joi, aprilie 10, 2008

NERVOZITATEA

Ce este nervroza şi care sunt cauzele ei?
Conceptul de "nevroză" a fost propus pentru prima dată 1776 de către medicul scoţian Cullen, şi de atunci discuţiile despre esenţa acestei boli, despre rădăcinile apariţiei şi mecanismelor formării ei nu au încetat a fi la ordinea zilei. Aceasta nu înseamnă că înainte de Cullen nevrozele nu existau. Descrierile de nevroze se întâlnesc încă din cele mai vechi izvoare scrise ale omenirii. În papirusul Cahoon (1900 î.Hr.) şi Ebers (1700 î. Hr.) sunt conţinute date despre stări morbiale întâlnite la femei, care amintesc îndeaproape de tabloul clinic al nevrozei isterice.
Potrivi unei afirmaţii a experţilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, 45% dintre toate îmbolnăvirile sunt legate de stresuri, iar unii specialişti presupun ca acest proces este în realitate de două ori mai mare.
Potrivi altor date medicale, o jumătate din cei care se prezintă la consult în policlinici sunt oameni practic sănătoşi, dar care suferă totuşi acţiunea supraîncărcărilor psihoemoţionale. Un procent imens al bolilor somatice se dezvoltă ca rezultat al supraîncordării nervoase de durată. O jumătate sau chiar mai mult din structura bolilor studiate de catre psihiatrie apar pe fond nervos.
Tulburările neuropsihice, între care un loc însemnat este deţinut de nevroze, ocupă poziţia de lider în vastul grup al bolilor psihice.
"Potrivit datelor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii în jur de 10% din populaţia ţărilor industrializate suferă de nevroze şi în ultimii 65 de ani numărul celor afectaţi a crescut de 24 ori".
Nevrozele ca o epidemie se răspândesc pretutindeni, iar însănătoşirea are loc la mai puţin de 40-50% dintre bolnavi. S-a stabilit că în primii trei ani de boală se însănătoşesc doar 10% dintre bolnavi. Suferinţele se prelungesc ani de zile şi chiar decenii.
"Nevroza este o tulburare neuropsihică psihogenă (apărută pe sistem nervos), care se formează ca rezultat al perturbării unor relaţii de viaţă deosebit de importante ale omului" .
Nevroza se dezvoltă atunci când în virtutea unor diverse împrejurări, omul nu poate găsi o ieşire adecvată dintr-o situaţie complexă, nu poate rezolva o situaţie psihologic semnificativă ori suporta o tragedie.
Simptomele crizei nevrotice sunt binecunoscute: proasta dispoziţie, irascibilitatea, insomnie, senzaţii de disconfort lăuntric, moleşeală, apatie, scăderea poftei de mâncare. Pot apaâşrea obsesii, crize de agresivitate. Toată această simptomatologie ste însoşită de inspoziţie generală, senzaţii fizice neplăcute, tulburări vegetative. Omul suferind de nevroză, uneori îşi păstrează judecata limpede, este împovărat de starea sa, ea nu se poate ţine în frâu.
Tabloul clinic al stării nevrotice poate fi deseori întâlnit la oameni cu deficienţe de caracter sau lipsuri esenţiale ale educaţiei.
Termenul de "nevroză" s-a încetăţenit în viaţa noastră şi este necunoscut poate doar copiilor. Sunt distinse nervoze de şcoală şi de pension, nevroză de succes şi de singuratate precum şi multe alte varietăţi a acestei boli. Un grup aparte sunt aşa numitele nevroze noogene, legate de pierderea sau lipsa sensului vieţii, de conflictele de valori.
Reacţiile nevrotice, care pot apărea la om în urma unor puternice şocuri, conflicte, boli somatice sau eşecuri sunt foarte diverse. Simptomele lor se mulează pe personalitatea omului, pe particularităţiile caracterului acestuia. Alte păreri cu privire la cauzele nevrozelor pot fi reprezentate astfel: disfuncţie cerebrală refulare în subconştient a unui conflict interior, poziţii rigide în modul de gândire, incapacitatea omului de a prevede conflictul şi de a se pregăti pentru el; stereotipii de comportament; nesatisfacerea necesităţălor de autoactualizare.
Unii cercetători leagă sursele nevrozelor de particularităţile gândirii omului, alţii de patologia emoţilor, unii de perturbarea procesului de autocunoaştere, alţii de imaturitatea şi infantilismul psihologic. Există şi autori înclinaţi să creadă că nevroză este o boală ereditatră. Potrivit câtorva autori , nevroticii suferă din pricina incapacităţii de a iubi.
Opinia psihopatologicilor ortodocşi referitoare la nervozitate
Patologia nevrotică are o bază duhovnicească, despre care psihiatrii din ultimele decenii, au amintit de ea. "Creşterea nevrozelor în secolul
al XX-lea este pricinuită nu doar de stressuri ci şi de procesul tehnico-ştiiţific cu suprasarcinile lui informaţionale, ci în primul rând de progresul căderii în păcat a omenirii".
În toate timpurile istorie omenirii au existat războaie, felurite calamităţi naturale şi este greu de comparat în ce măsură sunt mai tulbure vremurile de acum,. De ce însă problemă nevrozelor a devenit atât de acută tocmai în ultimul timp? Cauza este una singură: creşterea necredinţei, pierderea fundamentului duhovnicesc al omului şi totodată a sensului adevărat al vieţii.
În apariţia nevrozelor principalul loc îl ocupă nu stressurile şi neplăcerile, ci personalitatea omului, care este dezorganizată lăuntric.
Păcatul fiind rădăcina a tot răul, atrage după sine tulburări nevrotice; el stăruieşte patimile, dezorganizează voinţa, scoate de sub controlul conştiinţei emoţiile şi imaginaţia. Nevroza profundă este indiciu a lipsei de sănătate morală, al descompunerii sufleteşti-duhovniceşti.
