sâmbătă, septembrie 27, 2008

Abordarea psihoterapeutica a familiei alcoolicului

Una din greselile intalnite in terapie este concentrarea asupra schimbarii individuale, omitandu-se faptul ca familia poate fi un factor decisiv al schimbarii .
De aceea terapeutii de familie recurg in primul rand la identificarea si evaluarea sistemica a familiei, pentru ca functionarea globala si sistemica a familiei poate influenta functionarea fiecarui individ in parte .
Terapeutul de familie identifica acele patternuri care functioneaza in sistemul familial si care submineaza incercarea alcoolicului de a-si schimba comportamentul .
Un model de abordare psihoterapeutica e cel propus de Gerald Benett in 1989 si care se bazeaza pe elemente de terapie strategica si structurala de familie .
Ca element de terapie structurala, ierarhia existenta in familie are o importanta majora acolo unde nu este pastrata creandu-se un dezechilibru .Obiectivul terapeutului este de a actiona in functie de acest dezechilibru .Alaturi de terapia de familie structurala se foloseste cu succes terapia de familie strategica pentru ca dependenta de un anumit drog ( in cazul nostru de alcool)este vazuta ca un simptom care mentine homeostazia sistemului familial . Acest simptom este vazut ca fiind modalitatea familiei de a evita schimbarea . Interventia terapeutului consta in intreruperea cercului vicios care se creeaza ajutand familia sa se reorganizeze .
Terapia propriu zisa consta in :
- angajarea familiei in tratarea consumatorului
- acordul alcoolicului este foarte important de obtinut
-fixarea unei intalniri cu intreaga familie .
- terapeutul telefoneaza familiei de fata cu consumatorul de alcool , pentru ca de multe ori acesta refuza sa implice si familia in terapie

Evaluarea
Tehnicile de evaluare constau in identificarea motivelor care au dus la alcoolism , amanunte legate de debut , modalitatea prin care alcoolul a intrat in obisnuinta, identificarea relatiilor apropiate alcoolicului, ce intretine starea de fapt , detalii si proceduri legate de tratament,identificarea oricarui element care poate da informatii despre relatia client-familie .
Folosirea genogramei poate fi relevanta pentru aflarea unor mecanisme legate de consumul de alcool care se repeta in familia acestuia .
Inceputul terapiei tine cont in primul rand de modul cum este afectata familia .
Este foarte important sa se lucreze pe relatia cu parintele de acelasi sex . Se negociaza sarcini specifice cu care trebuie sa se puna de acord amandoi .
Consumatorul de alcool se poate dezintoxica acasa sau intr-un centru de dezintoxicare , perioada care poate declansa o criza familiala , terapeutul avand un rol important in rezolvarea rapida a acestei crize pentru ca este nevoie neaparat de suportul familiei . In situatia in care familia ajunge sa se dezintegreze , pacientul poate face o recadere. Terapeutul asista familia sa treaca peste criza , astfel ca progresul pacientului sa nu fie sabotat .
Schimbarea trebuie urmarita pas cu pas, prin toate fazele prin care trece pacientul :
* Faza de precontemplare
Schimbarea motivationala este sustinuta de ceea ce se intampla in viata clientului. Anumite evenimente de viata pot precipita schimbarea .
* Faza de contemplare .
Este foarte important sa fie constientizat clientul ca are o problema . Clientul este adus in situatia in care conflictul este trait foarte intens .
* Faza de actiune
In aceasta faza are loc luarea deciziei de a-si schimba comportamentul . Terapia este orientata catre punerea in discutie a automatismului comportamentului de consum, a circumstantelor in care are loc consumul de alcool si a situatiilor de risc crescut .
* Faza de mentinere
Acum se consolideaza comportamentul de schimbare ,schimbarile in stilul de viata fiind foarte importante . Se descopera alte nevoi, modalitatile de a le satisface , noi modalitati de a petrece timpul liber .
* Recaderea poate avea loc atnci cand se face centrarea pe evitarea provocarilor in loc sa se faca centrarea pe modalitati alternative de raspuns .

Psiholog consilier Familie-Cuplu , NICULINA CIUPERCA

marți, septembrie 16, 2008

LOCUL INTERVENTIEI SCURTE - Dr. Radu Vrasti

LOCUL INTERVENTIEI SCURTE IN SISTEMUL
DE TRATAMENT AL PROBLEMELOR DATE DE
CONSUMUL DE ALCOOL
Datele de-a lungul timpului arata ca tratamentul alcoolismului a
dorit sa se adeseze cazurilor severe. Initial, tratamentul consta in
administrarea remediilor existente si disponibile atunci cand problemele
date de alcool erau pentru prima oara recunoscute de individul in cauza.
Treptat s-a constatat ca exista si cazuri mai putin severe de
alcoolism, ca problemele pot fi depistate precoce, inainte ca subiectul sa
se planga de ele si ca pot fi utilizate si alte strategii terapeutice. Ele au
fost imprumutate din domeniul bolilor cu mare potential dizabilitant
precum diabetul, tuberculoza sau cancerele, unde efortul diagnostic si
terapeutic s-a deplasat de la formele grave de boala la cele timpurii, unde
depistajul si interventiile rapide prezinta o mai mare eficacitate.
Tratamentul trebuie sa se adreseze problemelor
date de consumul de alcool si nu "alcoolismului"
ca si categorie generala diagnostica
Comitetul Institutului de Medicina a SUA pentru Studiul
Tratamentului si Reabilitarii Serviciilor pentru Alcoolism si Abuz de
Alcool (Institute of Medicine: Broadening the Base of Treatment for
Alcohol Problems, US National Academy of Science, 1990) a considerat
ca principala tinta a activitatilor terapeutice trebuie sa fie “problemele
date de alcool” si nu “alcoolismul” in sine. Acum este bine recunoscut ca
oamenii au diferite feluri de probleme de-a lungul istoriei lor de consum
de bauturi alcoolice, de la probleme acute la cele cronice, de la unele
usoare la altele foarte severe. Deci aceste probleme sunt heterogene.
Fiecare individ poate avea diverse probleme, de intensitate si natura
variabila si aceasta constelatie particulara face ca tratamentul sa
trebuiasca sa fie individualizat fiecarui subiect (personalizat).Subiectul
trebuie informat si facut sa recunoasca problemele pe care le are datorita
consumului sau de alcool si sa formuleze o decizie responsabila,
rezonabila si informata asupra ceea ce este de facut.
Evaluarea problemelor date de alcool se face
multidimensional si se recomanda ca informatiile sa fie
culese in trei dimensiuni:
i) consumul de alcool (cantitate si frecventa);
ii) semnele si simptomele consumului de alcool;
iii) consecintele consumului de alcool.
NU UITA: tratam problemele date de consumul de alcool si nu
alcoolismul in sine.
Problemele date de consumul de alcool sunt
diferite in natura si intensitatea lor, din aceasta
cauza felul tratamentul trebuie potrivit cu
invidiul caruia i se adreseaza
Diversitatea problemelor date de alcool, heterogenitatea lor, cat si
constelatia lor individuala a impus dezvoltarea unei largi varietati de
mijloace, tehnici si strategii de tratament. Astfel, astazi ne aflam in fata
situatiei de a personaliza metoda de tratament, locul tratamentului si
strategia pe termen lung a tratamentului. Acest proces de decizie se
numeste “matching” respectiv potrivirea sau personalizarea tratamentului
la individ si la locul de desfasurare a lui. Dar pentru a putea face
aceasta potrivire trebuie sa existe la diferite esaloane ale comunitatii o
"oferta" terapeutica larga si adecvata.
Responsabilitatea reducerii si tratarii problemelor
date de alcool trebuie raspandita la
diverse institutii si servicii ale comunitatii
Tratamentul alcoolismului a fost vazut mult timp ca un tratament
specializat si responsabilitatea pentru un deznodamant pozitiv a cazut
numai in sarcina tratamentului specializat facut de profesionisti specializati.
Astazi, Comitetul mai sus mentionat recunoaste ca tratamentul
specializat este doar un parte necesara si uneori vitala a tratamentului
alcoolismului.
O reducere efectiva a poverii individului, familiei, comunitatii, etc.
data de problemele generate de consumul de alcool nu poate fi privita
doar prin prisma programului de tratament specializat. Responsabilitatea
reducerii problemelor date de alcool trebuie diseminata larg, implicand un
numar mare de diferite persoane si servicii, si fiecare din aceste esaloane
sau persoane trebuie invatate sa recunoasca astfel de probleme si sa
intervina. Doar in acest fel comunitatea poate interveni pentru a obtine o
reducere efectiva a problemelor date de consumul de alcool.
Diseminarea si largirea comunitara a bazei de tratament a
problemelor date de alcool constituie SISTEMUL COMUNITAR
DE TRATAMENT. Filozofia de baza a acestui sistem este: tipul
serviciilor disponibile pacientului depinde mai mult de felul in
care pacientul este identificat mai intai de catre comunitate si
mai putin de problemele specifice pe care pacientul le are (Shore
& Kofoeld, 1984).
In paginile urmatoare se va descrie pe scurt sistemul comunitar de
tratament al persoanelor cu probleme date de alcool si beneficiile
diferitelor programe componente.
Persoanele cu probleme usoare date de alcool
se prezinta de obicei la reteaua primara de
ingrijire a sanatatii acuzand simptome somatice
sau probleme familiale. La acest nivel
trebuie sa se identifice precoce acesti indivizi si
sa li se asigure o interventie rapida si efectiva.
Studii epidemiologice efectuate in populatia generala au relevant
ca, desi exista unele persoane care au probleme multiple si severe date de
consumul de alcool, mult mai multe persoane au doar putine probleme de
acest fel. Cel mai des, astfel de persoane se adreseaza pentru problemele
lor individuale de sanatate, precum “probleme gastrice” sau pentru
“nervi”, sau pentru “problemele lor familiale”, retelei medicale primare,
respectiv medicului de medicina generala sau medicului de familie.
Astfel, identificarea, recunoasterea si tratarea lor se poate face la nivele
primare ale asistentei medicale prin "metode de screening/de detectie" si
"interventii scurte", adica fara sa fie necesara trimiterea la un specialist.
S-a constat ca interventia scurta este eficace pentru un numar mare
de cazuri cu probleme de alcool. Mai mult, multe din aceste persoane
refuza sa fie trimese in sectii specializate pentru tratament. Fara aceasta
noua viziune, de interventie scurta, multe din acest cazuri ar fi pierdute si
ar aparea din nou cand aceasta faza adecvata de tratament a fost pierduta
sau depasita.
PROBLEMELE DATE DE ALCOOL
Fig. 1: Spectrul de raspuns la problemele date de alcool.
In Fig. 1 triunghiul reprezinta populatia unui teritoriu cu spectrul
problemelor date de alcool pe care le poate avea aceasta populatie. In
functie de severitatea acestor probleme apare evident felul de interventie:
nimic
usor
moderat
evident
sever

LOCUL INTERVENTIEI SCURTE - Dr. Radu Vrasti

LOCUL INTERVENTIEI SCURTE IN SISTEMUL
DE TRATAMENT AL PROBLEMELOR DATE DE
CONSUMUL DE ALCOOL
Datele de-a lungul timpului arata ca tratamentul alcoolismului a
dorit sa se adeseze cazurilor severe. Initial, tratamentul consta in
administrarea remediilor existente si disponibile atunci cand problemele
date de alcool erau pentru prima oara recunoscute de individul in cauza.
Treptat s-a constatat ca exista si cazuri mai putin severe de
alcoolism, ca problemele pot fi depistate precoce, inainte ca subiectul sa
se planga de ele si ca pot fi utilizate si alte strategii terapeutice. Ele au
fost imprumutate din domeniul bolilor cu mare potential dizabilitant
precum diabetul, tuberculoza sau cancerele, unde efortul diagnostic si
terapeutic s-a deplasat de la formele grave de boala la cele timpurii, unde
depistajul si interventiile rapide prezinta o mai mare eficacitate.
Tratamentul trebuie sa se adreseze problemelor
date de consumul de alcool si nu "alcoolismului"
ca si categorie generala diagnostica
Comitetul Institutului de Medicina a SUA pentru Studiul
Tratamentului si Reabilitarii Serviciilor pentru Alcoolism si Abuz de
Alcool (Institute of Medicine: Broadening the Base of Treatment for
Alcohol Problems, US National Academy of Science, 1990) a considerat
ca principala tinta a activitatilor terapeutice trebuie sa fie “problemele
date de alcool” si nu “alcoolismul” in sine. Acum este bine recunoscut ca
oamenii au diferite feluri de probleme de-a lungul istoriei lor de consum
de bauturi alcoolice, de la probleme acute la cele cronice, de la unele
usoare la altele foarte severe. Deci aceste probleme sunt heterogene.
Fiecare individ poate avea diverse probleme, de intensitate si natura
variabila si aceasta constelatie particulara face ca tratamentul sa
trebuiasca sa fie individualizat fiecarui subiect (personalizat).Subiectul
trebuie informat si facut sa recunoasca problemele pe care le are datorita
consumului sau de alcool si sa formuleze o decizie responsabila,
rezonabila si informata asupra ceea ce este de facut.
Evaluarea problemelor date de alcool se face
multidimensional si se recomanda ca informatiile sa fie
culese in trei dimensiuni:
i) consumul de alcool (cantitate si frecventa);
ii) semnele si simptomele consumului de alcool;
iii) consecintele consumului de alcool.
NU UITA: tratam problemele date de consumul de alcool si nu
alcoolismul in sine.
Problemele date de consumul de alcool sunt
diferite in natura si intensitatea lor, din aceasta
cauza felul tratamentul trebuie potrivit cu
invidiul caruia i se adreseaza
Diversitatea problemelor date de alcool, heterogenitatea lor, cat si
constelatia lor individuala a impus dezvoltarea unei largi varietati de
mijloace, tehnici si strategii de tratament. Astfel, astazi ne aflam in fata
situatiei de a personaliza metoda de tratament, locul tratamentului si
strategia pe termen lung a tratamentului. Acest proces de decizie se
numeste “matching” respectiv potrivirea sau personalizarea tratamentului
la individ si la locul de desfasurare a lui. Dar pentru a putea face
aceasta potrivire trebuie sa existe la diferite esaloane ale comunitatii o
"oferta" terapeutica larga si adecvata.
Responsabilitatea reducerii si tratarii problemelor
date de alcool trebuie raspandita la
diverse institutii si servicii ale comunitatii
Tratamentul alcoolismului a fost vazut mult timp ca un tratament
specializat si responsabilitatea pentru un deznodamant pozitiv a cazut
numai in sarcina tratamentului specializat facut de profesionisti specializati.
Astazi, Comitetul mai sus mentionat recunoaste ca tratamentul
specializat este doar un parte necesara si uneori vitala a tratamentului
alcoolismului.
O reducere efectiva a poverii individului, familiei, comunitatii, etc.
data de problemele generate de consumul de alcool nu poate fi privita
doar prin prisma programului de tratament specializat. Responsabilitatea
reducerii problemelor date de alcool trebuie diseminata larg, implicand un
numar mare de diferite persoane si servicii, si fiecare din aceste esaloane
sau persoane trebuie invatate sa recunoasca astfel de probleme si sa
intervina. Doar in acest fel comunitatea poate interveni pentru a obtine o
reducere efectiva a problemelor date de consumul de alcool.
Diseminarea si largirea comunitara a bazei de tratament a
problemelor date de alcool constituie SISTEMUL COMUNITAR
DE TRATAMENT. Filozofia de baza a acestui sistem este: tipul
serviciilor disponibile pacientului depinde mai mult de felul in
care pacientul este identificat mai intai de catre comunitate si
mai putin de problemele specifice pe care pacientul le are (Shore
& Kofoeld, 1984).
In paginile urmatoare se va descrie pe scurt sistemul comunitar de
tratament al persoanelor cu probleme date de alcool si beneficiile
diferitelor programe componente.
Persoanele cu probleme usoare date de alcool
se prezinta de obicei la reteaua primara de
ingrijire a sanatatii acuzand simptome somatice
sau probleme familiale. La acest nivel
trebuie sa se identifice precoce acesti indivizi si
sa li se asigure o interventie rapida si efectiva.
Studii epidemiologice efectuate in populatia generala au relevant
ca, desi exista unele persoane care au probleme multiple si severe date de
consumul de alcool, mult mai multe persoane au doar putine probleme de
acest fel. Cel mai des, astfel de persoane se adreseaza pentru problemele
lor individuale de sanatate, precum “probleme gastrice” sau pentru
“nervi”, sau pentru “problemele lor familiale”, retelei medicale primare,
respectiv medicului de medicina generala sau medicului de familie.
Astfel, identificarea, recunoasterea si tratarea lor se poate face la nivele
primare ale asistentei medicale prin "metode de screening/de detectie" si
"interventii scurte", adica fara sa fie necesara trimiterea la un specialist.
S-a constat ca interventia scurta este eficace pentru un numar mare
de cazuri cu probleme de alcool. Mai mult, multe din aceste persoane
refuza sa fie trimese in sectii specializate pentru tratament. Fara aceasta
noua viziune, de interventie scurta, multe din acest cazuri ar fi pierdute si
ar aparea din nou cand aceasta faza adecvata de tratament a fost pierduta
sau depasita.
In fig. 1 se prezinta "spectrul problemelor date de alcool" in populatia
generala.
PROBLEMELE DATE DE ALCOOL
Fig. 1: Spectrul de raspuns la problemele date de alcool.
In Fig. 1 triunghiul reprezinta populatia unui teritoriu cu spectrul
problemelor date de alcool pe care le poate avea aceasta populatie. In
functie de severitatea acestor probleme apare evident felul de interventie
nimic
usor
moderat
evident
sever

