miercuri, august 06, 2008

Confesiunile unui toxicoman (VII) - Dan B. Tivu

B A L A C E A N A I I (“Cronica unui deces amanat.”)Iata-ma la 2 august 1997 la Balaceanca. Baietilor din grupul A.A. le spusesem mereu care imi este situatia. Situatia fara iesire (sau cu una singura) in care ma aflam. Asa ca, probabil, nu s-au mirat cand am inceput sa lipsesc de la intruniri. Le si spusesem: “poate ca voia Domnului a fost sa merg, cu cunostintele pe care le-am dobandit cu privire la alcoolismul cronic, in mijlocul oamenilor care ar putea avea nevoie de mine.”
Cum am ajuns la spital, este si asta o poveste. Am vorbit cu T. (poetul) si singur s-a oferit (ca prieten A.A. si Estuar) sa ma ajute la caratul bagajelor. Un geamantan, o geanta mare de voiaj cu 4 rotile (folosita si dupa vinderea garsonierei) si batrana masina de dactilografiat a familiei, Olivetti.
Era intr-o dumineca. M-am prezentat medicului de garda, dr. Fotescu, dar, stiind ca sosesc, m-a intampinat si dr. C.P. care ma gazduise prima oara. Acum tot ea ma va gazdui la sectia ei (I) desi fratele se adresase altcuiva.
T. m-a condus pana sus, la etajul III, salonul 5. Am vazut ca se saluta cu un pacient din salon, George. In timp ce-l conduceam la poarta T. m-a facut atent: G. fura. Mi-am zis ca o fi vreo bazaconie de a lui. Necazul cu cei care te-au mintit este ca nu mai stii cand spun adevarul. Cei doi statusera o vreme in acelasi salon. Se va dovedi ca T. avea dreptate.
De a doua zi m-am mutat cu masa de scris, Olivetti, plombagina si top de hartie pe balconul de la capatul culoarului. M-am apucat de dactilografiat o noua redactare (a treia).
Eram aprovizionat cu tigari si pliculete de nes de la chioscul din curte chiar de catre George. Bineanteles, ii faceam si lui parte – se poate spune ca il intretineam cu tigari si nes – dar, se vede treaba, nu-I ajungea ce-I dadeam. Abia dupa ce s-a externat am observat ca imi lipseau vreo 10 dintre cele mai indragite casete audio. Ramane valabila ciudatenia ca tocmai oamenii carora le faci bine te urasc pentru ca se stiu datori sau pentru ca nu le-ai dat destul sau fiindca tu ai si ei nu au. Pur si simplu pentru ca sunt bolnavi. Mai tarziu aveam sa aflu, si din alte experiente, ca alcoolul dizolva moralitatea.
Desi acum, cand scriu, cea de a doua “vacanta” la B. n-a luat inca sfarsit (ne aflam pe
15 noiembrie 1998) mai am de spus cate ceva despre aceasta perioada.
In primul rand, m-am convins aproape imediat ca – deocamdata, cel putin – psihoterapia de grup n-a prins inca si nu va prinde atata vreme cat psihiatrii romani se poarta de parca ai vrea sa le iei painea de la gura. Ar fi trebuit, macar, sa fie curiosi profesional daca psihoterapia de grup are vreo influenta asupra alcoolicilor. Caci prima carte pe care Cineva mi-a pus-o in maini dupa intrarea in A.A., Dictionarul Psihologic Larousse, este categoric de partea acestei terapii.
Redactarea a II-a, dactilografiata inca la Bucuresti, am dat-o: un exemplar doctoritei, un altul unei asistente medicale care-mi marturisise ca a participat la cateva intruniri A.A. si mi-a promis ca va mobiliza alcoolicii de pe sectie la o intrunire in sala de mese. Al treilea exemplar l-am dus la grupul AA iar ultimul mi l-am pastrat.
Asistenta Tanta, amabila si sufletista (pe atunci, pentru ca era proaspata in meserie – mai tarziu s-a schimbat, se va vedea cum) a convocat bolnavii. O singura data. Fiasco total. Dupa care asistenta a intrat in concediu de odihna si apoi in prenatal iar intentia mea a ramas litera moarta. Mult mai tarziu mi-am dat seama ca era prea devreme (pentru mine) ; eram prea putin documentat si, astfel, aveam prea putine
argumente.
Si la pavilionul VIII al spitalului Gh. Marinescu cat si la Balaceanca observasem alcoolici in diverse stadii de evolutie a bolii. Oamenii cu un anumit grad de instruire (cultura) erau cei mai rezistenti (doar psihic) ajungand mai greu in starea de “legume”. Intreband mai multi medici am aflat ca alcoolul, prin bautul repetat si necontrolat, iti distruge cortexul (parte a creierului) care controleaza logica, strategia, filosofia si, in egala masura, capacitatea de a controla celelalte sectoare ale creierului: mancat, baut, dormit, reproducere, emotiile – teama, dorinta, pofta… .
Asa ca, tragand linie de total, mi-am dat seama ca, si daca voi reusi sa adun cativa bolnavi la grupul pe care il doream, va trebui sa duc munca de lamurire cu fiecare bolnav in parte. Pentru ca majoritatea erau prea putin instruiti si, mai multi, nu se considerau bolnavi. Existau chiar si doua categorii de alcoolici. Orgoliosii, cei care se confeseaza dar o fac bravand si isi spun: “nu este cazul meu, eu am vointa – doar acest mic pahar” dar nu se mai opresc. Si ceilalti, trecuti de faza orgoliului, care nici macar nu-si mai pun problema primului – unicului – pahar, stiind de la inceput ca nu se vor opri. Au renuntat sa mai lupte, se sinucid cu buna stiinta. Din pacate, foarte multi motivati: au pierdut tot ce se putea pierde (serviciu, familie, mijloace de subzistenta, adapost).
