Monica Diaconescu. Introducere în psihosomaticã

"Ştiinţa a început sã vorbeascã cu glas rãsunãtor despre strânsa interacţiune dintre procesele sufleteşti şi cele trupeşti de peste 180 de ani, când medicul german Heinroth a folosit pentru prima datã termenul "psihosomaticã". La baza ideii psihomatozelor este pusã afirmaţia potrivit cãreia în provenienţa unor boli somatice locul de frunte aparţine unor factori psihoemoţionali.
În anii ‘30 ai secolului XX, dezvoltarea medicinei psihosomatice a primit un nou impuls. Drept sursã a noii interpretãri a tulburãrilor psihosomatice au ajutat cercetãrile lui Helen Dunbar, care în opera sa a deplasat accentul asupra particularitãţilor personalitãtii "victimelor" psihosomaticii.
Cunoscutul savant A.R. Luria spunea metaforic: "creierul plânge, iar lacrimile curg în inmã, ficat, stomac…". De exemplu s-a descoperit la pacienţii care suferã de boala ischemicã a inimii cã nu rareori starea psihicã este tensionatã, sunt intoleranţi, au o puternicã dorinţã de a fi lideri şi instabilitatea emoţionalã îi caracterizeazã. Îmbolnãvirile glandei tiroide pot fi declanşate de necumpãtare, iar bolile vaselor de sânge au fost asociate cu caracterul panicos.
Fiecare maladie psihosomaticã are propriile manifestãri psihopatologice. De pildã, în boala ulceroasã se observã irascibilitate periodicã însoţitã de întristare, încordare nervoasa, descurajare, caracter supãracios; în hipertensiunea arterialã apare în plan emoţional susceptibilitatea crescutã la traume sufleteşti, frici; în tireotoxicozã apare excitabilitate crescutã, irascibilitate, agitaţie, dese schimburi de dispoziţie, susceptibilitate la jigniri, grabã exageratã; în colita ulceroasã o foarte mare imporanţã o are sentimentalismul şi tendinţa spre mânie. Binecunoscutul pãrinte Arsenie Boca, care a avut parte de cursuri de medicinã, în cartea sa "Cãrarea Împãrãţiei", aminteşte de un neurolog psihiatru care a identificat pentru fiecare patimã descrisã de Sfinţii Pãrinţi o glandã endocrinã: "Adevãrat este cã o bazã biologicã a patimilor şi a urmãrilor lor o formeazã şi glandele endocrine al cãror echilibru sau dezechilibru funcţional se rãsfrânge în toatã fiinţa omeneascã". Tot acest pãrinte spunea aici: "pentru eliberarea de ele, li se împotrivesc cele trei voturi monahale". "Nu urmãrim prin luptã numai simpla despãtimire a instinctelor, ci eliberarea totalã a monahului de orice constrângere a vreunui instinct al vieţii acesteia. Cât e cu dreaptã socotealã atâta mâncãm, ne îmbrãcãm şi ferim trupul de intemperii. Ţinem sã fie sãnãtos şi sã dureze în lumea aceasta atât cât are rânduit" .
În cartea sa, pãrintele Arsenie Boca face prezentare constructiei psiho-fizice a omului, în ansamblul ei, fiind un mechanism de inter-relaţii extrem de complicate. Totuşi, mecanismul funcţional al omului e pus, de la zidireea lui, sub controlul a douã foruri de conducere, cenzurarea raţiunii şi mãrturia conştiinţei.