Profesorul D.E. Melehov presupune că la baza multor tulburări psihice stă lipsa de smerenie. Nevroza nu este nici o excepţie şi este trecunoscut faptul că această boală se dezvoltă sub forma conflictului cu sine (intrapsihi) sau cu alţi oameni (interpsihi). Nevroza este o ciocnire dintre dorinţă şi realitate. Cu cât este mai puternică această ciocnire, cu atât este mai acută boala.
Majoritatea cercetătorilor contemporani sunt de acord că nevroza este o boală a personalităţii şi nu apare dintr-o dată, ea cunoaşte o perioadă de preludiu. "Una dintre caracteristicile oamenilor de acest fel este stilul de gândire, ce poartă caracterul lipsei de compromis; în aprecierile pe care le fac se vede un caracter categoric manifest; multe dintre lucrurile care se întâmplă nu au în ochii lor nuanţe, ci apar bocolore: alb-negru, bine-rău" . Nevroza apare cel mai des ca urmare a unor procese lăuntrice ale personalităţii.
La omul înclinat spre această boală este elaborată o "capaciatate" aparte de a reacţiona nervos la viaţă. Unele cauze de frământare sufletească dispar cu timpul, devin inactuale, dar în scurt timp locul este luat de altele şi boala este reactivată. În ce priveşte evoluţia bolii se disting reacţia nevrotică, nevroza acută, nevroza cronică şi nevroza evolutivă. Nevrozele sunt numite pe bună dreptate "formă avansată a patimilor".
La temeiul cel mai adânc al diversei simptomatologii nevrotice este împuţinarea dragostei în inima omului – iar acolo unde nu este dragoste se coc "indiferenţa, duşmănia, intoleranţa, irascibilitatea, mânia, invidia, furia, etc". Mulţi pacienţi nevrotici vorbesc despre starea lor de nesimţire sufletească, despre o anumită răceală lăuntrică.
Un puternic factor psihotraumatizant şi nevrozogen este boala grea. Din păcate cei mai mulţi nu ştiu să îndure creştineşte boala.
Păcatul nu face decât să creeze terenul duhovnicesc pentru apariţia nevrozei, iar dezvoltarea fenomenelor nevrotice depinde de particularităţile caracterului, de condiţiile de viaţă şi de educaţie, de premisele neurofiziologice, precum şi de diversele stressuri şi de alte circumstanţe, dintre care multe sunt greu de detectat şi de luat în calcul.
Nu poate fi totul încadrat întrţo schemă, viaţa e mult prea complicată. La cineva se formează o nevroză, în vreme ce la altul reacţia se limitaeză la un şoc, dar boala ţn sine nu apare.
Medicul ortodox V.K. Neviarovici spune corect: "În vremea noastră conceptul de stress acoperă (din punct de vedere psihologic) mai toate fenomenele neplăcute şi apăsătoare pentru om: cearta, conflictul, jignirea, tristeţea, surmenajul, invidia, dezamăgirea, etc. Limitele stressului sunt extrem de şterse, nu degeaba Hans Selye (autorul teoriei stressului) afirma că atâta timp cât omul este viu, el se află în stare de stress".
"Omul care suferă de nevroză nu este nici mai bun, nici mai rău decât ceilalţi; boala lui este doar un caz particular al consecinţelor păcatului".
Un caz aparte, nebunia de sorginte demonică
O altă cauză a crizelor maniacale, a nebuniei este acţiunea directă a diavolului, care se manifestă în felurite moduri şi grade, mergănd până la deplina posedare.
Cel mai adesea avem de a face cu forme de agitaţie maniacală sau chiar de nebunie violentă, sau dimpotrivă cu forme depresive. În multe cazuri este vorba de delir, însoţind sau nu formele de mai sus, sau de halucinaţii.
Sfinţii Părinţi ne oferă amănunte puţine şi imprecise, pentru că scopul lor nu este descrierea în sine a acestor cazuri şi examenul lor clinic, ci vederea originii lor fundamentale dintrţo perspectivă duhovnicească.
Etiologia demonică poate fi adesea confundată cu o etiologie organică pentru că ea se manifestă frecvent prin tulburări corporale, care, în exterior au aspectul unor boli clasice. "Demonii acţionează asupra sufletului prin mijlocirea trupului, pentru că la trup ajung mai uşor şi mai repede" . Când omul se înstrăinează cu totul de Dumnezeu, lipsindu-se astfel de harul Său, diavolul nu se mai foloseşte de trup, ci intră de dreptul în suflet, tulburându-l după cum voieşte şi chiar punând deplin stăpânire pe el, spune Sfântul Ioan Casian şi Diadoh al Foticeii.
Diavolul se manifestă cu cea mai mare violenţă atunci când, izgonit din suflet, ajunge să pună din nou stăpânire pe el. Atunci îl dă cu totul peste cap şi-i ia omului minţile. În stăpânirea diavolului şi la nebunie drăcească pot ajunge şi creştinii care părăsesc calea duhovnicească, se înstrăinează de Dumnezeu şi se lasă în voia patimilor. Uneori omul ajunge să fie stăpânit de diavol şi să-şi piardă minţile pentru scurtă vreme, din pricina vreunei patimi sau a unei rătăciri trecătoare.
Interesul nebuniei ca demonizare pentru psihiatria modernă
Conceperea unei nebunii de sorginte demonică, pe de o parte, poate părea şăcantă pentru conştiinţa modernă, în a cărei memorie sunt încă vii nenumăratele victime ale sinistrelor procese împotriva vrăjitoarelor din Europa secolelor XVI şi XVII. Însă asemenea orori nu au nici o legătură cu gândirea şi practicile patristice.