Un bun terapeut (psiholog, psihiatru) trebuie sa realizeze mai intai o psihanaliza corecta (anamneza, pentru medicul internist sau amniocenteza pentru genetician, pediatru, ginecolog) pentru a evalua cu certitudine boala si stadiul ei. Psihanaliza, psihoestimarea este realizata, la urma-urmelor, de fiecare individ al societatii asupra celorlalti si a lui insusi. Daca poate fi sincer. Doar ca in mod “profan”, empiric si fara sa stie ca efectueaza psihanaliza. Insa specialistul, psiholog sau psihiatru, trebuie sa-si forteze pacientul, sa-l incurajeze pe cel slab si sa-l tempereze pe cel “puternic”, sa rasfete, sa ironizeze – totul in numele sanatatii; asta inseamna ca satisfactia sa-I izvorasca din caznele, suferintele si durerile altora.
Eu insumi, de cand ma aflu la B. a doua oara (mai ales in aceasta perioada dar si cu mai mult timp inainte, dupa ce am devenit abstinent, am fost in stare sa-mi controlez nostalgiile citind si recitind cartile cu personaje positive puternice in care eroii dau lupte mai crancene decat mine si ies invingatori). Literatura (si scrisul) ca drog (si arma). Am mai spus si o voi mai spune.
Si pentru ca n-am putut face psihoterapie de grup fara vreun sprijin de undeva am incercat psihoterapie individuala. Cu fiecare in parte, la nivelul lui de intelegere, cu fiecare pe limba lui. Eram in salon cu doi alcoolici activi. Unul dintre ei, de meserie tipograf, citise mai mult si trecuse prin mai multe. Ii era mai usor sa inteleaga
ce-i spun. La noi, in A.A., ceea ce face eu se numeste pasul 12: “dupa ce am trait o trezire spirituala – ca rezultat al celor 11 pasi – incerc sa transmit acest mesaj altor alcoolici si sa
pun in aplicare aceste principii in toate domeniile vietii noastre”.
Faptul ca bautura pe care am “cultivat-o” pana spre 50 de ani nu m-a adus pana la stadiul de existenta vegetariana (“leguma”), nu m-a pus definitiv pe butuci, se datoreaza si preocuparilor: chiar si in cele mai negre stari de alcoolic activ dezlegam rebus si citeam. Intr-un fel, il trisam pe J.B..
In cele ce urmeaza – un episod care ilustreaza ideea ca oamenii mai instruiti renunta la bautura la fel de greu sau usor ca si aceia neinstruiti. Nu conteaza cate clase ai, ce studii ci numai bunavointa.
Ma cheama intr-o zi doctorita ca sa-mi spuna ca va interna in salonul 5 (in care ma aflam) o ruda a dansei. Cadru universitar la Politehnica, profesor ce preda chimia. Are probleme cu bautura si doreste pensionarea.
C.S., un om de talie mijlocie, cu calvitie si barba, de varsta mea (chiar cu cateva luni mai in varsta), charismatic – mi-a inspirit simpatie de cum l-am vazut. Am “locuit” impreuna, in acelasi salon, cateva luni, pana si-a facut stagiul sa se prezinte la comisia de expertiza. Totodata i-a servit la a-l tine departe de bautura.
Acelasi om care, inainte de internare, ajunsese dependent in asemenea masura incat ascundea prin diverse cotloane ale casei 3-4 clondire cu tarie (in caz ca e gasit unul sa-I mai ramana) – acelasi om s-a dovedit pe parcursul unor luni de spital un tipicar desavarsit si incorigibil. La fiecare dintre cele trei mese zilnice isi asternea un servetel inflorat drept fata de masa, apoi lingura, furculita, cutit isi aveau locul conform bunelor maniere. La micul dejun isi prepara un numar de tartine diverse cu ce I se aducea de acasa (se vedea gurmandul) si, delicat ca o pisicuta, le degusta. Fara graba, ca pentru a-si prelungi placerea. Pana se ridica de la masa, spunandu-si: “ajunge, Costica, te
ingrasi !” Desi inaintea micului dejun facea un sfert de ora gimnastica si tot pentru ca ii placea sa fie rasfatat pusese sa I se aduca de acasa un scaun pliant tip camping (panza pe aluminiu) cam subred pentru a viziona programele TV mai comod. S-a prabusit cu scaunul spre hazul intregii sali.
Si dimineata, dar mai putin, insa cel mai adesea o parte din noapte (avea nevoie de liniste) se apuca de lucru (lucrari stiintifice pe profil), isi aseza dosarele, hartia de scris, masina de dactilografiat, dictionarele (englez-roman, roman-englez, ruso-roman, romano-rus). Tipicarul putea fi observat si in asezarea hartiilor, modul de lucru. I-am si spus-o. A fi tipicar inseamna a fi (excesiv de) ordonat. A fi alcoolic inseamna dezordine, dezorganizare transmise intregii gandiri, mediului inconjurator. Cum se impaca un om atat de tipicar care face totul cu masura, ordonat, cerebral, cu dependenta provocatoare de stari de dezechilibru ? Raspunsul nu l-am aflat nici pana astazi. Nu-l stia si nu-l stie nici el. Iata, se face anul de cand ne-am despartit si nu l-am vazut revenind in spital. Sa-si fi rezolvat problema ? Voi vedea in scurt timp.
