joi, iulie 31, 2008

Confesiunile unui toxicoman (IV) - Dan B. Tivu

MUZEUL DE ISTORIE

Fusesem profesor din aprilie 1977 pana la sfarsitul lui august a anului urmator.
La scurta vreme dupa intoarcerea la Bucuresti, chiar pe data de 1 octombrie, prin niste relatii, sunt angajat la MUZEUL de ISTORIE al PCR.
Cladirea este imensa si in exterior si in interior. In toata cladirea, mai ales in subsoluri, sunt sumedenie de busturi si capete ale celor patru corifei ai proletariatului mondial (Marx, Engels, Lenin, Stalin) din cauza carora si noi, romanii, ajunsesem pe cele mai inalte culmi ale disperarii, deznadejdiei dar si ticaloseniei din istoria tarii.
Parca cineva se incapatanase sa-i descapataneze si decapiteze
imprastiindu-le capetele pe unde te asteptai mai putin. Sinistru. Pentru ce le-or mai fi pastrat ?
Toti salariatii muzeului (mai putin femeile de serviciu si cu mine) erau membri de partid cu facultatea de istorie la baza iar unii dintre ei cu lucrari stiintifice. Pe mine m-au instalat ca muzeograf dar nu in salile cu exponate unde aveau acces vizitatorii ci la Serviciul Fonduri, la etajul II, in niste sali cat un hangar de aeroport.
Aici, in afara mea, mai lucrau trei femei si un barbat – niciunul cu studii superioare. Barbatul (seful) – I.T. – fusese, dupa propria declaratie, capitan la Securitate desi toata lumea era sigura ca mai lucra sub acoperire (“cartita”)
Impreuna cu alti doi salariati.
Si el era la fel de bine pregatit ca si cele trei muieri. Spunea cui vroia sa-l creada ca facuse biblioteconomia. Cei patru, luati in total, nu prea aveai ce discuta cu ei. Poate doar cu P. – amanta declarata a unui ziarist gelos. O alta, obeza, obtuza, obraznica ( teoria mea a celor trei “o” – in sensul ca, deobicei, prima calitate atrage dupa sine si pe celelalte doua), genul de om despre care se poate spune ca “intra ca elefantul intr-un magazin de portelanuri” sau “intra cu cizmele in sufletul omului”. Si a treia, C., era cea mai tanara, la vreo 25 de ani, semanand la fizic cu prietena lui Popey-marinarul, Olive, era fiica unui curier (cu grade) la Comitetul Central.
Din prima zi mi-am dat seama ca nu prea am afinitati cu ei, n-aveam ce discuta si era, chiar, periculos. Dealtfel, cu oamenii cu care trebuie sa ma supraveghez cand discut mai bine nu vorbesc. Ne salutam si ne dam informatii meteo.
Nici n-a fost nevoie sa-I suport prea mult. Am fost fericit cand, la scurta vreme de la angajare, dupa doua saptamani, am fost trimis cu un etaj mai sus (un fel de mansarda foarte incapatoare si compartimentata, cu unghere ascunse) sa iau la puricat tonele de colectii de ziare asezate la gramada si pline de praf de cand erau acolo, uitate, asteptandu-ma sa le sortez pe titluri si cronologic. Cand am terminat, dupa o luna, tot eu, pentru ca ma descurcam in limba franceza, am fost pus sa extrag si sa traduc orice articol din ziare cu aprecieri laudative la adresa tarii si conducatorului. Articolul tradus in intregime, dactilografiat si fisat. Erau mii de exemplare din LE MATIN, LE MONDE, LE FIGARO, L”HUMANITE dar si algeriene, marocane si alte francofone. Treaba asta mi-a luat un an. Si in tot acest timp primeam sarcini suplimentare. Eram trimes la subsol (totul era prafuit) sa asez cronologic colectii din “Socialistul”, “Lupta” etc. cercetate de muzeografi si reasezate aiurea – colectii din perioada interbelica. Sau, tot acolo, sa descopar niscai fotografii din intreprinderi care trimisesera lui Dej sau Ceausescu albume comemorative. Incepusem sa inventariez si miile de volume sau colectii din biblioteca muzeului.
In tot acest an, poate si mai vechiul obicei, poate si datorita sicanelor permanente dandu-mi muncile cel mai putin “ecologice” dar si cele mai migaloase cat si, paradoxal, bucuriei de a munci de unul singur si “in draci” si imi puteam crea un microunivers propriu, izolat – la propriu si la figurat – in turnul meu de fildes reancepusem relatia cu J.B.. La un moment dat, cand incepusem sa cobor in sala comuna cu ceilalti pentru a-mi dactilografia traducerile, s-a bagat de seama ca vin “parfumat” si seful a inceput sa-mi faca vizite inopinate dar, de fiecare data, fara success datorita numeroaselor cotloane invizibile la prima vedere. Totusi m-au lasat mai departe acolo fiindca seful cel mare (Ardeleanu) era multumit cu ce faceam si, oricum, nimeni – chiar sa fi putut – nu s-ar fi inhamat sa faca treaba asta. In plus, conditiile de munca “prafuite”. Iar eu coboram din turnul de fildes doar cand n-aveam incotro. Nu mai puteam suferi rautatea, invidia si flecareala murdara in care se complaceau acele minti simple. Dupa ce impreuna barfeau pe ceilalti salariati in ce priveste viata personala si intima, de cum pleca din sala vreunul dintre barfitori era barfit, la randul lui. Astia imi erau colegii. Oameni “corecti” in viata privata si profesionala gata oricand sa-I critice pe pacatosi.
In fine, termin cu mansarda si subsolul. Mi se da in primire fisierul cronologic. Sertare cu zeci de mii de fise ale zecilor de mii de fotografii, documente, obiecte – de intocmit fisa pe care o inscriu intr-un catalog mentionand in ambele descrierea, anul aparitiei, donatorul… .
In paralel, descoperisem (datorita inventarului la care participam) biblioteca si pe bibliotecara. Iubea porumbeii asa cum altii isi iubesc copii, pisicile sau cainii. Singura ei iubire. Avea pe imensul (ma repet) balcon al bibliotecii care dadea spre Piata Victoriei, balcon (nu singurul) care tinea cat toata fatada, custi improvizate din lemn, placaj sau carton, de sus pana jos, in care aveau domiciliul peste 5o perechi de porumbei cu tot atatia pui – toti considerand-o Dumnezeul lor. Le aducea in fiecare dimineata (chiar duminicile si sarbatorile legale) tainul in porumb, grau sau arpacas (cumparate cu zecile de kilogame din pietele Amzei, Matache sau 1 Mai) sau le muia painea adusa de binevoitori de pe acasa. Toata lumea iubea aceasta femeie blanda si inimoasa de vreo 40 de ani.
Isi cumpara foarte des carti. Desi n-am vazut-o vreodata citind (spunea ca o s-o faca la pensie). Avea obligatia, prin natura postului, sa mearga destul de des la Colectura Librariilor (str. Filitti), la domnul Cahane (am fost si eu de cateva ori sa o ajut la carat pachetele cu carti pana la masina muzeului). Carti achizitionate de muzeu pe baza alegerii facute de conducerea muzeului din catalogele puse la dispozitie de edituri. Asa ca, cel putin o data pe luna, Aneta mai dadea niste bani pe carti cumparate in nume propriu. In felul acesta am ajuns sa o ajut sa-si care si grauntele acasa (unde o asteptau alti porumbei) iar in scurt timp sa raman acolo si peste noapte. Cand ajungeam cu ea in garsoniera etajului VI, imi facea o cafea (am uitat sa spun ca muzeul avea, la subsol, o cantina – mancare gatita ciorbe, felul doi si desert precum si negatita, puteai lua si acasa si se platea o data pe luna, la salariu), imi ghicea in zat (nu-I ceream eu, era curiozitatea ei) sau cauta “sa-mi afle secretele” dand si in carti. Apoi o canasta si un film tv. Intr-o seara a venit si momentul sa nu mai plec. Patul era unul singur, dublu.
Partea proasta a fost (intotdeauna) ca nu m-au atras, fizic vorbind, persoanele rubensiene (rubiconde, supraponderale); fiind eu insumi “mare” imi placeau, mai ales, minionele, cele (aparent) lipsite de aparare, fragile (dar care pot rasturna “carul mare”). Biata Aneta nu stia asta; greseala mea ca nu-mi declar preferintele public. Ma bagam primul in pat si, stiind ce urma sa vad, o rugam sa stinga lumina. Ca (aproape) orice femeie, mandra de ea, facea pe dos. In furou si cu plafoniera aprinsa, incepea sa se rasfete in fata oglinzii in chip de preludiu ?! Facand piruiete. Se vede treaba ca in fiecare femeie zace (latent) o nimfa, asteptand ocazia. Este, totusi, placuta la vedere. Cca 40 ani, pielea neteda si catifelata, lipsita de pilozitati. Insa tenul neangrijit (cine s-o invete ?), fara fard, fara ruj, naturala. Doar pe nas si la baza lui mici pori negri. O cosmeticiana ar fi rezolvat usor. Nu era perfectiunea intruchipata (dar cine este ?). Avea, in schimb, un suflet de aur. Ca om imi placea foarte. Mi-o doream mai mult ca pe un suflet-pereche dar putini se multumesc numai cu atat. Eram si omul care nu stie sa refuze. I-as fi spus (dar, probabil, n-ar fi inteles si s-ar fi simtit jignita): “sa fim prieteni, sa fim camarazi, imi placi, tin foarte mult la tine. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu ma mai coplesi cu dragostea ta, nu ma sili sa te iubesc. Daca ai sti cat de ingrozitoare poate fi dragostea pentru cineva care nu-I indragostit, ce napasta, ce blestem…”.Pentru ea, insa, ar fi fost o palma nemeritata. Simtea, totusi, ca nu-I pot raspunde cu aceeasi masura dar ma accepta asa. Iar eu, stiind ca nu-mi va pune niciodata intrebarea “ma iubesti ?” i-am fost recunoscator. Si, treptat, invocand scuze si motive, am trecut pe la ea tot mai rar. Pana la plecarea din institutie si din viata ei.
