Monica Diaconescu. Introducere în psihoterapia ortodoxã

" Pânã la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, psihoterapia era un subiect al teologiei si filozofiei sau era predatã în şcolile de medicinã.Încã de la începutul creştinismului se vorbea şi se ştia de "tehnicile" de psihoterapie ortodoxã, dovadã fiindu-ne scrierile marilor parinţi duhovniceşti. Aceste scrieri au rãmas pânã azi cele mai importante ,,manuale” de psihoterapie creştinã, fiindu-ne îndrumãtoare spre vindecarea şi liniştirea sufletului.Dupã revoluţia din 1989, care ar fi trebuit sã dea naştere unor oameni mai înduhovniciţi, tot mai des întâlnim pe strãzi oameni trişti, deprimaţi. S-au înmulţit cazurile de boli psihice, iar oamenii de specialitate au înregistrat un numãr îngrijorãtor de suiciduri. Cauza acestor fenomene este îndepãrtarea omului de Dumnezeu şi de Biserica Lui.
Toate necazurile vin din propriile greşeli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngãduie şi spalã cu ele pãcatele noastre. Oamenii însã nu pricep cã îndreptarea prin necazuri dovedeşte nu pãrãsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui. Dumnezeu vrea sã ajute pe toţi, dar nu toţi primesc purtarea Sa de grijã. Aşa se face cã sunt oameni rãi care nu au necazuri. Pe aceştia i-a lepãdat Dumnezeu. Necazurile i-au legat pe oameni mai aspru dintr-o parte şi îi silesc pe oameni sã-L caute pe Dumnezeu.Dumnezeu nu îngãduie sã fim ispitiţi mai presus de puterea noastrã. Sfântul Tihon de Zadonsk spune cã într-un vas de cristal sau de sticlã meşterul loveşte uşor, ca sã nu se spargã, iar în cel de argint şi de aramã dã cu putere, astfel, asupra celor neputincioşi El îngãduie ispite mai uşoare, iar asupra celor tari ispite mai grele.Dumnezeu nu vrea ca sufletul care nãdãjduieşte în El şi rabdã sã fie ispitit în aşa mãsurã, sã ajungã la deznãdejde. Cel viclean nu ispiteşte sufletul şi nu-l îngreuneazã cu necazul în mãsura în care ar vrea el, ci în mãsura îngãduitã lui de Dumnezeu.Cu cât se nevoieşte mai mult sufletul alergând la Dumnezeu cu credinţã şi cu nãdejde şi aşteptând de la El ajutor şi izbãvire, cu atât mai repede îl izbãveşte Domnul de tot necazul care îl cuprinde.Nu trebuie sã ne tulbure lupta duhovniceascã împotriva patimilor ci sã avem rãbdare, sã luptãm şi sã-L chemãm pe Dumnezeu într-ajutor. Prin bãrbãţie omul se opreşte la marginea iadului şi nãdãjduieşte în dragostea lui Dumnezeu, chiar dacã este ars de flãcãrile iadului. Aceastã bãrbãţie duhovniceascã este un dar al lui Dumnezeu, dar este întreţinutã şi de om şi elibereazã de sub influenţa diavolului şi vindecã sufletul. Bãrbãţia trebuie sã stãpâneascã şi sã conducã simţurile încât sã nu fie molipsit omul cel dinlãuntru şi cel din afarã, adicã inima şi trupul. Strãdania pe care o depune sã-şi pãstreze simţurile curate, încât sã nu fie îmbolnãvit trupul şi inima, este aceea care dezvãluie bãrbãţia spiritualã şi chiar o cultivã mai mult. Şi dupã sãvârşirea pãcatului, chiar dacã s-a vlãguit anterior bãrbãţia şi a cãzut în pãcat omul, este nevoie iarãşi de aceastã bãrbãţie spiritualã. Sfântul Ioan Sinaitul spune cã: ″pocãinţa este fiica nãdejdii şi respingerea disperãrii″. Cel care se pocãieşte se simte pe sine judecãtor, dar judecãtor care nu se ruşineazã, adicã judecator scãpat de ruşine. Sufletul curajos chiar şi dupã un pãcat se întoarce iarãşi la Dumnezeu şi cautã vindecare. Dupã psihologul şi arhiepiscopul Hrisostom de Etna, pacienţii mai în vârstã par sã aibã un avantaj faţã de cei tineri în obţinerea unui rezultat pozitiv. Adesea tinerii au deja formate nişte tipare logice care nu lasã sã treacã alte puncte de vedere. Ei fie lasã "mintea" sã urmeze cursul terapiei, fie devin atât de nerãbdãtori sã obţinã o soluţie imediatã la necazurile lor, încât se autodistrug dacã nu întrevãd o vindecare apropiatã. Pacienţii mai în vârstã par mai toleranţi faţã de timpul necesar gãsirii unor soluţii de duratã, mai ales dacã li se atrage atenţia cã "nu s-au îmbolnavit peste noapte", astfel cã ″nu se pot vindeca peste noapte″."Credinţa este un leac al sufletului şi poate deveni cea mai promiţãtoare psihoterapie. In cazul credinţei religioase psihoterapeutul poate fi înlocuit de preot. Condiţia este credinţa autenticã, în relaţie permanentã şi sinergeticã (împreunã şi deodatã) cu speranţa şi iubirea hristicã.