În creier funcţioneazã un centru de cenzurã (medical-inhibiţia) care are la dispoziţie tot mecanismul bio-chimic necesar (neuro-psihic, neuro-endocrin, neuro-motor, neuro-static) capabil sã aprobe sau sã frâneze tot ce obligatoriu trebuie sã treacã pe la acest centru de informaţie. Acesta este "locul unde rãsar gândurile în minte "cum zic Pãrinţii, iar mintea "vede" pe care primeşte şi pe care trebuie sã respingã. Aici se stabileşte, se reflectã, uneori cu iuţealã de clipã, ce trebuie fãcut. Cãci acest centru al creierului funcţioneazã în douã durate: cu deliberare, dacã e vreme, şi reflex, dacã viaţa e în primejdie. Mai mult chiar, tot aici se stabileşte, în fracţiuni de secundã, şi dacã e cazul sã se întrerupã total starea de conştiinţã şi de mişcare a omului, dupã gravitatea accidentului, sau dupã gradul de impresionabilitate a cuiva. Unii sunt atât de "slabi ", încât "îşi pierd conştiinţa" doar vãzând ţâşnind câteva picãturi de sânge.
Al doilea for de supraveghere a vieţii nu mai are suport biologic, ci ţine de domeniul vieţii sufleteşti şi religioase a omului: conştiinţa. Prin natura ei, nu aprobã niciodatã viciul şi pãcatul şi de aici vin mustrãrile de conştiinţã.
"În cazul când înfrângeriile morale se ţin lanţ prin desimea şi gravitatea lor, urmeazã sancţiuni ale conştiinţei, mai grele decât mustrarea, dezechilibrul minţii – mai uşor sau mai profund – şi celelalte forme mai grave: schizofrenia, paranoia, nebunia acutã şi, în final, sinuciderea".
Doctorul Dimitri Aleksandrovici Avdeev, un mare psihoterapeut ortodox al Rusiei, spune cã "cel mai corect este sã facem distincţie între boli psihosomatice şi tulburãri psihosomatice. Cele din urmã reprezintã perturbãri ale funcţiilor organelor interne şi sistemelor, a cãror apariţie şi dezvoltare este legatã în cel mai înalt grad de factori psihici şi caracteristicile personalitãţii omului".
Principala cauzã a disfuncţiilor şi nesãnãtãţii este reprezentatã de stresuri, şocuri nervoase, conflicte, suprasolicitare psihoemoţionalã de duratã. În principiu aceste modificãri au caracter funcţional, dar în condiţiile repetãrii prelungite şi frecvente ele pot deveni organice, ireversibile.
Nu doar caracterul reprezintã baza comportamentului "bolnãvicios", ci, în primul rând, pãcatul sãvârşit în adâncul duhului omenesc. Adunându-se în suflet, pãcatele formeazã defecte caracteriologice. Astfel, "provenienţa patologiei psihosomatice poate fi schiţatã ca proces al materializãrii pãcatului: pãcat - caracter- boalã" . Aceastã schemã trebuie luatã cu prudenţã şi aplicatã doar într-o parte din cazuri.
Bolnavii de profil psihoterapeutic sunt un contingent aparte. Suferinţele lor sunt legate nu de puţine ori de conflictele morale, probleme familiale, traume sufleteşti produse de cãutãri spirituale. "În ochii medicului priveşte de regulã un om care suferã din pricina unui deficit de dragoste, de înţelegere, de sprijin din partea celor apropiaţi. El s-a adresat specialistului -psihoterapeutului- atunci când sufletul a început pur şi simplu sã dea pe dinafarã de trãiri sufleteşti traumatizante. Acestea se transformã uneori în simptome somatice apãsãtoare – diferite dureri, amorţeli şi alte tulburãri".
N. A. Laişca a cercetat o perioadã îndelungatã calitatea de categorii psihologice a motivaţiilor şi a ajuns la concluzia cã, în numeroase cazuri, comportamentul omului este mãnat de patimi. Tocmai acestea, din adâncul lor temei sufletesc, îl împinge pe om la fapte pãcãtoase. Este de înţeles de ce în jurul nostru sunt atâtea situaţii conflictuale, atâtea fapte prosteşti, nechibzuite, pline de rãutate.
"Patimile sunt legate între ele, nu sunt despãrţite unele de altele – astfel încât cel înstãpânit de ele este în întregime întinat. Din cauza patimilor sale, sufletul se îmbolnãveşte, iar mintea se întunecã, omul devine idolatru şi nu mai poate sã moşteneascã Împãrãţia lui Dumnezeu".
