miercuri, iulie 30, 2008

Exercitii pentru realizarea confortului psihic

Va recomand doua exercitii cat se poate de simple , pe care le puteti face acasa la dumneavoastra .
Dupa ce le veti executa o perioada mai lunga, veti realiza ce beneficii importante va aduc .

EXERCITIUL 1
- Asezati-va confortabil pe un fotoliu,scaun sau canapea .Relaxati-va cat puteti de mult .Eventual puteti folosi si o muzica in surdina, care simtiti ca va face bine .( se gasesc si CD-uri cu muzica terapeutica)
-Ganditi-va la o motivatie foarte importanta pentru care va doriti sa fiti in forma ( sa treceti peste starea care va nelinisteste )
- Vizualizati beneficiile prezente si viitoare pentru dumneavoastra si cei din jur .
- Pe un ecran proiectati-va cu ochii mintii o imagine cand erati bine , fara probleme . ( cu ochii inchisi va inchipuiti un ecran in fata pe care proiectati imaginea, concentrandu-va asupra ei ) Observati ce se petrece, cum va simtiti , cum reactioneaza cei din jur . Sunteti puternic si plin de resurse . Lasati-va timp pentru ca aceasta imagine sa se dezvolte complet . Faceti-o din ce in ce mai clara , daca e nevoie schimbati si culorile .
- Priviti ecranul ca un atent observator . Cand sunteti pe deplin constient ca va place ceea ce vedeti , lasati incet ca imaginea de pe ecran sa se suprapuna cu cea a dumneavoastra de pe fotoliu. Cum va simtiti ? Cum aratati ? Cum respirati ? Ce se intampla in jur ?
-Incercati sa va autoapreciati , sa va admirati forta cu care ati trecut peste problema respectiva .
Repetati exercitiul de mai multe ori pentru a va realiza confortul psihic

EXERCITIUL 2

-Relaxati-va complet intr-un loc linistit si confortabil . Respirati rar...profund.. si complet .
Umpleti-va corpul cu aer proaspat . Abandonati orice tensiuni corporale si emotionale .
-Ganditi-va la cineva din anturajul dumneavoastra , sau la oricine altcineva despre care se spune ca are "o sanatate de fier"si ii reuseste tot ce face . Vizualizati imaginea acestuia in toata plenitudinea ei . Imaginati-va ce resurse a avut de-a reusit tot ce si-a propus . Urmariti persoana cu ochii mintii si constientizati consecintele pozitive legate de starea ei actuala , beneficiile directe si imediate cat si beneficiile viitoare de care se va bucura . Vizualizati-va dintr-o alta perspectiva .
-Dupa acest moment, incet, incet, asociati-va cu persoana , ,, pasiti in papucii ei " si urmariti ce se intampla . Observati cum aratati, cum simtiti din aceasta perspectiva . Observati-va adevaratele sentimente fata de dumneavoastra . Incercati sa va autoapreciati in aceasta postura . . Lasati-va timp sa acceptati aceasta teorie . Realizati acest lucru intr-un mod confortabil , fara efort . Urmariti cum va miscati si respirati, urmariti-va calitatile si aspectele speciale pe care le constientizati acum prima data .
-Ce ganduri si sentimente nutriti pentru dumneavoastra ?
-Cand sunteti pe deplin constient de calitatile speciale pe care le-ati dobandit , disociati-va de persoana respectiva , reintrati in corpul dumneavoastra , incet , incet ,fara sa va grabiti , ducand cu dumneavoastra starea speciala dinainte .
-Observati in liniste cum s-au schimbat reprezentarile interioare , constientizati calitatile si aspectele speciale pe care le observati acum la dumneavoastra .
-Trimiteti aceasta experienta in viitor , ca sa o puteti folosi ca resursa ,ori de cate ori aveti o stare proasta , sau un moment nepotrivit peste care simtiti ca nu puteti trece .

Psiholog-consilier Familie -Cuplu, Niculina Ciuperca

PASI PENTRU CONTROLUL FURIEI IN MOD SANATOS -de psiholog Niculina Ciuperca

Unul dintre sentimentele negative care bulverseaza un alcoolic este FURIA. Iata ce ne propune doamna psiholog in legatura cu acest sentiment:

Furia , ,,starea de extrema iritare in care se pierde stapanirea de sine ”ne creaza probleme de multe ori in viata , devenind pentru unele cupluri un dusman de temut , care duce la tensionarea relatiei , bulversandu-le intreaga viata .
De aceea am considerat necesar faptul ca daca sunt cunoscuti pasii prin care se poate controla furia , se poate ajunge la o reala imbunatatire a relatiei de cuplu . Pentru linistea caminului nostru , merita sa reflectam mai mult si sa gasim resursele necesare pentru a trece cu bine peste momentele de criza , cand intr-o clipa putem strica tot ce am construit cu migala in ani de zile .
Pasii de mai jos sunt orientativi , fiecare persoana gandindu-se la o strategie care trecuta prin sistemul sau senzorial sa-i aduca beneficiile dorite .

PASUL 1 : EVALUAREA MODULUI IN CARE INTELEG EU FURIA
A.Care e definitia mea pentru furie ?
B.Ce ma face furios deobicei ?
C. Cine ma face furis de obicei?
D. Ce<> imi declanseaza furia ?
E. Cum imi exprim de obicei furia ?
E1.Ce semne foloseste trupul meu pentru a-mi arata ca sunt usor infuriat ?
E2 . Ce semne foloseste trupul meu pentru a-mi arata ca sunt foarte furios ?
F. Cat de sanatos e felul in care imi exprim furia ?
G. Cum ma simt cand sunt in mijlocul unui moment de exprimare a furiei ?
H. Cum ma simt dupa ce mi-am manifestat furia ?
I. Care sunt beneficiile manifestarii deschise a furiei mele ?
J. Ce ma opreste sa imi manifest furia ?
K. Cum reactioneaza ceilalti la manifestarea deschisa a furiei mele ?
L. Ce rezultate negative apar prin manifestarea furiei mele ?
M. Care este rezultatul pozitiv al manifestarii furiei mele ?
N. Unde sunt radacinile problemelor mele cu furia ?
O. Cum pot sa imi recunosc furia si apoi sa o manifest intr-un mod sanatos ?


PASUL 2 RECUNOASTEREA UNOR FURII NEREZOLVATE IN TRECUT
P. Ce episoade de furie din viata mea au ramas nerezolvate ?
Q. Care sunt persoanele cu care am inca furii nerezolvate ?
R. Ce evenimente continua sa imi declanseze si in prezent furia ?
S. Ce incercari am facut pentru a lucra cu furiile mele nerezolvate ?
U. Ce ma opreste sa lucrez la stapanirea furiilor mele legate de chestiuni nerezolvate ?
V. Cum pot sa iert, sa uit si sa vindec furiile din trecut ?

PASUL 3. VOI FOLOSI STAPANIREA FURIEI PENTRU ORICE SITUATIE CURENTA

PASUL 4. VOI FOLOSI STAPANIREA FURIEI PENTRU TOATE EPISOADELE TRECUTE DE FURIE NEREZOLVATE

PASUL 5. VOI FOLOSI CEL PUTIN 15 ZILE , ACTIVITATI DE LUCRU CU FURIA, PENTRU A SCAPA DE SENTIMENTELE DE FURIE CONSTRUITE IN TRECUT

PASUL 6. DACA MAI AM INCA FURII NEREZOLVATE, MA INTORC LA PASUL 1 SI INCEP DIN NOU .