Demonizatul nu este socotit de Părinţi ucenic şi părtaş al diavolului, ci o victimă a răutăţii lui, care are nevoie de o atenţie şi de o îngrijire cu totul speciale. În Occident, lucrarea demonică este fie deplin ignorată, fie subestimată de mulţi creştini, ţn ciuda numeroaselor texte în care ni se vorbeşte despre ea. Cât priveşte psihiatria, ca specialitate a unei medicini naturaliste, ea nu admite aprioric o asemenea etiologie. Etiologia demonică nu este lipsită de interes pentru gândirea contemporană din mai multe motive. În primul rând pentru că explicarea nebuniei printr-o etiologie deminică nu ţine de ignorarea cauzelor naturale, după cum se afirmă adesea, de vreme ce aceleaşi boli sunt explicate, după caz, printr-una sau alta dintre aceste cauze. Nu se poate ignora faptul că mulţi bolnavi mintali vorbesc despre prezenţa ei, cel puţin în anumite momente, a unei forţe străine care îi sileşte la gânduri, cuvinte şi fapte rele, pe care unii dintre ei o văd chiar ca o posedare demonică, care-i sileşte la purtări pline de cruzime, ducând până la crime sau sinucidere. Mulţi ucigaşi îşi motivează crimele spunând că au auzit înlăuntrul lor o voce care îndemna să ucidă.
Unii psihiatri considerau asemenea afirmaţii drept simptome ale unui delir şi, ca atare, refuzau să le ia în serios. Unul dintreei examinând şi comparând "vocile" auzite de pacienţii săi, a costatat că "mesajele" nu prezentau caracterul haotic, fluctuant şi dezordonat, specific pentru o dereglare psihică, ci păreau să corespundă unei intenţii bine definite, logică şi coerentă în sine; în ele se puteau identifica o structură şi păreau să existe independent de pacienţi.
Dintr-un asemenea studiu nu se putea trage concluzia unei existenţe reale a puterilor demonice, aşa cum este ea concepută de tradiţia creştină. Totuşi este frapantă similitudinea dintre caracterele structurii puse în evidenţă în acest fel şi cele pe care tradiţia creştină le atribuie lucrării demonice, dintre care cele mai evidente sunt impulsul spre fapte obscene şi voinţa constantă de aface rău.
Stareţul din pustia Zosimova spunea: "Eu nu vă doresc nici bogăţie, nici slavă, nici succes, nici măcar sănătate, ci numaipace sufletească. Acesta este lucrul principal. Dacă veţi avea pace veşi fi fericiţi" .
Tămăduirea nervozităţii
Am văzut în capitolul precedent că nervozitatea este o tulburare neuro-psihică pe fond nervos care se formează în urma perturbării unor relaţii de viaţă deosebit de importante şi datorită personalităţii dezorganizate lăuntric.
Se poate ajunge la stări obsesive, adică existente independent de voinţa şi dorinţa omului, pot fi anumite gânduri, amintiri, idei, îndoieli cât şi anumite acţiuni. Foarte des obsesile sunt urmarea unor lucrări diavoleşti, aşa cum spune Sf. Ignatie Briancianinov: "Duhurile răutăţii duc război împotriva omului cu asemenea viclenie, încât gândurile şi închipuirile aduse de ei sufletului par născute chiar în aceasta, iar nu de la duhul rău cel străin lui care se străduieşte să lucreze într-ascuns"
Nervrozele obsesive se tratează mult mai anevoios decât toate celelalte forme nevrotice, pentru că ele pot să nu cedeze tratamentului şi omul este mult privat de capacitatea de muncă şi devine pur şi simplu un invalid. Experienţa arată că adevărata vindecare poate veni doar prin harul lui Dumnezeu.
O deosebită atenţie este acordată de psihoterapeuţi isteriei, care poate fi clasificată ca o "dare în spectacol". Pentru isteric este cracteristică dorinţa de a părea "mai ceva" decât în realitate.
Comportamentul isteric se întâlneşte în mediu ortodox. Istericul pune imediat diagnostice duhovniceşti, criteriu fiin propriul simţ lăuntric.
Isteria şi îndrăcirea nu sunt una şi acelaşi lucru; totuşi isteria pregăteşte cum nu se poate mai bine sufletul pentru îndrăcire, fiindcă diavolul este tatăl minciunii, iar istericii sunt cu toţii mincinoşi.
Cum să reacţionăm la comportamentul isteric? Nu trebuie să intri în jocul istericului. Păstraţivă demnitatea şi calmul, iar dacă este necesar trebuie să arăţi asprimea chibzuită. Fără spectator criza de isterie încetează.
Irascibilitatea componentă a nervozităţii are nevoie de un tratament mai intensiv, drept pentru care Apostolul Pavel numeşte iubirea " mare"
(I Cor13,13).Cunoaşterea, iubirea- pe care Evagrie o descrie mai îndeaproape ca blândeţe şi înfrânare; aceste trei noţiuni cuprind întreaga viaţă duhovnicească, aşa cum o înşelege Evagrie. Căci aşa a învăţat el de la Sf. Părinţi.
"Credinţa întăreşte frica de Dumnezeu, care întăreşte înfrânarea, iar aceasta din urmă face neclintită răbdarea şi nădejdea, din care se naşte nepătimirea, a cărui fiică e iubirea, iar iubirea e uşa cunoştiinţei naturale căreia îi urmează teologia şi fericirea ultimă".
O modalitate de luptă împotriva nervozităţii o reprezintă relaxarea, care ţi ajută pe oameni să-şi demonstreze că ţin sub control simtomele lor. Relaxarea creşte gradul de accesibilitate a informaţiilor pozitive în memoria subiectului şi facilitează găsirea unor alternative la gândurile anziose.
Relaxarea se instalează prin realizarea unor activităţi care îi fac plăcere subiectului, prin rugăciuni şi pauze planificate în cadrul unor programe încărcate.
