era printre noi iar actualul nu-i ajungea nici la degetul mic) sau dintre privatizatii ce sponsorizau partidul. Propuneam s-o treaca ei pe statul de plata dar s-o platesc eu. Nu s-a putut. Daca as fi fost mai intelept, aduceam socotelile la zi (opream comenzile, plateam la zi si returnam ce nu vandusem) si-i lasam in plata Domnului. Dar, cum nimic nu-i intamplator, nimic din ce urmeaza sa povestesc, nu s-ar fi intamplat si (probabil) nici randurile de fata. Veti vedea.
Geta era ceea ce s-ar putea numi o fiinta “descurcareata”. Sotul ii era mecanic de aviatie la Baneasa, aveau un apartament in Militari, o Dacia dar si trei fete si un baietel (ca deunazi Ismail).
Venea odata cu mine, dimineata. Ca de obicei, plecam pe la 10 si, nu de putine ori, am avut ocazia sa ma mir ca in lipsa mea a avut putine incasari.
La putina vreme dupa venirea Getei se mai anunta un drum cu autocarul. La Alexandria. La fosta Casa de Cultura a Sindicatelor.
Am comandat, din nou, cantitati mai mari de presa si carte. Geta mi-a propus sa mergem cu Dacia lor ca sa-si poata lua familia. Urma ca eu sa platesc benzina. 15.000. Cu portbagajul plin si portbagajul de deasupra varfuit, stiam ca masina nu va rezista la asemenea povara. Plus noi 6 inauntru. Odata ajunsi in fata Casei de Cultura, au inceput sa vanda Geta, sotul ei Adrian si fiica mai mare. Eu i-am luat pe ceilalti copii intr-un tur prin imprejurimi. Pe bulevardul din spatele Casei de Cultura ma izbesc, la fiecare 200 m., de cate o taraba de ziare. Aflu cu aceasta ocazie, tardiv, ca la Alexandria sunt doua firme care aduc zilnic presa din capitala.
Din vanzari, nu stiu (procentual) cat si-a oprit ea si cat mi-a lasat mie. Incepusem sa am mai mult decat suspiciuni cu privire la corectitudinea ei. Dar asteptam prilejul sa ma descotorosesc de ea avand certitudinea ca hotul care are succes va continua sa fure tot mai nestapanit. La intoarcerea de la Alexandria, Adrian a trebuit sa rezolve doua pene de cauciuc.
Aproape imediat dupa aceasta escapada, intr-o seara de vineri, dupa ce i-am dat salariul saptamanal, Geta imi spune ca sotul ei nu este gelos. Ce sa insemne asta ? Am tacut facandu-ma ca n-aud. De fapt mi-a dat certitudinea (daca mai era nevoie) ca ma fura. Numai ca, de data asta, vroia mai mult: “legalizarea” furtului prin sex. A doua zi, sambata, ii dau telefon acasa. Nu este. Ii spun maica-si ca organizatia de femei (din motive “economice”) nu-mi mai da voie sa platesc salariu vreunui ajutor la vanzare. Luni, Geta n-a mai venit.
Acum trebuia sa gasesc pe altcineva in locul ei.
Tot domnisoara Iepure m-a scos din impas. Mi-a adus doua surori (dintr-o familie in care mai erau doua – una handicapata – un tata somer si o mama vanzatoare la un chiosc RATB). Fetele se numesc Adriana (Adi) si Ecaterina (Cati). Pe unde veti fi fiind voi, fete bune si cuminti ? Si sarmane ?
Am stabilit cu fetele salariul, le-am spus, in mare, ce au de facut. Una va veni la 6 dimineata, cealalta o va schimba la ora 14,00. Alternativ. Erau foarte tinere si locuiau in Titan, la capatul masinii 311. La 18-19 ani nu este chiar fleac sa te scoli de la 5 dimineata.