PARADOXURILE AA-ului

1. Ne predam, ca sa invingem. La prima vedere, a te preda nu prea seamana cu a invinge. Dar asa functioneaza metoda AA. Abea am ajuns la fundul sacului intr-un anume aspect al viatii noastre si ne-am izbit de un zid, de care nu mai putem trece; abea dupa ce am atins capatul disperarii si ne-am predat - abea atunci am putut realiza abstinenta implinita, care ne-a fost imposibila intotdeauna inainte. Noi trebuie-si, de fapt asta si facem-sa ne predam ca sa invingem.
2. Daruim ca sa pastram. Pare absurd si imposibil. Cu poti pastra ceva ce dai? Dar, pentru a pastra tot ce ne ofera AA-ul, trebuie sa transmitem altora acest program, fara sa asteptam in schimb nici o recompensa, indiferent de ce natura ar fi ea. Daca credem ca nu ne putem permite sa daruim ceea ce ni s-a dat, gratis si cu generozitate in AA, atunci putem sa ne pregatim linistiti pentru urmatoarea betie...Se va intampla curand. Trebuie sa daruim abstinenta, ca sa ne-o putem pastra.
3. Suferim ca sa ne facem bine. Nu exista nici un mod de a scapa de teribila suferinta a remuscarilor, regretelor, rusinii, stanjenelii, care ne coplesesc, la inceputul insanatosirii noastre. Nu s-a descoperit nici un remediu pentru raul sevrajului, pentru tremuraturi. Durerea este mare, dar pentru noi, necesara. Suferim, ca sa ne insanatosim.
4. Murim, ca sa traim. Acesta este un paradox foarte frumos. Prin practicarea celor 12 pasi AA, vechea noastra viata, condusa de o gandire tulbure si intortocheata, moare treptat, cu tot ce tine de ea. Iar noi dobandim un mod de viata nou, superior. Pe masura ce scapam de defecte, murim intr-o viata si ne nastem intr-alta. Cand incepem programul aa, murim, ca sa traim.

Confesiunile unui toxicoman (II) - Dan B. Tivu

Motto:
“Doamne, fa-ma unealta Divinei Armonii,
sa pot sadi iubire unde-i ura, iertare unde-i
nedreptate, lumina unde-I intuneric, bucurie
unde-i tristete. Doamne, fa-ma sa-mi doresc
mai mult sa iubesc decat sa fiu iubit, mai
mult sa menajez decat sa fiu menajat. Caci
doar dand putem primi, doar cand iertam
putem fi iertati. Si doar murind ne nastem
pentru eternitate”
Francisco d”Asisi

CARTEA INTAI “OBSESIE PRIMARA”

Moto: “Dintre toate bunurile cu
care mi-a inzestrat cerul parintii, o ini-
ma simtitoare este singurul pe care
mi l-au transmis. Aceasta facand feri-
cirea lor si toate nenorocirile mele.”