In Drumul Taberei nu ma mai atrageau vecinii. Stiam la ce sa ma astept de la fiecare. Una dintre cele doua camere ale apartamentului meu era vesnic inchiriata. J.B. cere sacrificii. Ba unui ospatar cu prietena (care l-a parasit curand pentru ca era gelos – cu motiv sau fara – si cand se imbata o batea), ba unei tinere perechi care lucra in apropiere, la Tricodava, apoi unor fete (doua Nuti) lucratoare la APACA. Curand mi-am dat seama ca facusem o prostie. La APACA veneau dupa marfa (confectii de dama si pentru barbati) TIR-uri de la numeroase firme straine – nemti, francezi, italieni care erau mai prietenosi si civilizati; dar turcii si arabii imi transformasera casa in bordel. Si macar daca m-as fi ales cu ceva. Ba, mint ! Tot m-am ales cu ceva ! In singura ocazie in care am luat-o pe una dintre ele la mine in camera ca sa se simta cealalta mai in largul ei cu partenerul, eu urma sa dorm pe salteaua intinsa pe jos iar ea in pat, dupa 250 gr. de
lichior, am trecut in pat, langa ea. Acum, dupa ce s-au scurs atatia ani, mi-am adus aminte de o scurta istorioara care are legatura cu faptul. Un tanar calugar ce trecea prin fata unei case este atras in curte de o vadana care ii spune ca nu va pleca daca, una din trei, ori face sex, ori bea un pahar de vin, ori ii omoara capra. Tanarul facause juramant sa ramana cast, sa nu ucida, parandu-I ca paharul de vin este mai putin vinovat. Apoi facu sex si omora capra. Dupa incidentul cu Nuti, la muzeu, ma vede Aneta scarpinandu-ma mereu, peste tot. “Nu cumva ai lati ?” Nu stiam ce inseamna dar, seara, biata mama inarmata cu lupa si penseta, ii culegea unul cate unul. M-am ras peste tot, m-am cremuit peste tot, lenjerie fiarta timp de doua saptamani. Dar am scapat de cele doua chiriase cand incepuse sa le caute militia pentru detinere de valuta. In aceeasi perioada inginerul militar
(vecinul meu de la un etaj inferior – cu care mai beam cate un pahar) ma intreaba daca pot s-o gazduiesc o vreme pe sora lui si pe baietelul acesteia, Bogdan. Este divortata si ar vrea sa se mute cu serviciul (prin transfer in cadrul aceluiasi Institut de Proiectare in Industria Alimentara) de la Constanta la Bucuresti. Unde, in comuna Domnesti (la 10 Km. de Drumul Taberei) isi are parintii, preotul si preoteasa. Astfel aveam doi noi chiriasi. Doamna are vreo 40 de ani, este inginer proiectant – o intelectuala – se poate discta cu ea. Un spirit luminat si deschis dar masiva, osoasa. Cumpara de ocazie un frgider ca sa poata gati pentru mai multe zile.
In 2o ianuarie 1980 (intr-o sambata) aflu ca tata, cu o seara inaine, a fost internat in spital cu accident vascular cerebral. Pareza pe partea stanga, cu pierderea darului vorbirii. Mama si fratele il viziteaza la spitalul Bagdazar, neurochirurgie, la reanimare. Mereu, nici o schimbare: stare de somnolenta, inca inconstient, dureri de cap la trezire. Nimeni nu stie care va fi evolutia bolii. Un cheag de sange care se va resorbi sau nu. Dupa ce au fost consultati specialisti a fost adus acasa. S-a confectionat un pat de spital cu unul din capete rabatabil ca sa poata fi hranit mai usor. Eu si fratele il caram la cada din baie sa-l spalam; in pat, sub el, avea o musama pe care mama i-o spala de cate ori era nevoie. Pentru ca nu putea sta permanent langa el avand in grija toata gospodaria, inclusiv gatitul la bucatarie.
Faptul ca am avut-o chiriasa pe doamna T. cu fiul m-a condus o perioada spre abstinenta. Nu vroiam sa-I dezamagesc, mai ales pe Bogdan. Tot din cauza baietelului derularea relatiilor in continuare au avut o anume desfasurare.
De la serviciu (inca mai eram la muzeu) treceam, mai intai, pe la ai mei sa vad care mai era starea tatei si sa dau o mana de ajutor. Intr-o zi il gasesc sub perfuzii. Cand ajung acasa, doamna T. ma anunta ca a telefonat mama sa-mi spuna ca ne-a parasit tata. Sar intr-un taxi. Ajung. Imi aduc bine aminte, candva citisem un epitaf care, acum I s-ar fi potrivit: “Ai iubit mult, trebuie sa ti se ierte. Iarta-I si tu pe cei care te-au lovit fara a te cunoaste si ti-au intins, dupa aceea, mana, cunoscandu-te tot atat de putin. Iarta-I pentru ca sunt, si ei, oameni. Si nu stiu ce fac. Cum Dumnezeu nu pot fi vor ramane asa. Iarta-I si pe cei care se bucura de bunurile lumii pe nedrept, in dauna umilitilor si ofensatilor. Caci, in noaptea asta sau in alta, va veni ingerul negru; se va opri bucuria. Iarta-I pe toti ! Uita de toate ! Iarta-I si pe cei ce nu guverneaza bine caci si ei vor trece. Adu-ti aminte doar de acea clipa cand, suit pe un dig de la tarmul marii, privind un rasarit de soare si orizontul nesfarsit al apei netulburate de vreo adiere de vant, intr-o liniste sparta doar de tipetele pescarusilor in zbor – cand ai cunoscut, in sfarsit, ceea ce este inefabil si fara scadere in viata si-n moarte – ai ingenunchiat imbratisand pamantul. Cu aceasta imagine in ochiul inghetat poti trece dincolo ca sa-ti ramana argument si aparare.”
Intotdeauna am fost amabil si saritor la nevoile altora. Dar si timid. Eram chiar impulsiv daca cineva reusea sa ma faca sa cred ca sunt luat de fraier, o terminam rapid cu persoana. Cand mi se lua cumsecadenia drept prostie, naivitate sau slabiciune aratam oricui reversul. Nu ma mai puteam intoarce la sentimentele anterioare si daca se staruia deveneam violent (verbal). Asa s-a intamplat si de data aceasta.
Intr-o zi de Sfantul Gheorghe sunt invitat de doamna (Geta) la ziua ei onomastica – comuna cu a fratelui, Gheorghe. Cu participarea parintilor – preotul cu sotia. Si, chiar, copii celor doi frati, baiat si fata. S-a discutat mult, bineanteles si pe teme religioase, s-a glumit. Pana ce sarbatoritul incepuse sa bata campii si n-a mai vorbit coerent. Eu nu mai eram, de multa vreme, atent si urmaream un film tv. La un moment dat Geta (careia nu-I spuneam altfel decat “doamna T.) isi trimite fiul la culcare. Ca vine si ea imediat. Asa s-a si intamplat. Eu am mai ramas la un pahar cu vecinul pana la terminarea filmului. Urc in apartament si, cand vreau sa fac lumina sa ma dezbrac, o voce imi sugereaza sa las lumina stinsa. Pudica ! Bachus m-a indemnat si am servit-o. Dar a doua zi, dupa ce am venit de la serviciu, i-am spus ca ma atrage ca om, ca intelect dar numai atat. Si il are si pe Bogdan destul de marisor ca sa interpreteze. Am atacat-o direct, fara menajamente, tocmai pentru ca era prea hotarata, prea energica si puternica. Cu cat subiectul ti se pare mai important, mai penibil, cu atat trebui sa intri mai direct in tema. Daca te pierzi in introduceri insasi importanta divergentei va incepe sa te apese si nu vei mai indrazni sa pronunti cuvintele care trebuie. Stiu ca am ranit-o dar nu puteam face altfel. Si m-a lasat in pace. Dar, revenind dintr-o delegatie in provincie (si stiind ca Bogdan se afla la bunici) n-a venit singura. Am intrebat-o a doua zi ce impresie crede ea ca isi fac vecinii. Mi-a replicat ca trebuie sa aibe si ea cate un barbat din cand in cand. Dar n-a mai repetat gestul. In curand avea sa se mute intr-un apartament proprietate (in apropiere) dupa ce a vandut apartamentul din Constanta. Si-a adus mobila de acolo si, intr-o zi, m-a invitat s-o vizitez. N-am facut-o desi, mai tarziu, poate mi-ar fi prins bine. Cand, mult mai tarziu, i-am telefonat rugand-o sa-mi gaseasca o gazda in comuna Domnesti, nu m-a ajutat.