Observasem ca cea mai mica dintre ele, Cati, imediat ce termina, dimineata, asezatul presei proaspete si inca nu era ora de varf, isi lua ziarele Gazeta Sporturilor si Sportul Romanesc si, in jumatate de ora parcurgea toate stirile legate de fotbal. Adi, cea mare, citea Sandra Brown. Degeaba am incercat sa-I explic ca existau carti mai bune, din care poti invata ceva. Nivelul ei de instruire, de educatie, de mediu nu-I permitea altceva mai inalt. N-am convins-o si pentru ca la varsta ei o preocupa tematica dragostei si sexului. In natura intalnesti permanent o multime de impuritati amestecate cu adevarul esential. Nici o orgie autentica nu excita ca un roman pornografic. Arta (daca “arta” se poate numi ce citea) emotioneaza tocmai fiindca respinge impuritatile. Intr-o carte a lui Pittigrili (sau Sandra Brown) toate fetele sunt tinere si au un trup perfect. Nimeni nu sughite, nimanui nu-I miroase gura, nimeni nu-I obosit, plictisit, nimeni nu-si aminteste brusc de facturi sau amenzi neachitate.
In perioada in care Adi si Cati lucreau cu mine imi dezvoltasem “afacerea”. Mi se aduceau, pe langa titlurile de presa furnizate de firma GESCOM, si periodice furnizate direct de redactii, cu comision 20-30% - mai ales titluri care nu se vedeau pe tarabele celor din apropiere. COTIDIANUL lui Ratiu, DILEMA lui Plesu, ROMANIA LIBERA, 22, MEMORIA, MAGAZIN ISTORIC, ADEVARUL ECONOMIC, ADEVARUL LITERAR, CAPITAL, BURSA, VIATA ROMANEASCA, VIATA MEDICALA, SFERA POLITICII a lui Stelian Tanase, ARHETIP, STIINTA SI TEHNICA (cu toate suplimentele ei). Integrame, vreo 5o de titluri. Mai mult, din periodicele “serioase” care se gaseau destul de greu nu dadeam retururi de la saptamana la saptamana. Obisnuisem lumea sa gaseasca la mine numere “scapate” din vedere. Nu ramaneau nevandute. Dar asta insemna spatiu de etalare in plus, ochii ageri. Mi-era frica sa o las pe fata din schimbul I singura – fie si pentru 3-4 ore cat colindam pe la redactii. Desi rugam pe tinerii paznici ai sediului sa fie si ei atenti – cu atat mai mult ca le dadeam tigari si-I imprumutam cand erau in pana de bani.
Imi mai trebuia un ajutor. De preferinta barbat. Mi-am amintit de Balaceanca si de napastuitii de acolo. Si ca, pe cativa, ii cunosteam destul de bine. Aveam incredere in cinstea lor. Trebuia sa merg sa-I vad. Intr-o dumineca dimineata nu mai deschid obloanele la pravalie si ajung la spital. Concluziile pe care le-am tras mai tarziu (din cele petrecute in urmatoarele 3-4 luni) au fost (Sf. Luca): “cine este credincios, drept in lucrurile marunte este si in cele mari”. De prea multe ori intentia, vointa Divina mi se revelase in vreo imprejurare oarecare pentru a ma mai indoi ca, si de data asta, tot El a fost cel care m-a indrumat, care mi-a dat gandul bun, m-a binecuvantat sa merg printre cei mai nefericiti, nenorocosi (nenorociti) decat mine. Si-ntr-adevar ! I-am gasit pe amandoi acolo. Ieseau, intrau. Ieseau, intrau. Si Costica, si Cornel. Costica ramasese acelasi dar Cornel era mai abordabil. Dupa 15 minute de vorbit cu ei, incercand sa le explic ce astept de la ei – un ajutor in munca – imi cere Costel bani sa-si ia o jumatate; in felul acesta nici nu-si da seama ca a dat cu piciorul in sansa de a-si schimba viata. Nici eu nu cunosteam inca, la vremea aceea, mecanismul bolii. Eram la fel de ignorant ca si ei. Atunci doar banuiam ce m-ar fi asteptat daca incercam sa-l “scot” si pe Costel. I-am dat bani sa-si faca damblaua si, numai dupa un sfert de ora, gesticula si nu mai vorbea decat impleticit. Insemna, daca-l luam cu mine, sa-l oblig pe celalalt, Cornel, sa-si supravegheze si colegul si marfa de pe mese.
Si imi indrept atentia spre Cornel. Era tot cum il stiam eu. Adica, la o saptamana de la internare, cand isi revenea. Stia sa asculte (arta de a asculta), stia sa vorbeasca. Cu intelepciune. Nu l-am intrebat, vreodata, daca are studii (cum n-am intrebat pe nimeni) dar sunt convins ca le avea. Mai tarziu aveam sa constat ca vorbeste fluent engleza si franceza. Cu calm, isi gandeste si cantareste fiecare cuvant. Vocabular de intelectual, limba romana vorbita literar, stapanita cum trebuie.