La sosirea vreunui nou pacient imi dadeam curand seama daca sufera de boala careia incepusem sa-I cunosc mecanismul. Noi ne recunoastem intre noi cu usurinta. Aduceam vorba despre carti (ma vedea citind), despre cea mai recenta carte pe care a citit-o, daca simtea nevoia sa citeasca si ce anume. Daca raspunsul era multumitor modul meu de abordare era sensibil diferit decat daca raspunsul ar fi fost in doi peri. Incepeam sa-I dau cate o carte din “biblioteca de geamantan” (vreo 60 de volume scapate de mine din sacii cu carti depozitate in pivnita fratelui). La inceput ii dadeam lucrari mai usor de digerat pe care apoi le discutam. Daca vedeam ca este capabil sa inteleaga continuam cu lucrari mai grele. Adesea declansam discutii pe tema alcoolului si, marturisindu-ma, ii provocam sa marturiseasca. Desi majoritatea o faceau bravand, viata este dura si trebuie sa fii tare ca s-o schimbi dar, mai intai, sa poti vorbi despre asta. Nu puteam sta asa, doar privindu-I nepasator. Trebuia sa fac ceva, altfel imaginea despre propriul “eu” s-ar fi ofilit, neandoielnic.
Procesul de degradare, dezintegrare psihica, morala, insa, poate avea loc pe toate treptele societatii, in toate paturile sociale. Drept sprijin al acestei afirmatii voi veni cu cateva citate din “Omul recent” al lui H.R.Patapievici. Si in restul paginilor voi veni cu citate drept sprijin propriilor idei – multumindu-ma sa trec in paranteza, la sfarsitul citatului, sursa.
“Aproape nimeni nu mai crede in mod serios ca morala ar fi universala ori ca morala ar fi o datorie. Facultativa si dupa plac morala nu mai este, pentru hipermaterialitatea noastra triumfatoare, decat forma particulara sub care s-a instalat sa ajunga pana la noi, azi, traditiile etico-religioase specifice locului unde ne-am nascut intamplator. Tinand de cultura si parand a fi decat doar o datina, morala nu poate fi decat doar locala (dupa geografie si timp), lipsita de generalitate (dupa continut) si imposibil de unniversalizat (dupa prescriptii). Morala nu mai este astazi decat un anumit conformism lejer de deprinderi liber consimtite (asumate) ale grupului social de identificare. Decenta e de ochii lumii, morala numai de a scapa de gura ei. Omul de azi, in ce priveste morala, este cu totul sub vremi. In totalitarism, permisiunea de a ucide si incurajarea de a denunta, pot fi impuse ca fiind morale si legitime. Riscurile pierderii autonomiei moralei sunt de a nu mai putea avea , cu timpul, nici un fel de morala.
Decalogul oricarei morale formeaza un sistem si nu pot fi eliminate anumite precepte care nu ne plac (sa nu comiti adulter, sa nu doresti femeia aproapelui tau) si pastrate altele pentru ca inca ne convin (sa nu ucizi). Ne putem intreba, pe buna dreptate, cand anume, renuntand la un precept sau altul, devenim cu adevarat imorali. Astazi nu mai exista nici un fel de sensibilitate morala fata de chestiunea adulterului ori a desfraului. In schimb, pastram inca o anumita sensibilitate fata de furt. Cu anumite precautii mai putem fi totusi morali acceptand furtul. De ce atunci am mai fi imorali cand ucidem ? Cum ar mai putea fi delatiunea un act imoral cand marturia stramba si minciuna sunt azi practicate de aproape toata lumea fara nici un fel de sanctiune sau reprobare publica ?
Prin cedarile partiale la care am consimtit simtul nostru moral a fost deja alienat in mod ireversibil. Anumite circuite din mecanismul nostru de functionare morala sunt deja arse. Suntem oricand pasibili de o noua deteriorare a lor, fara a mai avea insa posibilitatea de a reactiona la arderea circuitelor inca aflate in functiune. Nu ne mai dam seama ca facem rau – aceasta este forma sub care se manifesta procesele raului. Cu timpul, sistemul moralei va trebui sa se destrame asa cum se desira dupa orice fir rupt in tesatura unei haine crosetate.
Miscarea dupa care se va ajunge dupa un numar finit de pasi de la incurajarea furtului la acceptarea crimei a devenit deja un proces deja necesar.”(H.R.P – O.R.)