Dupa plecarea ei am reluat vechea dependenta si ma simteam decazand. Intarziasem, iarasi, pe mai multe luni, cu intretinerea la bloc si ma dadusera in judecata. Eram in pericol sa raman fara casa.
Dupa decesul lui Costel, ma imprietenisem cu Claudiu, de la etajul 8. Sotia lui era propagandista la unul din sectoarele PCR ale capitalei. Frigiderul lor era vesnic plin cu bunataturi de la bufetul special. Alimentele nu erau preferinta lui Claudiu. De dimineata, cand se trezea, pana seara “lingea” 5-6 litri de vin sau vermut cu sifon sau HELLAS (suc de lamiie). Era deja pensionat medical. Imi spunea ca, la ciroza lui, n-are voie tarii si ca vermutul rosu este indicat pentru ca nu poate fi falsificat. Cand intram si eu in criza, la el imi gaseam refugiul. Vorbeam despre orice dar, mai ales, politica. Pana a se pensiona fusese operator film la studioul de filme documentare “Alexandru Sahia” apoi filma pentru judiciarul militiei.
Cand ramaneam lefter ma “trata” dar nu pe gratis. Ce si-o fi zis (ce i-o fi zis) nevasta cand a vazut in casa doua fotolii in plus. Ale mele. Tot de la mine cravate noi sau mai putin noi dar cu etichete cu marca straina. Sanuri pentru pantofi. Astea s-au intamplat dupa ce mi-am dat demisia de la muzeu (ca sa nu ma dea ei afara). Il frecventam zi de zi. Pana-ntr-o zi. Cand si-a luat pensia si, la indigo cu Costel, a intrecut propria masura. Cand am dat de el, dupa 48 de ore, mi-a spus ca a avut melena (hemoragie rectala) si a trecut pe ceaiuri medicinale. Curand s-a internat si urmatorul popas a fost la morga. Nici acest avertisment nu l-am luat in seama. Ceea ce mi-a ramas de la el a fost un citat (era, totusi, un om cult) din Titu Maiorescu: “Corul de apologeti in cantitatea lui sta in proportie inversa cu valoarea launtrica a obiectului de laudat. Si soarta prea blanda. Fiindca a rezervat nulitatilor dispretul uitarii in viitor, ce mangaie cu parfumul ieftin al linguselii majoritatii contemporane.”
Cat timp am lucrat la muzeu lumea a fost toleranta. De multe ori m-ar fi putut concedia. Desi nu faceam prostii, nu deranjam. De regula, munceam pe rupte. Cand puteam. Dar puteam din ce in ce mai rar si gafam tot mai des. Chiar si fata de cei pe care ii iubeam si stimam. Si la a caror parere tineam. Sentimentul meu de culpabilitate crestea si incercam sa-l inec tot mai des. Un lant vicios. Asa ca mi-am dat demisia. Ca sa nu ma dea ei afara. Caci asta s-ar fi intamplat, mai devreme sau mai tarziu. Ce sa fac ? Incotro ?
Printr-o relatie sunt trimes la TCMAIA. La directorul Grigoriu. Trustul se ocupa cu imbunatatirile funciare, in toata tara. Avea sediul la Institutul Agronomic, aproape de stadionul Tineretului. Merg si ma prezint, ma intreaba ce studii am, ce am mai lucrat. Urmeaza sa fiu subalternul ing. Banica, seful Aprovizionarii. Aveau la Chitila niste depozite de materiale. Eu trebuia sa le “coordonez”. Patru gestiuni, patru gestionari. Fiecare cu auxiliarii lui. Muncitori necalificati si cate unul sau doi functionari care sa tina fisele si scriptele la zi. De cate ori era nevoie (aproape zilnic) trebuia sa merg la gara Chitila sa iau scrisorile de trasura (insotitoare ale marfurilor din vagoane). Apoi a trebuit sa procur lemne de foc pentru ca se apropia iarna. Cu cei 14 muncitori trebuia sa fac instructaj PCI.
“N-am dansat decat o vara” – titlul unui film vazut in tinerete – s-a potrivit si in cazul meu.
Crize dupa crize nu numai ca le aveam iarasi dar ajunsesem sa ma imprumut de la toata lumea. Mi-era rusine, ma simteam penibil dar drogul era mai puternic. Ma stia toata lumea. Si cand a venit iarna, grea, cu multa zapada, de nu se mai putea lucra pe santier, depozitele si-au incetat activitatea. Din 35 de oameni au ramas 19 dar eu nu ma aflam printre ei. Restul am fost dati disponibili santierului condus de Ghiulbenghian. Isi avea sediul si baracile tot la Chitila. Am fost repartizat maistrului Matei. Numai carca sau sapaturi in pamant inghetat la niste blocuri de locuinte pe care le construiam pentru IAUPS. Sau eram trimis cu Carnat (nu era porecla) – un tigan batran, urat, scund si chel – sa aducem hidrofoare si motoare electrice iar alta data cateva zeci de bidoane cu chit si o remorca cu materiale electrice. Aici, de unde am luat marfa pentru Matei, la depozitul lui Toma, mi s-a parut viata mai usoara. Toma lucra cu sotia (tiganca) si cu fiica (la scripte) ajutati de trei tigani necalificati. Asa ca am trecut la Toma. Numai ca aici aveam drept tovarasi de munca trei tigani mai tinerei dar protejati de sefa. In scurtele pauze de munca nu aveam acces in biroul incalzit (cu lemne aduse de mine) ci ne adaposteam de frig intr-o baraca metalica dezafectata incalzita de un godin din fonta. Tot ce gaseam combustibil de jur-imprejur si, mai ales, mansoanele de cauciuc gros care protejau de izbituri tuburile de oxigen. Dadeau multa caldura si fum. Carnat, Ion, Dionisie si cu mine luam si ceva udeala ieftina din magazine si viata devenea mai placuta. Dar nici la Toma nu se statea degeaba. Doua vagoane cu BCA fierbinte, un vagon cu saci din hartie groasa cu cate 50 Kg. de ciment, un vagon cu suluri de vata minerala (sticla) pentru izolatii iar a doua zi inca doua vagoane. Nu scapai de mancarimi de piele decat dupa un dus, acasa. Ca sa am, din cand in cand, ragaz am devenit donator de sange onorific.
In acea perioada ajungeam acasa frant de oboseala. Totusi sambetele si duminicile mai citeam. Mai invatam, in aceste ocazii, cate ceva de la marii ganditori ai omenirii. Voltaire imi spunea ca “micul numar al celor ce gandesc – in comparatie cu multimea de animale necioplite care se numesc oameni – reprezinta, la unele popoare, cel mult 1%.” Si-mi doream, cu disperare, sa fac parte din acest infim procent. Mai ales in conditiile mizere si dezumanizatoare la care ma supuneam. Tin minte foarte bine ca mi-a cazut in maini un volum al lui Andre Malroux (academician francez)– “Tacerile colonelului Bramble; ultimele discursuri ale doctorului O”Grady” in limba franceza – pe care am tradus-o pentru mine insumi, de placere – pe un caiet studentesc. Am extras, separat, din Malraux, poemul lui Rudyard Kipling “If” (“Daca”). I-am dat o copie din poem si lui Ilie, muncitor aflat cu baietelul de varsta 4-5 ani in gazda la mine. Mi-a folosit si mie, mai tarziu, se va vedea in ce imprejurari. Preocuparile mele literare nu m-au impiedicat (sau tocmai prin continutul filozofic faceau si mai disperata existenta) ca, de Pasti, s-o tin intr-o veselie cu vin pelin de mai. Desi, timp de trei luni cat imi luase traducerea, ma abtinusem. Asta a facut-o pe Toma sa ma puna pe liber. Dar si eu prea ma saturasem de ei. Si ma primeste inapoi maistrul Matei. Venise vara si fusesem plasat pe acoperisul unuia dintre blocurile in constructie sa ajut la hidroizolatie cu bitum si carton asfaltat.
Cum au trecut anii ! Fratele imi implineste 40 de ani. Ne aflam la inceputul anului 1985. Nu ma invita la aniversare. Nici nu ma mira ; ajunsesem ca vai de capul meu si n-aveam ce cauta printre medici si prietenii lui – nici eu nu m-as fi simtit bine, nici ei. In schimb, tot prin relatii, sunt trimes la tovarasul Martin, la primaria capitalei (se ocupa de societatile comerciale). M-am prezentat si m-am tot prezentat timp de o luna. Apoi inca una. Ii pichetam antecamera pe tot timpul programului, zi de zi, incat omul de la poarta ma saluta ca pe un om de-al casei. Mi-am dat seama ca si Martin astepta de la mine ceva – cum, si el, daduse “darul” stomatologului (prieten cu fratele meu) ce imi facuse relatia. Frate-meu stia mersul, mama incepuse sa banuiasca dar m-au lasat sa fierb in suc propriu. Pana si banii de tigari ii cerseam mamei pensionare.