Se afla la B. de trei saptamani. Si-a incheiat stagiul. Ii dau adresa unde ma poate gasi. Nu-l intreb nimic dar ii spun ce fac, unde lucrez, ce astept de la el. La plecare, Costel nu uita sa-mi ceara pentru inca un rand de bautura. Ii dau pentru ca imi place sa vad oameni fericiti iar in momentul acela nu puteam face mai mult pentru el.
Curand, Cornel s-a prezentat la post. L-am declarat fetelor drept un vechi prieten. L-am pastrat langa mine fara sa mai plec nicaieri vreo doua zile. Crestea inima in mine vazand cat de repede se acomodase cu munca si cu fetele. Reabilitarea incepuse. Curand am inceput sa-l iau in peregrinarile mele pe la redactii si edituri, sa-I fac cunostinta cu oamenii (aceiasi care il marginalizasera) pentru ca el sa poata prelua o parte din indatoririle mele. Si sa iasa din claustrarea si salbaticia impuse si autoimpuse. Crestea (sau isi revenea) fizic si psihic. Numai prin durere devii, cu adevarat, intelept. Deseori, ca acum, m-am simtit unealta Domnului. Probabil ca la aceasta situatie se referea cel care sustinea ca, daca vrei sa fii fericit, trebuie ca mai intai tu sa daruiesti fericire. Eram eu insumi incantat vazand bucuria ce iradia din intreaga lui fiinta. Din atitudinea lui – mereu pus pe glume, chiar si in unele imprejurari vitrege ale muncii noastre. Increderea altora in el ii dadeau aripi. Pentru ca Adi si Cati nu-I cunosteau trecutul aveau tot atata incredere in el ca si in mine. Ba, mai mult ! Eu eram mai moale, mai ingaduitor. El, mai apropiat ca varsta de ele, era mai dur, mai direct (dar corect) in rare momente cand a fost nevoie.
Eu le invatasem pe fete ce-I aia o jofra, o mascota, trimitandu-le la cofetaria de peste drum sa ia cate 10 bucati. Vara le-am invatat cu inghetata italiana.
Sambata si dumineca le lasam pe fete acasa sa se odihneasca si lucram numai noi doi. Era mai putin aglomerat. Asa am avut ocazia in cateva randuri, sa raman surprins cand, la radio sau pe caseta, auzind melodii cu text in engleza, il repeata fara cusur (mi-o spunea urechea mea muzicala). Uneori, cand aveam la ghiseu turisti straini, ma facea invidios pe modul in care se descurca vorbindu-le in engleza. Si era acelasi om care venea sa se interneze la B. plin de paduchi, cu vanatai dar care, acum, isi cumparase blugi noi care ii veneau ca turnati, incaltaminte noua, camasa in carouri mari (alb-negru, alb-rosu) asa cum era moda. Era inca tanar, 30-35 de ani. Ma depasea in multe privinte. Din taciturnul, ursuzul care fusese, inchis in el, acum demonstra ca nu este autist, ca este altfel decat se obisnuise lumea sa-l vada.
Era iarna. Cornel – mereu pe afara sa aseze cate ceva. Nu le mai lasa pe fete sa faca nimic in afara de vanzare. Din pura placere a facutului – cum remarcam la inceputul volumului. Recunostinta poate fi exprimata in multe feluri – chiar prin tacere compensata prin fapte. Posibil sa-l fi schimbat si cele doua tinere care nu-l scoteau din “dom’Cornel” si-l priveau ca pe un frate mai mare. De cand oare nu i-o mai fi spus nimeni “domn”?
Tocmai ma felicitam ca nu ma inselasem asupra lui, cand au avut loc niste intamplari deloc “intamplatoare”.