miercuri, septembrie 10, 2008

Confesiunile unui toxicoman (XII)-Dan B. Tivu

BALACEANCA V
Sunt invoit sa aduc talon pensie si copie dupa buletinul de identitate. Le aveam la mine dar de ce sa nu fac o plimbare ? La Obor dupa tigari PLUGARUL apoi in Bucurestii Noi sa iau niste lucruri si televizorul.
Cei mai nebuni sunt aceia care nu stiu ca sunt nebuni. La Balaceanca toti stiu ca se intampla ceva cu ei. Ceilalti, nebunii de afara, sunt mai periculosi nu numai pentru ca sunt liberi ci si pentru ca se considera normali. Realitatea, daca sunt constienti de ea, o cunosc doar ei. Noi, ceilalti de dupa gratii, traim in ireal (se spune) cu himere. Realitatea este ceea ce considera majoritatea ca trebuie sa fie. Nu neaparat lucrul cel mai bun si nici macar lucrul cel mai logic, ci ceea ce s-a adaptat dorintei colective. In ceea ce ma priveste vad realitatea, normalul, dar nu ma pot impiedica sa fiu ireal, utopic si sa observ toate neajunsurile reale si “normale” in care se scalda majoritatea. Nu vreau sa fiu asa.
Volumul de fata se doreste a fi, pe langa un manual al dependentei (declarat initial) si o relatare a lumii (atat de putin cunoscute) din care fac eu parte; putin cunoscuta si tot mai numeroasa. Vesti din lumea penitenciarelor au mai fost date (beletristica, film) dar din cea a azilelor, spitalelor de psihiatrie, nu. Nimeni nu a reusit sa paraseasca un asemenea loc si sa si scrie despre el.
In alta ordine de idei. Intr-un articol ce se dorea de senzatie, un destept sustine ca in abdomen se afla un al doilea creier. Fals. Pentru ca abdomenul – si nu numai el – este strabatut de nervi si are centru nervos are senzatii care pleaca nu spre creierul “abdominal” ci spre unicul real. Acesta ia deciziile. A sustine existenta creierului abdominal este egal cu a sustine existenta creierului hepatic, pancreatic…
Miercuri, 20 febr. Azi s-a internat Nicu Durdun. L-a adus Drina, sotia. Cu el am mai fost vecin de salon, chiar de pat. Sotia lui a fost angajata de E.la spitalul ce-l conducea atunci cand ea nu mai putea face fata la supermagazinul STEFAN. Este si acum acolo. Exemplu de corectitudine, muncitoare, sufletista, multa charisma.
Ieri si-a luat pensia si Mihai Oancea. Mi-a cumparat de la tiganii din Obor un telefon mobil Nokia (de furat). 300.000. M-ar mai costa cartela de reancarcare circa 400. Am mai planificat pentru Martisor inca 200. Sunt 20 de femei (in interior si in exterior).
Acum, ora 11,00, vin pentru a treia oara la clubul spitalului unde sper sa intalnesc cativa narcomani insotiti de psiholog (psihoterapie de grup) cu care sa schimb niste impresii.
M-a vizitat, pentru a doua oara, Teodor. Fara sa stie ca pana si amintirea lui ma deranjeaza desi, stiu, este bolnav independent de vointa lui. Imi imaginez ranjetul sarcastic din coltul gurii, ramjet care il tradase in tramvai cand vazuse un cersetor fara success la public. Acelasi zambet in el, de data asta gandindu-se la mine. As fi in stare sa renunt la frigider numai sa nu-l mai vad. Asta am si facut pana la urma.
Miercuri, 27 febr. Nicu Durdun vrea sa se pensioneze medical. Il costa 5 milioane si nu cred ca este o gresala dupa cum arata si dupa ce face. Si fara bani ar putea fi pensionabil. Materialiceste vorbind, nu mai este in stare sa lucreze (sa se angajeze) si o pensie i-ar fi de folos familiei. Locuinta de serviciu dintr-un camin de nefamilisti vor trebui s-o cumpere cu 3 mii de dolari. Vor fi probleme mari pecuniare si Nicu se va apuca si mai serios de baut. De fapt el n-a fost niciodata “bogat”, creierul fiind Drina. Acum, in spital, bea cafea non-stop. De cele mai multe ori toxicomanii (am vazut la etilismul cronic) care sunt internati si obligati la abstinenta trec pe alt toxic (neangradit de lege) cu aproape acelasi efect daca este luat in cantitati mai mari. Ceea ce produce un efect similar in sistemul recompensator al creierului. Nicu are si o mare doza de infantilism tradus prin preocupare excesiva (si exclusiva) pentru radioul-tranzistor sau telefonul mobil la care nu mai poate vorbi decat daca este chemat (apelat). Astea sunt, deocamdata, jucariile lui. In plus, logoree, vocea ridicata, lapsusuri si o agitatie nefireasca. Povesteste (repovesteste) fapte pe care le-a mai narat de cateva ori. Mi-a dedicat si o poezie fara cap si coada, o aberatie.
Relatiile interpersonale dintre pacienti sunt, adesea, jenante, coplesitoare. Nu si pentru mine. Nu ma atinge ce vad. Seninatatea imi aduce indiferenta si fata de homosexuali – o boala. Iti dai seama fie dupa gesturile de dragalasenie ce le schimba intre ei, fie bancuri fara perdea, fie apropouri impudice.
Cand suntem foarte tineri, pana spre 30 de ani, ne intereseaza cel mai mult “ambalajul” (asa cum pe copii mici ii intereseaza mai mult ambalajul ciocolatei decat continutul) si semnele exterioare ale semenului. Cum este imbracat, dezbracat cat de decorativ este. Ambalaje. Care, de cele mai multe ori, nu spun adevarul despre “continut”. Nu mult mai tarziu incepem sa punem accent pe intelect. Calitatile morale, constiinta, sufletul le cauti abia in al treilea rand (si ultimul) cand – la batranete – nu prea mai are rost sa alegi pentru ca faptul de a alege a fost deja consumat. Te-au invatat succesele dar, mai ales, esecurile ca este mai important un suflet frumos decat un corp (ambalaj) frumos. Un suflet innegrit, rece, inchis ma poate interesa doar ca o curiozitate. Cine este mai bogat ? Miliardarul care isi imagineaza mereu alte metode de a “face bani” sau ciobanul din varf de munte care are lumea la picioare multumindu-se cu un codru de mamaliga, cas, urda (nu cunoaste caviarul).
Dr. P.C. trimite o asistenta dupa mine. Vrea sa transfere la etajul nostru un pacient din pavilionul “special”. Acolo nu mai poate ramane pentru ca i-a revoltat pe toti (inclusiv pe pacienti) si risca sa ia bataie. Ajuns sus, in salonul nostru, nici nu vrea sa auda de ramanere in spital. Vrea sa plece neaparat. Ii spun ca plecarea poate insemna moarte, ramanerea poate fi viata. Si ii explic. Nu intelege. Voi afla – cercetandu-mi dictionarul – ca heroina este un analgesic formidabil, mai tare ca orice drog. In primele secunde simti ca te apuca o ameteala agitata dupa care urmeaza o senzatie confortabila de incremenire. Pentru cateva ore. Cat il priveste pe pacientul nostru, ii sunt chemate rudele. Pleaca.
Miercuri, 6 martie. Iar a fost T. in vizita. Mi-a adus volumul Marinei Voica (solista de muzica usoara). “Zbor intrerupt” – trista poveste a iubitului ei, ghitarist de succes mort din cauza alcoolului
Vineri, 8 martie. Am recitit “Zbor intrerupt”. De retinut doua fragmente din text. “De vreme ce simti, de vreme ce vezi ca prabusirea reancepe, de vreme ce n-ai facut, inca, gestul fatidic, de ce nu te opresti acum, cand mai este timp ?”
“- Nu ma opresc pentru ca…Pentru ca, mintal, sunt gata beat chiar mai inainte de a incepe sa beau. Pentru ca toate astea seamana cu o criza care coace cateva zile si mai apoi crapa ca un buboi, maturand totul in calea ei. Pentru ca, la drept vorbind, sunt bolnav”.
Tot din “Zbor interrupt”: “Un tanar calugar, trecand prin fata casei locuite de o vaduva, este insfacat de aceasta. Vaduva il inchide in casa si ii zice: nu te voi lasa sa iesi de aici decat daca faci dragoste cu mine, ori daca bei vin, ori daca imi ucizi capra. Tanarul calugar, inspaimantat, nu stie ce sa raspunda; fiindca a facut juramant de castitate nu poate face dragoste, fiindca a facut juramant de cumpatare nu poate bea vin, dar mai cu seama el nu poate lua viata, indiferent despre ce viata este vorba. Cum, insa, trebuie sa aleaga, dupa multa chibzuinta hotara ca bautul vinului este cel mai mic dintre pacate. Bau vin, iubi femeia, ucise capra.”
Sambata, 9 martie. In fiecare dupa amiaza imi incep programul cu stirile de pe PRIMA (18,00), PRO TV (19,00). PRIMA este singura care-mi da informatii despre ce ma intereseaza (drog) Asa am aflat numele unuia dintre psihologii pavilionului post-cura. Aurel Tudora. Doresc sa-l intalnesc dar, pentru asta, trebuie sa fac in asa fel incat sa-I cada in mana o scrisoare. Pe care am conceput-o dupa cum urmeaza:
Stimate domnule Tudora,
Motto: “Daca ar exista un guvern care ar avea interesul sa-si corupa guvernatii (pentru a-I putea manipula mai usor) n-ar trebui decat sa incurajeze folosirea hasisului.” (Baudelaire)
Va scriu de pe sordidul pat de spital. Intre varsta de 40 si 50 de ani am “reusit” sa ajung dependent de alcool iar de la 50 de ani la 60 – alcoolic abstinent. Fara nici cea mai mica resuta (recadere). In aceasta perioada m-am documentat asupra bolii alcoolismului (etilismului cronic) – si cu ajutorul prietenilor de la Alcoolicii Anonimi – asa cum ar fi facut orice bolnav. Asta in prima etapa. In a doua m-am avantat mai departe prin studierea altor dependente (“toxice” sau nu). Cu ajutorul Dictionarului Psihologic Larousse si a “Toxicomaniilor” fratilor Porot, prin experientele mele si ale altora, am conceput un volum ce contine cca 200 pagini. Rodul a 6 ani de munca si tot atatea redactari, ani petrecuti – cu intermitente – in Balaceanca din lipsa altui domiciliu. Daca sunteti interesat sa aflati mai multe dati-mi de stire asupra unei zile si a unei ore de intalnire la clubul spitalului. De la etajul III al blocului privesc cum cei in stare sa mai joace un fotbal – reabilitati cat de cat - ies, pentru scurta vreme, din carapacea gandurilor si a peretilor ce ii despart de lumea larga sa mai ea o gura si o privire de aer si lumina”
Al Dvs. D.A.N.
Nu cred ca m-as putea numi paranoic daca as afirma ca nu m-ar mira daca guvernantii niciunei natiuni nu sunt cu adavarat interesati in starpirea drogurilor. Pentru ca ceea ce vad aparand in rafturile librariilor, chioscurilor, tarabelor cu carti si reviste cat si pe marile si micile ecrane sau in muzica – tot drog se numeste, tot dependenta (nociva) aduce si tot atata indobitocire ca si drogul sus pomenit.
Cu atat mai mare este nenorocirea cu cat sunt din ce in ce mai putini cei care isi dau seama. Iar aceasta dependenta de care “beneficiaza” tot mai multi tineri (si nu doar tineri) s-ar putea spune ca este benefica (fara ghilimele) celor putini dar lacomi pentru a intampina cat mai slaba rezistenta.
Cu cat competitia pentru reusita, existenta sau, macar, supravietuire este mai acerba, cu atat este mai numeroasa categoria celor cazuti. Iar cei ce-si pierd mintile se elimina singuri (“ajutati”, fireste) din competitie.
O institutie nonguvernamentala incoruptibila, cu resurse materiale proprii, ar fi cea mai indicata sa se ocupe de cei pe cale sa devina perdanti. In special, asa cum religia este acum predata in scoala, tot atat de importanta ar trebui sa fie ora de predare a toxicologiei. Tot ce reprezinta dependenta nociva pentru individ. Lucruri despre care nu se vorbeste dar despre care eu am vorbit si o voi face. Nu este suficient sa fi specialist ci sa pui mult suflet
Joi, 21 martie. Mihai Oancea s-a intalnit cu fiul sau. Acesta a vandut apartamentul, a cumparat casa la curte si-si ia tatal cu el. Bietul Mihai, de cand tot asteapta.
Miercuri, 27 martie. Aseara, la stirile PRO TV, apoi radio BBC, aflu ca in Romania 1 din 10 elevi se drogheaza. Imi aduc aminte de exemplarele din “Toxicomaniile” impartite de mine la patru licee din capitala. Tot de la stiri aflu ca se preconizeaza ca, incepand cu urmatorul an scolar, sa fie predate notiuni generale despre sanatatea mentala. Cand ma gandesc ca toate diligentele mele pe langa dr. C.P., psiholoaga Alexandrescu, psihologul Tudora n-au dus la nimic.
Vineri, 29 martie. Ca si acum doua saptamani (cand mi-au trimis un narcoman cu care n-am putut colabora), dr. C.P. mi-l trimite pe Bruno. Sa fi ajuns eu in fericita situatie sa se aiba incredere in mine de catre medic ? Bruno a venit insotit de parinti. Pentru dezintoxicare (politoxicomanie): heroina si alcool. In urmatoarele zile voi afla mai multe.
Dumineca, 31 martie. Bruno are 28 de ani. Ciudat, totusi, cat de infantil a ramas. A terminat liceul. Inca este casatorit. Dar i-au despartit parintii fetei cand au aflat ca tanara pereche se drogheaza. Si, dupa ce ambii au trecut pe la dezintoxicare (pavilionul XVI Obregia) si, tot impreuna, pe la pavilionul post-cura Balaceanca, el a ramas singur. Nu mai stie nimic despre consoarta. Tatal este resident in Germania, divortat de mama lui Bruno. Ea locuieste cu fiul cel mare, chirurg, Bruno se simte singur, parasit. Chiar este. Nu se mai drogheaza (cu narcotice) dar s-a apucat de bautura.
De cum a venit a fost trecut pe somnifere. Nu mananca, abia daca mai fumeaza. Am apucat, totusi, sa-i explic cu ajutorul Toxicomaniilor si Dictionarului. Cu unele pasaje din manuscris.
La BBC este mediatizata “Omul recent” a lui H.R.Patapievici. Daca nu maine (luni) atunci la pensie (marti) trebuie sa o procur.
Marti, 2 apr. Ieri, la 6 dimineata inainte sa plec, in timp ce ma pregateam doar la lumina becului de veghe de pe hol (cum fac mereu ca sa nu-I deranjez), Bruno (nu reuseste inca sa doarma normal) ma roaga in soapta sa-I aduc si lui o sticluta de Palinca de Bihor. Fiindca ceilalti trei dormeau nu am mai comentat si i-am promis. De unde ieri, la inceputul noptii, ma rugase sa-I dau Diazepam (eu nu le iau) ca sa poata adormi. E limpede ca nu sevrajul (intarcarea) actioneaza. Peste asta a trecut cu ajutorul somniferelor (care creeaza dependenta). Pe bietul copil (da, copil fata de mine; ca mentalitate, varsta, nivel de informatie) il muncesc gandurile. Stie ca se afla intr-o situatie grea, e speriat ca nu mai gaseste o fata si pentru el, ca este singur…I-am dat sa inghita 5 Diazepam (ca sa echivaleze un soporific puternic, fenobarbital). La intoarcerea mea m-a intrebat daca i-am luat ce-mi ceruse; o vreme umblasem prin curtea spitalului sa aleg vreun ambalaj de tarie (erau destule) ca sa-l pacalesc. Am renuntat: nu se fac asemenea farse bolnavilor psihici. Nici efectul placebo nu i-l puteam provoca. Asa ca m-a rugat sa-I imprumut 20.000. Nu i-am dat. Imi cere cartela de telefon fix si i-o dau. Consum de 8 mii: o fi rugat vreun prieten sa-I aduca ce nu i-am adus. Imi spune ca a incercat sa-si convinga fratele si mama sa-l scoata din spital. Slabe sanse: sa-l supravegheze in spital, nu ei. Imi aduce, tot el, pasta de dinti nemteasca, neanceputa. L-am trimis la plimbare. Asta a facut, s-a dus prin curte. La 19,3o, cand a venit asistenta cu tratamentul, inca nu se intorsese. Cand, totusi, a venit, nu reuseste sa doarma. Ii dau Rudotel.
Tot azi, pe la 11,00, Oancea a fost gasit mort. In patul si salonul lui. A luat un pumn de pastile. Ca si mine, n-avea unde locui. Nu s-au implinit nici doua saptamani de la promisiunea fiului ca va avea grija de tata. Intre lucrurile lui Mihai s-au gasit medicamente cat sa aprovizionezi o farmacie. Ceasul de mana, 250 de mii, mobilul au fost luate (cu proces verbal) spre a fi date fiului. Unica mostenire. Se saturase de viata si plecase. Numai cateva luni sa mai fi asteptat…in mod sigur l-as fi luat cu mine. Se va vedea unde.