In fine, dupa ce s-a saturat sa-mi vada mutra zi de zi atata vreme, Martin m-a trimes peste drum de primarie, la I.C.L.Mobila. Ma prezint si, dupa o ora, sunt primit de director. Imi cere Cartea de Munca (o aveam la mine) si decide: lucrator comercial la depozitul de mobila din Valea Cascadelor. Strada care facea legatura intre cartierele Drumul Taberei si Militari. Ajung si acolo. Munca de birou la Calculatie. Sase scaune dintre care cinci ocupate.
Intreprinderea primea mobila din toata tara. Garnituri de tren intestate cu mobila. Sufragerii, dormitoare, camere de tineret, holuri, bucatarii dar si piese separate. Fotolii, canapele, sifoniere… . Din totalul valoric al marfii aduse zilnic trebuie scazut procentul de 10% cuvenit intreprinderii. Care are, in Bucuresti, 40 de magazine – unul chiar langa depozit.
Am lucrat la Calculatie 30 de zile, pana a venit din concediu titulara scaunului. Nimeni nu-mi spusese (nici macar cele 5 noi colege) ca este asteptata a sasea. Seful depozitului mi-a spus ca Martin promisese un post de lucrator comercial dar
nu l-a mai acordat. Sa merg in depozit sa cunosc marfa si cum se lucreaza. Dupa ce m-am plimbat o saptamana, din plictiseala si exasperare, l-am rugat pe sef sa ma bage intr-o echipa. Existau trei echipe a cate 14-15 oameni (in doua ture de cate 12 ore si 24 ore libere). Descarcau vagoanele sosite la rampa CF. In lipsa vagoanelor se facea curatenie si se aseza mobila in gestiunea generala cat si in cele trei sectoriale.
Depozitul – o hardughie cat toate zilele – masura cca 200/200 mp – incepea la rampa CF si se termina la rampa unde veneau sa incarce fiecare dintre cele 4o de camioane portocalii pe care scria MOBILA. Si o duceau spre magazine. Intreg spatiul era compartimentat in sectoare: depozitul tranzit si alte trei gestiuni, pe specialitati, toate despartite intre ele prin plase de sarma de 4 m. inaltime. Fiecare gestiune era despartita de rampele de la capete prin usi grele de fier ce alunecau pe sine.
Fiindca am trecut, pe rand, prin cele trei echipe (unde era echipa mai slaba sau descompletata – hop si eu). M-am stabilit mai intai la echipa a III-a unde sef era nea Petrica (taran de vreo 40 de ani din Lunguletu, pe langa Titu). Jumatate din oameni erau navetisti din judete limitrofe Bucurestiului sau mai indepartate (Prahova, Teleorman). Pe acestia si numai pe ei ma puteam baza pentru ca ceilalti erau romi. In tura de zi umblau sa care mobila pentru clientii magazinului de alaturi (intelesi cu seful depozitului) iar noaptea, pur si simplu, nu veneau dar acelas sef ii trecea prezenti in condica. Pentru cei care carau mobila clientului ieseau bani frumosi. Cu cat locuinta era la un etaj mai superior al blocului. In felul acesta mai castigau doua salarii lunare. Ii dadeau “dreptul” si sefului de depozit – Tudose.Dar chenzinele si cea mai mare parte din ciubucuri se duceau pe barbut si bautura. Erau vesnic “flamanzi” si in goana dupa clienti.
In privinta bautului, de la mic la mare, 90% dintre salariati erau toata ziua cu bautura-n nas. Mai putin navetistii care beau doar simbolic.Ei nu-si vedeau capul de atata treaba si
acasa si la serviciu. Restul omenirii avea tonul si caracterul oamenilor marunti pe care educatia si averea i-a ocolit. Constiinta esecului lor (daca erau constienti de el) e cea mai mare dintre jignirile pe care a trebuit sa le indure. Si atunci are nevoie de tonul si comportarea care sa evite saracia materiala si, mai ales, cea spirituala care se tine scai. Au nevoie de tonul insultator, singura libertate cucerita.
Cu mine, lucrurile stateau altfel. Stiau si ei, stiam si eu ca am o diploma care, chiar daca acum nu-mi folosea, imi aducea aminte si le spunea si lor ca eram “altfel”. Trebuia sa fiu altfel. Toti, de la vladica la opinca, imi spuneau “dom”professor”. Si nu numai pentru ca stiau ca am o diploma dar si pentru ca imi placea competitia cu mine insumi si cu ceilalti. Nu exagerez deloc daca spun ca eram invidiat si respectat chiar si de rromi – nu atat pentru limbajul si cunostintele altele decat ale lor cat pentru calitatile “sportive”.
Efortul obisnuit era sa alergi cu un carucior pe doua roti (liza) pe care o introduceai sub piesa de transportat – in vagon – o ridicai si porneai cu ea incarcata spre locul de depozitare. Impingand sau tragand de liza. Contra cronometru. Nu era mare lucru, depindea numai de tine, cat de repede te miscai si cate drumuri faceai. Cel mai greu era sa lucrezi in vagon, sa dai marfa pe liza. Fie ca erau obiecte grele si voluminoase (cate unul pe liza – sifonier cu trei usi sau canapea de trei locuri), fie ca erau putin voluminoase dar grele si numeroase (mese de bucatarie sau scaune rabatabile). Intr-un vagon puteai gasi 20-24 de sifoniere asa cum se gasesc expuse in magazine, fie 40 de sifoniere facute pachet – urmand sa fie asamblate la locuinta clientului. Bineanteles, fiecare cu accesorii: suruburi, chei, huse… . Ori, lucrul in vagon inseamna ca nu prididesti sa incarci lizele aflate la rand. Chiar cand am devenit sef de tura (superiorul sefului de echipa) nu ma sfiam sa lucrez cot la cot cu ei. Cand se mai imbata cate unul, ii luam locul la liza si-l trimiteam la vestiar sa-si revina. Din spirit de echipa, fiindca doream sa fiu exemplu pentru acesti oameni care trudeau acasa in ograda sau pe camp, veneau cu trenul si tramvaiul vreo doua ore ca sa lucreze alte 12. Si ii iubeam. Munca asta ma ajuta si pe mine sa-mi pastrez conditia fizica si sa ma simt mai tanar decat eram. Aveam 44 de ani si ma simteam de 25. Cateodata si munca imbata. Spre sfarsitul volumului voi vorbi si despre workholism (dependenta de munca).
Veneam primul dimineata sau seara, vedeam daca sunt vagoane de descarcat la rampa CF, cate, le desigilam sa vad ce contin si daca sunt greu de manevrat, luam pungile cu accesorii si, in registrul de tura, imi notam seria vagonului, de unde vine, felul marfii, numarul de piese si tronsonul din depozit unde va fi asezata marfa din vagon. Cand era tura de noapte (19,oo – 7,oo) si nu erau vagoane sau erau putine si usoare, lasam oamenii sa atipeasca cu capul pe masa din vestiar si mergeam la poarta, in cabina, sa-mi citesc ziarele (ianuarie 1990) pana la ora 24 cand venea manevra CF cu sau fara vagoane. Abia atunci ii trezeam si, intr-un iures, trebuia sa termin totul pana la ora 5-6 cand tramvaiul ii ducea la gara sau autogara.
In acel timp, acasa, imi ramasese “mostenire” de la Costel raposatul mama si fiica (Nuti si Manuela). Locuiau in acelasi bloc, la ultimul etaj, in apartament de doua camere. Mama era muncitoare iar fiica tocmai parasise scoala in clasa a IX-a si incepuse sa aduca in casa tot felul de “prieteni” care ramaneau peste noapte dar ii faceau si cadouri. Le intalnisem la raposatul cu trei luni inainte sa se prapadeasca. Veneau sa-I consume alimentele din frigider si sa-I fumeze tigarile. Mai multe nu stiu – n-am asistat niciodata la aceste vizite. Am avut mai tarziu o scurta relatie cu mama Nuti dar le-am pierdut din vedere cand m-am incurcat in alta relatie.
Intr-o seara primesc un telefon: “- Sunt Doina D., prietena lui Bibi. Ne-am intalnit intr-o seara la restaurantul “Pestera”. Venisem sa-l iau pe Bibi acasa si am aflat ca esti “Scorpion”. Eu sunt “Rac” si ne vom intelege bine. Vrei sa-ti dau numarul de telefon si adresa sa ma vizitezi ?
Stiam ca Bibi locuia impreuna cu mama lui pe str. Dianei aproape de intretaierea cu Carol si la doi pasi de Pestera. Mai stiam ca, in urma cu vreo trei luni ma vazusem cu el unde spunea femeia. Dar, probabil, mi se rupsese “filmul” sau nu-I dadusem ei mare atentie. Nu stiam nici cand ii declarasem data nasterii.