Oamenii “normali” – nu pensionatii Balacencei – sunjt, majoritatea, mai mult sau mai putin “dereglati” psihic si moral. Prin consecinta, si fizic. Pe strada sau aiurea, figure chinuite, muncite de griji, macinate de boli – pe scurt, chipuri transfigurate asemenea celor ale lui Goya (parafrazez, “Somnul ratiunii naste monstri”). Deaceea, nu pot fi de acord cu citatul urmator:
“Cand se lupta cu mizeriile materiale ale vietii pentru a le supravietui ori pentru a le invinge, orice om este transfigurat de prezenta unei lumini spirituale. In lupta cu ceea ce vrea el sa depaseasca din conditia sa, omul, oricare om, poseda o lumina marcat spirituala. De indata ce traieste confortul, adaptarea satisfacuta si instalarea in comoditatea propriei vieti, limitat de procurarea satisfactiilor sale materiale, omul, oricare om, isi pierde lumina spirituala. Rapus de nevoi, omul emana spiritualitate. Satisfacut de confort si binefaceri, omul se reduce pe nesimtite la animalitate. Nu este animalitatea salbatica si agresiva cu care ne-a obisnuit literatura detracatilor, obsedatilor, degeneratilor, bolnavilor si anormalilor. Nu. Este animalitatea calma, politicoasa, agreabila, binecrescuta – profunda in ireversibilitate, superficiala in psihologia si nevoile sale – animalitate domestica si generoasa pe care inca literatii nu au descries-o. (Calmul si docilitatea boului din grajd caruia stapanul i-a aruncat sub bot un brat de fan. Noul dusman al umanitatii nu mai este, ca in trecut, bestialitatea barbatului ci docilitatea blanda si tampa a animalelor domestice care reprezinta adevaratul tip omenesc (inuman, fireste) pe care il produce si reproduce civilizatia noastra exclusiv comoditara si arogant
materialista” (H.R.P. – O.R.)
Dar marii bolnavi nici nu se afla pe strada, printre pietoni. Sunt la volanul unor masini puternice – stapanii unor palate luxoase. Orice activitate care depaseste niste limite naste dependenta. Pe hotul de buzunare din tramvai, dupa cateva succese repurtate, n-ai cum sa-l mai intorci de la drumul spre inchisoare. I-a placut si va continua. Excrocii de talie nationala si internationala, de indata ce au simtit gustul mierii furate, sunt de nerecuperat. Totul la scara planetara.
Cu cat o natiune este mai saraca cu atat creste proportia dezintegratilor (bolnavilor, marginalizatilor), incepand cu tineretul si de sus in jos. De la demnitar la maturatorul de pe strada. De unde atata film prost (comercial), promiscuitate, sex, violenta, brutalitate, marlanie, toate viciile si mizeriile umane date pe marile si micile ecrane. Mai nou, INTERNET. Daca asta place, asta avem. Asta meritam.
Dar asta ne va costa pieirea mai intai a civilizatiei (incheierea ciclului nastere-moarte) apoi exterminarea fizica. Intr-un viitor nu prea indepartat (viitor sumbru, mai sumbru decat prezentul) vom culege ce am semanat. De pe acum culegem. (H.R.P. – O.R.)
Marturisirea este numai primul pas. Este un lucru foarte sanatos sa dai, astfel, totul pe fata. Preotul ca si medicul, ca si noi, alcoolicii anonimi abstinenti, suntem oameni greu de socat. Sau asa ar trebui. Treaba lor ar fi sa asculte povesti despre realitatea iadului pentru ca pacatosii nu pot accede iertarea pana nu sunt capabili sa se ierte ei insisi, un obiectiv care cere o ureche plina de intelegere si o voce calma – a
dragostei si a ratiunii.
Nu conteaza cat de grave pot fi greselile unora, intotdeauna va exista un bun venit pentru cei care au curajul sa se intoarca. Dumnezeu ne-a facut imperfecti. Trebuie sa accepti asta si sa incerci tot timpul sa te depasesti. Nu reusim intotdeauna, nu reusim toti – dar unii am reusit. Cu putin efort putem sa ramanem acolo pentru totdeauna. Si, mai ales, sa-I ajutam pe cei ce doresc schimbarea.
“Toti venim pe lume ignari. Nestiutori. Insa doar cei ce se straduiesc mult in vederea autodepasirii personale reusesc, uneori, sa se nasca din nou ca oameni binecrescuti. Nu ca oameni de cultura…ci ca naturi cultivate”(H.R.P. – O.R.)
Pentru alcoolici, la inceputurile abstinentei, timp de mai multe luni, principala componenta a vietii lor noi va fi vinovatia, culpabilitatea, in mare parte meritate. In parte, nu. Eram foarte norocos – in primul rand eram in viata. Redescoperind increderea in sine si autorespectul. In doi sau trei ani as putea fi capabil sa-mi continui viata pe un curs normal. Am infirmat regulile tragediei formulate de Aristotel. Ca eroul trebuie sa aibe un defect fatal si sa-si implineasca singur soarta.
Pana la a intra in A.A. nu stiam ca alcoolul poate provoca o boala. Cand nu stii nimic nu-ti pui prea multe intrebari. Dar cand ai gasit un inceput de explicatie (capatul unui fir) atunci vrei sa stii, sa intelegi totul sau, macar, cat mai mult. Alcoolismul incepuse sa devina un mister la indemana neuronilor mei. Fara a consulta vreun medic, din cele citite (vezi ziarul LIBERTATEA – “celulele dependente din creier”) am constatat ca nu numai celulele creierului devin dependente de o anumita substanta (mai tarziu am aflat ca si de o anume activitate) ci celulele intregului corp. Exista, fara nici cea mai mica umbra de indoiala, o “memorie celulara”
Dezalcoolizarea se practica de catre medic. Este meseria lui. Dar dupa aceea ? Acelasi mediu, aceleasi obiceiuri, acelasi moral, aceeasi moralitate. Si la prima internare, si la a doua am auzit multe marturisiri ale bolnavilor catre bolnavi dar fara nici o umbra de cainta, majoritatea. Nu umilinta, ci bravada. Si chiar marturisiri incomplete. Se spunea numai ce era favorabil ignorandu-se unele episoade. Vina altora, nu a lor. Nici unul n-a pomenit in mod deschis despre casnicii distruse din vina lor, gelozie fata de partener, egoismul feroce propriu, complexul de inferioritate pe care si l-a creat. Majoritatea elementelor nespuse le-am descifrat doar “printre randuri”.