In anii 1880 – dupa cucerirea independentei de catre Romania - bunicul meu dinspre tata a plecat de copil din casa parinteasca a unor mocani saraci din Tarlungeni (cativa kilometri de Brasov) la Braila unde a fost angajat baiat de pravalie la un negustor, si el, mocan. Pe cand eu insumi eram numai de-o schioapa ne povestea noua, nepotilor, ca se scula primul dimineata ca sa faca curatenie si sa puna in ordine rafturile din pravalie iar cand veneau vanzatorii iesea in strada sa “traga de maneca trecatorii” pentru a intra in pravalie sa vada, nu neaparat sa cumpere. Dupa un an, doi, a ajuns vanzator. Pentru ca nu lepadase filozofia (morala) mostenita de la parinti puiul de mocan n-a cunoscut tutunul, alcoolul, femeia, jocurile de noroc ci numai munca indarjita.
A venit vremea insuratorii. Fata unui alt mocan, stabilit in zona, mocan instarit, avea un singur cusur: era surda. In schimb, muncitoare, cinstita, zdravana (osoasa, nu grasa) si crescuta in frica lui Dumnezeu. Asa cum mi-o amintesc, n-a citit pana in ultima clipa decat literatura religioasa. Si bunicul la fel, dar si ziarele. Era si mare patriot; iubea domnitorii (in special pe Mihai Viteazul) si de la bunic stiu si acum melodia de la Penes Curcanul (a lui Alecsandri) pe care o cantau ostasii veniti din razboiul din “77 (in copilaria bunicului). Socrul le-a dat o zestre frumoasa: cateva hectare de pamant, casa si pravalie in judetul si orasul Constanta. Si casa (strada Duca) si pravalia (pe Tomis) erau in centrul orasului. O a doua casa, tot in centru, pe str. Mircea cel Batran. Nu-si schimba modul de viata. De dimineata pana seara, cand la pravalie, cand pe ogor. Nu se aseaza sau ridica de la masa (amandoi bunicii) fara rugaciune de multumire. De la ei am invatat si noi, nepotii, Tatal Nostru. Asa i-am cunoscut. Asa si-au educat cei 7 copii. Patru baieti si trei fete. Care, pe masura ce cresteau, ii punea la munca unde era nevoie, pe camp sau la pravalie. Dar i-a lasat sa si invete. Baietii au avut cate o facultate (tatal meu chiar doua, dreptul si filologia).
Ma uit la miliardarii de “carton” de astazi – parvenitii din furturi, escrocherii si “tunuri – inginerii financiare”. De cand lumea si pamantul a existat o catagorie sufleteasca de oameni pusi pe capatuiala, pentru care banul este mai presus de orice si caruia I se inchina pentru ca – ce-I drept – banul este cel mai bun protector si prieten. Si nu are miros si deschide toate usile. Si cum omul, spre deosebire de restul animalelor, mananca mai mult decat pentru a-si astampara foamea, bea mai mult decat pentru a-si astampara setea, face amor nu numai pentru a se reproduce, ucide fara a-si manca victima, acumuleaza mai mult decat ar avea nevoie pentru un trai imbelsugat, e rapace pentru ca acumularea ii da siguranta si superioritate asupra altora. Asta dovedeste cat de putin evolueaza mentalitatea omeneasca. Intre acesti cumularzi de bunuri materiale sunt unii care au trecut prin razboaie, prin bombardamente, prin revolutii, prin tot ceea ce iti demonstreaza ca poti pierde totul intr-o clipa – si tot n-au invatat nimic. Viermilor astora le face placere sa se imbrace tipator, sa circule in automobile luxoase, sa locuiasca in adevarate palate, sa se afiseze la bratul unor curtezane la moda. Nu le este suficienta incalcarea legii. Trebuie sa le arate oamenilor cat de neobrazati sunt, ca au depasit orice limita a bunului simt. Pare o idiotenie, dar nu este. Sa atragi atentia intr-un asemenea mod. Cand te ocupi cu treburi periculoase iti disimulezi identitatea, chiar si simpla prezenta. Lasandu-ti, cel putin, o cale de fuga.
In cultura unor popoare stravechi (dar si acum la unele triburi) simbolul falic era la loc de cinste mai ales sub forma unor ritualuri si statui.
Celebrate la anumite ocazii. In zilele noastre este “de bun gust” sa celebrezi ritualul in fiecare zi, 24 de ore din 24. Prin conturi cat mai grase, palate, masini de lux, femei…
Ori bunicii mei si, mai tarziu, copii lor, pana au inchis ochii, s-au purtat, s-au imbracat simplu, fara ostentatie. Desi, poate, ar fi avut dreptul odata cu obtinerea unor licente. Deaceea, poate, la mine mai mult ca la altii, exista goluri in suflet, in locurile pe care le-au ocupat ei.
Batranul Voltaire spunea: “posesorul unui teren va cultiva mult mai bine ogorul sau decat pe al altcuiva. Spiritul de proprietate al omului ii da puteri inzecite caci lucreaza pentru sine si familie cu mai multa vigoare si placere decat pentru un stapan.”
In 1907 se naste primul baiat, Gheorghe (unchiul Gogu) apoi, in 1911, tata (Mircea, Rica pentru prieteni). Pe rand, Ion, Niculae, Cornelia, Volumnia, Margareta.
Cu putin timp inainte de invadarea Romaniei de catre sovietici, unchii si matusile l-au sfatuit pe bunicul sa lichideze tot – pravalie, pamant, acareturi si inventar agricol si sa investeasca in obiecte de valoare sau sa cumpere imobile pe numele copiilor. Fiind tineri, simteau de unde bate vantul. “Nu-mi stric eu capitalul ! Nici o grija, vin americanii !” A avut si domiciliu obligatoriu, a “facut” si Canalul tot asteptand.
Pentru a nu intra in mai multe amanunte, ajung si la anul nastertii mele, 1941 – 24 oct.. Probabil am fost proiectat sa ma nasc vesnic grabit, adesea precoce dar si imprudent, un repezit adesea nesocotit. Daca nu m-as fi grabit sa apar cu doua luni mai devreme poate m-as fi numit Cristian. In 1941 Bucurestiul era bombardat de aviatia aliata dar ai nostri eliberasera Cernautiul. In refugiu trimisa de tata, mama m-a nascut acolo. Si, astfel, m-am nascut prematur (la o data nealeasa de parinti si un loc al “intamplarii”) .
Ajung la scoala. In recreatii, la orele de sport, acolo unde se punea problema fortei (nu si a indemanarii) eram vioara intai. Si acum imi rasuna in urechi strigatele de incurajare ale colegilor-fani (suporteri ad-hoc): “- Hai-de Da-ne ! Hai-de Da-ne !”. Imi placeau sporturile individuale, nu cele de echipa, numai asa imi puteam da toata masura fara sa depind de eforturile altora (daca le faceau).
Mai imi aduc aminte ca eram si foarte incapatanat si temerar. Abia invatasem sa inot cand am mers la strandul Floreasca cu familia. Daca matusa Eta nu mi-ar fi spus sa nu ma indepartez de mal (o admiram in secret) poate ca nu mi-ar fi traznit prin cap sa traversez lacul de la un mal la altul. Incepusera deja sa ma caute, ingrijorati (ma stiau bine), cand (la sugestia aceleiasi matusi) si-au indreptat privirile spre malul opus. Deasupra apei se vedea apropiindu-se un punct. Atata ca n-am mai reusit sa ma catar singur pe malul noroios si alunecos din cauza oboselii. Dar invingator !
De mic mi-a placut apa. Poate unde sunt Scorpion, animal de apa. Poate, din cauza tatei – nascut si crescut pe tarmul Pontului Euxin. Cand plecam cu totii in vacanta (bineanteles, la mare) odata ajunsi pe plaja, tata isi lua cu el ziarul si innota pana nu-l mai zaream. Apoi se vedea ca un punct. Pe masura ce se apropia adus de valuri, vedeam ca face pluta pe spate citind ziarul.