Cu Bruno nu-I nimic de facut. La 30 de ani are mintea unuia de 15. Nu poate dormi noaptea, nu mananca aproape nimic, se gandeste ca este batran, ca este singur in garsoniera de pe Oltenitei. Am inteles ca si-a vandut din lucruri (au mai facut-o si altii) si garsoniera lui arata deplorabil (si mie imi era sila sa intru in a mea – sau a lui T.). Tatal, venit din Germania, i-a cumparat canapea noua, i-a inlocuit robinetele la baie si bucatarie. Aici, in spital, nu-si spala strachinile din plastic imprumutate de mine, coji de paine pe noptiera. Are o scuza, totusi. Tatal i-a parasit in 1987 cand Bruno avea 15-16 ani. Crescut, cand era varsta mai periculoasa, fara tata, cu o mama frivola (am vazut-o si am recunoscut tipul). Vine sa-si vada fiul (totusi) o data pe saptamana, cu masina proprie (capacitate cilindrica mare – consuma mult, se plange dama). Voi incerca sa-I vorbesc: daca nu-si ia fiul langa ea il va pierde curand. Dar, pentru ca nu lucreaza nicaieri, este comoda… ma indoiesc ca o va face.
Sambata, 6 aprilie. Ieri Bruno s-a imbatat. Dupa ce dormise in alt salon, la un “prieten”. Am depistat persoana si i-am sugerat sa-l lase in pace ca sa nu dea de belea. Bruno, beat, a acostat o asistenta. L-au bagat la izolator, camera 12, sub cheie.
Marti, 9 aprilie. Ieri l-au externat pe Bruno. Dupa ce l-au fugarit prin toata curtea, inclusiv unul dintre portari pe bicicleta. N-am avut aparat de filmat. Abia scapat din camera 12, iar a baut. Si-a cumparat-o cu banii celor din pavilionul post-cura pe care ii cunostea.
In patul in care stationase Bruno se afla acum arhitectul Mazilu. Cred ca a fost architect dar acum vorbeste numai despre carciumile in care ii placea sa-si lase banii (si sanatatea) si despre persoanele si personalitatile pe care le intalnea. Se uita mereu la niste fotografii color (10/10 cm –comandate la dimensiunea asta pentru a-si aminti cum arata si cine era in urma cu numai cativa ani) in care apare un barbat frumos, surazator, cu mustata, de vreo 40 de ani (leit Luigi Ionescu, cantaretul lalelelor). Intrebandu-l cine este persoana imi raspunde ca este chiar el. Fotografii facute in 1991 (data inscrisa pe verso). Din barbatul increzator in viata, cu charisma, in costum si cravata, mai vad acum doar un personaj de 65-70 de ani, complet albit, cu pareza stanga mana-picior, in pijama. Acum, la 54 de ani declarati de mama, este pensionat medical, tot ce avusese bun in cap pierise. Odata cu speranta. Incearca sa citeasca (l-am surprins privind in gol sau aplecat peste PORTICELE SI MITOLOGIA
Uita unde-si lasa lucrurile sau ce are de facut. Mers tarsait (taraste piciorul stang, nu are curaj sa paseasca fara baston). Dr. R.C. imi spune ca Cezar (Mazilu – eu ii spun Don Sizar) este schizofrenic. Zic eu: doar daca alcoolismul poate duce la schizofrenie. De ce nu ? Eu nu am fost la un pas de epilepsie in trecutul nu prea indepartat ?
Prima aparitie a lui Cezar in salon, alaturi de o femeie nu cu mult mai varstnica, ma facuse sa-I cred sot si sotie. Acum, recent, a trebuit sa-l ajut sa dea un telefon de pe fixul de la poarta propriei mame dar nu mai stie decat primele trei cifre si Cecilia (mama). Adresa, numai bd. 1 Mai. La INFORMATII ii da numarul complet. Apoi ii cumpar trei pachete de tigari. Daca nu a vrut nimeni din personalul spitalului sa-I caute in fisa numarul de telefon; aici nimeni nu misca un deget fara ciubuc. In loc sa-I dea ajutor, Tanta l-a facut nesimtit ca a deranjat-o
Cat priveste asistentele sectiei le-am impartit in trei-patru categorii. Ina, Vali si Gina sunt mereu apropiate de bolnavi, mereu cu zambetul pe buze. Au chemare pentru meseria asta. In genul maicutelor calugarite pe care le-am vazut la capataiul muribunzilor – neurochirurgie – Bagdazar. Alta categorie: Geta, Mihaela, Cristina, Micsunica (sefa) sunt pe toane. In functie de starea sufleteasca si problemele personale. Cand calme, calde, apropiate, cand nervoase, reci, distante. Dar cele care, categoric, si-au gresit meseria sunt Tanta si Micsunica (fosta bibliotecara – de ce n-o fi ramas acolo ?). Cea de a doua este sora celor doi infirmieri ai sectiei, Gica si Ilie. Primul este cumsecade, total opus celuilalt. Aceasta din urma categorie de asistente, mereu nervoase, intepate au siguranta ca nu suntem demni de ele. Brutale, toape.
Nicoleta. O categorie aparte. Pastreaza distanta fara a fi distanta. Nu-I obtii usor zambetul desi stie sa si zambeasca. Corecta. Nici calda, nici rece. S-ar putea zice o “stiinta exacta”. Asa si trebuie sa fie un asistent medical model. Poate i-ar fi prins bine si specialitatea chirurgie. Decorativa peste poate, fotogenica (gen fotomodel). O si stie ! Isi cunoaste valoarea dar nu arata ca o stie. Si bine face ! Celelalte (cu calitati si defecte) sunt mici copile. Este si foarte constienta de impresia pe care o lasa. Dar nimic extravagant, excentric, exotic. Caut mereu un cuvant (unul singur) care sa I se potriveasca. Nu-l gasesc. Cand se va intampla revin. Merita, ca imi sta pe limba.
Dumineca, 14 aprilie. In curtea spitalului am intalnit-o pe Doina (fosta prietena a lui Narcis – alcoolic din salonul meu la prima internare – decedat la 35 de ani; il tin minte pentru ca si-a dat foc la patura cu tigara din gura). Doina imi prezinta o mapa din piele neagra pe care vrea 50 de mii. A ramas fara bani si tigari si mama ii vine la sfarsitul saptamanii viitoare. Cat p-aci s-o refuz dar, brusc, mi-aduc aminte ca nepotu-mi implineste o varsta. 20. Acum am in ce sa-I dau scrisorica si poemul “If” pe care I l-am mai dat cand era prea devreme.
Vineri, 19 aprilie. In excursie la spitalul Obregia, intrunire AA. Cumpar doua cartele telefon fix, 30 “Plugarul”, doua “Maro” cu filtru, Crossmen (dupa barbierit), Malizia (deodorant), Dicarbocalm, alimente. Ieri, joi, a fost in vizita, la Cezar, Cecilia.
Marti, 30 aprilie. Suntem 5 insi in salon. Cezar (Sizar), Mitica, Traian, Gabi si eu. Decan (si de varsta). Mitica pretinde (si cred) ca nu mai bea de 5 ani. Dar a dat-o pe pliculete cu nes (bautura a dat-o). In schimb Traian este vesnic agitat. Nu poate sta locului o clipa. Si nu poate dormi noaptea. De aceasta profita infirmierii. L-au pus in echipa de curatenie: la 6 dimineata Traian pune mana pe matura, teu cu carpa. Salon dupa salon. Dupa ce termina merge si la bucataria spitalului sa dea o mana de ajutor voluntar. Nu bea cafea sau nes. Lui Traian, zic eu, ii lipseste drogul. Mai in gluma, mai in serios ii propun un pliculet de nes. Baiat cuminte, ascultator il ia. Sa fi fost autosugestia, sa fi fost efectul real al cofeinei asupra sistemului nervos central, al sistemului recompensator, al centrilor placerii ? Cert este ca s-a potolit. Poate sa stea in pat mai multe ore.
Luni, 6 mai. Au trecut cateva zile de cand Traian nu mai este agitat. Chiar doarme noaptea. Atat de bine ca infirmirii au simtit pe pielea lor: renunta sa-l trezeasca la curatenie si au ales pe altul.
Sambata, de Inviere, de pe la 22,00, am urmarit pe PRIMA slujba de la malul marii. Am dat infirmierei Mariana care se ducea la biserica de vizavi sa ia lumina – sa aduca cate o lumanare aprinsa fiecarui pacient (din cei 25) si sa aprinda acolo altele pentru sufletele alor mei, vii sau morti. Cele 5 batrane de la salonul 5 m-au rugat sa le las lor radioul cu baterii sa asculte slujba de la Patriarhie. Fericeam, astfel, femeile in varsta, nedeplasabile care, nu se stie, vor mai prinde multe Invieri ? Le-am lasat si cateva Piafen si aspirina pentru dureri reumatice si artritice.
In prima zi de Pasti – oua rosii si cozonac, o bucatica de miel in stufat. Le-am telefonat lui E. la Sinaia, lui Viorel (AA) si Costica S. pentru un “Hristos a inviat !” Le-am pus batranelor, pe casetofon, meloterapie: Clayderman, Olfield, Vanghelis – tot ce aveam de la Costica. Si pentru ca Mariana auzise acordurile ANOTIMPURILOR lui Vivaldi, I le-am imprumutat. Nu de alta dar cei doi flacai pe care ii are sa stie ca exista si altceva decat manele.
Ma tot gandesc: oare a cata internare a mea sa fie asta, caci aproape ca le-am pierdut sirul. Si cate zile vor fi insumat internarile asteptand ceva mai mult si mai bun decat aceste ziduri ? Poate repet: sa desfiintez “astept” si, odata cu el, “sub asteptari” si “peste asteptari” ? Ma intorc la Jurnalul Fericirii al lui Steinhard, evreul crestinat si ingropat de viu in temnitele comuniste, ca atatia alti martiri ai neamului – precum Coposu. Suna a limbaj de lemn dar eu chiar cred ce spun; nu ma pot compara cu ei insa mi-au fost invatatura si mi-au dat curaj postmortem. “Toate le putem afla” spune Steinhard. “Toate le putem cunoaste, le putem invata. Numai suferinta nu. Credeam ca stiu ce este suferinta, ca nu mai pot avea surprize. Ca am mers pana la capat. Dar de unde ? Suferinta este vesnic noua, puternica la infinit, orisicand proaspata.”
“Ajutor rational nu pot primi de nicaieri. Stupefiantele, alcoolul, erosul, mangaierile prin iluzii sau manii sunt temporare ba si supuse capriciilor timpului care le degradeaza. Monotonia agraveaza suferinta, monotonia exaspereaza pana si cele mai bune intentii, oboseste compatimirea, isca sila.”
“In salonul de spital, in celula inchisorii…fac un bilant: am intrat orb, cu vagi strafulgerari de lumina dar nu asupra realitatii; ci interioare, strafulgerari ale beznei care despica intunericul fara sa-l risipeasca. Si ies cu ochii deschisi. Am intrat nemultumit, ies cunoscand fericirea, am intrat nervos, suparacios, sensibil la fleacuri, ies nepasator, soarele si viata imi spuneau prea putin, acum stiu sa gust fericirea (felioara de paine cat de mica); ies admirand mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies impacat: cu cei carora le-am gresit, cu prietenii si dusmanii mei, ba chiar cu mine insumi. Multumesc sincer, fagaduiesc serios. Dar cati n-au multumit si n-au fagaduit ? Gandul acesta nu ma clatina totusi pentru ca EXPERIENTA CELORLALTI NU ESTE TRANSMISIBILA”
Incet, incet si din ce in ce mai bine am observat ca cel pe care Dumnezeu l-a iubit cu adevarat, modelele, au trebuit sa sufere mai intai.”
“Oamenii care au ceva de spus si de facut nu sunt opriti locului de o intamplare, de o nenorocire. Faptul trivial – oricat de neplacut si de nedrept – nu i-a abatut din cale. Trec ca expresurile – fara opriri prin gari mici – inainteaza ca stafetele, cu mesajele stranse la piept sau in pumn. La urma-urmelor imprejurarile sunt mai intotdeauna grele. Si fiecare obtine tot ceea ce vrea (dar ceea ce vrea cu adevarat nu ceea ce spune ca i-ar placea sa aiba). Ceea ce se obtine prin neprecupetit efort si sacrificiu, cu nedezmintita incapatanare, infrangand lenea. Imprejurarile nu pot fi scuze decat pentru ratati; pe plan social sau duhovnicesc – sunt cei ce se dau batuti, n-au avut curaj sau nu le-a fost destul de scump. Ori nu l-au receptionat destul de clar. Mangaierea e alta: totul nu e sa invingi, totul e sa lupti pana la capat. Biruinta nu-I obligatorie, obligatorie e lupta. Om este acela care poarta in el ceva mai mare decat el”
Si Dostoievski: “Frica este blestemul omului. Curajul este tinta finala, invinge acela care este dispus sa moara. Partida despre care se stie si se vede ca nu este gata sa infrunte moartea, este de la inceput si in mod sigur ca si invinsa. Istoria este a celor care au stiut sa moara ori sa nu le fie teama. Fizic, de perspectiva ei. Cred ca acesta-I adevaratul inteles al zicalei – asiatice mai ales – ca moartea este usa vietii.”
Vineri, 10 mai 2002. Zi de baie (apa calda). Cezar refuza. Ii spun infirmierei (Florica- cea mai cumsecade) ca Cezar – si sa vrea – nu poate singur. Cu o mana si-un picior beteag. Imi revine mereu in memorie fotografia omului care era la 45 de ani. Acum nu mai poate apuca sau tine in mana un sapun. Fata de treaba asa cum a fost mereu, intotdeauna, il spala ajutata de un pacient.
Marti, 14 mai. A venit mama lui Cezar. I-a cumparat din nou medicamentele. Patru la numar. Prima serie a disparut miraculos din camera asistentelor. Ma roaga pe mine sa pazesc medicamentele si sa I le dau dupa graficul notat pe o hartie. Ma uit: vasodilatatoare pentru membrele superioare si inferioare si evitarea unui cheag de sange pe creier. Cine i-a subtilizat medicamentele i-a subtilizat viata – cata a mai ramas.
Tot azi am avut impresia (apoi certitudinea) ca-l vad pe Romeo P. – vechiul tovaras de salon. Am reusit sa dau de el la parterul blocului, intr-unul din saloanele dr. N.T.. Este neschimbat, ca acum doi ani. Imi spune ca, dupa un an si jumatate de abstinenta, in timpul careia a parcurs o depresie nervoasa (si el ? N.S. s-a “impiedicat” cu prilejul sarbatorilor de Pasti).
Marti, 21 mai. Romeo imi cere sfatul. Are in salon un tanar moldovean de pe la Roman. Venit impreuna cu sora lui (dupa ce vandusera casa, luata de un tigan pe mai nimic deoarece ii fusesera datori cu bani) sa caute raiul bucurestean. Au cumparat o garsoniera confort III cu ce le ramasese. Sora impreuna cu concubinul l-au gonit pe baiat din garsoniera. A ajuns la B.. Fara salariu, pensie sau ajutor social. Este vorba sa-l externeze maine. N-are unde se duce. Romeo vrea sa-l ajute. Ii spun ce-l poate astepta. Va trebui sa-l tina in carca si in continuare. Orice esec al protejatului va fi propriul lui esec. Il asteapta o gramada de neplaceri. Daca Romeo ar fi singur, treaca-mearga. Dar sotia ce va zice ? Eu inteleg foarte bine ca doreste sa-si recapete increderea in sine, stima in proprii ochi ajutand un napastuit. Ar fi greu si daca Romeo ar fi un om sanatos. Doreste sa-si agraveze depresia asumandu-si si esecurile altuia ?
Pe R. il viziteaza sotia. Luminita. Trebuie ca parintii sau nasul la botez sa fi trait o revelatie. Pentru ca au fost (putin zis) inspirati. Faptura radiaza lumina ! Nu stiu cum poti fi depresiv langa ea. Are un soi de aura. La 34 de ani (divulgati de sot fara a-si da seama) pare o adolescenta. Femeie in trup de adolescenta. Trup ? Dar si fizionomie, mai ales !
Azi o astept si pe Cecilia. Telefonic i-am cerut vitamina C efervescenta si Sermion. El si-a mai revenit dar ar avea nevoie de un fizioterapeut. Eu nu m-as pricepe desi incercari am facut. Pacient noncooperant, lenes, depresiv (cine n-ar fi ?)
Inca mai stie cum este, cum a fost si (banuieste, probabil) cum va fi.
Romeo mi-a propus sa-mi tehnoredacteze si scrie pe calculator lucrarea. Este informatician si si-a cumparat “scula” noua (24 milioane) sa poata lucra si acasa. Ii dau, de incercare, vreo 30 de pagini, sunt patit. Se va vedea ca bine fac. Ce scriu acum se intampla in mai 2002; acum, cand modific manuscrisul, ma aflu la jumatatea lui octombrie. Au trecut 4 luni si l-am luat de cateva ori la telefon. De fiecare data mi-a spus ca nu prea a avut timp. Nu pot decat sa ma felicit ca i-am dat doar un fragment. Este tot mai adevarat, pentru mine, ca alcoolul dizolva tot, si moralitatea.
“Dezvoltarea noastra intelectuala si disciplina studiului provin, in cea mai mare parte, din educatia scolara. Insa, indata ce parasesc scoala, multi isi lasa mintea in paragina. Nu mai fac lecturi serioase, nu se mai informeaza pe alte teme in afara domeniului lor de activitate, nu gandesc analitic, nu scriu in asa fel incat sa invete sa se exprime intr-un limbaj clar si concis. Cultivarea – o cultivare continua care ascute si largeste mintea – iata calea vitala a reannoirii mentale
Scrisul este o alta modalitate (complementara) de a-ti folosi mintea. A tine un jurnal intim in care sa-ti notezi ganduri si experiente, lectii de viata, te ajuta sa-ti limpezesti ideile, sa te exprimi cu precizie si la obiect” (COVEY) Parca eu ce alta am facut de cand ma stiu (fara sa-l fi citit pe el ?)