Alcoolul afecteaza psihicul si fizicul – implicit activitatile si atitudinile noastre fata de oricine si orice, chiar fata de “eul” propriu. Alcoolicul este, in acelasi timp, o victima, antisocial, dusmanul tuturor, inclusiv al lui insusi.
Odata inceputa marginalizarea in familie si societate, serviciu (daca-l mai are), prieteni (daca-I mai are) – nu este suficienta o luna sau un an de abstinenta. Care, si ele, trec foarte greu. Trebuie sa demonstrezi – in timp, si nu scurt - ca nu mai esti cel pe care il cunosteau. De multe ori se intampla ca nici dupa o viata de abstinenta rauvoitorii (chiar si din familie) sa nu doreasca sa te absolve de vina, sa-si stearga din memorie trecutul. Si trebuie sa fii suficient de tare sa treci peste asta. Pentru ca oamenii, si cei mai binevoitori, au suspiciunile si rautatile lor.
Pe masura ce necazurile cresc (si cresc, nu gluma) si se inmultesc te simti tot mai parasit. Si, odata cu asta, necesitatea de a uita (nu rezolva) cu ajutorul lui J.B.. La un moment dat organismul incepe sa cedeze si nu mai poti iesi din cercul vicios.
De cate ori nu m-am chinuit singur acasa cu cate un delirium tremens, de cate ori n-am pus geana pe geana nopti in sir fara sa reusesc sa adorm, fara nici un medicament langa mine, de frica delirului, a halucinatiilor care se declansau de cum ajungeam la hotarul dintre veghe si somn ? De cate ori am baut pana am ajuns sa vomez ? Corpul fizic nu mai accepta dar psihicul cerea.
Alcoolul nu este singura substanta toxica ce creeaza dependenta.
Nicotina, cofeina din cafea – tot atatea dependente. Insa numai o parte dintre ele sunt antisociale. Deranjeaza, ranesc pe cei din jur. Alcoolicul are impresia nesabuita ca, odata casatorit, odata ce are copii, acestia au datoria sa-l scoata din mizerie de cate ori este nevoie fara limite in timp, pentru totdeauna. Uneori (rar) asa se intampla. Acea familie este condamnata sa poarte in carca un handicapat. Dar in majoritatea cazurilor, mai devreme sau mai tarziu, partenerul de viata, copii, se vor satura sa duca in spate un bolnav ce nu se vrea salvat. Majoritatea divorturilor au loc pentru cauze mult mai putin importante
Printre cei internati cand ajunsesem acolo, la etajul 3, se afla un batran senile, “uitat” de rude. Spre sfarsitul verii (inceputul lui august) l-am vazut pentru prima oara. Avea patul langa al meu. Asa senil cum il credeam mi-a povestit ca fusese locotenent major la filaj – militie. Si ca, in urma cu un an, in august 1996, cu acordul lui, fusese internat pentru 20 de zile sa faca niste analize. De atunci, sotia il viziteaza o data pe luna (cand aduce “darul” catre doctor) si ii mai aduce si lui cateva alimente. In rest, sotia ii papa pensia (maricica) cu un concubin mai tanar decat ea cu 20 de ani. Batranul nu mai are speranta ca va mai iesi vreodata viu din spital. De comun accord, impreuna cu un alt pacient (profitand si de masina de dactilografiat a mea) trimitem adrese ministerului de interne si ministerului sanatatii. Nici un raspuns. In schimb, mi-am ridicat in cap doctorita – sefa de sectie. Norocul a facut ca fratele locotenentului sa-si dea in judecata cumnata, sa castige procesul si sa-si elibereze fratele din spital.
Cazul altui batran. Zilnic cobora in fata blocului si ducea resturi de la mesele bolnavilor (cand si cand se mai dadea cate o bucatica de pasare) unei catele care tocmai alapta vreo cinci pui foarte dragalasi. Intr-o seara, pana am adormit, am auzit cateaua urland a jale. A urlat toata noaptea. Era felul ei de a plange moartea, peste noapte, a pacientului milostiv cu necuvantatoarele. “Plecase” in liniste, in somnul de veci. Fara sa deranjeze pe nimeni, in urma unui atac de cord (coronarian). L-au inmormantat in cimitirul de alaturi, fara rude sau prieteni, doar cateaua in urma catorva pacienti.
Privind la bolnavii de la sectia noastra puteai distinge mai multe categorii: apaticii (amorfii – autistic) – cei parasiti, de care nu se mai interesa nimeni si isi pierdusera interesul pentru viata odata cu orice speranta; cei “vioi” – care primeau vizite in mod regulat si aveau tot ce le trebuia inclusiv certitudinea ca, in curand, vor fi langa familie. Si inconstientii, (“legumele”) irecuperabilii. Unii dintre acestia din urma erau transferati, pe vecie, la azilul psihiatric de alaturi.
In cazul nostru, al alcoolicilor, trebuie neaparat sa renuntam la orgoliu. Sa ne consideram, in mod real, bolnavi. Atata vreme cat inca mai consideram “caderile” ca pe niste simple accidente vom avea caderi din ce in ce mai spectaculoase. Cea care jigneste este iluzia de care suntem jefuiti.