Existã variate forme şi mijloace ale credinţei care pot tãmãdui multe "boli" ale sufletului: frica, frustrarea, disperarea, melancolia, apatia şi nervozitatea, dezechilibru emoţional, etc. Credinţa practicatã fãrã întrerupere vindecã şi mai ales pãstreazã starea de sãnãtate, de echilibru. Nu trebuie sã înţelegem sãnãtatea ca pe o absenţã a melancoliei, ci ca pe o stare de bine. Dintre multele forme de manifestare a credinţei, care au efect tãmãduitor, rugãciunea e cea mai importantã. Rugãciunea este o comunicare, o uniune a omului cu divinatea. A ne ruga înseamnã a intra într-o relaţie personalã cu Dumnezeu. Scopul rugãciunii se poate rezuma în propoziţia: "Sã devii ceea ce eşti" adicã sã te întorci şi sã descoperi pe Dumnezeu în sinele tãu, acel centru spiritual de ordine şi sens interior.Rugãciunea însoţitã de post ne încurajeazã, sãdeşte în noi marea speranţã şi cultivã încrederea în iubire şi pace, purificã, protejeazã şi întãreşte. De aceea mulţi chirurgi se roagã în sala de operaţie.Rugãciunea inimii (Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mã pe mine pãcãtosul) oferã o concentrare a minţii în inimã, o contopire a inteligenţei şi a iubirii care ne fereşte de decentrãri psihice, ne însenineazã şi ne energizeazã.Sunt şi alte mijloace creştine care şi-au dovedit puterile terapeutice. Spovedania este o metodã care aduce uşurare, o descãrcare a sufletului de povara pãcatelor, iar împãrtãşania este o unire intimã cu Hristos. Efecte psihoterapeutice neîndoielnice mai au participarea la Sfânta Liturghie, postirea, citirea Sfintelor Evanghelii, muzicã liturgicã, Taina Sfîntului Maslu, parastasul, milostenia cãtre sãraci, etc. Prin toate aceste forme ale credinţei, creştinul nu se desprinde printr-un elan sublim de cotidianul dezorganizator, generator de insatisfacţie şi anxietate şi poate accede la o existenţã spiritualã, care eliberat de fricã, de grijã şi frustrare îşi asigurã o echilibrare a energiilor, o concentrare şi o orientare spre un înţelept demers de activitate spiritualã, creatoare. În cadrul paradigmei religioase a practicii psihoterapeuticii, atenţia datã psihicului uman, cu toate problemele sale, cu depresiile şi anxietãţile sale se transformã în descoperirea spiritului divin. Pe mãsurã ce înţelegem cauzele suferinţei, are loc un proces de dezobişnuire în ceea ce priveşte reacţiile uzuale la suferinţã, iar intensitãţile, stãriile afective negative scad. "Pacienţilor" trebuie sã li se dea, în primul rând, dragoste şi cãldurã sufleteascã, iar cunoştinţele sunt necesare pentru a aplica mai bine aceastã dragoste.Psihoterapia Ortodoxã nu este doar o promisiune, ea este o certitudine, prin credinţã cãutãm şi gãsim nãdejdea, iubirea şi speranţa în interiorul sufletului."