Foarte importantă e oprirea gândurilor, care ne detemină să reacţionăm într-o manieră negativă. Gândurile produc adevărate schimburi chimice în creier, înveninează toate celule trupului. "Gândirea nobilă, veselă, optimistă, nu este un tonic numai pentru minte, ci şi pentru trup". "Speranţa şi veselia sunt terapii mult mai bune decât medicaţia".
"Din totdeauna omul a tot a căutat şi mai cauta încă pe pămînt, în aer şi sub pământ, tot felulu de doctorii vegetale, animale sau minerale, dar nu-şi dau seama că în creier, în adâncul fiinţei lui intime. "
Anxietatea şi angoasa, prezente în majoritatea psihozelor şi în toate nevrozele pot fi puse în legătură şi cu patima fricii şi a tristeţii, aşa cum le concepe ascetica ceştină răsăriteană.
Agresivitatea, care se regăseşte şi ea în majoritatea nevrotelor şi ăn unele psihoze poate fi raportată la patima mâniei.
Terapeutica nebuniei de sorginte demonică
Mulţi oameni cu minţile întunecate fie datorită uneltirilor drăceşti, fie din alte prici, sunt aduşi înaitea unor amri duhovnici, căci oricare ar fi pricinile ei, leacul duhovnicesc este unul singur, de vreme ce există un unic Doctor. Prin puterea lui Hristos se săvârşesc tămăduirile şi se alungă demonii: "a scoate dracii este un dar dat de Mântuitorul" spune Antonie cel Mare.
"Chemând numele lui Iisus, armă tare împotriva demonilor, pentru a izbăvi pe cei stăpâniţi de demoni, bărbăţii duhovniceşti mărturisesc că a Lui este lucrarea şi puterea".
Părintele duhovnicesc nu scoate demonii prin starea sa, ci pentru a veni în ajutorul bolnavului şi nu îşi pune nădejdea în puteriile sale. Când i se cere ajutorul, acesta face rugăciuni, acesta fiind lucrul de căpetenie pentru tămăduire şi de obicei fac peste bolnav semnul crucii, pecetea puterii lui Hriscos, Care surpă puterea vrăjmaşului. Se folosesc adesea şi de miruirea cu untdelemn sfinţit, stropire de agheazmă. Leacul cel ami puternic, potrivit învăţăturii lui Hristos. (Mc. 9,29) este postul unit cu rugăciunea la care sunt îndemnaţi şi bolnavii.
Cei cu mintea peste măsură tulburată şi cu voinţa mult prea slăbită, care nu pot nici măcar să îşi ceară izbăvirea, găsesc nădejde de tămăduire prin credinţa şi rugăciunea celor apropiaţi şi ale preotului la care sunt aduşi. Cu astfel de semeni ai noştri trebuie să ne purtăm cu delicateţe şi milă pentru că sunt victime ale răutăţii vrăjmaşului, care a pus stăpânire pe ei, singurul vrednic de ură şi dispreţ.
Alteori cei cu minţile rătăcite erau ţinuţi de Părinţi în mănăstire până la însănătoşirea lor, tămăduirea se întemeiază pe rugăciune.
Concluzii
Preocupat de viaţa mondană, omul căzut nu îşi dă seama de sănătatea sa spirituală. Demonii îşi împlinesc lucrarea lor mai cu seamă în adâncul inimii şi de aceea rămâne ascunsă şi nevăzută.
Omul începe să îşi cunoască patimile pe măsura sporirii duhovniceşti, le vede tot mai limpede în lumina Duhului Sfânt. Se întâmplă însuşi omul duhovnicesc să nu îşi cunoască patimile.
Patimile pe care omul nu şi le cunoaşte generează o profundă stare de boală. Cu patimile ştiute, care şi ele rănesc grav sufletul, omul se luptă mai uşor.
Aşadar, primul pas spre tămăduirea sufletului este scoaterea la lumină a patimilor care zac în el ca omul să îşi vadă şi să îşi cunoască stare de păcătoşenie

Monica Diaconescu. Introducere în psihoterapia ortodoxã

" Pânã la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, psihoterapia era un subiect al teologiei si filozofiei sau era predatã în şcolile de medicinã.Încã de la începutul creştinismului se vorbea şi se ştia de "tehnicile" de psihoterapie ortodoxã, dovadã fiindu-ne scrierile marilor parinţi duhovniceşti. Aceste scrieri au rãmas pânã azi cele mai importante ,,manuale” de psihoterapie creştinã, fiindu-ne îndrumãtoare spre vindecarea şi liniştirea sufletului.Dupã revoluţia din 1989, care ar fi trebuit sã dea naştere unor oameni mai înduhovniciţi, tot mai des întâlnim pe strãzi oameni trişti, deprimaţi. S-au înmulţit cazurile de boli psihice, iar oamenii de specialitate au înregistrat un numãr îngrijorãtor de suiciduri. Cauza acestor fenomene este îndepãrtarea omului de Dumnezeu şi de Biserica Lui.