Entuziasmul, ardoarea tineretii, zelul nu sunt suficiente. Mai degraba constituie un handicap. Nu este un razboi cu sunete de goarna, zgomot de masini si magnifica sfidare in valtoarea bataliei. E un razboi al rabdarii, al tariei, al rezistentei, al indemanarii si toate astea nu sunt atribute ale tineretii. Dar pot deveni si ale tineretii, prin educatie.
Cam in a 10 –a luna de cand eram la B. a avut loc un eveniment. O comisie de la Bucuresti: directorul spitalului Gh. Marinescu, altcineva de la Directia Sanitara si directorul spitalului Balaceanca incercau sa stabileasca un loc (un pavilion) in care sa poata primi si adaposti o sectie de narcomani post-cura.Una dintre cladirile folosite drept depozit de alimente, cladire cu etaj, era pretabila ca pavilion separat, usor de pazit, fiind izolata de restul pavilioanelor si printr-un gard din plasa de sarma inalt de trei metri. Cand a fost dat in folosinta nu avea acces decat personalul medical strict implicat iar bolnavii gazduiti acolo nu ieseau decat pentru doua-trei ceasuri sa stea pe banci sau sa joace fotbal la aer curat. Sub stricta supraveghere. Chiar si cu caini dresati de la o firma de paza. Caci la “Gh. Marinescu” de unde plecasera tocmai cei pusi sa-I supravegheze devenisera corupti de catre dileri sa procure drog. Erau urmariti pana acasa si amenintate familiile. Dar acum, cu paznici de meserie a caror adresa nu o stia decat seful lor, adusi la servici cu masina firmei, dilerii nu le mai puteau lua urma sa le ameninte familia. Plus ca lucrau in ture, niciodata aceeasi.
Am putut, totusi, sta de vorba cu cativa dintre pacienti, prin ochiurile de sarma.
In primul rand, de cum ii vedeai, ii tradau ochii. Pustiiti, ca si sufletul. Probabil de la somnifere. Barbituricele cele mai puternice. Care li se dadeau de cum veneau, ca sa scape de halucinatiile si durerile de cap atroce si permanente. Daca eu, intarcat de la alcool, avusesem stari insuportabile, imi inchipuiam ce trebuie sa fi simtit ei. Cu cat drogul este mai puternic, cu atat starile din sevraj sunt mai devastatoare. Daca bolnavul este obligat sa renunte la drog trebuie neaparat sedat. In saloanele in care fusesem eu insumi internat pentru dezintoxicare in urma cu ani, avusesem privelisti de neuitat. Legati de paturile metalice cu cearsafuri (mainile si picioarele) ca sa nu poata provoca rau altora si lor insile, se zbateau si, daca nu erau atenti bolnavii valizi din jurul lor, reuseau sa se dezlege. Starile convulsionale le-am vazut nu o singura data, precum si delirurile, ziua in amiaza mare, sau vorbind de unul singur, aiurand, dand ochii peste cap. Deci, cu atat mai mult, in cazul drogurilor mai puternice decat alcoolul. Cand, timp de 7-10 zile trebuia tinuti sub sedative iar la sfarsitul acestei perioade pareau inca adormiti.
Unii, cei constienti de boala, judecau lucrurile la rece. Lumea este plina de nedreptati pe cand dreptatea este o floare rara. El, pacientul, nu-si imaginase ca judecata putea fi acolo, in apropiere, si, pur si simplu, semnele care I se aratasera nu fusesera suficiente pentru a le considera avertismente. Asa ca riscase si pierduse.
La Ioana, ultimele urme ale sedativelor disparusera aproape complet. Dozele nu vor mai fi repetate. Dar semnul cel mai incurajator era reaparitia poftei de mancare. Reactiona la lumea din jur – eveniment mult mai important decat si-ar fi putut imagina un observator neglijent. Pasi mici, nu e nevoie de pasi mari, trebuie doar sa se indrepte in directia potrivita. Imi povestea despre esecurile ei. Ii replicam: “- Tu crezi ca eu n-am calcat gresit ? Exista vreun om pe pamant sa nu fi calcat gresit ? Altfel ar mai avea Dumnezeu ceva de iertat ? Crezi ca nu mi-a fost niciodata rusine ? Sentimentul culpabilitatii il avem fiecare. Altfel, pentru ce ne-ar sacai constiinta, pentru ce am avea mustrari de constiinta ? Crezi ca nu mi-a fost frica niciodata ? Nu esti singura. Ai idée cat de curajos trebuie sa fii impartasindu-ti povestea ? Cunosti parabola. Mergi inainte si nu mai pacatui.”
Unii aveau gesturi necontrolate sau isi scuturau capetele “ca sa scape de ameteala”. Cascau si se intindeau. Actiuni pe care psihologii le-ar fi numit “manifestari nonverbale tipice ale nelinistii”.
Mesajele mele de credinta erau cele ale indurarii si ale dragostei. Zambeam si glumeam cu usurinta si, desi sugestiile mele erau in mod necesar o treaba serioasa, pentru ca salvarea este cel mai serios dintre telurile umane, era sarcina mea sa accentuez adevarata natura a lui Dumnezeu: dragoste, indurare, caritate, izbavire. In continuare imi dedicam viata pentru a ajuta oamenii sa-si revina dupa un acces de uitare, sa se imbratiseze in ciuda respingerii. Si, mai presus de toate, sa-mi indeplinesc propria dorinta din motoul primei pagini din manuscris.