In fiecare an Ioan Ratiu aniversa aparitia ziarului sau “COTIDIANUL” la sediul redactiei de pe Calea Plevnei. Erau invitati toti colaboratorii, inclusiv cei care distribuiau publicatia. Si pentru ca noi aveam zilnic 50 de exemplare si mai eram si in usa PNT, am primit patru invitatii. Numai Cati cea mica n-a vrut sa mearga. Pentru ca, spre sfarsitul intrunirii, cu aperitive, vin, vodka, sampanie, pentru a doua oara de cand eram abstinent bausem cateva pahare, la plecare am luat un taxi (nu pentru ca nu m-ar fi tinut picioarele o jumatate de ora pe jos ci din lene) care m-a dus mai intai pe mine si, pe urma, pe ceilalti doi in Titan si Crangasi (cu banii lasati lui Cornel de catre mine). A fost a doua si ultima experienta bahica – in martie 1993. Curand aveam sa intalnesc A.A.. Care, in furtuna care s-a abatut asupra mea in urmatoarele luni si urmatorii ani, m-au salvat de la disparitia fizica. Veti vedea !
Asa s-ar fi intamplat daca intr-o dimineata nu as fi auzit la radio TOTAL (pe atunci al lui Nistorescu) despre existenta unei comunitati – Alcoolicii Anonimi – un grup de psihoterapie, la pavilionul 8 de la spitalul “Gh. Marinescu”, in sala de mese, de la orele 17 la 18, lunea, miercurea si vinerea.
Imi fac liber intr-o dupaamiaza si merg la intrunire. Cornel n-a vrut sa mearga. Tipicul intrunirilor de atunci exista si astazi doar ca s-au inmultit locurile unde se tin intruniri, in diverse zile si ore, iarasi dupa cum veti vedea. Desi intrunirile noastre au fost descrise – in 15 ani de existenta A.A. – de numeroase interviuri filmate de catre cotidiene si posturi tv dar in anonimatul grupului sau individului intervievat, vi-l descriu.
Oameni asezati la mese. Sase, opt, zece mese puse cap la cap in functie de numarul participantilor. Oameni de diverse varste, ambele sexe, profesiuni diferite, atei, agnostici sau credinciosi. Aveam sa aflu ca insisi intemeietorii americani ai primului grup A.A. (in 1935), Bill si Bob, unul chirurg si celalalt broker, aveau trasatura comuna a alcoolismului. In fata oamenilor asezati cot langa cot se aflau, adunate intr-o mapa de plastic, pagini scrise, pachete de tigari (de la MARASESTI la KENT), pahare de unica folosinta cu bauturi racoritoare, un altul cu cafea-filtru sau nes. Intrunirea este condusa, de fiecare data, de un veteran dintre membri. Prin rotatie. Se citeste PREAMBULUL. Cate un fragment de fiecare participant. Cei 12 pasi, cele 12 traditii. Se rosteste, in cor, Rugaciunea pentru seninatate. Apoi fiecare spune celorlalti, daca vrea, ce probleme legate de alcool a avut, daca le-a avut. In ultimele 24 ore. In continuare fiecare se confeseaza sau nu, dupa cum simte nevoia.
Tacerea sporeste durerea asa ca, daca ti-o impartasesti, scapi de o parte din povara, scapi de o parte din durere. Deasemenea, fiecare se considera alcoolic numai daca isi da seama ca problemele lui sunt asemenea ale celorlalti din grup. Fiecaruia dintre noii veniti I se distribuie o lista cu adrese si numere de telefon ale membrilor. Cand simte ca se afla in primejdie, in pragul unei “caderi”, ori chiar trece prin ea sau in sevrajul de dupa, are posibilitatea, oricand, sa cheme pe careva in ajutor. Spre deosebire de medicul psihiatru. Medicul il reaseaza fizic si psihic (atunci cand se mai poate). Dar pentru ca medicul n-a trecut prin boala asta nu poate simti efectele ei dezastroase pe propria-I piele, orice apropiere dintre medic si pacient devine futila. Relatii exista intre medic si pacient dar niciodata ca intre alcoolici (activ si abstinent). Medicul trebuie sa abandoneze pacientul (rar se intampla ca pacientul sa continue sa mearga – cum I se prescrie – la medicul curant sau de familie sau pacient care sa-si urmeze tratamentul. Care, de fapt, nu exista.
Alcoolicul abstinent poate intelege mai bine si se face inteles mai bine. Cand interlocutorul intelege ca are in fata un semen cu aceeasi problema se confeseaza mai lesne chiar daca el insusi nu a trecut inca prin etapele descrise. Isi da seama ca are ce invata si poate, deasemenea, afla ce il asteapta.