Dar calul de dar nu se cauta la dinti. Mai mult din curiozitate am acceptat. Sa vad ce gusturi are fostul prieten si coleg de la ‘Spiru Haret” unde era capitanul echipei de baschet. Asa ca, a doua zi dupa primirea apelului, sunam la usa garsonierei de pe aleea Tohani (in dreptul Salii Polivalente). Aveam intr-o mana niste flori si in cealalta o sticla de Havana Club de banane. In afara propietarei, in bucatarie sub masa era o cutie de carton cu o catelusa pekinez paralizata la picioarele din spate iar in fata blocului era al treilea locatar – dulau maidanez – Vasilica. Pazea masinile din parcare ale locatarilor si-si castiga existenta. Doina, ca orice fata batrana care se respecta, isi cheltuia o parte din pensia medicala cumparand bojoc si splina pe care le fierbea facand o supa. Isi hranea animalele dar si o catea cu pui fatati iarna de prin vecini.
Prima parte a protocolului s-a desfasurat in bucatarie, la cafea, o tigara si ceva Havana Club. Mi-a citit horoscopul sa-mi demonstreze ca suntem compatibili. Apoi m-a invitat sa vedem un film TV la “Sport”-ul pe care il avea in dormitor. Pat mare, larg – singurul loc de unde se vedea bine ecranul. Din clipa cand ne-am mutat in dormitor, timp de sase luni, ne-am dovedit, reciproc, compatibilitatea. Era experta, experimentata in mai mare masura decat mine.
Aproape ca nu mai dadeam pe acasa sau pe la ai mei. De la serviciu la Doina si invers. Era insatiabila. Sase luni de “miere”. Din tura de vagoane in tura de eros.
Nea Bratu, noul meu sef de echipa, ma lua la sigur: “Iar ai dat la b..i
Eram, intr-adevar, extenuat. Stors. Nu mai eram sprinten ca odinioara. Abia dupa sase luni m-a lasat in pace. Dintr-o cearta banala. Dar, probabil, pe niciunul nu ne-a durut prea tare. A fost o experienta placuta. Si ea, probabil, schimba barbatii cum schimbi plicurile de ceai dupa ce le intrebuintezi. Sa nu uitam ca “isterie” vine de la latinescul “husterus” (uter).
Si aici, acum, incepe a doua etapa a activitatii la depozitul de mobila. Si inceputul “carierei” de bautor cu adevarat dependent. J.B. imi cucereste cu adevarat spiritul.
Poate in lipsa unui alt divertisment, poate pentru ca nu mai avusesem ocazia si nici timp pentru altceva, nimic nu mai citisem, ma simteam gol pe dinauntru. In primii doi ani la Mobila mai beam cu ceilalti sau deloc, nu se cunostea datorita eforturilor fizice zilnice. Si ajuns acasa nu aveam alta dorinta decat sa infulec ceva si sa dorm in restul timpului. Sau, poate, in cele sase luni de zbenguiala imi dadusem peste cap ritmul biologic. Ceva se intamplase. In locul vietii sportive pe care o avusesem inainte sa o cunosc pe D., cand mergeam la serviciu ca la un antrenament, plin de optimism si vioiciune, acum revenisem la alt mod de viata. Mi se parea infernal. Pic de optimism. Ma simteam ca un animal de povara.
Brusc, un gand porni din creierul meu cuprins de o flacara: stiam, in sfarsit, ce vroiam ! Ghicisem ! Doream sa ma-mbat. Numai alcoolul ar fi putut sa ma faca sa vad limpede situatiile tulburi si, fara s-o stiu atunci, sa vad tulbure situatiile limpezi.
Chemarea este puternica, de neanvins. Spiritul meu dorea odihna mai mult decat orice. Si vroia s-o smulga dintr-o sursa sigura, incercata, de la alcool.
Iata unde doream sa ajung, pentru prima data in viata mea, pentru prima data in mod constient, perfect constient de mine insumi, fara nici o influenta din afara. Si tot pentru prima oara ma simteam un suflet (spirit) chinuit. Aveam pofta sa ma-mbat. Era o manifestare deosebita, noua a lui J.B.. Simteam pentru bautura nu o nevoie fizica ci una mentala. Spiritul meu stors de vlaga ca si corpul, oboist peste masura, cauta uitarea, libertatea.
Drama mea atingea, aici, punctual culminant. Desavarsirea drastica a unei dependente vitale. Inceputul sfarsitului dependentei ocazionale. Depresiunea intelectuala prin care treceam n-ar fi reusit sa faca sa se nasca in mine ideea de a ma imbata voit daca nu mi s-ar fi intamplat acest lucru de nenumarate ori. La inceput, intregul meu organism se revolta impotriva betiei, pe care nu o cautam ci venea “din senin”, “din intamplare” si nu aveam nimic impotriva alcoolului in sine – pe care il consumam din spirit de camaraderie sau competitie sau fiindca il gaseam la tot pasul in drumul meu sau ca sa-mi anihilez emotivitatea si, apoi, frustrarea – orice motivatie era valabila. Primul pahar, aproape intotdeauna, aproape fara exceptie, l-am privit cu repulsie, ostentatie, chiar ura. Ca pe o otrava. Pentru ca stiam ce aduce cu el. Celelalte, nenumarate, pahare. Dar acum ma aflam in starea in care creierul pretindea nu un singur pahar, ci setea, o imensa sete de alcool, betia pana la inconstienta. Toate astea nu s-ar fi intamplat fara obisnuinta blestemata ce zacea in mine. J.B. isi trimite, intotdeauna, chemarea catre cei slabi, celor invinsi, celor demoralizati, datorita plictiselii, oboselii. Pentru toti acestia el reprezinta singura evadare. Dar totul nu este decat o inselatorie neantrerupta, o pacaleala sinistra.
Cand am intrat in criza hotarasem, anticipat, o singura betie, o singura noapte. A durat o luna. 30 de zile. Fiecare pahar il aducea pe urmatorul, fiecare zi pe urmatoarea. De data asta nici nu reuseam sa ma mai imbat incat sa nu mai stiu de mine. Eram, doar, mereu, cu creierul in ceata. Citeam, dezlegam rebus dar anesteziat. Beam, dormeam. Beam, dormeam. Ca, in alte vremuri, unchiul Doinei sau Costel, Claudiu. Exemplele imi umblau prin cap, stiam cum se va incheia dar puterea de a ma opri nu o mai aveam.Ca un jucator de pocher sau la ruleta: nu se ridica de la masa desi vede ca pierde mereu. Totusi, psihicul meu nu si-a dorit niciodata anihilarea, disparitia fizica (desi eram constient, acum, ca spre asta ma indreptam). Speram intr-o izbavire desi nu stiam de unde va veni. Doream, numai pentru o vreme, odihna spiritului – sa nu mai gandesc. Imi ziceam ca scap si de data asta, imi iesisera total din minte amintirile ce trebuia sa fi fost avertismente. Caci mai scapasem din situatii asemanatoare. Beam, eram inlantuit de J.B. si de aceea il uram. Tot timpul, nu numai in timpul crizei sau dupa ci si inainte de criza. Pentru ca tot timpul eram constient de efectele lui inselatoare.
Uitasem de toti si de toate. Familie, oamenii cu care lucram si
cu care ma intelegeam atat de bine – nimeni si nimic nu mai conta – decat cum sa mai aman inca o ora, o zi, lipsa contactului cu J.B..Ma-ncercau ganduri amare mai ales pentru mama (care stiam cum se simte stiind prin ce treceam cand nu-I mai dadeam telefon sau nu raspundeam – ca altadata Costel – la apelurile ei prelungite si repetate) sau fata de frate. Imi era rusine si fata de cei apropiati dar plecati dintre noi – tata, bunici, matusi, unchi. In gand si cu voce tare le ceream ajutorul de acolo unde vor fi. Vietile noastre de adulti sunt influentate in mare masura, in mai mare decat credem, de copilarie, de afectiunea pentru unii sau altii dintre cei care ne protejau, in care aveam incredere si ii iubeam. Iar copilul singuratec din noi iese la iveala in conditii de stres.
Le ceream ajutorul. Dar ca sa ies din propriile ganduri aveam nevoie de alt mediu, de alta panorama spirituala, chiar iluzorie, falsa. Asta m-a facut sa-mi recitesc cartile. Mai ales pe cele cu eroi pozitivi, puternici, care aveau de infruntat obstacole mai mari decat ale mele si biruiau. Si ma visam, un timp, in locul lor. Cand eram eroul propriei imaginatii, cand ma coplesea dorul fata de cei apropiati, vii sau morti, cand culpabilitatea fata de cei carora le schimbasem parerea despre mine. Ma simteam vinovat de parca m-ar fi putut vedea in ce hal ajunsesem. Nu reuseam nici macar sa ma rog Dumnezeului meu fiindca ma simteam nevrednic sa fiu ascultat si, poate, iertat. Ma rog, in schimb, viilor si mortilor mei sa se roage pentru mine.
Si rugile lor au fost ascultate.
Imi spuneam ca n-are rost sa mai merg la serviciu pentru ca imi desfacusera contractul de munca dupa trei zile cu absente nemotivate. Si trecusera de 10 ori mai multe. Insa ma pomenesc la casuta postala cu o adresa de la sefa de personal, doamna Chirca, in care sunt intrebat daca ma mai prezint la lucru sau mi se anuleaza contractul de munca. Nu stiu cum si cand m-am imbracat, cum am ajuns. Fara intarziere. Nu-mi pasa in ce tura voi nimeri; stiam doar ca lumea mai are nevoie de mine si nu m-a uitat ci m-a iertat. Desi pierdusem sirul zilelor in care ma aflasem in alta lume, nu ma mai gandeam decat la ce le voi putea spune oamenilor (si ei mie).