Toate necazurile vin din propriile greşeli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngãduie şi spalã cu ele pãcatele noastre. Oamenii însã nu pricep cã îndreptarea prin necazuri dovedeşte nu pãrãsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui. Dumnezeu vrea sã ajute pe toţi, dar nu toţi primesc purtarea Sa de grijã. Aşa se face cã sunt oameni rãi care nu au necazuri. Pe aceştia i-a lepãdat Dumnezeu. Necazurile i-au legat pe oameni mai aspru dintr-o parte şi îi silesc pe oameni sã-L caute pe Dumnezeu.Dumnezeu nu îngãduie sã fim ispitiţi mai presus de puterea noastrã. Sfântul Tihon de Zadonsk spune cã într-un vas de cristal sau de sticlã meşterul loveşte uşor, ca sã nu se spargã, iar în cel de argint şi de aramã dã cu putere, astfel, asupra celor neputincioşi El îngãduie ispite mai uşoare, iar asupra celor tari ispite mai grele.Dumnezeu nu vrea ca sufletul care nãdãjduieşte în El şi rabdã sã fie ispitit în aşa mãsurã, sã ajungã la deznãdejde. Cel viclean nu ispiteşte sufletul şi nu-l îngreuneazã cu necazul în mãsura în care ar vrea el, ci în mãsura îngãduitã lui de Dumnezeu.Cu cât se nevoieşte mai mult sufletul alergând la Dumnezeu cu credinţã şi cu nãdejde şi aşteptând de la El ajutor şi izbãvire, cu atât mai repede îl izbãveşte Domnul de tot necazul care îl cuprinde.Nu trebuie sã ne tulbure lupta duhovniceascã împotriva patimilor ci sã avem rãbdare, sã luptãm şi sã-L chemãm pe Dumnezeu într-ajutor. Prin bãrbãţie omul se opreşte la marginea iadului şi nãdãjduieşte în dragostea lui Dumnezeu, chiar dacã este ars de flãcãrile iadului. Aceastã bãrbãţie duhovniceascã este un dar al lui Dumnezeu, dar este întreţinutã şi de om şi elibereazã de sub influenţa diavolului şi vindecã sufletul. Bãrbãţia trebuie sã stãpâneascã şi sã conducã simţurile încât sã nu fie molipsit omul cel dinlãuntru şi cel din afarã, adicã inima şi trupul. Strãdania pe care o depune sã-şi pãstreze simţurile curate, încât sã nu fie îmbolnãvit trupul şi inima, este aceea care dezvãluie bãrbãţia spiritualã şi chiar o cultivã mai mult. Şi dupã sãvârşirea pãcatului, chiar dacã s-a vlãguit anterior bãrbãţia şi a cãzut în pãcat omul, este nevoie iarãşi de aceastã bãrbãţie spiritualã. Sfântul Ioan Sinaitul spune cã: ″pocãinţa este fiica nãdejdii şi respingerea disperãrii″. Cel care se pocãieşte se simte pe sine judecãtor, dar judecãtor care nu se ruşineazã, adicã judecator scãpat de ruşine. Sufletul curajos chiar şi dupã un pãcat se întoarce iarãşi la Dumnezeu şi cautã vindecare. Dupã psihologul şi arhiepiscopul Hrisostom de Etna, pacienţii mai în vârstã par sã aibã un avantaj faţã de cei tineri în obţinerea unui rezultat pozitiv. Adesea tinerii au deja formate nişte tipare logice care nu lasã sã treacã alte puncte de vedere. Ei fie lasã "mintea" sã urmeze cursul terapiei, fie devin atât de nerãbdãtori sã obţinã o soluţie imediatã la necazurile lor, încât se autodistrug dacã nu întrevãd o vindecare apropiatã. Pacienţii mai în vârstã par mai toleranţi faţã de timpul necesar gãsirii unor soluţii de duratã, mai ales dacã li se atrage atenţia cã "nu s-au îmbolnavit peste noapte", astfel cã ″nu se pot vindeca peste noapte″."Credinţa este un leac al sufletului şi poate deveni cea mai promiţãtoare psihoterapie. In cazul credinţei religioase psihoterapeutul poate fi înlocuit de preot. Condiţia este credinţa autenticã, în relaţie permanentã şi sinergeticã (împreunã şi deodatã) cu speranţa şi iubirea hristicã.
Existã variate forme şi mijloace ale credinţei care pot tãmãdui multe "boli" ale sufletului: frica, frustrarea, disperarea, melancolia, apatia şi nervozitatea, dezechilibru emoţional, etc. Credinţa practicatã fãrã întrerupere vindecã şi mai ales pãstreazã starea de sãnãtate, de echilibru. Nu trebuie sã înţelegem sãnãtatea ca pe o absenţã a melancoliei, ci ca pe o stare de bine. Dintre multele forme de manifestare a credinţei, care au efect tãmãduitor, rugãciunea e cea mai importantã. Rugãciunea este o comunicare, o uniune a omului cu divinatea. A ne ruga înseamnã a intra într-o relaţie personalã cu Dumnezeu. Scopul rugãciunii se poate rezuma în propoziţia: "Sã devii ceea ce eşti" adicã sã te întorci şi sã descoperi pe Dumnezeu în sinele tãu, acel centru spiritual de ordine şi sens interior.Rugãciunea însoţitã de post ne încurajeazã, sãdeşte în noi marea speranţã şi cultivã încrederea în iubire şi pace, purificã, protejeazã şi întãreşte. De aceea mulţi chirurgi se roagã în sala de operaţie.Rugãciunea inimii (Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mã pe mine pãcãtosul) oferã o concentrare a minţii în inimã, o contopire a inteligenţei şi a iubirii care ne fereşte de decentrãri psihice, ne însenineazã şi ne energizeazã.Sunt şi alte mijloace creştine care şi-au dovedit puterile terapeutice. Spovedania este o metodã care aduce uşurare, o descãrcare a sufletului de povara pãcatelor, iar împãrtãşania este o unire intimã cu Hristos. Efecte psihoterapeutice neîndoielnice mai au participarea la Sfânta Liturghie, postirea, citirea Sfintelor Evanghelii, muzicã liturgicã, Taina Sfîntului Maslu, parastasul, milostenia cãtre sãraci, etc. Prin toate aceste forme ale credinţei, creştinul nu se desprinde printr-un elan sublim de cotidianul dezorganizator, generator de insatisfacţie şi anxietate şi poate accede la o existenţã spiritualã, care eliberat de fricã, de grijã şi frustrare îşi asigurã o echilibrare a energiilor, o concentrare şi o orientare spre un înţelept demers de activitate spiritualã, creatoare. În cadrul paradigmei religioase a practicii psihoterapeuticii, atenţia datã psihicului uman, cu toate problemele sale, cu depresiile şi anxietãţile sale se transformã în descoperirea spiritului divin. Pe mãsurã ce înţelegem cauzele suferinţei, are loc un proces de dezobişnuire în ceea ce priveşte reacţiile uzuale la suferinţã, iar intensitãţile, stãriile afective negative scad. "Pacienţilor" trebuie sã li se dea, în primul rând, dragoste şi cãldurã sufleteascã, iar cunoştinţele sunt necesare pentru a aplica mai bine aceastã dragoste.Psihoterapia Ortodoxã nu este doar o promisiune, ea este o certitudine, prin credinţã cãutãm şi gãsim nãdejdea, iubirea şi speranţa în interiorul sufletului."