La primele participari la intruniri eram putin emotionat. Toti vorbesc cu toti, e harmalaie. La inceput, pana apare doctorita. Si acum imi aduc aminte ca ii auzeam pe cei din jurul meselor recomandandu-se. Daniel – alcoolic, Alexandra – alcoolica, Adrian – alcoolic, Brandusa – alcoolica, Sasa – alcoolic. Eu ma recomandam Dan – fost alcoolic. Niciunul nu ma contrazicea. Singur eu mi-am dat seama foarte curand ca gresesc. Din momentul in care am inceput sa inteleg alcoolismul ca boala. Iar ei nu ma contraziceau pentru ca una dintre reguli este sa-l lasi sa se analizeze si descopere singur pe noul venit. Se considera alcoolic doar daca si cand vrea el, vine la intruniri cand simte el nevoia. Mult mai tarziu descopeream in ziarul LIBERTATEA (vineri, 17 sept. 1999) un articol de mici dimensiuni care afirma ca americanii au dat publicitatii o posibila explicatie referitoare la motivul pentru care oamenii devin dependenti de droguri precum cocaina, heroina, opiumul, marijuana, alcoolul si chiar nicotina. Ei sustin ca in cazul in care se consuma in mod regulat droguri multa vreme, in creierul uman se dezvolta un nou tip de celula nervoasa, un fel de “gena” care a fost denumita “DELTA FOS – B”. Aceasta este raspunzatoare de nevoia de a consuma droguri chiar daca omul urmeaza un tratament de dezintoxicare. Noua celula (mutanta) dispare doar dupa ani de zile de cand pacientul a renuntat sa se drogheze.
Treptat, odata cu desteptarea din nestiinta, mi-au venit in minte exemple cu aplicatie la caz. Dupa ce am ajuns la o anumita perioada de abstinenta – cam 6 luni – trebuie sa continui sa particip la intruniri ca sa-mi “incarc bateriile” si, mai ales, sa incerc sa-I ajut pe altii sa scape de obsesie. Altfel risc eu insumi o cadere fatala. Numai transmitandu-mi altora experienta ne pastram propria abstinenta, ba chiar avansam spiritual.
La sediul PNT lucrurile luasera o intorsatura neasteptata. Mai intai a dat ortul popii editura lor. Cata vreme mai avusesera tus si hartie tiparisera (tiparise, de fapt, inginerul chmist Traian Iliescu) chitantiere si registre de casa. Cand a terminat tusul a scos “caiete studentesti’ – toate cu prêt mai mare ca in comert. In ce ma priveste, dupa ce am vandut ultimele exemplare din IULIU MANIU si, apoi, tipizatele, am pierdut dreptul de a ma mai numi colaborator cu comision
al editurii si nu mai aveam baza legala de functionare. Cu toate intampinarile scrise adresate lui Ion Diaconescu – ne-au lasat sa disparem. Si chiar atunci politia - din ordine primite de sus – incepuse sa se intereseze de autorizatie. Ma gandeam ca trebuie sa renunt (mai multi imi sugerau aceeasi idée). M-am hotarat sa cedez abia cand PNT a subanchiriat spatiul catre editura ANASTASIA pentru o librarie. Viitoarea librarie “Iuliu Maniu”.
Mi-am luat larevedere de la Cati, Adi si Cornel, am predat cheile de la chiosc si magazie doamnelor Ciurea si Dragusanu si dus am fost. Daca n-ar fi fost intrunirile A.A. in mod sigur m-as fi imbatat iarasi.
Intram, dupa trei ani de activitate intensa, intr-un con de umbra. Ajunsesem sa nu mai am nici o ocupatie In afara celor doua intruniri A.A. saptamanale si condusul la gradinita al nepoatei Irina in restul timpului vegetam.
Unul dintre baietii din A.A. (Marian) ma trimite in Pipera, la firma unui turc ce confectiona bidoane de 5 si 10 l. din plastic. Intr-o singura incapere se lucra intr-o caldura infernala data de unica masina de topit granule din plastic care scotea bidoanele pe banda rulanta. Eu cu inca unul trebuia sa debavuram bidoane pe masura ce erau scoase. In cadenta de doua pe minut. A doua zi nu m-am mai dus.
Fratele imi gaseste un post de paznic la serele Berceni. Au si fabrica de conserve. In cateva zile ma lamuresc ca se fura in draci. De la sefi in jos. Toata lumea se face a nu sti dar raspunderea este a paznicilor. Plec si de aici.