Tot pentru ca imi placea apa imi luam fratele mai mic cu patru ani (16 si 12) si mergeam sa vaslim la Herastrau sau Floreasca. Inchiriam o barca pentru o ora si uitam sa ne intoarcem la timp. Vasleam numai eu. Si, dupa o vreme, am fost observati de baietii de la canotaj academic, Baza Recolta, care m-au invitat sa ma antrenez la ei pentru caiac simplu. Am facut asta timp de trei ani. Apoi box la Progresul, in spatele fostului Circ de Stat, acolo unde acum se inalta Intercontinental. Apoi ciclism. Cicloturism. Si cu altii, si de unul singur. Bateam coclaurii pe o raza de 60 Km. in jurul Bucurestiului. Indiferent de cum era vremea.
La scoala, in primii ani, premiant. Prin clasa a V-a am inceput sa descopar biblioteca tatalui meu. Cateva mii de volume. N-alegeam. Beletristica, orice, dar si clasici romani si ai literaturii universale. Literatura proletcultista era la moda. Citeam tot ce-mi cadea in mana: mitologie, istorie, criminalistica. Poate ca nu intelegeam tot dar tot mai memoram cate ceva.
Tin minte ca am trades (mai intai cu dictionar) mai mult din curiozitate (mama ascunsese aceasta carte ca sa nu dau de ea) “Le marriage parfait” (“Casatoria perfecta”) in care era descrisa reproducerea si organele sexuale precum si tehnici de preludiu si acuplare. Asta m-a facut sa invat franceza mai bine si au mai fost si alte volume traduse.
Repet ca citeam orice imi cadea in maini. Numai manuale de scoala nu. Pentru mama, in saptamanalele sedinte cu parintii, era un mister. Nu bateam maidanele, nu ieseam din casa decat la prietenul de langa casa, Ion Scutaru, sau cand plecam la scoala. Profesorii ii spuneau ca nu sunt retardat ci dimpotriva, notele spuneau altceva. Pana cand, intr-o zi, mama descopera sub manualul de geografie, “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” a lui C. Petrescu. A inceput sa ma puna sa citesc lectiile de fata cu ea, indiferent ce facea – la bucatarie sau spala la baie. Cu exceptia stiintelor exacte (matematica, fizica, chimie) pe care, dealtfel, nu le-am stiut niciodata.
Incepusem sa-mi redresez situatia scolara dar n-a durat mult. Mama, casnica, ducea toata gospodaria. In plus, dactilografia pentru Institutul de Documentare Tehnica (I.D.T.) pe matrite cerate sau metalice iar mai tarziu confectiona pentru Arta Aplicata mii de snururi pentru martisoare, cosulete cu flori din fir leonic sau ratuste umplute cu vata – croite la batrana noastra Singer. Cand avea comenzi urgente si se apropia termenul de predare dadeam cu totii in branci, dupa puteri, inclusiv tata. Incercam, ca si in alte dati (in afara lectiilor de la scoala) sa ma intrec cu mine insumi.
In “Spovedania unui betiv” London remarca si el, inaintea mea, ca “ in tot ce am facut, de cand ma stiu, am dus intotdeauna lucrurile pana la extreme, pana la epuizare.” Asa s-a intamplat, intotdeauna, si cu mine. Cred ca abia acum, cand faptele sunt consumate, ghicesc mecanismul. Fie ca ma nascusem cu “temperament de alcoolic” – cum ii placea lui Sasa (A.A.) sa spuna – fie pentru ca fusesem deja obisnuit inca din copilarie sa ma intrec pe mine insumi incercand si placandu-mi sa-mi depasesc limitele si, astfel, capatand un soi de orgoliu. Asta, insa, a functionat mult prea “bine” in privinta alcoolului. Sau a functionat prea bine dar intr-un mod nedorit. Am luat-o tot ca pe un soi de sport, ca pe o competitie – la inceput. Apoi, totul a venit de la sine. Cine sa-mi fi spus – cum fac eu acum – ca, in timp, aceasta “competitie” va duce la dependenta ? Niciodata, nimeni, n-a pronuntat in prezenta mea cuvantul-cheie “dependenta”.
Pe la “ceaiuri”, acasa la vreunul dintre prieteni sau colegi, desertam pahare dupa pahare. Insa, datorita constitutiei mele robuste nu “se rupea filmul” (cel putin nu in primii ani) decat dupa multe ore “bahice” si, spre dimineata, cand toti ceilalti (baieti si fete) zaceau prabusiti pe paturi, fotolii sau podele, fiecare pe unde apucase, oboist – nu neaparat beat – sau vomau pe la baie, incepeam sa dansez de unul singur nemaifiind parteneri valizi. “De plictiseala” scurgeam ultimele resturi din pahare si sticle pentru a-mi intretine focul launtric. Ajungeam acasa “pe o singura carare” si, dupa un somn bun, a doua zi nu eram nici macar mahmur. Incepeam o noua zi fara migrene, ca si cum n-as fi petrecut o noapte bahica. Poate ca (nu, nu “poate” ci “sigur”) tocmai rezistenta si vesnica competitie in care ma aflam permanent m-a indreptat spre “prietenia” cu J.B..
Totusi, incet-incet, fratele si prietenii m-au marginalizat dar si eu m-am retras dintre ei, socotindu-ma vinovat.
Si iarasi incep sa iau note proaste. Nu numai coregent ci repetent. De doua ori in clasa a IX-a. Asta si pentru ca, ramanand singur, mi-am cautat alt anturaj. Si l-am gasit.
Vizavi de blocul in care locuiam cu familia, in vremea aceea se afla A.R.L.U.S. Asociatia Romana pentru Legaturile cu Uniunea Sovietica. Avea sala de spectacole si gradina de vara. Intrarea gratuita ca sa inghiti o conferinta despre succesele, in toate domeniile, ale societatii sovietice urmate de filme pe aceeasi tema sau filme de razboi cu proslavirea bravilor si eroicilor ostasi si partizani impotriva nazistilor. Dupa 1990, e drept, nu mai avem conferinte dar suflul micilor ecrane si, chiar, intreaga viata (social, economic, politic) ofera exemplul celuilalt Big Brather. Toata pustimea si toti pensionarii lipsiti de alte mijloace de divertisment inundau, seara de seara si 7 zile pe saptamana sala si gradina de vara.
Acolo i-am cunoscut pe Nicu Safranec si fetele R., Marina si Bebe. Doua fete de “familie buna”. Bunicul lor – fost fruntas liberal – era , ca si tatal lor, in puscariile comuniste, fosti mari propietari (si ai mosiei Ruginoasa a domnitorului Cuza); facusera parte din protipendada Bucurestiului.
Locuiau intr-o singura camera si un antreu (ca bucatarie) – cam 20 mp, intr-o veche casa ce, probabil candva nu demult – fusese han. Se si afla in zona fostei Piete Unirii – vizavi de demolatul Spital Brancovenesc. Cu un singur etaj, in forma de potcoava, cu odai mai multe si balcon circular, wc la capatul culoarului. O curte pavata cu piatra cubica, suficient de larga sa adaposteasca cateva carute.
Mama si fiicele supravietuiau din meditatiile de limba franceza predate de mama (vorbea fluent franceza) mai ales pe la casele si recomandarile celor care nu uitasera cine fusesera. Mai ales familia prof. dr. Sager.
Domnea o mizerie crunta. Mama fusese obisnuita cu multe slugi iar fetele nu avusesera timp si de la cine sa ia lectii de menaj. Toate erau cuprinse de lehamite. Un pat larg in care dormeau toate trei, doua fotolii desfundate care vazusera si timpuri mai bune. Peretii afumati de la singura sursa de incalzire si gatit (un resou cu gaz de butelie) si de la cele vreo 60 de tigari Carpati fumate de batrana boieroaica. Se aflau si cateva tablouri de patrimoniu (maestri romani consacrati) atat de afumate ca nu se mai distingeau culori sau chipuri. Insa punctul forte al odaii erau cardurile de plosnite care, ziua si noaptea, defilau nestingherite peste tot. Nu se incerca nimic pentru ca nici o formula chimica nu ar fi reusit sa le starpeasca – numai un incendiu zdravan. Mai trist era ca dusesem lighioanele si acasa – unde biata mama nu stia cum se pricopsise cu ele desi avea banuiala ca vecinul (compozitorul N. Kirculescu) care ocupa un apartament sub cel al nostru era, mai tot timpul, plecat pe la case de creatie si, cand era de gasit, n-avea menajera ci numai “sotii” din cand in cand.