Monica Diaconescu. Introducere în psihosomaticã

"Ştiinţa a început sã vorbeascã cu glas rãsunãtor despre strânsa interacţiune dintre procesele sufleteşti şi cele trupeşti de peste 180 de ani, când medicul german Heinroth a folosit pentru prima datã termenul "psihosomaticã". La baza ideii psihomatozelor este pusã afirmaţia potrivit cãreia în provenienţa unor boli somatice locul de frunte aparţine unor factori psihoemoţionali.
În anii ‘30 ai secolului XX, dezvoltarea medicinei psihosomatice a primit un nou impuls. Drept sursã a noii interpretãri a tulburãrilor psihosomatice au ajutat cercetãrile lui Helen Dunbar, care în opera sa a deplasat accentul asupra particularitãţilor personalitãtii "victimelor" psihosomaticii.
Cunoscutul savant A.R. Luria spunea metaforic: "creierul plânge, iar lacrimile curg în inmã, ficat, stomac…". De exemplu s-a descoperit la pacienţii care suferã de boala ischemicã a inimii cã nu rareori starea psihicã este tensionatã, sunt intoleranţi, au o puternicã dorinţã de a fi lideri şi instabilitatea emoţionalã îi caracterizeazã. Îmbolnãvirile glandei tiroide pot fi declanşate de necumpãtare, iar bolile vaselor de sânge au fost asociate cu caracterul panicos.
Fiecare maladie psihosomaticã are propriile manifestãri psihopatologice. De pildã, în boala ulceroasã se observã irascibilitate periodicã însoţitã de întristare, încordare nervoasa, descurajare, caracter supãracios; în hipertensiunea arterialã apare în plan emoţional susceptibilitatea crescutã la traume sufleteşti, frici; în tireotoxicozã apare excitabilitate crescutã, irascibilitate, agitaţie, dese schimburi de dispoziţie, susceptibilitate la jigniri, grabã exageratã; în colita ulceroasã o foarte mare imporanţã o are sentimentalismul şi tendinţa spre mânie. Binecunoscutul pãrinte Arsenie Boca, care a avut parte de cursuri de medicinã, în cartea sa "Cãrarea Împãrãţiei", aminteşte de un neurolog psihiatru care a identificat pentru fiecare patimã descrisã de Sfinţii Pãrinţi o glandã endocrinã: "Adevãrat este cã o bazã biologicã a patimilor şi a urmãrilor lor o formeazã şi glandele endocrine al cãror echilibru sau dezechilibru funcţional se rãsfrânge în toatã fiinţa omeneascã". Tot acest pãrinte spunea aici: "pentru eliberarea de ele, li se împotrivesc cele trei voturi monahale". "Nu urmãrim prin luptã numai simpla despãtimire a instinctelor, ci eliberarea totalã a monahului de orice constrângere a vreunui instinct al vieţii acesteia. Cât e cu dreaptã socotealã atâta mâncãm, ne îmbrãcãm şi ferim trupul de intemperii. Ţinem sã fie sãnãtos şi sã dureze în lumea aceasta atât cât are rânduit" .
În cartea sa, pãrintele Arsenie Boca face prezentare constructiei psiho-fizice a omului, în ansamblul ei, fiind un mechanism de inter-relaţii extrem de complicate. Totuşi, mecanismul funcţional al omului e pus, de la zidireea lui, sub controlul a douã foruri de conducere, cenzurarea raţiunii şi mãrturia conştiinţei.
În creier funcţioneazã un centru de cenzurã (medical-inhibiţia) care are la dispoziţie tot mecanismul bio-chimic necesar (neuro-psihic, neuro-endocrin, neuro-motor, neuro-static) capabil sã aprobe sau sã frâneze tot ce obligatoriu trebuie sã treacã pe la acest centru de informaţie. Acesta este "locul unde rãsar gândurile în minte "cum zic Pãrinţii, iar mintea "vede" pe care primeşte şi pe care trebuie sã respingã. Aici se stabileşte, se reflectã, uneori cu iuţealã de clipã, ce trebuie fãcut. Cãci acest centru al creierului funcţioneazã în douã durate: cu deliberare, dacã e vreme, şi reflex, dacã viaţa e în primejdie. Mai mult chiar, tot aici se stabileşte, în fracţiuni de secundã, şi dacã e cazul sã se întrerupã total starea de conştiinţã şi de mişcare a omului, dupã gravitatea accidentului, sau dupã gradul de impresionabilitate a cuiva. Unii sunt atât de "slabi ", încât "îşi pierd conştiinţa" doar vãzând ţâşnind câteva picãturi de sânge.
Al doilea for de supraveghere a vieţii nu mai are suport biologic, ci ţine de domeniul vieţii sufleteşti şi religioase a omului: conştiinţa. Prin natura ei, nu aprobã niciodatã viciul şi pãcatul şi de aici vin mustrãrile de conştiinţã.
"În cazul când înfrângeriile morale se ţin lanţ prin desimea şi gravitatea lor, urmeazã sancţiuni ale conştiinţei, mai grele decât mustrarea, dezechilibrul minţii – mai uşor sau mai profund – şi celelalte forme mai grave: schizofrenia, paranoia, nebunia acutã şi, în final, sinuciderea".