Prin urmare, ispitele sunt de diferite feluri, de la caz la caz, depinzând de aşezarea duhovniceascã a fiecãruia, de modul de viaţã şi de alţi factori. Fiind deosebit de ingenios, diavolul ştie cu ce sã atace, potrivit stãrii în care se aflã victima. Confruntat cu aceastã problemã greu de rezolvat, Sfântul Ioan Scãrarul a aflat rãspuns: "întristarea şi mânia sunt odraslele lãcomiei pântecului, trândãviei şi slavei deşarte".
Adeseori, însã, patimile sufleteşti nu sunt vindecate de îndatã ce ne-am mãrturisit. Este nevoie uneori de o luptã acerbã şi de o intensã ascezã pentru a ne slobozi de patimi. O spovedanie formalã fãcutã în urma insistentelor unor persoane apropiate duce doar la iertarea pãcatelor, dar nu şi la slobozirea de patimi.
Aşa cum cel care a fost mulţi ani bolnav nu se poate însãnãtoşi dintr-odatã, tot astfel e cu neputinţã ca dintr-odatã sã ne tãmãduim de toate patimile şi nici chiar de una singurã.
Îmbolnãvit, sufletul se îndreaptã spre moarte, pas cu pas. Boala sufletului îşi are originea din necurãţia lui.
Un mare om al lumii spirituale creştine contemporane, cu studii aprofundate de psihologie, arhiepiscopul Hrisostom de Etna, scria în una dintre cãrţile sale cã "lipsa comuniunii cu Dumnezeu, Care sãlãşluieşte în fiinţa umanã, pe care universul nu-l poate cuprinde, El, Cel inconmensurabil, s-a aflat la originea omenirii, sfidând naşterea şi moartea, duce la acea disperare care sfâşie însãşi textura sufletului".
Toţi Sfinţii Pãrinţi spun cã viaţa ortodoxã tradiţionalã, duce nu numai la integritate spiritualã, dar şi fizicã şi mentalã. Aceastã afirmaţie este susţinutã de disperarea întâlnitã în societatea contemporanã.
Biserica Ortodoxã învaţã cã sãnatatea psihicã şi mentalã se aflã în echilibru cu sãnãtatea spiritualã. Aceste trei elemente conlucrezã în mod armonios. "Chiar dacã o boalã psihicã are rãdãcini biologice, activitatea minţii şi exerciţiul spiritual pot readuce la viaţã forţele curative ale corpului însuşi. Chiar şi în cazul intervenţiei chimice, o atitudine corespunzãtore şi o atitudine spiritualã corectã pot reface ehilibrul chimic din creier, pe care agenţii artificiali nu îl restabilesc decât în mod superficial".
Lipsa credinţei, împreunã cu o gândire ancoratã în materialism şi cu viziunea secularã a omului, împreunã cu tolerarea excesivã a patimilor, pot tulbura relaţiile de echilibru dintre trup, minte şi suflet. Astfel, mintea şi sufletul, care funcţioneazã ca un tot armonios vor avea de suferit, dar şi trupul poate suferi. La rândul sãu, tulburarea rezultatã transmite starea de dezechilibru general al individului, instalându-se boala şi ajungând sã fie scãpatã de sub control.
Parinţii Bisericii spun cã sãnãtatea se reface odatã cu restabilirea echilibrului care se obţine prin corectarea slãbiciunilor din procesul de gândire, dar cel mai eficient prin refacerea percepţiei spirituale.
În concluzie, putem spune cã un om sãnãtos este un om care se aflã în stare de echilibru şi armonie. Un suflet în suferinţã duce la un corp nesãnãtos, deci bolile sunt o consecinţã a dezechilibrului sufletesc.
Ştiinţa ortodoxã a spiritualitãţii, ştiinţa fizicã a medicinei şi ştiinţa mentalã a psihologiei nu sunt incompatibile, ci trebuie sã lucreze împreunã."