Ne petreceam serile ascultand aceleasi povesti nostalgice despre viata de noapte a celor bogati din Bucurestiul interbelic sau din strainataturi si cu radio dat pe Radio-Beirut (cu Vocea Americii), beam vermut alb sau rosu. Dansam, batrana isi facea pasente sau jucam carti pe bete de chibrit. Obiceiul asta de a bea des dar (inca) temperat m-a ajutat sa-mi creez un viitor de stransa colaborare cu J.B.. Nici urmatoarele etape (se va vedea curand) n-au fost mai putin importante
Principalul este ca ma indragostisem, fara speranta, de Marina. Dar, mai ales, rezultatele dezastroase la invatatura. Dupa al treilea an in clasa a IX-a, tata ma retrage de la scoala si, ca sa ma pedepseasca, incep niste cursuri de calificare electricieni aparate de masura si control la I.I.B. (Intreprinderea de Instalatii Bucuresti). Cursuri cu durata de 6 luni, primele trei urmam niste cursuri la Otopeni iar urmatoarele practica pe santier.
Pedeapsa aplicata a fost de folos: m-am invatat sa am bani dar, mai ales, a fost adevarata ucenicie in ale alcoolului.
Printre cursantii veniti din toate meseriile si toata tara (aveau indemnizatia egala cu media salariului pe ultimele trei luni) eram si trei bucuresteni care nu mai lucraseram si aveam o bursa mica. Abia aici, pe santierul de la Savinesti (aproape de Piatra Neamt), aveam sa invat ce inseamna prietenia cu alcoolul – departe de ai mei, de casa parinteasca, nostalgia Bucurestiului – la nici 20 de ani, lunar trebuia sa cer prin telefon cu taxa inversa bani de la parinti.In cursul saptamanii, munca grea, stateam potoliti. Pentru ca la Otopeni, la cursuri, nu invataseram mare lucru, eram folositi ca salahori, la carca. Cate 10 ore pe zi. Asa ca nu mai aveam timp si putere pentru zbenguieli. In schimb, sambetele si duminicile ajunseseram “abonati” ai restaurantului Garofita din Piatra Neamt.
In fine, terminam si “practica”. Se dau examene. Nu le absolva niciunul. Pentru motive intemeiate. Dar un oltean smecher, Victor Mirea, devenit iubitul unei mai varstnice inginere la Otopeni si sfatuit de aceasta, da in judecata intreprinderea pentru nerespectarea obligatiei de a ne califica si castiga procesul. Precedentul fiind creat, primim cu totii, automat, carnet de electricial A.M.C.. Fara repartizarea unui loc de munca. Eu, totusi, am gasit un loc la Danubiana (se construia fabrica de anvelope cu ajutorul englezilor). Timp de 5 – 6 luni am sapat ce dalta si ciocanul santuri in beton pentru conductori de curent electric din Bergman, PVC, Intenc.
Singurul avantaj a fost mentinerea formei fizice. Calirea. Dar m-a lamurit si ce inseamna munca fizica, bruta – ceea ce urmarise tata – si la ce este buna scoala. Obisnuit sa am bani am urmat liceul Cantemir, inclusiv bacalaureatul cl. XII lucrand la cooperativa
Electrobobinaj.
Unde m-as fi putut indrepta dupa liceu ? La vreo facultate. Fiindca, de mic imi placuse sa citesc si sa fac analize gramaticale, m-am hotarat pentru Filologie. Cursuri fara frecventa datorita obisnuintei cu banii. Pentru asta trebuia un serviciu – de preferinta cat mai comod. Un vecin de-al nostru, din bloc, era director general la intreprinderea care construia hidrocentrale. Incepand cu aceea de la Bicaz. Mi se ofera postul de desenator tehnic la Serviciul Tehnic.
Sediul intreprinderii se afla, la inceput, in primii mei ani de activitate incepand cu 1965, pana la demolarea vechiului circ si construirea noului Teatru National si Intercontinentalului, pe locul actualei benzinarii de pe Tudor Arghezi. Apoi sediul s-a mutat pe str. Dimitrie Onciul (casa memoriala Hristo Botev) aproape de Foisorul de Foc.
Desenator tehnic ? N-am fost nici in scoala capabil de asa ceva. Norocul meu a fost ca m-au pus “baiat la toate”. Dandu-ma pe langa mos Lerner (Mauriciu), un inginer evreu trecut de 60 de ani dar de toata isprava. Parca-l vad si acum, cu acelasi costum lustruit de atata purtat si cravata stramba, garbovit, cu buza inferioara “obosita”. Dar impecabil ca om si profesionist. Intreg colectivul de vreo 10 insi il iubeam fara rezerve.
Pentru ca “rupea” in mai multe limbi de circulatie si cu ajutorul a diverse dictionare multiligve tehnice extragea si traducea articole din vreo zece reviste tehnice la care intreprinderea era abonata, articole bifate de director, seful proiectarii ing. Gal Traian si cel al Tehnicului, Sava, al tuturor celor interesati. Traduceri facute de Lerner pe ciorne si dictate de mine dactilografei, doamnei Lucretia Teodorescu. In plus, trebuia sa corectez materialul dactilografiat. Dar anul 1965 inseamna si venirea la putere a cuplului Ceausescu. Care, odata bine infipti, incep sa aibe idei. Si, in scurt timp, pentru economie de valuta vest, se retrag banii pentru reviste vest si, inca – I bine, inlocuite cu aceleasi reviste reeditate in Uniunea Sovietica si platite in valuta est. Sunt, insa, retrase si acestea. Incep sa colind cu batranul inginer prin biblioteci ale unor institutii care mai aveau acces la aceste publicatii (inclusiv Institutul de Documentare
Tehnica) si sa le imprumutam spre tradus.S-a desfiintat, nu dupa mult timp, si biblioteca tehnica. Cine doreste sa-si ridice nivelul professional, sa-si cumpere !
Astfel ca am fost plasat inginerului Radoslav Victor care – ajutat de economista Talmaciu Elena – realizau documentatia pentru necesarul de materiale si utilaje ale santierelor care se deschisesera: Arges, Lotru, Gilau, Portile de Fier… . Il insoteam pe Radoslav acolo unde trebuia sa obtina avizele si aprobarile: Institutul de Studii si Proiectari Hidroenergetice, Consiliul de Stat al Planificarii, Ministerul Energiei Electrice.. .
Din aceasta perioada la Serviciul Tehnic imi amintesc, cu mare placere, de ing. Cocorandu Dan, ing. Manea Ion (mai tarziu senator PNTCD – ca detinut politic). Tanara si gratioasa dar cam flusturateca ing. Hanganu Venita, ing. Puntea Titus (mereu “parfumat” dar sobru). Dar tot aici se afla tanarul, vioiul si vesnic veselul giulestean Ion Basarab. Care, dupa orele de program, aproape zilnic, ma ruga sa-l conduc spre tramvaiul care-l ducea acasa. Acolo se afla o carciuma unde platea 1 litru de “Rom Superior” pe care-l indoiam cu sifon timp de vreo doua ore. Nu a durat mult si s-a internat pentru hepatita cronica. Apoi ciroza hepatica. Apoi l-am condus pe ultimul drum.
Acest episod ar fi trebuit sa insemne pentru mine un avertisment. Primul avertisment din “cariera” de bautor-problema. Desi in acea perioada nu-I simteam nevoia lui J.B. – in nici un caz atat de des si in exces. Imi urmam “seful” doar pentru ca eram obisnuit sa nu refuz
pe cineva mai in varsta fara sa am motiv serios.
Odata incheiat episodul, dracu’-si vara iarasi coada. Aflase seful cel mare despre escapadele mele cu Basarab. In plus, era nevoie de un om la Administrativ. Ca inspector social. Sa nu fi stiut seful ca mai-marele Administrativului (C.I.) – fost militian cu grade, fusese matrasit de la vechiul loc de munca tocmai din cauza bauturii ?
In mod normal sarcina mea ar fi fost sa colind santierele si toate punctele de lucru (chiar si in inima muntilor) oriunde aveam camine de familisti, nefamilisti, cantine, echipe de stins incendii, microferme pentru hrana santieristilor… .