Doctorul Dimitri Aleksandrovici Avdeev, un mare psihoterapeut ortodox al Rusiei, spune cã "cel mai corect este sã facem distincţie între boli psihosomatice şi tulburãri psihosomatice. Cele din urmã reprezintã perturbãri ale funcţiilor organelor interne şi sistemelor, a cãror apariţie şi dezvoltare este legatã în cel mai înalt grad de factori psihici şi caracteristicile personalitãţii omului".
Principala cauzã a disfuncţiilor şi nesãnãtãţii este reprezentatã de stresuri, şocuri nervoase, conflicte, suprasolicitare psihoemoţionalã de duratã. În principiu aceste modificãri au caracter funcţional, dar în condiţiile repetãrii prelungite şi frecvente ele pot deveni organice, ireversibile.
Nu doar caracterul reprezintã baza comportamentului "bolnãvicios", ci, în primul rând, pãcatul sãvârşit în adâncul duhului omenesc. Adunându-se în suflet, pãcatele formeazã defecte caracteriologice. Astfel, "provenienţa patologiei psihosomatice poate fi schiţatã ca proces al materializãrii pãcatului: pãcat - caracter- boalã" . Aceastã schemã trebuie luatã cu prudenţã şi aplicatã doar într-o parte din cazuri.
Bolnavii de profil psihoterapeutic sunt un contingent aparte. Suferinţele lor sunt legate nu de puţine ori de conflictele morale, probleme familiale, traume sufleteşti produse de cãutãri spirituale. "În ochii medicului priveşte de regulã un om care suferã din pricina unui deficit de dragoste, de înţelegere, de sprijin din partea celor apropiaţi. El s-a adresat specialistului -psihoterapeutului- atunci când sufletul a început pur şi simplu sã dea pe dinafarã de trãiri sufleteşti traumatizante. Acestea se transformã uneori în simptome somatice apãsãtoare – diferite dureri, amorţeli şi alte tulburãri".
N. A. Laişca a cercetat o perioadã îndelungatã calitatea de categorii psihologice a motivaţiilor şi a ajuns la concluzia cã, în numeroase cazuri, comportamentul omului este mãnat de patimi. Tocmai acestea, din adâncul lor temei sufletesc, îl împinge pe om la fapte pãcãtoase. Este de înţeles de ce în jurul nostru sunt atâtea situaţii conflictuale, atâtea fapte prosteşti, nechibzuite, pline de rãutate.
"Patimile sunt legate între ele, nu sunt despãrţite unele de altele – astfel încât cel înstãpânit de ele este în întregime întinat. Din cauza patimilor sale, sufletul se îmbolnãveşte, iar mintea se întunecã, omul devine idolatru şi nu mai poate sã moşteneascã Împãrãţia lui Dumnezeu".
Prin urmare, ispitele sunt de diferite feluri, de la caz la caz, depinzând de aşezarea duhovniceascã a fiecãruia, de modul de viaţã şi de alţi factori. Fiind deosebit de ingenios, diavolul ştie cu ce sã atace, potrivit stãrii în care se aflã victima. Confruntat cu aceastã problemã greu de rezolvat, Sfântul Ioan Scãrarul a aflat rãspuns: "întristarea şi mânia sunt odraslele lãcomiei pântecului, trândãviei şi slavei deşarte".
Adeseori, însã, patimile sufleteşti nu sunt vindecate de îndatã ce ne-am mãrturisit. Este nevoie uneori de o luptã acerbã şi de o intensã ascezã pentru a ne slobozi de patimi. O spovedanie formalã fãcutã în urma insistentelor unor persoane apropiate duce doar la iertarea pãcatelor, dar nu şi la slobozirea de patimi.
Aşa cum cel care a fost mulţi ani bolnav nu se poate însãnãtoşi dintr-odatã, tot astfel e cu neputinţã ca dintr-odatã sã ne tãmãduim de toate patimile şi nici chiar de una singurã.
Îmbolnãvit, sufletul se îndreaptã spre moarte, pas cu pas. Boala sufletului îşi are originea din necurãţia lui.
Un mare om al lumii spirituale creştine contemporane, cu studii aprofundate de psihologie, arhiepiscopul Hrisostom de Etna, scria în una dintre cãrţile sale cã "lipsa comuniunii cu Dumnezeu, Care sãlãşluieşte în fiinţa umanã, pe care universul nu-l poate cuprinde, El, Cel inconmensurabil, s-a aflat la originea omenirii, sfidând naşterea şi moartea, duce la acea disperare care sfâşie însãşi textura sufletului".
Toţi Sfinţii Pãrinţi spun cã viaţa ortodoxã tradiţionalã, duce nu numai la integritate spiritualã, dar şi fizicã şi mentalã. Aceastã afirmaţie este susţinutã de disperarea întâlnitã în societatea contemporanã.
Biserica Ortodoxã învaţã cã sãnatatea psihicã şi mentalã se aflã în echilibru cu sãnãtatea spiritualã. Aceste trei elemente conlucrezã în mod armonios. "Chiar dacã o boalã psihicã are rãdãcini biologice, activitatea minţii şi exerciţiul spiritual pot readuce la viaţã forţele curative ale corpului însuşi. Chiar şi în cazul intervenţiei chimice, o atitudine corespunzãtore şi o atitudine spiritualã corectã pot reface ehilibrul chimic din creier, pe care agenţii artificiali nu îl restabilesc decât în mod superficial".
Lipsa credinţei, împreunã cu o gândire ancoratã în materialism şi cu viziunea secularã a omului, împreunã cu tolerarea excesivã a patimilor, pot tulbura relaţiile de echilibru dintre trup, minte şi suflet. Astfel, mintea şi sufletul, care funcţioneazã ca un tot armonios vor avea de suferit, dar şi trupul poate suferi. La rândul sãu, tulburarea rezultatã transmite starea de dezechilibru general al individului, instalându-se boala şi ajungând sã fie scãpatã de sub control.