Dar cam tot in aceeasi perioada, la 10 luni de la a doua internare, am simtit pericolul. Pentru mine insumi. Nu-mi puteam impartasi nimanui gandurile si nici introspectia nu mai avea vreo influenta asupra inteligentei. Imi era chiar teama sa ma mai rog pentru eliberare si o parte din mine stia ca refuzul de a ma ruga era acceptarea prin omisiune a unui fapt: daca m-as fi rugat si eliberarea ar fi intarziat sa se produca mi-as fi pierdut credinta si, odata cu ea, sufletul.
Ma gandeam iarasi la rude si prieteni disparuti. Pentru ce, oare, ne gandim mai des la ei numai la vremi de restriste ? Imi creasem pentru fiecare, le gaseam lipsa in suflet, in locurile pe care le ocupasera altadata. Incercam sa alung din minte toate pericolele posibile. Prea multa imaginatie strica, amplifica problemele si face din tantar armasar.
Pentru a nu lasa “Balaceanca II” atat de saraca voi mai relata ceva demn de retinut.
Un “pusti” de vreo 30 de ani, zic “pusti” pentru ca ramasese, din cauza parintilor care-I facusera toate chefurile rasfatandu-l, ramasese imatur, la varsta ingrata a unui minor – adus de mama pentru alcoolism, era casatorit, era “brunetel”, avea si un copil (fetita) de 16 ani. Sotia, turcoaica sau tataroaica, lucreaza tot timpul anului pe litoral, unde isi are si parintii. Fane a fost adus “pe sus” de mama. Familie “privatizata”, cu o dugheana prin Bucurestii Noi. Foarte sarac cu duhul. Cateodata ma intreb daca n-o avea si alta boala psihica. Pentru ca, oricum, oligofren este. Insa era potolit de felul lui. Din prima zi de internare se lasa “agatat” de Cristi, “imbatranit in rele” – de aceeasi varsta, din acelasi cartier, si el casatorit. De cate ori se imbata isi snopeste in batai sotia. Care nu mai vrea sa stie de el. Si, cum prietenul la nevoie se cunoaste, tot ce I se aduce de acasa lui Fane, imparte cu Cristi. Tigari, mancare, racoritoare… . Toti cei ce eram in salonul 5 (inclusive prof. univ. C.S. care avea sa-mi ramana prieten) il au pe Cristi ca sarea-n ochi. Pana-n ziua in care mama lui Fane afla de la infirmiere despre prietenia dintre cei doi. Si, drept pedeapsa, nu mai vine sa-si viziteze odrasla (si sa-I aduca) timp de o saptamana. Imbufnat, refuza mancarea spitalului timp de 24 de ore. Foamea fiind cel mai bun bucatar, tafna ii trece repede. Curand aveam sa scapam de Cristi. Era intr-o marti. Zi de schimbare a lenjeriei de pat si pijamalelor. Dispare una dintre paturi si Cristi este mutat la salonul 12 (de pedeapsa) in alt pavilion. El stie cum (si noi) face rost de o sticla de tarie, este prins si externat.
Fane isi gaseste alt protector. Pe Mihai. Si el casatorit, nici sotia lui nu-l mai accepta.
Marius Tanasescu, in acelasi salon cu mine, pat langa pat. Adus de catre mama care I se plange doctoritei (si mie, in particular) ca, atunci cand se imbata, o bate ca sa-I dea bani de bautura. Tatal, astmatic, sta mai mult prin sanatorii – poate si pentru ca stie ce-l asteapta acasa. Marius este externat. Ii moare tatal – prilej s-o faca iarasi lata si iata-l din nou vecin de salon chiar in patul de unde plecase. Zgariat pe fata, julit, lovit. Nu trece o saptamana si, pentru ca mama si fiu imi cunosc situatia, ma invita sa locuiesc cu ei cu conditia contributiei la “cosul zilnic” si, pentru mama, garantie ca fiul se va potoli. Le dau replica motivand ca acest lucru ar fi posibil numai gasind pentru Marius si pentru mine cate un loc de munca alaturat pentru a fi cu el 24 de ore din 24 pentru a-l supraveghea. Mi se fac promisiuni dar pana una-alta batranei ii este frica
sa-l ia acasa dar nu mai are bani sa-I dea doctoritei pentru a-I prelungi fiului spitalizarea. Ca sa o ajut, scot din buzunar 4 bancnote de 50.000 si o “imprumut”. Pe langa cei 60.000 lei dati lui Marius pentru ca nu-I ajungea ce-I aducea mama.
Mai facusem ceva pentru el. L-am pus sa-mi dicteze redactarea anterioara a manuscrisului in timp ce dactilografiam noua redactare imbunatatita. Ca “salariu” avea asigurate tigarile si nesul. Iata-ma transformat in banca de credit a familiei T.. In legatura cu dictarea, dorisem sa ma asigur ca ii intra bine in cap experientele mele dar si sa-l ocup pentru a-I trece timpul mai usor.