Vineri, 24 mai 2002. Dimineata, la 8,15, m-a sunat Liviu sa ma intrebe daca ne intalnim luni ora 17 la A.A.. Desigur ! Cu el, oricand ! Mi-e dor sa-l vad, sa-l aud si sa iau exemplu de la el, un tip atat de reconfortant. Are o frumusete interioara greu de egalat si o tarie sufleteasca de invidiat. Este exact opusul fariseilor de care sunt inconjurat. Acestia, dupa ce si-au facut rugaciunea, plecaciunea in fata Domnului lor, pacatuiesc cu gandul, cu vorba si cu fapta in continuare, si mai vartos, dar s-au pus bine cu El, pentru o vreme. Liviu nu se roaga (este ateu) insa este corectitudinea intruchipata. Mi-e dor sa-I vad si sa-I aud si pe ceilalti: Gheorghe, Sasa, Marian, Alexandru…
Alaltaieri (miercuri) i-am dat si asistentei sefe (Micsunica – o biata fata batrana care se chinuieste sa para rea dar nu reuseste intotdeauna) sa citeasca un paragraf (reannoirea sufletului) din Covey. I s-a parut foarte interesant, sa i-l mai las o saptamana. Este de garda si are mai mult timp. Drept care i-am adnotat ce credeam mai interesant lasandu-I vreo 20 de straifuri de hartie la paginile vizate. Fie ca sa-I ajute in viata ! Eu, insa, trebuie sa-mi procur alt volum. Si l-am mai dat, lui Gichi, Eugen…
Luni, 27 mai 2002. Eugen imi spune (vizitandu-l la spital) ca s-a obtinut – pentru Cadrilater – aprobarea de despagubire pentru 1,5 miliarde lei. Cea mai recenta stire. Apoi m-am intalnit cu Liviu, Sasa, Gheorghe si le-am dat cate o copie din fragmentul de manuscris care vorbeste despre gazduirea la Teodor precum si cateva chitante (tot xeroxate). Cine a fost perdantul.
Ultimul incident cu narcomanii a provocat transportarea la spitalul Sf. Pantelimon a unui individ care le adusese tigari cu marijuana dar, nefericitul, adusese prea putine si aproape ca l-au calcat in picioare. S-a luat hotararea sa fie adusa pentru paza o firma specializata.
Joi, 6 iunie. Cezar este tot mai daramat; Cecilia imi spune ca a aranjat sa-l transfere alaturi, la azilul psihiatric. De unde nu prea se mai iese (viu). A sosit raspuns de la Casa de Pensii. S-a recalculat: am 1.200.000. Si se recunoaste ca s-a gresit, inca din 1993, la baza de calcul. Iar E. imi spune ca banii pentru Cadrilater se vor primi in 30-45 de zile. Vrea sa cumparam o garsoniera pentru mine
Luni, 17 iunie. Am gasit in contul meu personal CEC 6.400.000 iar talonul iunie este de 864.000. Am cumparat, inca o data, Covey si un Patapievici (“Omul recent”). 219.000. Am rasfoit-o si isi merita banii.
Miercuri, 19 iunie. Volumul lui Patapievici m-a marcat. La o noua redactare (pe care o presimt cu certitudine) voi introduce si citate din H.R.P – O.R.. Si cand ma gandesc ca “cineva” spunea: “Da-l in p.m. de homo..” Ce legatura are cu…prefectura ? Freddy Mercury (QUINN) a fost mai putin aplaudat pentru asta ? Nu pot sa nu impartasesc si altora unele idei care mi-au placut la Patapievici. Pentru ca multe le-am avut si eu, le-am asezat in scris, sub alta forma si mai putin reusit.
Miercuri, 31 iulie. Am doi vecini de salon noi. C.C. (Cristi) a fost jurist la IRTA. Pretinde ca a fost adus aici de politie pentru ca s-a certat cu “organele abilitate” pentru ca ar avea doua buletine de identitate. Cel vechi il pierduse, I s-a facut altul, l-a regasit pe primul. Trebuie sa fiu foarte circumspect cu oricine, sa nu-I mai cred din prima. Sunt aproape sigur ca este alcoolic. Inainte sa apara in salonul asta a stat in alt pavilion luni de zile – si nu l-a vizitat nimeni. Ma intreb cate din povestile auzite timp de 6 ani de la unii sau altii nu sunt fabulatie ? Cristi nu are incotro si se multumeste cu masa de la spital si chistoacele tigarilor mele. Are o memorie fascinanta (nu stiu daca nu cumva in detrimentul altor capacitati cerebrale). De cand am adus televizorul in salon este un dute-vino permanent. Poate veni oricine – nu fac discriminari – dar sa umblu la el numai eu. Se sta pe paturi si se aduc scaune. A, da, Cristi cu memoria lui: cunoaste si recunoaste, la tv, numele a sumedenie de persoane si personalitati iar eu nici n-am auzit de unele. Are cunostinte in multe domenii. Prima luna si jumatate de la internare a petrecut-o la izolatorul camerei 12. Asta ma convinge ca motivele pentru care se afla in spital sunt cu totul altele decat cele pretinse de el. Mult mai grave decat bagatela cu buletinul. Nu-mi place sa descos lumea si ce-mi ascunde nu stiu. N-are locuinta, nici un venit, nici o ruda in afara unei matusi la Dor Marunt, prin Ialomita. A rasfoit fugitiv Toxicomaniile si a staruit mai mult pe Dictionarul Psihologic. Semn sigur ca nu este o boala pe fond toxic (alcoolism) ci vreo schizofrenie. Mai mult decat sa-mi fumeze chistoacele (si cate un pachet de tigari cand imi face cate un serviciu) nu-l pot ajuta. Nici nu ma mai deplasez la sala de mese. Mi-aduce el iar eu ii cedez amaratele mic-dejunuri si cine. Mai am rez
erve.
Coroiu Paul. Nu de multa vreme sosit de la sanatoriul de boli mintale Poiana Mare. In urma cu 7 ani si-a ucis mama. Inainte de asta, cu ceva vreme, se imbolnavise de schizofrenie. Fratele lui, casatorit, isi cumparase un apartament in apropiere iar Paul fusese lasat numai cu mama (gresala medicilor si a fratelui) intr-un apartament de 5 camere. Mama si fiu se certau mereu pentru ca fiul incerca sa-si convinga mama sa vanda apartamentul si sa ii cumpere si lui o garsoniera, sa fie independent. Si, pana la urma, a convins-o cu cutitul, cu salbaticie, de mai multe ori. A nimerit la Poiana Mare. In baza nu stiu carei legi si carui articol din lege. Acum, mutat aici, coresponda cu fratele care ii trimitea, lunar, 200-300 mii. In fiecare zi Paul ma roaga sa nu-l uit la spital daca imi voi cumpara o proprietate.
Am elaborat o noua scrisoare catre MMPS in care cer retroactiv si restul banilor. Ceea ce am primit este pe perioada 2000-2002. Primesc raspuns ca, prin legea anilor ’50, s-a prescris datoria mai veche de un numar de ani.
Am vorbit cu Gica infirmierul. Ii dau 500 daca imi gaseste gazda. In Balaceanca. Trebuie neaparat sa fiu liber sa ma informez si sa alerg in cautarea unei proprietati. Nea Marin va fi ultima mea gazda. Om singur, de vreo 50 de ani, a facut ani multi de puscarie fiindca si-a ucis fratele la betie. Cu toata repulsia ce o simt nu am incotro. In ceea ce ma priveste, chiar daca n-ar fi facut nimic pentru mine (dar a facut enorm – tot ce putea face) nimic nu ma poate face sa nu-mi iubesc fratele mai mult ca pe mine. Si nu numai fiindca aveam patru ani cand s-a nascut, dar crescut sub ochii mei, succesele lui, si insuccesele erau si ale mele poate si pentru ca atata vreme am trait, si inca mai traiesc, prin el si datorita lui. Caci pana la 50 de ani n-am fost eu insumi.
Gospodaria lui Marin cuprinde doua corpuri de cladire, unul vizavi de celalalt. Unul mai vechi, gen hruba intalnita pe unde am mai fost – al lui – si cel nou, cu patru incaperi mai mari, mai inalte, mai luminoase, in proprietatea surorii lui, domiciliata in capitala. Marin isi face de lucru prin gospodarie dimineata pana spre seara. Daca nu-l cheama sa mearga cu el un vecin, macelar de ocazie si clandestin, sa aduca vreo vita in garajul transformat in abator. Produsele sunt transportate la negustori, in oras. Dupa ce termina treaba
gazda se ducea la carciuma-magazin unde avea cont deschis, era a macelarului. Dupa 21 venea acasa cu chef de vorba insa nu-l puteai pricepe ce spune. Vorbea dezlanat, batea campii in timp ce eu incercam sa pricep ce vedeam pe “sticla”. Am incuiat usa la veranda. A inceput sa-si puna cate ceva in frigider – pana acum nefolosit. Un om insignificant, marunt in toate si “zmeu” la ocazii (cruntul complex de inferioritate).
Aflu ca partea mea de mostenire este de cca 150 milioane. Incep sa caut proprietate la valoarea ce mi-o puteam permite.

marți, septembrie 09, 2008

Confesiunile unui toxicoman (-XI-)

B A L A C E A N C A I V
Veneam, din nou, la Balaceanca. Eram, insa, mai documentat. De data asta cu privire si la alte dependente. Dependenta de droguri, halucinogene, compusii acidului lysergic – LSD mai ales – marijuana (the pot), mescalina etc.. Toate produsele zeificate de Thomas Leary si discipolii lui, devenite marfuri de masa si bunuri de larg consum.
Dictionarul Psihologic Larousse clasifica drogurile.
Stupefiantele: cocaina si opiaceele (opium, morfina, heroina, codeina)
Exaltante: alcoolul, eterul (din unele cleiuri si vopseluri).
Halucinogenele: canepa indiana sau cannabis
Stimulentele psihice sau psihoanalepticele: tutun, cafea, ceai dar si amfetaminele
Hipnoticele: barbituricele (ciclobarbital, fenobarbital…)
Faptul ca m-am hotarat sa-mi bag nasul in probleme legate de alte toxicomanii se datoreaza perioadei din a treia internare si infiintarii pavilionului de “drogati” langa pavilionul XVII unde tineam intrunirile dar si pavilionului post-cura de la Balaceanca. Pentru ca orarul intrunirilor era acum lunea, miercurea si vinerea de la ora 17, plecam din buncarul familiei Iordache cu trenul de 6, 7 sau 8 – dorind sa scap cat mai devreme dintre peretii chiliei. Reuseam sa ajung in fata pavilionului XVII pe la 10, dupa ce-mi luam niste covrigi si apa minerala. Apoi, pe o banca din apropiere, ascultam muzica la radio sau casetofon.
Intors la spitalul Balaceanca, ma simt, din nou, mult mai bine decat la gazda. In plus, masa calda pe care n-o mai intalnisem de 7 luni. Vad pavilionul care era altadata depozit inconjurat cu un gard de 3 m. inaltime (cuprindea si vreo 300 mp de curte, cu banci). Il acostez pe dr. Chiriac si-l intreb daca n-as putea da o mana de ajutor pentru internatii acelui pavilion. Imi raspunde ca nu el se va ocupa de ocupantii cladirii. A refuzat si se va ocupa o tanara doctorita recent repartizata in spital. Se spune ca are studii de specialitate in domeniu. Dupa cateva zile reusesc sa o vad: este exact ce ar putea sa le trebuiasca unor tineri oropsiti. Numai ca, nu mult mai tarziu, aceeasi doctorita (cand era de garda) trimite in sectia noastra (in salonul meu) un drogat in sevraj. Nu aici ii era locul. Bolnavul fuge, este prins, fuge din nou. Nu, nu este doctorita personajul pe care il credeam. Aparentele, prima impresie insala – de multe ori. Lipsa de experienta isi spunea cuvantul. Preluase pavilionul, banuiesc, nu pentru ca ar fi fost cea mai indicata ci pentru ca altcineva nu dorise sa-si asume raspunderea. Stiind in ce se baga.
Continui sa ies martea din spital. Imi iau programul TV si cu masina 410, tramvaiul 40 si masina 331 reusesc sa ajung la frate, in Bucurestii Noi, la ora 7, inainte sa iasa pe poarta cu masina. Apoi trec pe la Costel S. pentru o ora sau doua de convorbiri.
Am trimis vorba lui Gheorghe (A.A.) ca luni, 20 dec., merg si eu la intrunire. Mai iau cu mine un exemplar din manuscris si-l duc la “Salvati copii”. Fundatia are un centru de consultanta pentru tineri si familiile lor la spitalul Grigore Alexandrescu. Luasem deja legatura cu ei cu ocazia altei invoiri.
Marti, 21 noembrie 2000. La ora 15,3o, incercand sa-mi fac siesta, nu reusesc sa adorm insa cred ca, printr-o revelatie, ajung la niste concluzii. Gandindu-ma la actiunea drogului asupra sistemului recompensator al creierului.
Nu cu multe pagini in urma scriam ca profesiunea, o activitate profesionala sau nonprofesionala (orice tip de activitate) poate deveni pasiune, dependenta. Pasiune inseamna tot mai mult.
Munca de cercetare, literatura (a citi dar si a scrie), jocurile de noroc, sexul… pot deveni un obicei, o deprindere. Majoritatea acestor obiceiuri, obisnuinte, deprinderi, dependente cer efort si timp ca sa ajunga la sistemul recompensator al creierului. La centrii placerii din creier.
Cu cele cinci tipuri de droguri recunoscute in toxicomanii lucrurile se petrec substantial diferit.
Cu o doza de heroina, cocaina, extazi, alcool…provoaca placere in scurt timp si fara efort.
Doza trebuie marita dupa o vreme ca sa-si produca efectul. Din ce se moare, mai devreme sau mai tarziu ? Din supradoza. Daca se intampla cu adultii (socotiti mai rezistenti), cu atat mai mult (si mai repede) sunt afectati copii si adolescentii. In locul unei note bune, unui calificativ la scoala, unei contributii benefice familiei, este mai “eficient” sa te droghezi.
Si mai exista o latura: tine de caracterologie. Dar este treaba psihologilor sa afle si sa tina seama daca subiectul este amorf sau apatic, nervos sau sentimental, sanguin sau flegmatic, coleric sau pasional. Emotiv-nonemotiv, activ-nonactiv. Eu insumi, la 60 de ani, fara sa-mi spuna cineva (nu si-a batut nimeni capul) am aflat pentru ce, elev fiind si participand la reuniunile colegilor, a trebuit sa-mi inving emotia cu un pahar ca sa devin activ ca si ceilalti. Pur si simplu, ma gaseam in categoria
de caracter coleric-pasional care este emotiv-activ. Deci, pentru a deveni activ trebuia sa inving emotivitatea.
Trebuie sa povestesc si episodul doamnei “Maro”. Imi iesise complet din minte.
In a doua jumatate a lunii octombrie (nu ma internasem de multa vreme), seara, la televizorul meu asezat, pentru toata lumea, in sala de mese, observ o doamna de vreo 40 de ani. Tacuta, retrasa….Doar cate o parere, replica scurta cu privire la tema sau scena ce se deruleaza pe “sticla”. Sau raspunsuri la intrebarile din “Vrei sa fii miliardar ?” Lasa sa se intrevada o persoana instruita, cultivata. Si trasaturile fetei lasa impresia unui intelect superior mediei. Nu trebuie sa fii Lombroso sau italianul Gall sau frenolog pentru “a vedea”. Dar la ea vad si multa amaraciune. Chiar cand, rar, zambeste colturile gurii (frumos desenata) lasate in jos, o tradeaza. Impreuna cu ing. Comanescu (tovaras de salon) langa care stau vorbim cu ea. Vine vorba despre alcool. Ii spun, pe scurt, istoria mea. Spune ca are aceeasi problema. Indraznesc sa-I arat si sa-I imprumut manuscrisul. Adaug manuscrisului si volumul meu preferat (Tom Clancy – Fara sovaire). Cu erou puternic si, tangential, despre droguri. Ii sugerez sa le citeasca alternativ pentru a nu o plictisi prea tare manuscrisul. A doua zi, in timp ce ma aflam la televizor, vine si ma roaga sa-I dau ceva de scris (pix, carioca) sa sublinieze cateva randuri. Ii dau un marker galben si o rog sa sublinieze ceea ce o impresioneaza sau o intriga sau considera ca I se potriveste. Randurile subliniate apasat despre fericirea ce trebuie data si aproapelui. Se simtea, ghicisem, nefericita. O numeam, eu si Comanescu, “doamna Maro” fiindca fuma tigari maro. Ulterior, dupa plecarea ei, aflam ca o cheama Gabi
Trebuie, insa, sa deschid o paranteza.
Cat inca nu ma internasem, participam frecvent la intrunirile A.A., primisem o adresa de la fundatia “Salvati copiii” in care eram instiintati ca la spitalul “Gr. Alexandrescu” functioneaza un centru de consiliere pentru narcomani. Ulterior aveam sa aflu de la BBC un interviu cu directorul spitalului, prof. dr. Coriolan Ulmeanu, care era si seful sectiei Toxicologie. Remarca numarul crescand de narcomani in randul tinerilor intre 13 si 18 ani. Isi faceau injectii cu heroina. Afland asta, am facut o vizita la spital. Am intalnit doi tineri (baiat si fata), probabil studenti la Psihologie. Mi-am declinat identitatea, un scurt istoric, am cerut materiale despre dependenta de drog (hotarat sa plonjez tot mai adanc in aceasta tematica) si le-am promis manuscrisul. Sa trec peste doua saptamani. Asa voi face !
Desi Kippling recomanda in “If” “sa visezi fara ca visul sa-ti devina stapan” ma surprind ca visul mi-a devenit, deja, stapan. Daca voi reusi sa implinesc ce mi-am propus, voi crea un adapost pentru cei care au pierdut tot, care si-au petrecut, adesea, ani multi pe strada, muiati in alcool, indopati cu droguri, dormind in frig pe la ghenele blocurilor sau in canale de termoficare, aruncati de colo-colo de locatari si politisti, de functionari ai administratiei publice.
Nu mai sunt omul care sa-si faca griji din cauza lucrurilor pe care nu le poate schimba. ORICE depinde de oameni poate fi schimbat. Atata mi-a ramas: sa lupt pentru altii. Lumea lor este lumea celor fara de speranta, a celor care nu primesc nimic si nu doresc decat un minimum de la viata: masa urmatoare si un pat cald si uscat. Majoritatea s-au nascut fara noroc si au facut toate greselile previzibile. Trebuie sa infrunte trecutul si boala si sa se straduiasca sa o stabilizeze. Ca pe oricare alta boala- fie ea si organica.
Fiecare dintre voi ar putea face ceva in interesul lumii acesteia daca ar vrea. Dar nu vreti: aveti atitudinea unor mateloti convinsi ca li se scufunda corabia – incontestabil si irevocabil.
Nu demult s-a constatat stiintific ca medicii (da, medicii !) sunt de doua ori mai expusi dependentei si ca 10% dintre ei chiar sunt. Mai ales ca subconstientul (“sinele” lui Freud) refuza sa vada sangele, durerea, adevarul…dar constientul nu-I da voie. Eu insumi am cunoscut (si cunosc) destui medici care au trecut (sau trec) prin dependente nu neaparat toxice. Ca noi toti. Si nu se mai pot opri. Aceeasi presiune asupra centrilor placerii (sistemul recompensator).
La fel pentru alcoolicii “imbatraniti in rele”; foarte putine sanse de recuperare. Prezint doua cazuri. Despre unul am mai vorbit. Amandoi, ca mine, trecuti de 50 de ani.
Primul, S.C., internat pentru pensionare in acelasi salon cu mine. Starea I s-a agravat sub ochii mei. Dupa externare nu numai ca nu s-a oprit la o sticla de bere; a ajuns curand la 300 gr. de vodca iar ultima data cand l-am vizitat era la a doua jumatate de tarie la ora 12. Spune, de fata cu sotia, ca in lipsa drogului ar intra in depresie. Si ii dau dreptate: unii pot, altii nu.
Al doilea, inginerul C.. La internarea mea din octombrie se afla intr-un salon alaturat, deaceea n-am avut ocazia sa stam de vorba. Desi nu parea adeptul lui Bachus. Abia cand, la trei saptamani de la externare, se reinterneaza in acelasi salon cu mine am avut curajul sa-l intreb. Sotia, medic oftalmolog, face naveta la post, la Giurgiu. Cadouri, mici atentii primite de la pacienti si sub forma de alcooluri fine. Din cauza singuratatii (in casa) si fara o ocupatie (pensionat) sotul se apuca incet, incet sa consume cadourile. Cand le termina trece la cele autohtone. Dealtfel, primele doua zile de internare le-a dormit. S-a refacut. Nu dupa multa vreme imi marturiseste, intai mie, ca sta prost cu vederea. Apoi sotia si dr. Chiriac ii comunica ceea ce trebuia sa stie si singur: afectiunea provine de la deteriorarea nervului optic de catre alcool. Nu crede si este trimes la sectia de specialitate a spitalului Sf. Pantelimon. Care a confirmat diagnosticul.
S-a constatat ca introvertitii se comporta ca si cum ar fi in permanenta activitate: ritmurile lor electroencefalografice sunt mai rapide, manifesta reactii mai vii la durere si, mai ales, cauta sa isi provoace o stare propice activitatii. Ori recurgerea la droguri conduce la hiperactivitate (agitatie).
“Salvati copiii”, intr-unul din pliante, reda gandurile unei consumatoare de droguri:

“Stii cum este cand petrecerea s-a sfarsit ?
Stii cum este cand nu mai poti dormi ?
Stii cum este cand drogul incepe sa te arda ?
Stii cum este cand ai dureri de cap ?
Stii cum este cand ti-e cald si apoi frig
La interval de o secunda ?
Stii cum este sa nu te mai poti opri ?
Stii cum este sa nu te mai poti opri sa iei drog ?

Iar disperarea din PETRECEREA A LUAT SFARSIT (THE PARTY OVER) o cunoaste fiecare dintre noi, cei dependenti.

Joi, 6 dec. 2000. Ieri am fost la S.C. in Minervei apoi la Salvati Copiii unde am discutat cu Denisa, tanara psiholog. Seara, la spital, dr. C.P. – de garda – a venit sa-mi spuna ca I s-a telefonat de la radio UNIPLUS sa merg a doua zi la centrul de consultanta. La ora 10 am fost acolo. Denisa imi spune ca tanarul Ionescu Madalin pe care eu il luasem, randul trecut, drept colaborator al Salvati Copiii este de fapt angajat al Uniplus si este interesat sa particip la emisiunea “Adevarul din spatele adevarului” de joi, de la 21,30. Denisa mi-a atras atentia ca Madalin a convins-o si pe ea sa participle la o asemenea emisiune dar ca, desi discutasera dinainte scenariul, pana la urma a reiesit (cum a concluzionat Madalin) ca drogatii sunt niste monstri ce nu trebuie sa traiasca, nu trebuie sa li se acorde o a doua sansa
Vineri, 7 dec. 2000- pentru ca stiam ca s-ar putea sa nu mai pot ajunge in patul de spital in aceeasi zi, mi-am luat biscuiti, bomboane, tigari, de citit (Dictionarul Psihologic, Toxicomaniile) si un caiet pentu luat notite. Dupa ce am trecut iarasi pe la S.C. sa-l rog sa inregistreze emisiunea, pe la ora 17 am plecat spre Uniplus.
Delea Veche nr. 51, et. 9, intr-o cladire noua. Cand am ajuns in redactie o fatuca mi-a spus ca stie despre emisiune dar este prea devreme. Jos, in holul blocului, a mai sosit un cetatean. Mi-am dat seama ca, si el, fusese convocat. Are vreo 50 de ani, mesteca alune trase in ciocolata si fumeaza Pall Mall. Aflu ca fusese regizor iar acum pensionat medical gradul II (fara drept de munca). De ce nu ma mira ca suntem amandoi in aceeasi situatie? Locuieste la gazda, un pensionar varstnic, in Drumul Taberei, unde “regizorul” plateste intretinerea la bloc, energia electrica drept chirie. Pentru ca nu-I ajunge pensia, cerseste la gura metroului din Piata Romana. Cei care il cunosteau, il ajutau.
In fine, pe la 21,15, apare si gazda emisiunii impreuna cu un tanar redactor de la “Curierul National”. Foarte repede imi dau seama ca emisiunea nu este facuta pentru a-I ajuta pe cei in suferinta ci ca sa atraga ascultatorii dornici de senzatii tari – o palida copie a “Viata bate filmul” a Mihaelei Tatu. Aveam de a face, deci, cu un paparazzi de cea mai josnica specie, el insusi mai bolnav ca noi. “Mada.” Are licenta de profesor de istorie (venit de prin vreun fund de tara sa se capatuiasca pe spinarea unor amarati). Ca asa este si nu altfel o dovedeste ideea (bineanteles, am si acum inregistrarea facuta de prieten) ca “fiecare om trebuie sa acceada spre urcarea pe scara materiala si sociala. (Prin orice mijloc ? intreb eu).
La 22,30 cand am coborat in strada, cu un gust amar dar multumit ca imi dadusem pseudonimul Dan B. Tivu (nu la fel ca regizorul) facandu-l pe naivul Madalin sa se strambe de ras, pseudonimul dat si pe manuscris (dar inspirat dintr-un articol al N. Mernicu din “Catavencu”), am luat troleibuzul, apoi un tramvai 34. N-am reusit sa mai prind nici un tramvai 14. 6 garnituri mi-au defilat prin fata ochilor, retragandu-se la depou. Pe la 24,30 m-am hotarat sa iau in piept soseaua Pantelimon pana in capatul ei unde (ma astepta ?) masina 410. Geanta pe umar (vreo 5 Kg.) – pe la 2 noaptea, dupa ce mersesem pe carosabil pentru a nu starni maidanezii (si, poate, nu numai) – invatasem ca, daca vrei sa te simti mai in siguranta pe o strada pustie mergi pe mijlocul ei, sa ai timp sa iei masuri in fata vreunui “obstacol” – ajung la capatul de unde, la ora 4, plecam spre spital. La 5 eram in pat. Am dormit, un somn sanatos, pana spre pranz. Acum, cand scriu, vreau sa elaborez si doua scrisori. Una catre Denisa, alta catre Madalin.
Voi continua sa extrag ce ma intereseaza din Dictionarul Psihologic Larousse si, deasemenea, din cea de a doua lucrare care mi-a cazut in mana, prin bunavointa Denisei. “Toxicomaniile” fratilor psihiatri francezi, Antoine si Maurice Porot. Au, impreuna, 16 lucrari tiparite cu privire la psihopatologia juvenila. Carticica in cauza n-o pot tine decat pana pe 19, vreo 10 zile. Am promis Denisei sa o returnez la timp. Face parte din materialul lor “didactic”
La microfonul Uniplus am declarat ca am un frate al carui “sange nu s-a facut apa” si au existat si niste medici cu suflet care m-au adapostit. Dar, mai ales, a existat grupul fara de care n-as fi inceput sa-mi inteleg boala (si o inteleg din ce in ce mai mult)
Pentru ca trebuie sa inchei pagina ca s-o pot scoate din masina si sa pot introduce filele pentru scrisori pot adauga ca fusesem pregatit sa deschid dictionarul la litera “M” – “Moreno” – medic american de origine romana care a investigat interactiunile sociale din interiorul grupurilor (la inchisoarea Sing Sing), studiaza simpatiile si antipatiile pe care le reprezinta pe o sociograma, fondand sociometria. Si, odata cu ea, psihoterapia de grup.
Joi, 4 ian. 2001. Seara, pe Uniplus la 21,30, astept timp de 10’, zadarnic, aparitia sonora a lui M.I.. Ma gandesc ca, totusi, am avut dreptate in scrisoarea pe care i-am lasat-o la poarta radioului. Il voi “intalni” – mult mai tarziu – la TV National in “ Miezul problemei”. Una dintre “problemele” lui din aprilie 2008 a fost “mormintele Ceausestilor” consumata timp de vreo saptamana. Cine l-o tine (si de ce) in brate ? Transcriu aici scrisorile catre cei doi.

Domnule Ionescu Madalin,
Eu, Dan B. Tivu, pe aceasta cale, va scriu (spun) ceea ce nu am avut timp nici ocazie sa va comunic in emisiunea la care m-ati facut sa particip.
Palida copie a “Viata bate filmul” de pe PRO TV, a Mihaelei Tatu, gaselnita dvs, nu urmareste, la fel ca si a predecesoarei, sprijinirea unor euri in cumpana, in dificultate, nici pe cei ce ar putea merge pe un drum gresit. Dorinta explicita si implicita desi nu declarata de senzational morbid, de a capta atentia cat mai multor ascultatori radio prin dezvaluiri de “senzatie” spectaculoase imi descopera, si – desigur – si ascultatorilor dvs, un monstru. In niciun caz nu contribuiti la educarea acestui popor.
Cei avizi de senzatii tari sunt ei insisi bolnavi. “Setea” de adrenalina se numeste, mai nou, “adrenodependenta” sau “adrenoadictie”.Mai scurt: “adrenopatie” (care tot boala psihica este). Orgolii, infatuari satisfacute ca ei nu sunt la fel. Si nu-I ajutati nici pe acestia. Exista murdare fituici de scandal (“tabloide”). Geme tara de ele. Culmea este ca, la un popor la care oligofrenia a atins cote alarmante, la fel si paranoia (indusa prin varii mijloace), aceste insanitati conduc obligatoriu spre aculturatie. Am fost martorul unicului apel telefonic de la o ascultatoare (apare, si el, pe inregistrare) careia incercati sa-I smulgeti verdictul acuzator asupra unor categorii de oameni (ca mine si regizorul) – precum ca asemenea oameni n-ar trebui sa mai traiasca, ca nu au nici o sansa. Din toata emisiunea se raspandeste un aer fetid. Suntem pe pozitii diametral opuse.

8 dec. 2001 Dan B. Tivu


Stimata Denisa,
Aveti dreptate cu privire la individul M.I.. Doreste sa parvina prin etalarea senzationala a necazurilor altora. Idee a unuia, nici el prea intreg la minte, in plus sosit din vreo margine de tara hotarat sa rupa inima targului. Nu merita nici macar clasica injuratura neaosa !
V-am adus si o copie dupa scrisoarea catre “murdarel” dar si dupa emisiunea inregistrata pe banda magnetica.
Al Dvs. Dan B. Tivu