Cand imi parvenise depesa doamnei Chirca deja imi vandusem aragazul cu trei ochiuri si cuptor (cumparat de frate) pe mai nimic si Dumnezeu stia ce urma sa mai vand. Caci bausem si ultimul banut si ma-nvarteam ca turbat stiind ca (la fel ca atatea alte ori) ma asteapta multe nopti albe, scaldat in sudori calde si reci cu succesiune rapida, delirium tremens (halucinatii vizuale si auditive). M-as fi internat caci mai fusesem internat de cateva ori – cu ajutorul altora. Dar singur…fara, macar, indrazneala de a apela la singurii care m-ar fi putut ajuta. Pe prea multi ii dezamagisem si, in primul rand, pe mine.
Socul vestii aduse de posta m-a facut sa-mi revin brusc. Daca as fi gasit o comoara n-as fi trait un asemenea sentiment. O revelatie asemanatoare. Fusesem coplesit de rusine, vinovatie si, totodata, autocompatimire. Acum nu doream decat sa recuperez, sa ma revansez in ochii celorlalti si ai mei. Stiam ca pot, ca am capacitatea.
Ajung la depozitul de mobila. Intr-adevar, nu era tura mea. Am lucrat si, mai mult, asa slabit cum ma simteam, intarit psihic datorita mesajului primit, desi de multa vreme nu ma hranisem, eram dornic de efortul de odinioara, unul epuizant – sa pot arata mie si altora ca mai pot. Imi era dor de munca, de respectul celorlalti. Dimineata, cand s-a terminat schimbul, ar fi trebuit sa plec acasa. Iar singur intre patru pereti ? Am cerut sa fiu lasat sa lucrez pana spun eu STOP. Speram ca asa imi voi reveni mai repede. Muncind cot la cot cu vechii tovarasi de munca, scapand de salbaticia impusa de autoclaustrare, imi va reveni pofta de mancare, de somn, de viata normala. Am ajuns acasa dupa 72 de ore cu moralul refacut, pregatit pentru un somn odihnitor cum de ceva vreme nu mai avusesem parte. Dupa o masa copioasa (cantitativ) a urmat un somn fara delir. M-am trezit ca nou-nascut, am ajuns si la ingrijorata familie. Le-am spus (desi stiau) ca fusesem bolnav.
Si in continuare munca mi-a facut bine. Ajunsesem din nou sa dobor “recorduri”, eram iarasi eu insumi. Datorita si oamenilor. S-au purtat ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic. Nici macar o aluzie. Mai mici sau mai mari nu m-au intrebat nimic. Se stie cat de suspiciosi devenim in astfel de imprejurari. N-a fost cazul. Am simtit puterea protectoare a Cuiva superior mie. Mi-am dat seama ca oamenii pot fi si, cu adevarat, buni. Cand esti corect cu ei si isi dau seama ca ii iubesti.
Intre timp, asociatia de locatari ma daduse in judecata pentru neplata pe mai multe luni a intretinerii la bloc. Unul dintre vecini, de la etajul IX, Mitrica Minodor (Doru) – cum ii placea sa I se spuna – si cocheta cu ziaristica pe la Casa Scanteii (iar acum mananca paine de la Antena 1) locuia cu sotia si cu fiica (17-18 ani) intr-un apartament de 3 camere; de la Turnu Magurele il adusese pe tatal lui, dupa ce ii vanduse casa. Iar acum dorea, cat mai in apropiere cu putinta, un apartament de doua camere unde sa-si plaseze tatal si fiica. Afland de necazurile mele, stiind tot ce stiau si altii despre boala mea, ma invita la el acasa sa stam de vorba. La masa participa si sotia, si fiica. Masa plina de aperitive si bauturi. Nevasta, o femeie splendida – spre deosebire de un sot scund, rotofei, chel si lipsit de charisma – este mereu la datorie umpland pahare. Concluzia: imi va da un avans spre a-mi plati datoriile la bloc, vom incheia un contract de vanzare-cumparare pe numele lui dar stipuland ca il doneaza fiicei. Contractul va fi semnat dupa ce imi va plati tot ce mi se retinuse din salarii de cand achizitionasem apartamentul. Ce ramane de achitat preia el. In plus, ma va ajuta sa-mi gasesc o garsoniera convenabila.
Zis si facut. Dupa ce rezolvam cu banii ma conduce intr-un bloc de garsoniere confort doi care era locuita de tanara pereche Mola. Ii dau sotului, Luigi, asentimentul pentru suma de 50.000 lei si toata lumea este multumita. Ii lasasem telefonul meu lui Minodor iar Mola, pe al lui, mie.
Camera era mica, cu o incapere, langa usa de intrare, pentru wc, chiuveta, dus iar din camera in bucataria minuscula cu chiuveta, aragaz si o masuta cu doua taburete. Nu era ca dincolo, in Drumul Taberei, dar si aici, in Titan (zona Minis) era inca bine. Fata de ceea ce va urma. Baietii de la Mobila ma ajutasera sa- mi mut mobila (o parte din ea fiindca n-ar fi incaput toata). Surplusul (recamierul, biroul si alte cateva piese s-au “ratacit” pe drum, pe la casele unor rude sau prieteni ai tiganilor Mobilei).
In nici o luna de la mutare praful s-a ales de banii care imi ramasesera, vizitand carciuma Minis si alegandu-ma, astfel, cu prieteni de conjunctura. Mai apoi a avut loc episodul pe care l-am povestit mai sus: 30 de zile nemotivate ca absenta de la lucru.
In tacerea “iernilor noastre” orice vaga cunostinta, orice betiv si orice epava omeneasca, orice gunoi se poate numi, se poate ridica la rangul de prieten.
In carciuma, la Minis, imi gasisem un astfel de prieten. Un solitar
ca si mine. Asta dupa ce am terminat banii, dupa mutare. Oreste (Tcaciuc) fusese, candva, maior genist. Probabil inca de pe atunci cocheta cu Bachus. Ii explodase in maini o grenada si cateva degete de la ambele maini nu le mai avea. Era pensionat ca invalid si locuia cu sotia intr-o garsoniera dintr-un bloc de garsoniere in apropiere. In afara darului bauturii, avea si doua daruri reale. Cu ciocanul de lipit isi facea zilnic de lucru, montand si demontand tranzistori. O alta calitate in afara electronicii era pictura. Avea pe peretii garsonierei patru portrete executate de el. Un chip angelic de fata, plin de gingasie; un altul infatisand un barbos de 60 de ani cu figura de alcoolic inrait trecut prin multe, tinand intr-o mana un evantai din cinci carti de joc iar pe masa pe care se sprijinea cu coatele, o sticla de bautura. Compozitie foarte reusita, veridica, cruda.
Gasisem intr-o statie de troleibuz din cartier un anunt pe o tablita batuta in cuie pe un copac: “Maestrul (pictor) Vrabiescu executa portrete”. I-am propus lui Oreste sa-l contacteze telefonic si sa-l intrebe daca accepta o colaborare. Isi gasea o preocupare si mai iesea vreun ban. M-a refuzat.
Vine decembrie 1989.
20 de ani. O domnie atat de lunga se indreapta spre despotism; la un om cu caracter atat de hotarat ca al lui aceasta lunga domnie inseamna o acumulare de greseli cauzate de pripeli, aroganta si incredere in sine. Se indreapta spre obisnuita calamitate politica ce precede salvarea unei natiuni. Cel care, permanent, vede lumea de sus, de la inaltimea unui nor imperial, de pe culmile puterii, acela cunoaste doar zambetele supusilor si serviabilitatea lor periculoasa. Cel care tine el insusi greutatile balantei, uita reala lor greutate. Nimic nu-l vlaguieste mai mult pe artist, pe un comandant de osti, pe un om al puterii, ca necontenita putere data de reusita dorintei sale si a vointei, artistul ia cunostinta de adevarata relatie cu propria-I arta doar in fata unui esec, comandantul isi da seama de greselile sale numai in fata unei infrangeri, omul de stat capata o autentica perspectiva doar in fata dizgratiei.
Este mai mult decat probabil si la oamenii obisnuiti ca la asta ajuta suferinta – sa ne elibereze de tot ce este neesential, intamplator, sa il faca sa se cunoasca mai bine. Este o lectie de umilinta. Bogatia neantrerupta moleseste, ovatiile neantrerupte tocesc ratiunea, numai intreruperea da ritmului ce scapa in gol, tensiune si elasticitate creatoare.