Incepusem sa frecventez de ceva vreme fundatia ESTUAR. Condus acolo de Tudor (din A.A.). Tudor (Doru) este si poet. Locuieste cu mama intr-o garsoniera. Aluneca la 2-3 luni in alcool. La un moment dat mi-a spus ca este redactorul revistei “Estuar” a fundatiei cu acelasi nume (pentru cei cu probleme psihice). Am fost cu el la centrul social – pe strada Cutitul de Argint – intr-o casuta inchiriata. Aici se adunau cca 20 de beneficiari, intre orele 10 si 17, si erau ocupati cu jocuri video, televizor color, jocuri distractive, cenaclu literar, lucru manual, o echipa de teatru (o regizoare, Sasarman, si doua tinere psiholoage, Mona si Ana, foloseau psihodrama ca mijloc terapeutic). In plus, fundatia detine si cateva apartamente (cumparate sau inchiriate cu bani Phare) cu cate 4 camere – fiecare camera ocupata de un beneficiar. “Locuinte protejate”. Pensiile le erau administrate de fundatie si, zilnic, un salariat mergea sa le dea ajutor in gospodarie si aprovizionare cu alimente si altele.
T. locuia cu batrana sa mama intru-n bloc de garsoniere. Mama dormea in patul din camera propriu-zisa iar Teodor pe un pat tip camping in bucatarie. Garsoniera era pe numele sorei si cumnatului care aveau doua fiice studente si-I atrasesera atentia “impricinatului” ca, daca batrana moare, el trebuie sa plece (propria lui garsoniera fiind luata pe nimic de niste tigani, la carciuma; avocatul pe care-l angajase nu mai putea face nimic). Asa ca, singura lui solutie era sa le inspire increderea celor de la Estuar pentru a-I oferi locuinta protejata. Asa s-a si intamplat dar
n-a putut beneficia decat pana la prima lui betie cu scandal acolo, cand a fost dat afara.
Insa acum, deocamdata, in prima lui etapa la Estuar, T. era cel care redacta revista, impreuna cu Corina (salariata si studenta la psihologie), culegeau de la beneficiari articole, poezioare, amintiri si, in plus, aspecte din activitatea fundatiei. De fapt, cand se afla in “toane bune”, T. inca mai putea realize lucruri frumoase, cata vreme boala nu se agravase mai mult. Tinea si un jurnal cu comentarii zilnice, avea si sclipiri poetice si in proza.
Freud spunea ca oamenii ajung nevrotici din cauza privatiunii. Am renuntat sa mai caut servici. Ziua ma ocupam de nepotica, Irina, o duceam in Gradina Icoanei sau la gradinita, faceam unele cumparaturi pentru familie, ma mai alegeam cu resturi de mancare gatita, invechita in frigider. In rest, la intruniri A.A.. Fapt ce m-a si impiedicat sa mai intind mana dupa pahar. Este admirabil sa ai prieteni buni; chiar cand nu sunt langa tine, chiar cand distante mari va despart (cum se va intampla in ulterioarele internari la B.). Stii ca ei exista, ii simti aproape si traiesti prin ei cand propria ta existenta sufera vreo modificare, mai ales in nefericire si nenorocire. Nu eram singur si, tot repetand aceasta constatare, simteam ca traiesc, totusi.
Erau in A.A., ca peste tot, tot felul de oameni. Unul dintre ei cu o abstinenta de 7 ani. Avea obiceiul sa citeasca (cand era desemnat sau ii venea randul) unele fragmente din program (preambul) sau chiar cand vorbea liber, vocea sa avea un timbru placut, citind sau vorbind intr-o limba literara, pronuntand apasat fiecare cuvant si accentuand unde era cazul, de parca s-ar fi adresat unui copil de alta nationalitate si, pe deasupra, debil mental. Si, de fapt, mi-am dat seama ca se adresa asa pentru cei abia internati, cei care incepeau acum sa-si revina fizic si psihic dupa sevraj.
Teodor. Poetul. La 14 ani incercase suicidul. Era un spirit malefic. Singur spunea despre el ca este ranchiunos, invidios… . Fusese inginer chimist si se cunostea suficient ca sa-si cunoasca valoarea. Din vremea cand inca mai era in stare, transcriu cateva poezii.