Dumineca, 7 ianuarie 2001. Pana astazi, ziua si noaptea, am dactilografiat in 4 exemplare “Toxicomaniile”. Pentru uzul celor care vor lucra cu “drogatii”
Vineri, 12 ianuarie 2001. Nu stiu ce ma tot impinge spre scris. Orice fapt imi da o stare de provocare. Arta, desi ceea ce incerc cu greu se poate numi asa, este ceva ce trebuie perfectionat dar trebuie sa mai stii si cand sa te opresti – iar eu nu prea stiu.
Desi mi-a luat ultimul exemplar dactilografiat din “Toxicomanii”, asistenta Tanta nici macar nu este sigura ca va fi repartizata sa lucreze “acolo”. Ca si ceilalti colegi, spera la niste bacsisuri grase din pareta avutelor rude ale tinerilor internati. Mi-e teama ca-si vor musca mainile si, nu peste multa vreme, sectia se va desfiinta. Au pornit cu stangul.
Nici ieri, joi, “Adavarul…” n-a aparut pe post. Ori au scos-o definitiv, ori “el” este in concediu. Am de gand, cand ii returnez “Toxicomaniile” Denisei, sa-I imprumut “Citadela” lui Saint Exupery. Admir copii carora le place sa culeaga informatii.
Incerc sa ma invoiesc pentru marti. Desi unul dintre paznicii de la poarta m-a prins ca folosesc copii xerox dupa bilete de externare originale, inlocuind data. Ca sa nu mai umblu cu “saru’ mana” pe la medic si asistenta. “Costa” ore de stat in picioare langa usa cabinetului sau spaga sub o forma sau alta. “Foloase necuvenite”.
Miercuri, 31 ianuarie 2001. Dupa doua saptamani de tacere, am iarasi prilej sa scriu. Am un nou coleg de salon. Inginerul P.R., venit insotit de sora lui. Pentru ca este cu mine de doua saptamani, nu l-a mai vizitat nimeni iar eu urmeaza sa fac o expeditie in oras, imi da un bilet catre sora. Aceasta lucreaza la o editura de la Casa Presei Libere. Isi solicita sora sa-l viziteze ca sa-I dea cheile de la apartament. Sotia lui l-a parasit temporar (clasic, bautura) si nu are cheile daca ar dori sa-si regaseasca cuibul conjugal. Si, cand plec, pentru ca urma sa ajung intr-o editura, iau la mine manuscrisul si “Toxicomaniile”. Cand ii intalnesc sora o rog sa citeasca ce i-am adus impreuna cu cumnata. Au venit amandoua in vizita la spital dupa aceea.
Luni, 19 februarie 2001. M-am apucat si de acvaristica. In spital, in salonul “personal”: acvariu, plante acvatice, pestisori rosii, negri, gupi. Pentru ca mi-am reparat si radio Gloria (este si pe baterii) fur curent electric de la becul grupului sanitar. Fiecare radio este fixat pe alt post: Uniplus (BBC), Romantic, Total.
Dumineca, 25 februarie 2001. De la Costica S. dau telefon lui Romeo P.
Se afla abia la al doilea volum din cele 9 pe care I le-am imprumutat la externare. Aproape imi pare rau ca am fost atat de darnic. Dar doream sa-l scot din depresia (data de lipsa alcoolului) – asa cum procedam cu mine insumi, prin eroi puternici ce ridica moralul.
Pentru ziua de nastere a nepoatei Irina l-am rugat pe Costica S. sa-mi faca inregistrari dupa Clayderman, Vivaldi, Oldfield, Era, Vanghelis…. I-am mai dus un extras din Jurnalul fericirii, o scrisorica si 5 garoafe rosii.
Printre pacienti, pestisori exotici, cactusi, televizor, radio – tot ma simt singur. Cu toata ambianta familiala pe care incerc sa mi-o creez. Simt ca lipseste ceva. Caci si iesirile in oras sunt stresante. Chiar si asa, tot nu ma simt ruginit. Rugina (pentru tot ce este materie, chiar si vie, ) de la animat la neanimat, este permanenta. Unii se nasc ruginiti. Unii ruginesc mai incet, altii mai repede. Foarte putini par din otel inoxidabil. Boala si batranetea au o importanta componenta psihica. Uzat moral conduce si la uzat fizic.
Ninge de asta noapte. De pe acoperisul etajului III (ultimul) se scurge apa din zapada topita. Pacientii (sub indrumarea infirmierelor, ca mereu) aduna apa in galeti. Iar subsolul blocului (cine a intrat acolo – tot pacientii) – are si el o jumatate de metru de apa – si de la instalatii defecte sau tevi sparte. Daca s-ar fura mai putin, A.I. – “directoarea” economica si nu doar ea – s-ar fi facut reparatii si renovari si n-ar mai exista pericolul surparii cladirii peste pacienti din cauza structurii de rezistenta. Vreo 200 de bolnavi si vreo 20 de “cadre”.
Miercuri, 28 februarie 2001. De la Costica S. citire. Acum 2 saptamani, pe TV 2, la emisiunea “Pragul de sus” – intervievati prof. Mihai Stelaru (Timisoara) cu lucrarea DROGURILE si dr. Radu Andrei cu lucrarea ALCOOLOGIA.
Marti, 24 aprilie 2001. N-am mai notat nimic de vreo doua luni dar astazi trebuie s-o fac. La TVR 1, emisiunea “Cu ochii’n patru” s-a filmat si intervievat in pavilionul “special” de la Balaceanca. Tot Costica mi-a povestit cine a vorbit, chiar si un tanar pacient. Parerea lui C. despre “cadrele” interogate este si a mea. Le cunosc de ceva vreme. Dar despre pacient stiu mai mult.
In urma cu trei saptamani a urcat la noi, la etaj, (supraveghetorul ad-hoc, ales dintre alcoolici) sa-mi spuna ca stie ca sunt in posesia unor materiale ce contin informatii cu privire la droguri; vrea sa cunoasca mai multe pe tema asta. Ce este drept, unele asistente (crezand si sperand) ca vor fi numite “acolo” mi-au cerut si le-am dat carticica fratilor Porot (trei exemplare a 30.000) procurate din singurul loc pe care numai eu il stiam plus alte trei exemplare dactilografiate de mine. Munca voluntara gratuita socotind 30’ o pagina x 70.
Lui Florin nu i-am dat decat strict ce trebuia sa cunoasca. De la altcineva aflasem ca Florin era in aceeasi camera cu fiul unui professor- doctor de la spitalul Colentina. Am mai aflat ca personajul (personalitatea) vine la fi-su numai cu bratele-ncarcate si nu doar pentru fiu. A zarit pe una dintre noptiere materialul scris pe care il dadusem lui Florin. L-a “imprumutat” pe veci. Cunoscandu-I numele as fi putut sa-l vizitez la spitalul unde lucra ca sa-I spun ca unui parinte (mai ales ca e medic cunoscut) nu-I este permis sa greseasca in halul asta: cand si-a prins fiul in flagrant luand bani masiv din sertarul comun al familiei l-a “pedepsit” oferindu-I o renta lunara fixa pentru drog. Sa nu fi stiut ca dozele cresc (ca in orice dependenta) odata cu evolutia bolii ?
Pentru unii Dependenta de Munca (Workholismul) si Dependenta de Avere este mai puternica decat Dependenta de Familie.
Luni, 21 mai 2001. Ieri, dumineca, iar a fost in vizita “de lucru” Florin; sa-I “imprumut 20.000 sa-si cumpere chiloti.
Am umblat o zi intreaga sa aflu unde este sediul editurii Stiintifice – care a editat Toxicomaniile. Exemplarele avute le-am epuizat si, de unde le-am luat, nu mai au. Pana la urma am gasit o librarie pe Bd. Kogalniceanu. Am dus vreo patru exemplare la licee importante din capitala (si la Spiru Haret, iubirea veche nu se uita) sa ia cunostinta dirigintii si sa “prelucreze” cu elevii dar sa nu li-l dea pe mana si, astfel, sa-I faca curiosi sa-ncerce.
Majoritatea parintilor, mai ales cei care au atins un standard de viata superior mediei, au impresia (certitudinea, poate) ca modul de viata se reduce la putere materiala care, singura, are influenta pozitiva asupra odraslelor.
H.D.Lawrence spunea ca drumul nostru spre implinire este o calatorie spirituala. Ceea ce invatam din intamplarile prin care trecem. Faptul ca, si educati fiind, , nu putini copii si adolescenti, din noncomformism, moda, presiunea grupului din care fac parte – capoteaza, nu inseamna decat ca regula functioneaza: pana nu te izbesti de pragul de sus, nu-l vezi pe cel de jos. Orice sfat este de prisos cand tanarul hotaraste sa fie independent de povetele apropiatilor. Fie ca isi considera vinovati parintii, dintr-un motiv sau altul, fie din varii alte motive prefera propria experienta. Care, de cele mai multe ori, duce intr-o diectie gresita
Vineri, 25 mai 2001. Au evadat 2 insi de la “drogati”. Dupa ce, cu doua zile inainte, se facuse un chef monstru cu bautura adusa de infirmiere. Sa nu aiba, si ele, “castig” de la “pacientii speciali” ? Am vorbit cu Costel (infirmierul). Mi-a spus ca Vali (un pacient pe care, vag, il cunosc si eu) are o proprietate in comuna Tunari (dincolo de Pipera), ca Vali s-a lasat de bautura si, de cand lucreaza pentru Costel, la prasit porumb, n-a mai baut. Am hotarat, de comun acord, dumineca 27 mai, sa ma mute Costel cu Dacia break, a lui, la Vali.
Din lac in put, de doua ori consecutiv: la “gazdele” Vali si Tudor.
Luni, 4 iunie 2001. Dumineca la 6 dimineata ma aflam cu toate lucrurile in piateta din fata spitalului, gata sa incarcam. L-am luat cu mine si pe Mihai Oancea. De fapt, suntem doi evadati. Nu avem foi de externare asa ca am iesit pe barba lui Costel. Mihai ma ajuta sa ajung la destinatie si ramane cu mine. S-a saturat si el de spital, nici el n-are unde locui (are o situatie locative incurcata). Nu intreb ca sa nu ma bag in sufletul omului si nici nu-mi place sa fiu mintit
Nici nu stiu cum au incaput in masina atatea: acvarii, cactusi, rafturi, saci cu diverse, televizor si antena si, deasupra, Mihai. Noroc ca soferul cunoaste imprejurimile capitalei ca pe propriile buzunare. Dupa ce trecem de comuna Cernica si ajungem in linia de centura vireaza spre Pipera-Tunari si, astfel nu trecem, la ora 7, prin varful circulatiei din capitala – cu Mihai in varful bagajelor. Odata ajunsi la noul domiciliu, ii dau lui Vali pentru trei luni (cu chitanta de mana – iunie, iulie august) 1.200.00 si inca 200.000 pentru Mihai (pana ia pensia). Transportatorului 300 mii. Exista o veranda unde imi pun plantele, o camera cu bufet mare in care, pe bufet, am 10 pui de gaina in cutii de carton. Dumineca, 3 iunie, Mihai a sapat o fasie de pamant unde am semanat porumb si floarea soarelui (100 mp). In camera este un pat dublu (somiera), mai trebuie unul pentru Mihai. O masa, dar dulapul este intesat de lucrurile fostei sotii a gazdei cat si ale celor doi baietei aflati la o casa de copii din Buftea.
Am fost la Balaceanca sa-mi iau externarea si, dupa doua ore de asteptare (pedeapsa ca am plecat de capul meu). Trec si pe la baietii din salon si aflu: Nicu Ulmeanu s-a externat (cu cartea data de mine – Danielle Stell), a revenit Bebe Savescu si au evadat 10 tineri ai pavilionului “special”. Ce palma pentru directoare (C.P.) si mai tanara J.I..
Joi, 7 iunie, 2001. La ora 6,14 a plecat trenul personal din gara de est catre litoral. Bineanteles, lui Mihai a trebuit sa-I iau billet intreg; alcoolicul de fiu, la betie, i-a distrus printre altele si cele 6 tichete cu reducere CFR. Odata ajunsi, putin dupa ora 12, cumpar 12 bilete RATC a 3500 lei si plecam sa gasim gazda. Nu-mi vine alta idée decat la matusa Marieta (unde mai gazduisem); casuta de pe Amiral Murgescu nu mai exista si pe locul ei se ridica (in construire) un bloc. Imi spune vecinul matusii ca ea s-a mutat la fiica. Dar, tot vecinul, imi spune ca pot gasi gazda doua case mai departe, la doamna Ghiocel. Sun, apare o doamna cam de varsta mea si-mi spune ca inchiriaza numai in sezon. Cand ii pomenesc de Marieta se inmoaie si ne accepta. Trei nopti, trei sute. Ne da o camera cu pat dublu. Peste tot – “farmacie”. Bibelouri, statuete, din care 6 de abanos. Tradeaza un statut social aparte, diferit de acela presupus de mine anterior. La prima vedere. Familie maricica. Perechea de seniori, fiul fost marinar si (fost) casatorit si cei trei copii ai acestuia. O fata intr-a XI-a, un baiat intr-a VI-a, altul a III-a. Tata si fiu – mari mesteri. Nici o usa nu scartaie din balamale. Comportare ireprosabila a tuturor. Icoane si candele aprinse peste tot: patriarhal. Am fost si la mormantul familiei unde am aprins 8 lumanari pentru cei disparuti
Revenim in Tunari dupa ora 19. Scapam telejurnalul dar prindem Formula 1 de la Monte Carlo. Din frigider lipsesc puiul congelat de vreo 2 Kg., 1 Kg. de slanina cu boia, 1 Kg. branza de oaie. Nu ma pot gandi decat la familia de tigani aflati la Vali in gazda. Ei nu recunosc. Vali imi spune ca vecinii de vizavi au vazut acum doua zile cum Tanta, fiica tigancii din curte, intra in camera noastra dand la o parte plasticul ce acopera ochiul de fereastra cu geamul lipsa.
Miercuri, 13 iunie. Apare Valentin cu cei doi fii – de 7 si, respective, 8 ani. I-a luat pe timpul vacantei de la caminul-internat. Vali vrea sa-l ia si pe Mihai sa-l ajute sa cumpere materiale pentru zugravit in interior si exterior.
Citesc “Medicii” lui Erich Segal. Citez: “Facultatea de Medicina (mai mult decat altele) asigura cea mai buna verificare a teoriei selectiei naturale a lui Charles Darwin. Pentru ca aici vedem, in cea mai cruda forma, supravietuirea celor mai adaptati, nu a celor mai inteligenti, cum ne-am putea astepta. A celor capabili sa faca fata presiunilor imense, solicitarilor nu doar asupra intelectului ci si asupra psihicului. Doctorii sunt adesea acuzati ca sunt insensibili, interesati si infatuati. Sa ne amintim ca si-au sacrificat primaverile vietilor si au pierdut ani pretiosi dintre douazeci si treizeci de ani insusindu-si profesiunea in beneficiul fratilor lor – oamenii. In plus, au cunoscut pierderi, lipsuri. Cei mai multi nu au dormit nopti de-arandul. Multi si-au sacrificat casniciile pierzand ocazia de a-si vedea copii mari.
Asa ca, atunci cand pretind ca lumea le datoreaza o compensatie sub forma unui trai mai decent, respect sau pozitie sociala, cererea lor nu este cu totul nefondata.
Pe langa aceasta, statistica nemiloasa arata ca, adesea, ei sufera mai rau decat pacientii lor. Pentru ca nimeni nu poate repara o casnicie distrusa, nici sa puna pe picioare copiii neglijati de tatal lor. Tatal poate fi asemuit cu trapezistul in arena. Odata scapat aparatul de sub control, cade si nu se mai opreste. Iar cand apar problemele acasa, apar si la service.
Ca in orice meserie, si in medicina exista ierarhii.
Sunt cei care si-au gresit meseria si capoteaza inca din studentie sau din primii ani de practicare a meseriei. Altii, cu toate “relatiile” mostenite sau dobandite pentru parvenire, se vad obligati sa iasa din joc sau sa se multumeasca cu roluri inferioare pregatirii de pe diploma.
Exista medici plafonati la nivel de dispensar comunal (medic de familie) sau de dispensar urban si nu intotdeauna pentru ca n-ar fi merituosi. Acestia nici macar nu mai incearca sa se puna la curent cu ultimele noutati din meserie. Si, oricum, n-ar avea mijloacele materiale.
Mai exista cei putini – fie ca sunt daruiti cu talent, fie ca-si iubesc meseria in asemenea masura incat uita de tot restul – cei cu sete de nou, cu sete de perfectionare, de cercetare. Si nu numai atata. Suflet generos. Corifeii meseriei. Ai celei mai nobile.
Medicina este, prin excelenta, o meserie spirituala. Dar, dintre medici, cei care trebuie sa tina in maini spiritul si mintea pacientului, sunt psihiatrii. Si, in aceeasi masura sau chiar in mai mare masura, psihologii. Unii alaturi de altii. Ca, adesea, se calca reciproc pe bataturi, este o alta problema. Desi psihoterapeutul (psihologul, de obicei) are o sarcina la fel de dificila. Dar sunt oameni si supusi greselilor. Orgoliilor.
Nu exista pentru psihiatri si psihologi zi in care sa-si fi terminat pregatirea. Pentru ca, intr-un anume sens, ea nu se termina niciodata. Intr-adevar, partea cea mai semnificativa a terapiei incepe doar cand pacientul se ridica din cenusa inhibitiilor sale, sta vertical si umbla prin labirintul vietii cotidiene cu psihicul devenit acum o busola care il va conduce in lumea hotararilor corecte.
Cuvantul “irecuperabil” este un cuvant tabu in vocabularul medical. Desi cei mai multi medici pot pronunta cuvantul “terminal”, ei par a fi alergici la intelesul lui “incurabil”.
Altadata, nefericitii care contractau lepra erau izolati, exilati de restul oamenilor. Si asta nu numai din cauza aspectului lor ingrozitor ci si pentru ca societatea prefera sa ascunda nenorocirile care nu pot fi remediate.
Lepra poate fi astazi vindecata. Dar echivalentul modern al leprei este boala mintala. Desi psihiatria este mai indulgenta in aceasta privinta, sectiile sale sunt cu grija impartite intre bolnavi curabili si cronici. Aceia pentru care singura terapie este medicatia adormitoare si altii care ar putea fi, in vreun fel, eliberati din caverna intunecoasa a iluziei.
Psihoterapia difera esential de alte discipline. Un psiholog (sau un psihiatru) trebuie sa invete cum te simti in fiecare tabara. Atat ca pacient, cat si ca terapeut. Spre deosebire de chirurg el nu are de lucru cu un pacient pasiv, anesteziat pe masa, ci cu un individ activ care sufera.
Psihanaliza poate fi cea mai umana si cea mai interesanta specialitate a medicinei dar poate fi si cea mai distructiva.” (Erich Segal)