Parinţii Bisericii spun cã sãnãtatea se reface odatã cu restabilirea echilibrului care se obţine prin corectarea slãbiciunilor din procesul de gândire, dar cel mai eficient prin refacerea percepţiei spirituale.
În concluzie, putem spune cã un om sãnãtos este un om care se aflã în stare de echilibru şi armonie. Un suflet în suferinţã duce la un corp nesãnãtos, deci bolile sunt o consecinţã a dezechilibrului sufletesc.
Ştiinţa ortodoxã a spiritualitãţii, ştiinţa fizicã a medicinei şi ştiinţa mentalã a psihologiei nu sunt incompatibile, ci trebuie sã lucreze împreunã."

Monica Diaconescu. Conştientizarea bolii şi dorinţa de vindecare

Pentru a ne vindeca, este esenţial sã ne dãm seama cã suntem bolnavi. Dacã omul nu este conştient cã suferã de o boalã, nu se duce la doctor. Cunoaşterea stãrii în care se aflã este primul pas spre vindecare.Cei mai mulţi dintre creştinii contemporani nu sunt conştienţi de starea duhovniceascã în care se aflã. "Suntem întocmai fariseului contemporan cu Mântuitorul, care nu crede cã ar avea trebuinţã de doctor" (Mitropolitul Hierotheos Vlachos, op. cit., pg. 53).Legatã de conştientizarea faptului cã suntem bolnavi este şi "învinuirea de sine" - marele dar al imputãrii relelor sãvârşite. Nu e suficient sã conştientizãm noi înşine starea maladivã în care ne aflãm. "Cel care nu îşi dã seama cã este bolnav şi cã zace în patul pãcatului şi al morţii este nebun" - spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Prin urmare, orice creştin care nu rãmâne în Bisericã pentru a fi vindecat, sau care considerã cã este sãnãtos şi nu are trebuinţã de medic duhovnicesc, e nebun.
Singura cale corectã spre vindecarea bolilor spirituale şi nu numai a acestora, ci şi a celor psihice şi somatice, trece prin adevãrata credinţã ortodoxã, prin pocãinţã şi prin îndreptarea vieţii, dupã îndreptarul poruncilor lui Dumnezeu. Cel mai important pentru om e sã înţeleagã cauzele îmbolnãvirilor sale, sã conştientizeze în mod profund neputinţa sa, sã urascã pãcatele demonice ale trufiei, slavei deşarte, mâniei, trândãviei, minciunii, curviei, sã doreascã sã se schimbe şi sã se întoarcã spre Dumnezeu cu pocãinţã nefãţarnicã" (Dr. Dimitri Aleksandrovici Avdeev, op. cit., pg. 107).Conştientizarea mecanismelor psihologice pãtimaşe ale bolii sau ale situaţiei conflictuale este unul din cele mai importante obiective ale psihoterapiei ortodoxe. Libertatea omului este respectatã, de acea Dumnezeu nu dã cu sila harul Sãu, ci doar celor care vor sã-l primeascã şi-l doreşte cu toatã fiinţa sa. Se ştie cã mintea este impulsionatã, cã suportã osteneli şi cã sãvârşiind o lucrare, nu aparţine omului, ci harului lui Dumnezeu, care se dã celui ce vrea sã facã voia Lui şi crede în El.Vindecarea şi mântuirea omului îşi au unicul izvor în Hristos şi ne sunt dãruite doar in Bisericã, prin Sfântul Duh; ele presupun totuşi asentimentul si conlucrarea omului. "Nu este de ajuns sã existe un Doctor atotputernic, care poate sã vindece orice boalã, pentru ca omul sã fie izbavit de suferinţele, mai trebuie ca omul sã alerge cãtre El şi sã-I cearã ajutorul; dar mai întâi de toate trebuie sã doreascã cu toatã puterea sã se vindece" (Jean-Claude Larchet, "Terapeutica bolilor spirituale", Editura Sophia, Bucureşti, 2001, pg. 280-281).Omul trebuie sã îsi doreascã cu adevãrat sã se facã sãnãtos, trebuie sã se întoarcã spre Dumnezeu şi sã-L cheme în ajutor, cum spune Sfântul Ioan Gurã de Aur: "Hristos, dumnezeiescul Doctor, nu ne vindecã fãrã voia noastrã".Mai întâi, omul trebuie sã ia seama la starea sa, sã-şi vadã limpede bolile, cunoscându-le sã nu se întoarcã de la Cel care singur poate sã-l vindece. Nu este nici o suferinţã pe care Dumnezeiescul Doctor sã nu o poatã vindeca; e de ajuns ca omul sã-I cearã ajutor şi sã-L încredinţeze cu totul şi va fi îndatã izbavit de boalã. Voinţa de vindecare trebuie sã se arate nu numai în chemarea în ajutor a Doctorului, ci şi în urmarea tratamentului, mai ales în cazul bolilor sufleteşti. Aceasta înseamnã sã rãmînem intru Hristos şi sã primim cu toatã inima cea ce vrea El pentru vindecarea noastrã.Omul îşi aratã voinţa deplinã de a fi vindecat şi contribuie personal la tãmãduirea pe care i-o dã Dumnezeu prin cinci atitudini fundamentale, de care depinde vieţuirea lui în Hristos şi care îl fac în stare sã împlineascã, sã-şi împroprieze şi sã ducã la rodire harul tãmãduitor şi mântuitor dãruit de Sfântul Duh în Tainele Bisericii, iar acestea sunt: credinţa, pocãinţa, rugãciunea, nãdejdea şi lucrarea poruncilor."