Controalele erau, insa, apanajul sefului de serviciu. Pleca cu un microbuz al intreprinderii cu saptamanile. Pe langa ce baga in el acolo, la mese-ntinse, venea cu microbuzul incarcat cu de-ale gurii, solide si lichide, dupa un asemenea raid ii trebuia o saptamana sa-si revina. Pentru ca el lipsea mult, ii tinea locul seful de birou – Bogan Mircea – care era fumator cu masura, nu bea si era foarte calculat, chiar zgarcit.
Acest serviciu Administrativ era amplasat separat de restul birourilor, intr-o locatie pe str. Dimitrov – actual Ferdinand – foarte aproape de o carciuma care avea drept fatada o vitrina mare (la “Geamuri multe”) in apropierea intersectiei cu bul. Mihai Bravu. In aceeasi curte cu noi se mai aflau, la parterul cladirii, garajul pentru masinile noastre, la etajul I se afla Biblioteca Tehnica (si ea desfiintata din ordin superior), Serviciul Proiectare, Organizarea Muncii, Protectia Muncii. La etajul II fusesera amenajate vreo 6 camere de oaspeti cu tot dichisul necesar, asemanatoare garsonierelor din hotelurile de doua stele de pe litoral. Fiecare camera cu un pat, doua sau trei. Ocupate in functie de rangul oaspelui venit din santier. Economie pentru intreprindere (lipsa diurnei de cazare) dar nu si pentru oaspetele care dadea din buzunar pentru a-mi cinsti sefii la carciuma de alaturi.
Eu, in schimb, faceam scriptologie, evidenta. Aveam vreo sase catastive (registre)mari si fise. Tineam evidenta miilor de fise cu obiecte de inventar (tot ce trecea ca valoare de o anumita suma – de la scaune de toate tipurile, birouri, masini de scris, divers mobilier pana la stingatoarele de toate tipurile, marmite de cantina…) in “n” variante si preturi, notate bucata cu bucata si prêt cu prêt, miscarea lor de pe un santier pe altul etc. Lunar trebuia sa le duc la Financiar pentru calcularea amortismentului.
Pentru ca arhiva intreprinderii depindea tot de Administrativ dar se afla in alta locatie, in Piata Kogalniceanu, nu avea personal calificat (doar cateva legatorese) am fost desemnat sa insotesc un technician in varsta (aflat in intreprindere inca de la inceputurile ei) – Zenov Nicolae sa punem ordine in miile de dosare ale diverselor servicii, sa numerotez pegina cu pagina, sa le opisez si sa le dau la legat. Vreo trei luni ne-a luat aceasta activitate.
Asta cat priveste munca. Cat priveste partea sociala, erotico-sentimentala, se petrecusera schimbari semnificative. Demne de notat.
Am avut si o prietena. Nu voi pomeni detalii fiindca, in cei treisprezece ani cat am fost impreuna, am avut timp sa ne evaluam calitatile si defectele si, in niciun caz, nu se mai putea - din nicio parte – trai cu iluzii. Am povestit pe larg aceasta relatie intr-o redactare anterioara a prezentului volum. Alaturi de alte episoade considerate abia acum nesemnificative, l-am eliminat. Vor fi si altele de eliminat. Acum ma multumesc sa spun ca ea si-ar fi dorit sa fie mereu cand la cinematograf cand in fata televizorului. Iar eu, cand reusea sa ma convinga la vizionarea vreunui film, o invitam apoi la carciuma unde nu reuseam sa ma despart de pahar mai ales cand aveam in fata vreun conviv. Ea nu avea calitati de gospodina si nu din vina ei. Ramasa de mica fara tata - mama, matusa, bunica faceau totul in locul ei dar si luau hotarari in locul ei. Un bunic – plecat in lumea celor drepti la doi ani de cand il cunoscusem – un unchi care nici el n-a zabovit mult dupa aceea din cauza bauturii – toti locuiau impreuna la inceputul drumului meu alaturi de ei. Singurul lucru pe care trebuie sa-l mai spun, este mai important, despre unchiul Doinei. Alexandru (Sandu – fie-I tarana usoara). Avea o deficienta fizica inca de la nastere (omoplatul drept scos mult in evidenta), probabil de la forceps. Slab, uratel, mic de statura. Dar ce suflet generos, cat de bun era ! Facuse Academia Comerciala si, cand l-am cunoscut, era sef de serviciu in Ministerul Energiei. Fusese casatorit dar sotia il parasise la bratul celui pe care si-l considerase cel mai bun prieten. Acum, la inceputul prieteniei noastre, incepuse deja sa nu se mai poata desparti de sticla de 1 litru de Rom Superior. S-a pensionat medical, nu mai avea motivatie sa lupte, o prima coma alcoolica din care l-au scos medicii de la spitalul Cantacuzino, apoi inca o coma din care n-au reusit sa-l mai scoata. Pentru mine ar fi trebuit sa fie al doilea avertisment. N-a fost sa fie.
Dupa ce am fost mutat la Administrativ m-am hotarat sa iau exemplu de la unii colegi care contractasera locuinte la bloc pe credit de la stat. M-am bagat dator la stat pentru un apartament de trei camere in Drumul Taberei. Pe o strada cu nume predestinat: Valea Calugareasca. Am crezut ca fac bine – mai ales ca parintii si fratele ma ajutau mult. Iar ei, in speranta ca ma voi casatori cu fata pe care si ei o placeau, nu s-au impotrivit. Mama a dat tonul pentru ca Doina era docila suportundu-I chiar si nesfarsitele predici. Pentru o vreme apartamentul de doua camere (am redus o camera fiindca trebuia sa platesc o diferenta in bani deloc neglijabila) a fost cuibusor de nebunii insa numai pana ne-am despartit si am ramas singur. Acum, privind inapoi cu manie, aducandu-mi aminte de sacrificiile si eforturile facute de ai mei – din toate, astazi, nu mai e nimic - la data cand scriu incercand sa va conving de napastele aduse de aceasta boala – trebuie, totusi, sa-I multumesc lui Dumnezeu pentru ca mi-a lasat sanatatea si suficienta putere pentru a infrunta trecutul, prezentul si viitorul.
Ramas singur, am inceput sa colectionez animale fara stapan (caine, pui de pisica) apoi pestisori exotici de acvariu… nimic nu putea inlocui familia de care ma despartisem cu atata usurinta.
La servici, din cauza ca imi era grevat salariul cu doua rate, pentru casa si pentru avansul la casa pe care nu-l avusesem, ajunsesem sa ma imprumut nu numai in propria familie sau la familia Doinei ci si de la colegi. Acum aveam si vecini. De la care sa imprumut. Abia acum realizez cat de penibil eram si cum ma faceam de ras.
Cand cu unul, cand cu altul dintre vecinii de palier, cand mai multi laolalta, faceam cate un chef. Dar reusisem sa intarzii cu intretinerea la bloc pe cateva luni.
Tot la etajul IV – cu mine – era un fost marinar, Chirila, de vreo 6o de ani. Desi sotia il “tragea de maneca”, n-o asculta si persevera in “tainul” lui zilnic. Pana i-a cedat inima si ne-a parasit.
Alt apartament, de trei camere, era ocupat de familia Desimon. Puiu era muncitor cu inalta calificare. Casatorit cu Jana – asistenta medicala – aveau doua fete maricele. El era si fumator si bautor. Inrait. Si gelos pe sotie (tinerica, frumusica, finuta) pentru ca “lucra cu medici”. Facea urat la betie. De cate ori Jana – saraca – umbla cu ochiul vanat sau cu capul spart. Daca intervenea cineva scandalul devenea si mai mare. “Norocul” ei, pentru un rastimp, a fost ca sotul s-a ales cu o trombofeblita (de la tutun si alcool) si medicii i-au interzis si una, si alta. O vreme a fost liniste dar s-a luat din nou de ele si i-au agravat boala. A trebuit sa I se amputeze laba piciorului. Ar fi fost de crezut, macar acum, ca se va astampara. Dar de unde ? Dimpotriva, complexului de inferioritate deja existent i-a fost adaugata inferoritatea fizica. A inceput sa umble in carje. Tatal lui, resident italian, de unde pana atunci le trimitea pachete si ceva bani, a venit la Bucuresti si i-a cumparat o Dacia in speranta ca, trebuind sa sofeze, se va astampara. Nu l-a potolit, insa, pentru multa vreme.