Sa ma intorc la gazduirea in comuna Tunari.
Camera in care locuiesc cu Mihai este una din cele trei mai maricele, mai ‘naltute si luminoase. Altele sunt ca niste vagauni (déjà vu in Voluntari) construite pentru oameni scunzi si negre de fum de la incendiul provocat de, acum raposata, mama in urma cu un an. Fara usi si ferestre.
Vali si-a adus copii acasa in speranta ca va primi alocatiile lor si niscai bonuri de masa. Primarul nu i-a dat nimic: ii stia vechiul narav.
Asa ca lui Vali ii vine o ideie. Incepe sa-l duca pe Mihai (ca hamal si bona) si pe copii in piata Obor de unde cumpara cate un sac de cartofi sau de ceapa si Mihai i-l cara in piata Floreasca unde il vinde mai scump. Gaseste aruncate la gunoi (ca expirate) – mai intai imi spune ca le-a cumparat cu 2 milioane, caci minte precum respira – cateva sute de cutiute cu naftalina. Ii pune pe copii sa le vanda (lui ii era frica) cu doua mii bucata prin magazine si la spitalul Floreasca, din apropiere. Copii transformati in negustori ambulanti de la varsta frageda erau vesnic in fuga, nesupravegheati; cel mai mare, Alin, este nitel tavalit de masina unui sofer nevinovat. Nu am fost niciodata cu ei dar imi povestea Mihai.
Il luasem cu mine dupaamiaza la cateva intruniri A.A.. Isi lasa copiii in piata de vizavi de spital ca sa vanda naftalina. Desi eu plateam tot: sucurile, tigarile fumate de el, pepenii… nu suportam sa vad copii flamanzi. Drumurile cu RATB sau metrou tot mie imi revenea sa le platesc. Nevoia lui de bani era motivata. Incepuse iar sa bea. Biter dar si coniac. Pancreatitei lui ii lipsea tocmai bautura, nesul si tigarile.
Copilul accidentat (juliti cotul si genunchiul drept) a ramas singura speranta a tanarului tata. Vrea despagubiri. Dar spitalul Floreasca nu il tine pe copil decat 24 ore. La fel si spitalul pentru copii Gr. Alexandrescu.
Este momentul in care lui V. ii vine ideia sa vanda terenul de gradina de langa casa, teren de vreo 300 mp pe care, din pacate, se afla si poarta de intrare in curte, nucul batran, putul cu apa, private,. cotetele gainilor si ale porcului (fara locatari).
Gestul facut isi are justificare (in ochii lui). Vrea sa renoveze casa. Angajeaza un tigan de vreo 40 de ani, cumpara doua bidoane de vopsea in ulei (unul albastru, altul galben), reuseste sa aiba o camera – cu tavan cu tot – albastru inchis si, in revansa parca, o alta in galben deschis, sa-si refaca cuptorul din pamant cu plita. Restul ramane cum era. S-au terminat banii (avansul dat de cumparator). A inceput sa bea cot la cot cu angajatul. In plus, Fane – cel mai bun prieten – si barbugiu inveterat isi lasa casa in gaj pentru o datorie facuta intr-o singura noapte. 24 milioane. Dupa ce Vali a primit si restul banilor din vanzare, atata s-a tinut Fane de el, imbatandu-l la propriu si figurat, incat a cedat si i-a dat bani. Tot la carciuma a mai dat unuia 6 milioane, altuia 1 milion.
La sfarsitul lunii august si-a dus copii inapoi, la camin. Tot atunci si Mihai si-a facut bagajele sa se inapoieze la spital.
Intr-o dupaamiaza vine Vali la mine in camera . Imi intinde doua bancnote de 500 de mii si ma roaga sa ii pastrez. Sunt ultimii lui bani. Imi arata un flacon de Diazepam. Ma roaga sa trec pe la el prin camera peste o ora. La 18,30 il gasesc abia vorbind, ca beat. Flaconul gol. Am mai gasit ambalaje de la mai multe antinevralgice (in numar de 16), un numar de calmante si pliculete de nes. Toate baute cu o Cola de 2 l.. Cine i-o fi dat reteta ? O fi vrut sa indeplineasca ultima dorinta a condamnatului sau o sinucidere controlata (simulata). Altfel nu mi-ar fi aratat Diazepamul, nu mi-ar fi cerut sa-l vizitez si n-ar fi stins efectul cu 2 l. de Cola. Imi spune ca, daca ii va fi mai rau, sa-l chem pe carciumar (nea Vasile) sa-l duca cu dubita lui la spitalul Floreasca. Il chem urgent si il duce.
Si pana atunci cautasem gazda. Trimis de colo-colo de “doamna” Mia la mos Costache sau coana Roza, trece ceva timp pana sa-mi dau seama ca si acum sunt respins de sistemul imunitar al societatii rurale – ca in alte dati. Voi trata tema separat, cu alta ocazie, intr-un eseu. Deocamdata eram refuzat fiindca societatea rurala este o societate inchisa strainilor. Pe ici, pe colo, se mai gaseste o gazda pentru un tanar din provincie venit sa lucreze la oras. Chiar batrani sateni ramasi singuri, neajutorati, cu o pensie minuscule, nu primesc in gazda. Cu atat mai putin nu vor primi un om in varsta de cca 60 de ani, care nu si-a facut vreun rost pana acum. Au de inchiriat numai cei debusolati ajunsi la ananghie si marginalizati de propria societate rurala. Sunt priviti cu suspiciune si chiar cu ura pana si cei veniti cu acte in regula – de propietar – dupa ce au cumparat un teren sau o casa. Repet, este ca in cazul unei grefe respinse de organismul uman.
De unde pana acum V. culesese oprobiul si toate clevetirile muierilor de prin vecini – acum lui I se lua apararea. Desi ramasesera revoltate ca isi batea parintii, ca tatal ii mergea mereu cu capul spart – de multe ori il scapasera din mainile fiului – considerau acum ca este nemilos din partea noului propietar sa-I ia putul cu apa si tot ce se mai afla pe terenul cumparat iar apoi sa ridice de jur imprejurul proprietatii un zid de beton inalt de trei metri care nu lasa soarele sa bata si in ferestrele (fara geam si la 1 m. distanta de zid). Motivul era, insa, simplu. Jurist la o firma, cu sotie tanara si copil mic, omul nu avea chef de neplaceri din partea unui alcoolic dovedit. Care ar fi putut face orice cand ramanea fara bani si drog. Aflasem, pana la urma, ca hotul care-mi subtilizase hrana din frigider fusese chiar gazda.
Si il duce Vasile la Urgenta, La Floreasca.
In dimineata urmatoare il urmez. Facusem prostia sa ii accept banii (fara sa stiu ce intentii are) drept rezerva pentru zile negre si trebuia sa-l duc mai departe in carca. Se afla inca la reanimare dar va fi externat peste vreo doua ore si dus la Balaceanca – asa dorise pacientul. Deci va trebui sa-l urmez si acolo. Pana aveau sa-l externeze si de acolo il voi vizita de 11 ori. Doua ore dus, doua la intoarcere.
Este cazat intr-un salon mare si darapanat dintr-un pavilion penru incurabili. Desi il cunosc pe medicul lui curant (bonomul dr. Chiriac) si il rog sa-l mute la bloc, intr-un loc mai decent, acesta ma refuza categoric. Abia apoi mi-am dat seama ca stia, in urma analizelor de sange ce se fac fiecaruia la internare, ce voi afla eu putin mai tarziu.
Din prima zi de internare Vali imi da o lista cu cei de la care doreste sa-I recuperez banii. Dati fara macar o chitanta de mana, primul pe care il voi aborda imi va rade in nas. Pe primul loc se afla amicul Fane. Barbugiul are sa-I dea 30 de milioane. Mai sunt si altii.
Eu recuperator ?
Cu circa 2 luni mai inainte, frecventand intrunirile A.A. de la spitalul Obreja, l-am intalnit pe alei pe “poetul” T. Regreta ca nu mi-a oferit adapostul garsonierei lui cand ma aflasem la necaz. A avut chiriasi care au plecat fara sa-I achite. Acum are altii – care nu se comporta mai bine. La randul meu, ii spun ca trebuie sa plec de la gazda la care locuiesc si, probabil, va trebui sa ma internez din nou din lipsa unei alternative. Nu se ofera sa ma ajute. Fizionomia lui, T. tradeaza imbatranirea precoce, sufletul chinuit, starea mentala asa ca nu ma mira indiferenta lui. Alcoolicii au o fizionomie aparte.
Pe buna dreptate Freud scria in “Melancolie si jale” : cea mai profunda explicatie a depresiei nervoase este – intr-un anume sens – deplangerea pierderii respectului de sine, a ratiunii de a trai.
In cazul lui T. – singur recunoaste ca este malefic. Si, pentru ca si-a varat asta in cap, se simte mai sanatos langa un bolnav si mai viu langa un mort. Dar cred ca l-as putea ajuta chiar si pe el.
Cu fiecare vizita pe care i-o fac lui V. la spital il gasesc tot mai slabit. Banii pe care mi i-a dat spre pastrare s-au dus de multa vreme pe pachetele ce I le-am dus. Este o umbra a celui care era. Vine si ziua in care il gasesc sub perfuzii. Ceva il roade pe dinauntru – se vede limpede. Il banuiesc de TBC. Prea isi batuse joc de el. Perioade de imbibare alcoolica, cu doua pachete de tigari pe zi, alternand cu perioade de bulimie si abundenta de pliculete de nes. Faptul ca ma obisnuisera parintii, inca de copil, ca si pe frate, cu tacamuri si farfurii personale (deprindere care m-a urmat in toate peregrinarile) m-a ajutat sa nu ma tem de molipsire de la unul sau altul.
Ii recomandasem lui V. sa ceara o trimitere la spitalul Sf. Pantelimon pentru investigatii si analize temeinice. Dar, probabil, dupa analiza sangelui efectuata la internare se cunostea sorgintea slabirii lui excesive. Dar, din motive de etica medicala, blandul dr. Chiriac nu-mi spusese nimic.
Aproape imediat ce a terminat tratamentul cu perfuzii a fost externat. Odata ajuns acasa il sfatuiesc sa se adreseze medicului de familie (la dispensarul communal). Imi promite. Dar frica sau repulsia sau jena (daca stia ce are) il face sa amane. Desi imi spune ca a fost la medic, nu-l cred. Asistenta medicala il cunoaste bine. N-a dat pe la ei. Si chiar cand au reusit sa-l interneze, in alte ocazii, se externeaza inainte de vreme.
Il iau de mana, taras, abia se misca. Un spectru ambulant. Ajunsi, ne asezam la rand pentru acces in cabinetul doctoritei. Ceilalti pacienti ii cedeaza locul – atat de vizibil de marcat este. Este imbracat si nu I se vede scheletul dar craniul descarnat, nas, orbite, pometi, Barbie, urechi – cartilagii si oase, pic de carne; care s-a topit, literalmente. Intru cu el in cabinet. Fara sa-l puna sa se dezbrace si fara sa-l mai consulte ma intreaba pe mine cine sunt. Ii explic. Imi da un bilet de trimitere la sp. Colentina, bilet pe care scrie: dermato-venerice, sifilis secundar. Am si acum biletul pentru ca nu l-am putut folosi.
Il cred cand imi spune ca nu se simte in stare sa faca drumul pana la spital. Cu mijloacele de transport obisnuite. Doi kilometri pana la sosea, la masina 445, apoi tramvai 5, apoi inca 15’. Dar nici pe mine nu ma incanta sa scot din buzunar 200 de mii pentru vreo ocazie ce s-ar fi ivit. Mai ales, nu vreau sa fiu vazut prin oras cu un spectru cu fizionomie rural-morbida. Cu chiu si vai reusesc sa-l tarasc cei doi kilometri pana la sosea dar aici nu-l pot convinge sa suie in autobuz. Brusc imi aduc aminte de un pasaj citit in “Sogunul” sau “Tai Pan”. Ce bine daca mi-l aminteam mai de mult timp. In Shanghai un sinucigas sare in rau sa se innece. Nici un localnic nu-I sare in ajutor. Singur un european il aduce la mal, nevatamat. Un batran chinez ii spune: il vei duce in carca toata viata. Ajuns la sosea, vrea sa-I caut o masina de ocazie. Norocul imi surade: o batranica vinde pere. Imi aduc aminte ca-si dorise exact asta. Ii propun: un kilogram de pere contra un drum la spital. Accepta. Asistenta de la internari vrea sa il aduc a doua zi dimineata pentru o analiza Wasserman. Este prea mult chiar si pentru bunul samaritean.
Ne intoarcem. Isi cumpara antibiotice. Are frisoane, deci febra si nu mica. In camera in care urmeaza sa zaca are cuptorul refacut. Ii aduc lemne, ii aprind focul si se baga sub plapuma.
Inca de la dispensar, dupa aflarea diagnosticului, muierile care stau seara cate patru-cinci la taclale pe ulita imi spusesera ca V. gazduise intr-o vreme fete care “faceau” centura – la o azvarlitura de bat. El facea parte dintre masculii care s-ar fi multumit si cu o gaura intr-o haina de blana.
Bine, bine ! Dar ce fac in continuare ? Este sfarsit de octombrie. Un succes ca 24 (ziua de nastere) nu m-a prins, iarasi, la Balaceanca ? Camera pe care o locuiesc nu are sursa de incalzire. In lipsa geamului (inlocuit cu o folie de plastic) patul pe care dormeam a fost dat la reparat dar acolo a si ramas din lipsa banilor. Deaceea ii spun ca, in conditiile astea, nu mai pot ramane. Dar pe cine nu lasi sa moara…! Incepusem deja sa regret ca il chemasem pe carciumar sa-l duca la Urgenta. V. vrea bani pentru toata luna noiembrie (care abia incepe astazi), pe energia electrica ce va veni la plata. Ii spun ca ii dau cat cere (1 milion) dar numai cu martor. Vine iar Vasile carciumarul. Ii dau acestuia banii sa-I administreze. Ii solicit ajutorul sa ma transporte cu bagajele in oras. Imi promite dar nu-si tine cuvantul: “mana” lui Vali. Caut o Dacie-papuc in comuna. O gasesc. Ma lasa cu bagajele (inclusiv cu televizor, antena, frigider recuperate de la frate) in fata blocului in care locuieste T.. Garsoniera 30 la et. I. La avizierul blocului T.G. este trecut cu 4 persoane si o datorie de 6 milioane.
Se spune ca, daca te afli in compania unor necunoscuti, nu trebuie “sa lasi garda jos”. Eu, ca de obicei, de buna credinta si pentru a ma face placut, las garda jos inca de la inceput. De la primele contacte. Se pare ca am inteles gresit filozofia binelui celorlalti. Asa se face ca in 11 ani de cand sunt abstinent cad mereu din lac in put. Cu pauze mai lungi sau mai scurte la Balaceanca.
Stiam ca empatia sta la baza identificarii si intelegerii intre oameni.
Dar cei gasiti de mine acolo, in garsoniera, nu stiau treaba asta. Desi eu eram cel mai in varsta dintre locatari (dar ultimul venit) nu am avut incotro si m-am culcat pe jos, de-alungul mesei pe care se afla televizorul, cu una dintre paturile mele ca asternut, plapumioara ca saltea si ma invelesc cu a doua mea patura. Pe recamierul neextensibil doarme gazda iar in patul dublu de la perete cei trei flacai de prin Moldova (Roman), lucratori in constructii.
Dupa nici o luna de la sosirea mea pleaca (clandestin – fara sa anunte) Silviu, cu bagaj si cheile de la intrare. Lasand (spune T.) o datorie de 3 milioane. Nu mai dureaza mult si dispare si Fane – cu 2.700.000 datorie. Cel ramas ii da lui T. datoria si pleaca. Este iarna si nu se gaseste de lucru.
Pot, in fine, sa dorm in patul cel mare. La pensia din decembrie am, in total, 1,5 milioane la care sper sa adauge si T. sa mai stingem din datorii. Nu numai ca nu scoate nimic din propria pensie ci ia 200 din ce-I dadusem. A achitat la bloc partial, si-a achitat si alte datorii, a pastrat si pentru sarbatorile ce vin. Desi imi spune ca a cumparat tigari Kent si flori pentru doctorita de familie ca sa-I dea trimitere pentru internare in spital nu vad nici un semn ca s-ar pregati pentru asta. Se apropie revizuirea dosarului de pensie, la inceputul lui februarie. I-ar trebui o internare si pentru ulcerul duodenal – pe care-l trateaza cu tigari, cafea si zat de cafea fiert de mai multe ori – din motive economice. Cand este treaz este si disperat de zgarcit, chiar si cu el insusi. Trebuie sa mearga si la ORL pentru timpanul spart cu ocazia ultimei trante cu asfaltul din fata blocului cand a incercat sa urce cateva trepte pana la intrare. L-au gasit vecinii intr-un lac de sange. Ochii care nu-l mai ajuta, o radiografie la cap pentru ametelile avute cand se apleaca sau cand se suie pe un scaun.
De cand ma aflu la el i-am oferit spre dezlegare integrame si de citit. Are televizor la dispozitie. Nimic din toate astea nu-l mai intereseaza. Sa fie inceputul sfarsitului ? Redefinesc: unde este T. poetul ? Il intereseaza, in schimb, gastronomia si prietena Angela. Ba, mint ! I-am imprumutat un joc electronic (de buzunar – pentru adolescenti). Il butoneaza de cand se intoarce acasa pana tarziu in noapte. Recunoaste ca ii macina nervii, ca il “tampeste” tot incercand sa atinga punctajul la care ravneste. Asta pana s-a defectat jocul.