Din pacate pentru mine (sau, poate, din fericire) evenimentele din decembrie 1989 – desi le prevazusem vazand ce se petrece in jurul nostru – m-au prins in mijlocul unei perioade cand iarasi nu mai ieseam din casa decat pentru a-mi procura drogul. Eram cu creierul vesnic in ceata si daca as fi avut un televizor sau, macar, un radio, as fi stiut ce se intampla si as fi iesit mai repede din starea in care ma aflam, as fi iesit in intampinarea evenimentelor si, poate, acum as fi fost un erou viu sau mort. Cand, in fine, am ajuns in strada si m-am indreptat spre centru, am vazut camioanele intestate cu oameni , autoturisme claxonand prelung, simpli pietoni imbratisandu-se – toti facand semnul victoriei cu doua degete de la mana – n-a mai fost nevoie sa intreb. Numai intr-un singur caz ai fi putut citi atata bucurie pe chipurile oamenilor. Pe zidurile cladirilor vedeam “Jos cizmarul !”, “Jos dictatorul !” Tancuri si camioane, TAB-uri cu ciorchini de oameni agatati care strigau “Armata e cu noi !”
Merg acasa la frate si imi confirma.
Imediat dupa anul nou 1990 – cand ma refacusem fizic si psihic – m-am inscris in partidul lui Corneliu Coposu. Omul al carui nume era pe buzele multora.
La depozitul de mobila, in turele de noapte, se auzeau nu departe focuri de arma izolate – foc cu foc – sau de arme automate.
Particip cu o coloana de membri PNT si simpatizanti la o manifestatie in Piata Victoriei. Tineam, impreuna cu un tanar, o panza alba pe care scria “Fara violenta !”. Nu mancasem dimineata si, pe la ora 13, am plecat. Ajuns acasa, unde imi procurasem un radio, aflu ca situatia se schimbase. Se auzea chemarea de “salvare a revolutiei”. Aflu a doua zi din ziare care au fost urmarile.
Dupa o oarecare perioada de abstinenta, ma asez iarasi pe bautura. Nici nu mai plecam de la depozit de frica sa nu raman iarasi o luna in casa. Imi gasisem o “camera” (camera transformatorului de energie electrica) si-mi asezasem pe beton niste cartoane. N-a durat insa pentru ca imi incoltise alt gand. Sa plec. Unde ? La Adamclisi. Ca profesor. Nu stiam daca voi reusi dar ma saturasem pana si de mine. Mai ales simteam nevoia sa schimb mediul. Sa-mi iau campii, sa nu mai stiu nimic din ce se intampla si eu sa nu pot interveni. Ma saturasem de gaoacea garsonierei pe care o masurasem, la pas, de multe sute de ori in noptile (si zilele) fara somn, ma saturasem si de carciuma unde – nu era nevoie sa fii frenolog – ca sa citesti pe mutrele celor care o frecventau nelinistea fiarei haituite, abjectia, duhul pentru placeri grosolane, impulsivitatea fara control, violenta, cruzimea… .
Imi era teama de necunoscut dar si de ceea ce suferisem pana acum. Ma gandeam: fa lucrul de care iti este frica si frica va dispare. Mintea are limite si
nu poate retine decat un singur gand o data. Un singur impuls de actiune. Spune in sinea ta: sunt curajos, imi domin frica, panica asta stupida, ea isi are obarsia doar in mintea mea. Ma voi stradui sa o stapanesc. Voiam sa dispar ca sa pot spune mai tarziu, cu toata linistea, ca nu imi mai e teama. Am vrut sa-mi dovedesc mie insumi ca mai exista un loc pe lume unde mai este nevoie de mine si ca sunt in stare sa le mai fiu de folos oamenilor. Si ca mai am atata putere si tinuta ca sa ma pot opri din bautura cata vreme halucinatiile mele nu se permanentizeaza, consolidandu-se in dementa. Erau lucruri care trebuia dovedite sau, daca nu puteau fi dovedite, trebuia sa ma impac cu contrariul lor.
Am dat anunt la ziar. Vand garsoniera. Mama si fratele s-au chinuit mult sa ma convinga sa renunt la idée, punandu-mi, cel mai des intrebarea unde voi mai locui daca nu-mi reuseste incercarea. N-au reusit. Omul este o fiinta inventiva si plina de sperante, deci supus greselii iar, din aceasta cauza, lucrurile pe care incearca sa le evite devin, uneori, imposibil de evitat. Doream o existenta libera, pe care sa n-o mai caut in alcool ci in normalitate. Chiar daca exista posibilitatea ca aceasta libertate sa fie de scurta durata si cu riscuri mari. Dar refuzam, pur si simplu, sa-mi reamintesc partile negative ale urmarilor. Ca un alcoolic care vede in primul pahar euforia de inceput, nu si urmarile de dupa.
Am primit un raspuns favorabil la anunt. Doamna C. lucreaza la fabrica de lapte si derivate din lapte din cartierul Militari si face repartitii pentru unitati militare, spitale, internate… . Fumeaza tigari straine si are o Dacia break aproape noua (hycomat – are un picior defect si umbla in baston). Un prieten ceva mai tanar decat ea, robust, o insoteste peste tot. Cat au durat formalitatile. S-a rezolvat repede (cu bani) si, pe 31 decembrie 1991, s-a semnat contractul. M-am ales cu niste bani care reprezentau, pe atunci, cam 500 de dolari. Am cumparat doua geamantane mari, gemene, o geanta mare de voiaj cu patru rotite si o geanta de purtat pe umar pentru acte, bani si obiecte de uz curent. Am incarcat tot ce am avut prin dulap si sertare si, pentru ca ea n-a vrut sa-mi cumpere si mobila eu neavand unde s-o duc, i-am lasat-o gratis. Sa fug, sa scap… . Am
luat un taxi si am plecat la gara. Ajuns la Constanta, am luat din gara un taxi care m-a dus la un hotel de doua stele, “Sport”. Am achitat o camera cu doua paturi (ca sa fiu singur). Era un televizor si un aparat de radio.
Era in aprilie. Vreme de balonzaide. Nici prea rece, nici prea frig. Simteam la nas briza marii (hotelul se afla pe strada Mircea cel Batran, paralela cu faleza marii). Locuri pline de amintiri, aici mi se nascuse tata, aici veneam in vacante.
Mi-am despachetat lucrurile, le-am bagat (o parte, n-ar fi incaput toate – erau prea multe) in unicul dulap si doua noptiere si am achitat, la receptia hotelului, pe o saptamana. Alaturi de hotel era un magazin alimentar de unde mi-am luat paine si mezeluri. Apoi, pentru ca trecuse de ora 10, mi-am luat ziarele centrale si doua cotidiene locale (Cuget Liber si Telegraful), m-am suit in troleibuz si, mana birjar, in Mamaia – capat de linie. Pentru a va lamuri cat de mult iubeam (si pentru ce) zarile albastre nemarginite va voi cita (sperand ca voi fi, si acum, iertat) dintr-un articol care ma justifica.
“Unul dintre aspectele mai putin cunoscute (sau deloc) care tin de cura marina. In acest sens stiu ca marea, impreuna cu cerul pe care-l oglindeste, alcatuiesc un imens magnet albastru care exercita o irezistibila atractie asupra mea. Omul a simtit dintotdeauna ca se afla in campul unor forte cromatice ce actioneaza asupra sa, sensibil, uneori in virtutea unor reactivitati strict personale.
Am simtit intotdeauna ca imi influenteaza starea de spirit – in general – iar, pe aceasta cale, si sanatatea – in particular.
Concentrandu-ma asupra culorii dominante la mare – albastru – subliniez de la inceput ca albastrul este cea mai profunda dintre culori. Poate, din aceasta cauza, ea imi sugereaza infinitul.
Intr-adevar, atunci cand stau tolanit pe nisip contempland marea si cerul, pe care fidel este reflectata aceasta, atunci cand o privim de pe plaja sau faleza, cu albastrul fara de sfarsit, este ca si cum mi-as cufunda privirea in infinit, fara a ma lovi de nici un obstacol, ceea ce, incontestabil, se va solda cu inducerea in organism a unei stari de calm, echilibru si stabilitate.
La randul ei, profunzimea albastrului induce in spirit o gravitate solemna si o inclinatie catre meditatia filozofica, de unde si presupunerea ca aceia, in mod structural, avizi dupa mare, sunt, in aceeasi masura, inclinati spre reverie. Tot aceasta realitate contribuie la faptul ca aceia care suporta anevoie claustrofobia cotidiana vor fi atrasi de mare si de albastrul ei cu forta cu care este atrasa pilitura de fier de catre magnet.
Si, tot din cauza faptului ca albastrul se constituie intr-o poarta de intrare in infinit, in mod automat poarta in cauza va crea premise pentru transformarea realului in imaginar. Probabil din acest motiv firile poetice si visatoare se vor simti incomparabil mai bine la mare decat in oricare alta parte.
Si acum, apropo de faptul ca albastrul creaza premise pentru transformarea realului in imaginar si permite transcederea, pe aceasta cale, intr-o alta realitate – pe care ne-o dorim – nu intamplator fermecatorul personaj Alice din basmul lui Lewis Caroll, “Alice in tara minunilor”, tot contempland oglinda cu reflexe albastrui pe care o avea intr-una din incaperile palatului in care locuia, a realizat la un moment dat faptul ca a trecut dincolo de ea, intrand intr-o alta realitate – noua – mai frumoasa. Dupa cum vad, “intrand intr-o noua realitate intram intr-o alta lume.”