Cel mai disperat caz era, fara-ndoiala, Costel. Venise in bloc, si el pe acelas palier, impreuna cu Cristina si fetita acesteia din casatorie anterioara. El fusese maistru la Masini Electrice Buc., acum pensionat. Desigur, Cristina (asistenta medicala la Neuropsihiatrie a spitalului “Gh. Marinescu”) era cea mai in masura dintre locatari sa cunoasca mai bine alcoolismul lui Costel. Impricinatul nu bea ce beam ceilalti (vin, vermut) ci isi procura – el stia de unde – alcool alb de 90 de grade si-si prepara cu esente si zahar o bautura. Din pacate, avea diabet (insulinodependent) si-si facea zilnic injectia in picior. Cum zilnic isi facea toaleta bandajului si a tubului din plastic ce se itea de sub bandaj pentru un cancer laringian, faringian (despre care n-am informatii). In asemenea conditii “consoarta” n-a rezistat si a plecat cu copilul in propriul apartament. Stia la ce sa se astepte in continuare.
Costel ramane singur cu bolile lui si cu avertismentul medicilor ca trebuie refacuta (sau continuata) operatia ORL – fapt ce il oripileaza si bea si mai mult. De rusine sau din neputinta nu mai iese din casa si nu trebuie, totusi, sa-I lipseasca, ziua, litrul de vin si seara jumatatea de coniac Ovidiu. Daca nu gaseste copii pe care sa-I trimita la magazine, ma trimite pe mine sau pensionarul Olteanu, chemati telefonic. Sora (casatorita) a lui C. – ce locuieste in cartier – si mama ii aduc, pe rand, alimente si mancare gatita. Frgiderul este plin la refuz pentru ca nu mananca. Amandoua renuntasera sa-l caute la telefon stiind ca nu raspunde. Singur el le suna cand ramanea fara bani. Le soma sa-I aduca bani; altfel arunca in aer apartamentul ca ele sa nu-l mosteneasca. Am asistat, langa el, la asemenea demonstratie. Mai tarziu aveam si eu sa aflu (nu mi-a folosit nici acest avertisment) cat de tiranic poate deveni psihicul lipsit de drog. Trupul are nevoie de timp pentru a elimina materialul rezidual toxic continut de fiecare celula. De tot mai mult timp pe masura ce boala avanseaza. Dar cand il bombardezi zilnic, nu-l lasi sa se refaca, il slabesti si prin anorexie (lipsa poftei de mancare pentru ca isi primeste caloriile din alcool) atunci deznodamantul este aproape. Organismul dependent nu mai are decat o prioritate – obtinerea in continuare a drogului.
Intr-o zi de pensie a luat o supradoza. A scapat de chinuri, de frica bolilor si a operatiei iar pe vecini i-a scapat de explozia gazului ce ar fi urmat sa se acumuleze cu robinetul deschis la aragazul lui. A baut mai mult decat obisnuia, si-a scos tubul din gat (“respira mai usor”) si, peste 48 de ore cand am reusit sa dau de el (eu venind de la serviciu), desi il mai cautasem fara folos, l-am gasit in precoma. Dus la spital cu ambulanta, n-a mai revenit.
Intre timp, in 1971, imi luasem licenta in filologie si fusesem trecut ca bibliotecar principal la biblioteca tehnica. Nu dupa multa vreme desfiintata cu lozinca cu care fusesera anulate abonamentele revistelor tehnice.
Inainte de a trece mai departe am de povestit trei intamplari: prima – cand mai eram inca la “Tehnic” in Onciul, a doua a fost in perioada Administrativ iar a treia in “epoca” biblioteca. Desi cele trei episoade ar putea foarte bine lipsi din volum, poate veti mai invata cate ceva despre epoci apuse.
Unu. Intotdeauna sefii au favoritii lor. Si al nostru il avea pe Safir Arthur. Dupa ce s-a facut “indispensabil” unora si altora (chiar si celor de pe santiere care veneau cu treburi),procurandu-le medicamente greu de gasit, facilitati in obtinerea unor autoturisme si alte bunuri, vesnic bot in bot cu secretarul de “cabinet” al “generalului” – in antecamera – intr-o zi dispare si nu mai e de gasit cu nici un chip. Dupa cateva zile il gaseste militia in padurea Baneasa. Otravit si o sticla de wisky langa el. De ce ? In acea perioada statul punea in vanzare apartamentele nationalizate in care erau chiriasi la stat. Seful cel mare vrea sa-si cumpere apartamentul dar nu are suficienti bani. Il imprumuta o doctorita cu care se avea in relatii bune. Dupa un timp, seful ii da favoritului banii ce ii avea ca datorie ca sa-I duca doctoritei. De curand, debitor si creditor se intalnisera si constatasera ca banii incredintati nu ajunsesera la destinatar. Safir – din acest moment – nu mai poaste fi gasit. Sperase si contase prea mult pe banii promisi de guvernul vest-german evreilor ce suferisera in razboi sau urmasilor.
Doi. La Administrativ ma cheama seful si ma intreaba daca cunosc vreo limba straina. Da ! Franceza si, mai bine, rusa. Si ma ia cu el.
In colaborarea cu jugoslavii la hidrocentrala Portile de Fier, vecinii nostri il invitasera pe “general” la ei. Acum “generalul” vroia sa-si invite gazdele, la randul lui, obtinand de la minister o suma.
Ma sui cu seful meu in microbuz si ajungem la Snagov. Direct in biroul sefului de Complex al Gospodariei de Partid. Tovarasul Cuculea. Si acesta, bietul, ca si seful meu direct, nu cantarea mai mult de 120 Kg., nu avea mai mult de 1,90 si 45-46 la pantof. Cred ca-si batatarisera palmele in aceeasi meserie. Pentru ca prea se tutuiau de fata cu mine. Probabil ca ma considerau prea mic, prea insignifiant,
Dar cel putin unul dintre ei ar fi trebuit sa stie ca urmasem o facultate si, mai ales, cine ma adusese in intreprindere. Probabil ca aburii alcoolului fin din pivnitele partidului si albastruiul fum al tigarilor straine le determinasera mintile sa haladuiasca printre amintiri comune amestecate cu proiecte pentru viitorul mai apropiat sau mai indepartat si uitasera de mine. Pentru ca nu-mi dadeau atentie si eram in dreptul usii m-am strecurat afara cu gand sa-I tin de urat soferului. As ! Lipsea. L-am gasit la taclale cu baiatul “cu ochi albastri” sarutandu-se cu doua blonde de Pilsen. M-am strecurat, inca o data, la masina. Stiam ca , daca-si face plinul, seful va cauta un loc unde sa-si puna capul. Cum in biroul lui Cuculea nu se putea, va fi obligat sa accepte scaunul din dreapta soferului. Curand. Nu de alta dar plecasem din Bucuresti la prima ora a programului si acum dadea spre seara. Nu putea sa-l lase pe “general” cu ochi-n soare fara vreo veste.
Stiam dintr-o alta expeditie cu el, la Sibiu dupa rechizite, ca – la o agapa – nu se simte bine fara o lalaiala ardeleneasca din rarunchi . Era un sentimetal. Mai imi aduc aminte ca fusesem cu el intr-un rand la ministrul Doncea pentru aprobarea unor repartitii de tarate, gozuri si porumb pentru animalele gospodariilor – anexa ale santierelor (zeci de tone) care i-au si fost acordate. Am aflat si ce anume i-a promis seful meu ministrului. Curand a sosit din santier un camion de 6 t. plin cu cherestea iar eu am condus soferul pana la vila socrului lui Doncea, langa gradina zoologica Baneasa. Am descarcat masina, am admirat vila cu etaj, crescatoria de pasari, cea de iepuri, pivnita-ciupercarie cat toata suprafata vilei. Am fost condusi si in living la un paharel dar si sa-I vedem colectia de opere de arta.
In fine, apare si se suie pe bancheta din spate a microbuzului. Il ducem acasa, intr-unul din blocurile pana-n Academia Militara. In drum spre casa am la ce ma gandi. Intuiesc ce ma va astepta in sejurul de trei saptamani al jugoslavilor.
Asa s-a si intamplat !