Ar trebui sa-mi iau talpasita si de aici. Ma simt intr-o vesnica insecuritate, nu mai am timp sa-mi tin jurnalul la zi ca la spital ci notez numai sporadic. Nu stiu (ba stiu) cum fac de ma izbesc numai de gazde irecuperabile (altele nu ma accepta).
Speram sa realizez cu T. un transfer afectiv. Sa ating stadiul in care pacientul isi revine psihic. In loc de asta am inceput sa semanam cu doi oameni aflati pe malurile opuse ale unui rau care isi largeste albia tot mai mult.
Vanitatea este un drog natural. Probabil nici eu nu duc lipsa de ea. Incerc sa-l descopar pe T., motivul lui. Oh ! Dar e in fata mea ! El nu se poate ierta pe el insusi pentru tot ce facuse din viata lui si vietile altora. Asa cum nu-l putea ierta propria sora si cumnatul pentru ca le scurtase viata parintilor.
In asemenea masura il mustra constiinta (sufletul) incat vrea sa “scape” de toaleta cu oglinda ca sa nu se mai priveasca de cate ori trece pe langa ea. Sa “scape” de balansoar fiindca isi vede mereu mama in el, mustrandu-l ca vine beat. Il urmaresc tenebrele trecutului. Curand va spune ca vrea sa scape de viata pe care o uraste. Cat o fi teatru (pentru a fi compatimit), cat o fi realitate ? Daca n-ar avea public s-ar comporta la fel ? Este si regele pomanagiilor. Ca in CITADELA lui Exuper: schilozii n-ar putea supravietui fara betesugul care le confera un statut.
Ii sugerez sa se impace, mai intai, cu el insusi. Apoi cu ai lui (sora si cumnat) si, de ce nu, cu fosta sotie. De la care are o fetita. “Mama fiicei mele” este expresia favorita cand vine vorba de ele. Are si doua nepoate de sora, tine mult la ele, se mandreste cu ele dar nimeni nu mai vrea sa stie de el. Chiar cand le-a dus cadouri cu diverse prilejuri nu l-au primit in casa si l-au refuzat.
Ei ar putea fi singurul lui sprijin. “- Dar am aproape 60 de ani, nu ma pot inclina, am demnitatea mea !” Demnitate dupa cate le-ai facut ? “ – Cu atat mai mult”, ii raspund, escamotand ce gandeam. “- Ar fi timpul sa devii adult. Cat priveste demnitatea…trebuie sa incepi sa o recapeti. Nu poti schimba trecutul dar impresia despre trecut da !”
In scurt timp mi-am dat seama ca nu il pot controla. Nici macar influenta. Nu poti controla un om care pleaca si vine spre si dinspre locuri numai de el stiute, pe care nici nu le banuiesti. Fie la Angela (unde nu-l pot urma), fie la fundatia ESTUAR, fie cine stie unde.
Invatam sa-l cunosc. Daca pierdea cat de putin, bani sau orice altceva, nu-si putea ierta. Aduna si monede de 100, pungi de plastic, ambalaje de margarina, de iaurt…Colectionarismul descris in Dictionarul Psihologic Larousse: “Arieratul, batranul atins de dementa aduna lucruri dintre cele mai heteroclite (capete de sfoara, pietre stralucitoare…)”. Putea fi si escroc. Am avut eu insumi experiente cu el.
La inceputul lui octombrie am ajuns in gazda la el. La pensia din 16.12. a venit si mi-a dat 800 de mii, sa-I pastrez. Cum nu invatasem nimic din experienta cu Vali, am acceptat. Eu, naivul, am inteles ca banii astia sunt pentru cheltuielile commune. Hrana, tigari, cafea…Din ziua cand mi i-a dat, impreuna cu banii mei, tot ce cumparam cumparam pentru doi. Eu aduceam in plus, de cate ori imi dadea fratele, cate o pasare de gatit. Altfel, impreuna cu el la tarabele din piata, imi luam mie 10 pachete de tigari, ii luam si lui 10. Mie trei perechi de sosete, lui trei perechi. In doua randuri i-am cumpara Lecitina cu vitamina C (pentru creier, doar l-o mai inviora) si gripa rebela de care se tot plange. Se apropie pensia din ianuarie. Deja imi spusese ca nu va folosi trimiterea la internare. A petrecut sarbatorile acasa. Ma intreaba unde sunt cei 800 dati mie spre pastrare. Are nevoie de ei. Raman blocat. Il intreb ce crede ca a mancat, fumat, ce cafea a baut, de unde era Lecitina ? Pasarile primite de la frate nu le-a gatit el pentru amandoi ? A venit replica: “- Stiam ca o sa mi le scoti pen as !” “- Sa inteleg ca iti sunt dator 800 ?” M-a aprobat. Insa din acea zi nu i-am mai dat vreun ban fara chitanta semnata, data si ce reprezinta.
In conditiile astea trebuie sa explorez dupa alta gazda. Vad ca nici pe el nu-l pot ajuta cu nimic. Il asteapta alte siruri de pahare, aria depresiei; dupa o pareza faciala dreapta, timpan spart, coma de trei zile, e singur in casa, urmeaza…Dumnezeu stie ce. Cred ca este ultimul lui an de existenta fizica si n-am cum sa-l impiedic.
Spuneam ca drumurile mele nu erau aceleasi cu ale lui. Eu cautam lumea celor sanatosi psihic (frate, A.A.) iar el pe cea a bolnavilor. La Angela (bolnava organic, ca si unele vecine), la ESTUAR – se simtea mai sanatos. Venea seara din peregrinari, dupa ora 19,00, isi facea un ibric de cafea (din cafea sau zat), apoi treburi gospodaresti: spala vasele murdare dar nu in chiuveta infundata mereu din bucatarie ci in cada din baie in care-si spala si rufele. Resturile de mancare le arunca in WC, apoi arunca o galeata de apa fiindca rezervorul de apa nu era functional. Asa ca WC, cada, chiuvete erau vesnic slinoase. Continua apoi cu jocul adolescentin pe care il imprumutasem dar il trecuse pe numele lui si il ducea cu el peste tot. Iar in bucatarie deschidea radio cu volum marit al sunetului ca sa-l poata auzi.
Ii atrageam atentia ca ritmurile noastre biologice, circadiene, nu sunt compatibile unul cu celalalt. Stiu ca la mine functioneaza cel mai bine dimineata devreme asa ca incep la 5. Un creier oboist e ca o baterie descarcata. Ma retrageam la culcare devreme ca sa ma reancarc. De fapt continuam regimul orarului de spital. Daca la TV nu era ceva demn de vazut – dupa stiri ma culcam. Era suficient sa iau o cina mai consistenta, cantitativ. Dar cand ma bagam eu in pat venea el. In camera in care abia ma culcasem aprindea lumina si cotrobaia in sifonier si sertare, pe holisor, la bucatarie si in baie. Repet, cele mai recente experiente ma condusesera la concluzii la care, altfel, n-as fi ajuns. Cu cat trece timpul voi putea spune; “- Da, am suferit mult dar am supravietuit si (probabil) am devenit mai intelept.”
Sambata, 5 ian. 2002. Evenimentele se precipita. Eu sunt “vinovatul” ca peretele din jurul intrerupatoarelor s-a murdarit – dupa atatia ani de folosinta, fara zugraveala? Paianjenii din baie sunt din cauza aburului produs de apa cand fac dus sau imi spal cele cateva rufe (intime) si camasi. Faptul ca imi folosesc propriul asternut, plapuma, paturi este normal.
Este cronic iremediabil (pleonasm voit). Trebuie sa-l elimin din viata mea fara intarziere.
Marti, 8 ian. 2002. Dupa ce aseara (si, repetat, azi dimineata) T. imi spune ca-mi va recalcula chiria (se pare ca nu-I mai ajung 500 – in afara contributiei la intretinere si energie electrica), la ora 19,00 a venit in asa hal de beat ca nu se mai tinea pe picioare. Se sprijinea de pereti pana s-a prabusit in pat. Sunt curios ce va spune cand se va trezi. Imbracat si incaltat cu bocancii murdari de noroi, a dormit vreo 2 ore. Cand s-a trezit, fiindca se tinea pe picioare, s-a dus la dugheana din colt (dupa ce ma rugase sa-I fac o cafea mare si tare pe care o bause) si a venit cu o jumatate de “bautura spirtoasa” (13 mii scria pe eticheta). Dupa care a adormit iarasi. Pentru ca desfacuse sticla, trasese numai un gat, i-am impartit bautura in trei alte sticle (trei doze) si i-am lasat pe masa, la vedere, numai una. Doar-doar o bea-o mai incet vazand cat de putin i-a ramas. Si nici nu ma puteam odihni trebuind sa-l supraveghez sa nu faca vreo prostie. De dimineata, miercuri, dupa ce s-au schimbat cuvinte grele, mi-a varat sula-n coaste. Ma ameninta cu evacuarea daca nu ii dau bani. Ii dau 400 sub semnatura, specificand ce reprezinta. Original cu copie (ca de obicei) – de data asta cu o notificare ca, pana la 1 martie, il parasesc.
Vineri, 11 ian. 2002. T. se afla in a treia zi de “criza”. 4 (patru) jumatati goale (nici macar nu este mult pentru trei zile, eu eram de trei ori mai “bun”). Mai are, totusi, puterea sa mearga sa-si mai cumpere. A avut putere (si tupeu sau inconstienta) sa mearga si la “doamna inimii lui” Angela. “- Pacat ca n-am putut manca salata boeuf de frica sa nu vomit”. In schimb, s-a ales cu 25 USD (schimbati in lei). Angela i-a imprumutat de la fratele ei din Otopeni, Vasile, cu conditia sa-si achite pana la 1 martie datoria la bloc. Cu aceasta ocazie am aflat ceva care, daca as fi stiut de la bun inceput, nu m-as fi mutat la el. Desi ma indoiesc de realitatea stirii, prea seamana mult cu fabulatia unei minti bolnave. Pretinde ca mama lui a avut 6 tentative de suicid, ultima a fost reusita. Doi frati ai mamei s-au sinucis. Nepoata (una dintre fiicele surorii lui) are unele apucaturi ciudate: cand este furioasa sau nemultumita se da cu capul de pereti, se zgarie pe fata, isi smulge parul de pe cap. E posibil, zic eu, dar neverosimil. Sa fie doar dementa alcoolica ? De internare a uitat. Termen de revizuire (m-am uitat in actele lui) 1-20 februarie.
Luni, 14 ian. T. a ajuns la 7 “stelute”. Asa numesc eu capacele metalice tip sticla de bere ale “bauturii spirtoase”. Asta noapte, pe la 2, s-a imbracat si s-a dus dupa “marfa”. Daca nu bea se plange de tahicardie. Ii propun Propanolol. Stie si el dar i-ar taia din efectul alcoolului. Nici Distonocalm nu-l ajuta. Mereu se plange de cosmaruri avute inainte de venirea mea, apoi n-a mai avut (pentru ca n-a mai baut o vreme, nu pentru ca as fi avut eu o influenta asupra calmului lui). Dar se pare ca prezenta cuiva langa el il fereste de senzatia de claustrofobie. Nu circula cu metroul. Mai are o ciudatenie. Indreptandu-ne impreuna spre spital, la intrunire, refuza sa mearga pe drumul mai scurt: ii poarta ghinion. Sa te feresti sa fii langa el intr-o zi de 13, mai ales marti. Acum se plange ca iar are cosmaruri. Propria constiinta il judeca. Dar si viata dezordonata isi aduce contributia. I-am propus sa mai schimbe peisajul desi este in plina criza. O gura de aer proaspat l-ar inviora mai mult decat patru pereti imbibati cu aburi de alcool si fum de tigara. Chiar daca si-ar lua la drum o sticla care sa-l ajute sa paseasca si sa nu ne facem de ras. Sa vada lucrurile mai in roz. M-a “ascultat”. Fara mine, de unul singur, a plecat. Acum, pentru el, reprezint inamicul. Ori Angela nu era acasa, ori n-a vrut sa-I deschida. S-a “razbunat” si a ajuns la carciuma. Acolo a dat peste un “amic” (boschetar) pe care are de gand sa-l puna sa faca curatenie in casa. Il obsedeaza mizeria in care sta si teama ca, in lipsa lui, vine cumnatul in vizita (are cheie) si are ce vedea. Si motiv sa-l dea afara. Pentru halul in care a adus garsoniera. Oare sa nu stie T. – ca intelectual si poet – ca mizeria morala, psihica, un creier dezorganizat si in curs de lichefiere, are stransa legatura cu mizeria fizica si cu tot ce atinge ? Acum, mai mult ca oricand, farfurii si vase nespalate (lasate “la muiat” in vrafuri), coji de paine, resturi de mancare in farfurii, lumini lasate aprinse, o data chiar si aragazul deschis. Si eu la mijloc, umbland sa corectez faptele lui. Lapsusurile.
Singura lui scapare ar fi internarea. Mai ales ca, in starea in care este, orice spital de profil l-ar interna. Toate semnele arata ca nu mai este vorba doar de Sindromul lui Korsakov ci de Dementa Alcoolica.
Joi, 17 ian. Dupa multe chinuri am reusit sa-l tarasc pana la CEC sa-si ridice pensia. 1.200.000. Mi-a incredintat-o (boul a primit-o), mai putin 100 cu care si-a luat Propanolol si Metocopramid. 30 de mii. Restul de 7o de mii i-a baut la LAMBRES, carciuma favorita. Cu doua zile inainte luasem eu pensia. 775 de mii. Am achitat (sub semnatura) 400 la cei doi indivizi pe care ii adusese in bucatarie si carora, cu larghetea omului beat, la carciuma, le promisese 400.
In dimineata asta, cel putin deocamdata, s-a potolit. Vomeaza intruna. O cana cu apa, un fum de tigara “valoreaza” mai mult decat doua deste varate in gura. Imi cere sa-I fac ceai de macese. Nu l-a eliminat, se pare ca ii calmeaza “digestivul” si i-am mai facut 2 l..
Incerc, pentru a cata oara, sa-l conving sa se interneze. Spre binele lui dar si al meu. De ce sa mint prin omisiune ? Am scotocit peste tot (el este in alta lume) si am pregatit toate actele necesare internarii. Desi cred ca nu mai este valabila trimiterea din 7 ianuarie. Printre foile de externare cu diagnostic si tratament mai vechi descopar si un certificat medical din 21 iunie ’95 semnat de fostul director al spitalului Gh. Marinescu, acum Obregia, in care se specificau mai multe internari incepand cu 1993 – printre alte diagnostice: stare depresiva persistenta cu tentative de suicid pe fond toxic; stare depresiv-reactiva pe fond timopat cu fenomene de politoxicomanie; stare deteriorativa severa pe fond toxic: sindrom psihorganic depresiv
Au ramas, deci, in custodia mea 1.100.000 (desi imi propusesem sa nu ma mai intereseze). Doua randuri de chitante: ce-I dau din “datorie” sau obligatii si ce ii dau din banii lui.
Luni, 21 ian. Credeam ca a terminat dar este inca in chef. Ceaiul de macese l-a ajutat atat cat sa poata continua. Mai ia cate un zat (fiert a doua oara), o cafea, cate o imbucatura. Din cei 800 imprumutati de la Angela si depusi la CEC a retras 600. Reusesc, totusi, sa mai achit din penalizarile si datoria la bloc inca un milion.
Eu tin contabilitatea. Chiria catre el am achitat-o la zi. Concomitent cu “datoria” de 800. Iar la intretinere (partea mea) i-am achitat inclusiv ianuarie.
Luni, 28 ian. Trebuie sa grabesc mutarea. Devine din ce in ce mai agitat. Cand este pus pe curatenie (de frica cumnatului) si ramane totul la fel de murdar, imbacsit, aeriseste des, simte ca se sufoca; trebuie sa umblu dupa el si sa corectez.
Dupa amiaza la A.A. Viorel R. pare tot mai depresiv. De doi ani nu reuseste sa iasa din depresia nervoasa severa. Orice tratament se dovedeste ineficace. Daca si-ar putea imbunatati situatia materiala (pretinde) s-ar schimba lucrurile. Niciodata disperarea n-ar trebui sa ucida speranta. Trebuie ucisi demonii din noi: teama, ura, mania… 100 de ani traiti cu ei pot fi o tragedie, o zi fara ei – o victorie. Depresia nervoasa se instaleaza cand nu mai ai incredere in tine insuti. Cand nu te mai stimezi, cand te dispretuiesti. Si, dimpotriva, secretul nemuririi este viata care merita amintita de catre ceilalti.
Joi, 7 februarie 2002. Pentru ca T. este mereu in criza de bani iar eu m-am achitat la zi fata de el, ma da afara. A gasit doi baieti tineri (zugravi declarati) carora le ia banii inainte si-I zugravesc gratuit. Mie imi pretinde 1 milion. Din care 700 (estimativ) partea mea din intretinerea lunii februarie, neafisata pana in martie, energia electrica si…contributia la curatenia “generala”. Ii dau cat mai am la mine (300.000) si pentru rest (700 de mii) ii las un frigider de 3 milioane. Tranzactia s-a facut cu hartie datata, semnata si in prezenta lui Daniel (AA) pe care il chemise special. Sa sper ca, in dementa lui, nu-l va vinde inainte sa-l rascumpar.
Bineeee ! Un fel de a spune. Si unde sa merg ? Fratele imi spune: Balaceanca.
Merg acolo rapid, vineri 8. Dr. P.C. imi spune ca ma interneaza cand vreau. Dupa mai bine de 10 ani de la prima internare aici, dupa alti 10 de abstinenta, iata-ma pentru a 5-a oara oaspete. Angajez o Dacia break (200 de mii) si duc iarasi totul in pivnita (uscata, a centralei termice, de data asta) din Bucurestii Noi. Cu o geanta pe umar si alta in mana ma prezint sambata 9 febr. La noul (vechiul) domiciliu.De garda este fostul director N.T.. Plin de misto la adresa mea si a lui E..