Dupa ce, totusi, a fost externat, timp de o luna n-am mai stiut nimic despre mama si fiu. Dar, la prima invoire pe care am avut-o, i-am vizitat acasa. Si l-am luat cu mine la o intrunire A.A.. Apoi am innoptat la ei. S-a mai intamplat de doua ori (o data pe luna cand mergeam sa iau pensia din cont si la cate o intrunire). Despre datoria lor nu s-a pomenit nimic. Dar la un moment dat am gasit la ei o femeie care mi-a fost prezentata drept prietena lui Marius. Cu vreo 10 ani mai in varsta, ii ajuta cu pensia (handicapata psihic) si cu salariul. Lucra “la negru” si avea o garsoniera proprietate prin cartierul Militari pe care o inchiria. Nu puteam concura nici ca venituri, nici ca sex. Am parasit ringul si, de atunci, nu i-am mai vazut. Nu am mai vazut nici A.A. neavand unde innopta.
In ce ma priveste, depasisem suferinta si teama care sunt boli ale staulului, ale turmei. Acum descopeream adevarul: viata asa cum era dar si cum ar fi trebuit sa fie…si haul cascat intre ele. Totusi, exista in fiecare dintre noi o lumina, o flacara. Sa n-o lasam sa se stinga ! Mai mult, s-o transmitem si altora ! Ca in noaptea de Inviere ! Lumina din Lumina.
Niciodata sa nu uitam ca actiunile inseamna consecinte si inertia la fel.
Cam prin luna octombrie 1998, cu ocazia unei iesiri pentru a-mi lua pensia, trec si pe la mama, ca de obicei. Aflu ca varul Gichi ajunsese director general si Presedinte al Consiliului de Administratie al unei societati comerciale pe actiuni, privatizata prin MEBO, cu profil materiale de constructii – a decis sa-I dea fratelui meu 1.000 dolari sa-mi inchirieze pe un an o garsoniera mobilata (avea nevoie de frate ca medic) si tot el imi va asigura loc de munca dar nu poate prin contract de colaborare. Numai cu carte de munca. Daca am curaj, daca sunt stapan pe mine, trebuie sa renunt la pensie ca sa am norma intreaga sau doar la gradul de invaliditate pentru jumatate de norma. In noiembrie mama imi spune ca fratele imi cauta garsoniera dar inca n-a gasit una potrivita.
Vine stirea. 4 decembrie 1998 va fi ultima zi de spitalizare.
“Romanu-i ‘ot” – dar mi-este var.
Inca de dimineata, de pe balconul etajului III, supraveghez parcarea spitalului. Urmaresc aparitia unei Dacii grena. Pe la 11,00 sunt chemat de asistenta sefa. Imi spune ca mi-a venit fratele si ca sunt asteptat in sala de protocol. Il gasesc stand de vorba cu directorul spitalului (dr. psihiatru T.N. – fost coleg de facultate).Imi spune sa-mi iau lucrurile si sa le duc la masina. Un Cielo grena. Plecam. Pe drum, pe soseaua Pantelimon, opreste la un supermarket si-mi cumpara alimente de vreo 200.000. Ajungem in cartierul Berceni. La etajul I al unui bloc P+4. Camera propriu-zisa, cu doua canapele extensibile, dulapuri gen camera de tineret pe stanga si pe dreapta. Televizor alb-negru functionabil. Pe holisorul de la intrare care face legatura cu baia si bucataria se afla frigiderul. In bucatarie, aragaz cu 4 ochiuri si cuptor, dulapuri cu vesela. Imi lasa si numarul de telefon la care il pot gasi pe propietar. La o concubina, dupa cum aveam sa aflu. Isi opreste si fratele o cheie de la garsoniera, o alta este la propietar.
Strada pe care ma aflu (Anton Bacalbasa) da dintr-o strada principala – Tecuceni – care face legatura intre soselele Oltenitei si Berceni. La unul din capete se afla spitalul Obreja (cu grupul A.A.).
Intr-o dupa-amiaza apare Stanciu Marin, propietarul. Aproape rotund. Tupeist, obtuz. Ilustreaza mai vechea mea teorie a celor trei “o” strans legati intre ei. Pensionar, electrician, etaleaza cu nonsalanta o bricheta cu gaz aurie si un pachet de tigari Davidoff. In strada il asteapta o Dacia Nova alba 1 B – VUO. Propietarul imi atrage atentia sa nu cumva sa schimb yala de la intrare.Curand aveam sa aflu motivul. Tot el imi sugereaza sa ma recomand drept cumnatul lui. Ca sa aflu, nu mult dupa asta, ca este in divort si proces de partaj si ca ar fi trebuit sa intocmeasca cu mine un contract de inchiriere prin care sa fie impozitat de fisc. Nu aveam decat contractul agentiei imobiliare cu fratele meu.
Varul Gichi ma cheama cu cartea de munca si, astfel, ajung primitor-distribuitor cu una dintre cele mai mici salarizari, fara studii, dupa ce renuntasem la pensie in intregime. Dar cu munca de birou la investitii. Am fost pus sa calculez consumurile de materiale si valoarea manoperei din situatiile de plata intocmite de firma privata de constructii Babos Mircea pentru reparatiile si renovarile unor depozite si construirea altora noi. A reiesit ca, la nivelul unui an, de cand fusese infiintat Investitiile, numai la manopera se cheltuise cu 100 milioane in plus, nejustificabile.La materiale, comparativ cu cataloagele (in speranta desarta ca nu ma voi descurca in ele), bonurile de consum materiale din gestiunile intreprinderii aratau (indubitabil) alt consum nejustificat de peste un milliard.
Doresc acum sa citez un text adus de Peter la grupul A.A. (P. fiind nou venit) probabil de la vreunul din grupurile strainatatii pe unde colinda.