In ziua si ora hotarate, la locul ales, ii gasesc la Snagov. Eu fiind adus, impreuna cu banii mei de concediu, pentru ca ma gandeam ca, daca iese prost, sa pot dovedi ca am cheltuit banii mei si sa pot fi scos din cauza.
Ii gasesc deja instalati la Vila 23. Cand in franceza mea de balta, cand intr-o rusa foarte aproximativa (studiasem rusa mai mult decat altii, va amintiti ?) conversam cu oaspetii. Unul dintre oaspeti era directorul, altul era adjunctul iar al treilea era juristul. Din aceeasi seara incep corvoada. Din partea romana era seful meu direct impreuna cu seful de birou si secretarul “generalului”. Fiind prima zi si lumea cam obosita de la drum, nu au ramas decat pana la 22,00. Pe drumul de intoarcere la Bucuresti mi-au recomandat ca de a doua zi sa raman cu oaspetii 24 de ore din 24 pentru ca sa fac zilnic comenzile, in numele oaspetilor, la restaurantul Muntenia si sa adun notele de plata zilnice cu soldul ramas. Urma sa-mi aduc de acasa o valijoara cu lucruri de schimb pentru trei saptamani.
Am fost cazati, mai intai, in spatioasa vila 23 cu camere gen garsoniera de pe litoral, cu toate utilitatile in camera. Dupa trei zile vine Cuculea si ma anunta ca vom fi transferati peste lac la fosta vila a lui Dej. Aici, la 23, urmeaza sa fie cazata o echipa numeroasa de sportivi straini.
Parter cu living si sufragerie imensa care da spre o terasa lunga cat toata fatada si, in fata ei, gradina. Tot la parter este un grup sanitar pentru mai multe personae, bucatarie si un oficiu. Amandoua au dulapurile inzidite. O scara larga duce la etaj. Mai multe dormitoare, fiecare cu baie si terasa dar in alta culoare, in ulei. La fel gresia si faianta. Cada ingropata, de aceeasi culoare ca restul. Menajera cu sotul ei locuiesc alaturi, in fosta cabana de vanatoare a principelui Mihai. Numai in dormitor au ramas vizibile locurile de unde au fost eliminate oglinzile de deasupra patului. In total, cabana pare o coliba fata de vila locuita de noi.
De trei ori pe zi vine salupa restaurantului Muntenia (al Gospodariei, bineanteles) si ne aduce, calde sau reci, cele comandate in ajun. Mic dejun, dejun, cina insotite de diverse produse alimentare si nealimentare; nu lipsesc bauturile alcoolice si nealcoolice, indigene si straine, tigari straine. Zilnic, dupa micul dejun, merg
la contabilul sef sa-mi prezinte situatia consumului si soldul ramas. Imi afirma ca este prima delegatie care bea si fumeaza (valoric) mai mult decat mananca.
Este si explicabil, desi nu-I spun si contabilului. La doua zile dupa instalarea la vila incep sa apara dupa ora pranzului musafiri de la intreprindere. Cateva personae, mereu aceleasi. Seful meu si secretarul “generalului” – cu sotii si copii. In scurt timp le invatasem preferintele in materie de consum: hrana, bauturi, racoritoare, dulciuri, tigari… .
Se apropie ziua despartirii. Ma pomenesc cu o masina de la minister din care coboara unul ce se pretinde seful de protocol al ministrului. Imi spune ca tovarasul ministru adjunct (unul dintre ei) doreste sa ofere o masa de adio prietenilor de peste Dunare. Cum stam cu banii ? Ii prezint situatia data in scris de contabilul sef. Cam stramba din nas dar imi promite ca va suplimenta fondul. Sa comand masa. Plec la restaurant dar nu stiu nici cate persoane vor fi, nici cat sa aloc de fiecare. Ca sa nu ma fac de ras, la repezeala, arunc o suma (care era sa ma coste salariul pe un an). Plateste ministrul, nu-I asa ?
Seara incep sa apara musafirii. In cinci masini de la minister. Plus pomanagii obisnuiti. Prea multa lume, prea mult tambalau, masa devine neancapatoare, trebuie adaugate alte mese si scaune. La fiecare doua mese se afla o tava varfuita cu pachete de tigari. In dreptul fiecarui tacam sunt insirate cate patru pahare de diverse marimi si forme. Jaf !
Oaspetii pleaca a doua zi. Fericit ca am scapat de raspundere nu mai trec pe la intreprindere. Dar, dupa doua zile, ma cheama seful cel mare: “ce s-a intamplat la Snagov ? “ Daca n-ar fi staruit el insusi pe langa ministru nu s-ar fi suplimentat fondul si mi s-ar fi retinut din leafa. Nu fusese acolo si i-am povestit totul, cu lux de amanunte, cu conditia sa nu aplice pedepse. Doar sa stie ce oameni are.
Trei. Trecut la Biblioteca Tehnica, alaturi se afla Protectia Muncii unde, in afara cam tapinarului ing. Popescu, si carismatica Adriana Conrad, fusese angajat recent si psihologul Doru Turcu. Venise si la noi moda ca, pentru unele meserii (mecanici locomotive subteran, artificieri…) sa se faca teste de catre un psiholog.
Cu Doru, dupa orele de program, faceam scurte popasuri alaturi, la “Geamuri multe”. Acolo ne-a venit ideea ca, sambata si dumineca, sa le petrecem la Sinaia cu un prieten al lui, stomatolog, aflat deja acolo in concediu.
Cu chenzinele in buzunare, la costum, cravata, pantofi, vineri, imediat dupa pranz, ne suim in tren, coboram in Sinaia si urcam pe Furnica. Unde ajungem dupa-amiaza devreme. Este un frumos sfarsit de vara. Dar, ghinion ! Prietenul stomatolog isi terminase vacanta si plecase acasa. Ce-I de facut ? Haimanale prin centrul Sinaiei sau inapoi, la Bucuresti ? Nici una, nici alta ! Cu gatlejurile uscate intram intr-o autoservire si luam carnati, votca, coniac si o sticla de sampanie ruseasca (placerea lui Doru). Apoi ne suim in microbuzul de Cota 1400. In restaurantul hotelului ne multumim cu cate o sticla de Cabernet bulgaresc (precum uleiul) si un cotlet. Pentru ca bautura, intotdeauna, da idei si, mai ales, curaj, desi se intunecase, cu cate un toiag in mana, pornim spre Varful cu Dor. La cabana, nunta mare. Nu scapam (si nici nu dorim) de a ciocni in sanatatea mirilor, apoi a socrilor, apoi a nasilor. Stop ! Mai mult ar fi curata nesimtire. Plecam. Intr-un tarziu, se vad luminile de la Piatra Arsa. Ceasul meu arata trecut de fix (24,00). Prin jnepenisul de la picioare prajim carnatii. Ii udam cu sampanie, stingem focul si, prin bolovanis si stancaraie (in intuneric) izbesc involuntar sacosa cu sticlele ramase din care nu raman decat cioburi. La cabana Piatra Arsa usile sunt vraiste, poate intra oricine dar nici tipenie de om sau caine. Ne alegem cate o saltea dintr-un vraf, le punem pe cate o masa. A doua zi ma trezesc in forfota turistilor care se indreapta spre sala de mese. Mergem si noi pentru niscai sticle cu bere. La masa noastra este si un inginer din Bucuresti care ne invita sa-l insotim la varful Omul. Trecem pe la Babele si ajungem cand tocmai era descarcata o caruta cu navete de bere. Ne “cinstim” si aici (lumea mirata ca suntem la cravata si pantofi) si, dupa amiaza devreme o luam la vale spre gara din Busteni. Pantofii imi devin curand insuportabili. Nu-mi mai simt varful degetelor. Ajuns acasa, vad toate unghiile degetelor de la picioare negre. Aveau sa cada si sa creasca altele.
In ce ma priveste, dupa lichidarea Bibliotecii Tehnice, pierd obiectul muncii. Ca sa nu ma lase muritor de foame si pentru ca tocmai se infiintase Oficiul de Calcul (condus de tanarul si energicul ing. Petreanu) sunt instalat operator masini calcul pentru doua Felix C 500 fabricate in tara. Lucram 2 – 3 ore pe zi si asteptam 24 sa fie depanate.
Ma gandesc foarte serios sa intru in invatamant (meseria mea) si-mi dau demisia. In invatamant nu se putea intra prin transfer. Plec cu tata la Constanta – unde mai avea cateva relatii.