Si, in sfarsit, retin faptul ca albastrul “dilueaza” sau chiar “dizolva” stresul, concluzie la care ajunge o echipa de medici si psihologi din Quebec, Canada, condusa de prof. dr. J. Murphy – care a aprofundat aceasta problema si care, in consecinta, recomanda frecvent acelora care se confrunta cu stresul, week-end-uri sistematice petrecute pe malul marii. Si asta nu numai in anotimpul verii ci in tot timpul anului. O parere similara sustinea – din acest punct de vedere – celebrul oceanolog si om de stiinta J.Y. Cousteau.” –Am incheiat citatul.
“Scorpion” ce sunt ! Cobor din troleibuz la capat de linie (si de Mamaia) si o iau inapoi, spre Constanta, pe langa apa, cu picioarele scaldate de valuri. Apoi, la una din putinele terase de vara deschise, in fata cu cateva Pepsi si avand la orizont largul marii, imi citesc presa. Pe la ora 14,00 pornesc, mai departe, pe jos – tot pe malul marii. Ajung la hotel, nu intru inca ci traversez parcul si, de la Posta, dau telefon la Bucuresti sa le spun ca inca-I bine. In camera, dupa ce mananc si urmaresc stirile de pe televizor, culcarea. Cam in a treia zi, fiindca ploua, am bantuit, per pedes apostolorum, prin oras. Asa am ajuns la sediul P.N.T. – cam pe langa Teatrul Fantasio, intr-un demisol. Tin minte ca le-am dactilografiat, o vreme, niste lucrari.
Cateodata, seara, merg la restaurantul de langa hotel. Are orhestra si ring de dans. Sa casc gura. De mai multe ori, la cererea mea, orhestra ataca “Lambada”. Vreau sa imi amintesc (si sa amintesc lumii) de zilele fierbinti cand Lambada era unul dintre simboluri. In rest, multumindu-ma sa privesc, sa ma simt mai tanar si sa consum Cola. Cam 5 cutii (doze) pe seara. Toate ridicandu-mi adrenalina mai ceva ca o Stalicinaia. Timp de o luna, cand si cand, dadeam telefon la Bucuresti sa-mi trimita bani pe dolarii ramasi la ei. Dupa “distractia” timp de o luna (fara pic de alcool) am catadicsit, in sfarsit, sa traversez strada, la inspectoratul scolar judetean, langa liceul Mircea cel Batran, sa ma interesez de post in invatamant, la Adamclisi. Acolo aflu ca locurile disponibile (vacante) se vor sti abia la sfarsitul lui august. Si eram abia in mai.
Timp de doua zile am baut din banii ramasi. Receptionera hotelului, care ma stia un tip linistit ce nu creaza probleme, a dat telefon verisoarei mele din Constanta si m-am trezit cu varul meu in camera, insotit de cumnat. Ca-mi era rusine, e de prisos sa mai spun. Am dat telefon la Bucuresti si le-am spus ca nu mai am bani nici de tren, sa ma intorc. A doua zi, fratele era cu masina la fata locului sa ma ia cu bagajele. Tot mai aveam disimulata niste tarie intr-un bidon cu Fanta. S-a prins, mi-a aruncat-o si, mai mult, n-a vrut sa mai opreasca pana am ajuns. Desi “m-am cerut afara”. “Fa in masina !” stiind ca n-o voi face. Ma simteam cuprins de sentimentul desertaciunii, mai greu de suportat decat binecunoscuta solitudine fizica si existentiala – stare metafizica de om abandonat in pustiu, care se manifesta cu concretetea tuberculozei si a cancerului. Tot drumul nu s-a scos o vorba. Nimic nu mai era de spus. Totul fusese spus inaintea vinderii garsonierei. Abia in apropierea Bucurestiului m-a intrebat daca cred cumva ca ma duce acasa. Acasa la el acum, la familia pe care si-o intemeiase si unde copilarisem si eu dar la care nu mai aveam acces si nici un drept. Nu trebuia sa-mi mai spuna. Riscasem, pierdusem si trebuia sa suport consecintele. Eram pregatit pentru orice si nimic n-ar fi reusit sa ma mai miste sau doboare. Ma simteam de piatra. Impietrit.
Am intrat in Bucuresti pe la Afumati – Voluntari – Colentina si vad ca se opreste in dreptul strazii pe care locuieste bunul lui prieten (si al meu) dr. Nae Popescu. Intrarea sold. Costea. Il ia si pe Nae si, impreuna, ma interneaza la triajul spitalului (pe atunci) “Gh. Marinescu”. Era unica solutie de a avea un adapopst. O luna de zile a trecut repede. La sfarsitul ei, imi spune ca nu mai pot ramane acolo; mergem in alta parte. A doua zi mi se face externarea si-I vad pe cei doi (Eugen cu Nae) consultand (pe capota masinii) harta Bucurestiului pentru un drum de ocolire a centrului aglomerat, spre Cernica – Balaceanca. Prin soseaua de centura.

Folclor, bancuri si realitate

Iata ca Ioan se facu baiet mandru, gospodar si hotarat. Asa ca, dupa cum era obiceiul locului, se duse in satul vecin la hora, sa isi aleaga soata. Se aseza si el langa cel mai batran om din sat, (presupus si cel mai intelept).
Dupa un timp, tanarul Ioan indrazni sa intrebe:
-Bre, tataie, cum e fata aceea cu cositele blonde impletite?
-Bunaaa...raspunse mosul.
-Dar roscata aceea cum este?
-Bunaaa...
-Dar bruneta aceea de colo, cum este?
-Bunaaa...
Statu tanarul, se gandi si intreba:
-Bine. bre tataie, dar in satul asta chiar toate fetele sunt bune?
-Da, baiatul tatii, toate fetele sunt bune! De unde atatea neveste rele, nici eu nu stiu!
Nu stim pe cine a ales tanarul de soata, stim doar ca o chema Maria. Si au trecut anii, si apoi,intr-un tarziu, Ioan o cheama pe Maria si spuse:
-Marie, iata ca mie mi-o venit sorocul! Tu sa nu plangi!
-Asa oi face, Ioane!
_Si sa nu vinzi absolut nimica, sa aiba copii astia pe ce pune mana cand or fi la casa lor!
_Asa oi face, Ioane!
-Si sa ii dai la scoli, sa nu fie prosti!
-Asa oi face Ioane!
-Si dupa ce o trece un an dupa ce ma duc, tu sa te mariti cu Gheorghe!
-Da bine mai Ioane, nu era Gheorghe cel mai mare dusman al tau?
-PAI TOCMAI DE ACEEA!

Confesiunile unui toxicoman (III) - Dan B. Tivu

A D A M C L I S I

Din perioada asta tin minte, mai intai, ca am intrat cu dreptul. Mai aveam in fata vreo trei luni de vacanta scolara. Platita. Si o prima de instalare. Singura sarcina era sa supraveghez zilnic lucrarile de renovare a scolii. Pentru timpul liber descoperisem bodega iar de locuit aveam o gazda in comuna. La bodega mancam dar mai si pierdeam timpul vorbind cu unul sau altul. Band nu in exces, dar regulat.
Cu doua saptamani inainte de a incepe scoala apare, cu repartitie de la Bucuresti, Victor Popa, profesor de fizica-chimie. A primit si el prima de instalare. Calare pe autobuz, dupa 65 Km. ne aflam pe litoral la un hotel de doua stele. Dar pentru ca nici prima lui, nici salariul meu nu erau astronomice dar erau astronomice preturile, in trei zile (traite din plin) ne-am intors lefteri in Adamclisi. Ni s-a repartizat un apartament cu trei camere, baie, bucatarie unde, impreuna cu profesorul de educatie fizica (un ialomitean) Lungu Ovidiu, aveam fiecare camera lui.
Vin si ceilalti, profesori si invatatori. Masa festiva la directoare acasa (era localnica).
Pentru clasele I-IV sunt doua invatatoare constantence care fac naveta o data pe saptamana. Aveau si ele cate o camera intr-un apartament dintr-un bloc alaturat. Si erau foarte tinere.
Profesoara pentru limba romana clasele a IX-a era Nicoleta. Profesoara de desen, Bota Terezia, o ardeleanca de vreo 25-30 ani, cu mult sarm dar frivola si dornica de aventura. Victor, mare fustangiu, ii devine “titular”, apoi si uneia dintre invatatoare. Intrebandu-l, imi da replica: “tot fasole, fasole ?” Profesoara de biologie-botanica – anatomie, Camelia Budriga, este – de departe – cea mai reusita: o adevarata doamna de aproximativ 35 de ani la care nu stiu sa fi observat vreun defect fizic sau moral. O ardeleanca foarte reusita din toate punctele de vedere. Manierata, blanda, foarte modesta si la locul ei. Sosita cu sotul ei (un oltean tot atat de obraznic si increzut pe cat ii era sotia de modesta – profesor de matematica in satul vecin Zorile. Venisera si cu fiul lor de varsta prescolara. Aveau o masinuta modesta. Eu predam limba si literatura romana la clasele VII-VIII (cinci clase in total), limba franceza la V si VI, Latina la IX si X. Fiecarei clase I se repartizeaza un diriginte, la clasele mai mari barbatii. Ovidiu la a X-a, Apaz Ghemaledin (tatarul de mate) la a IX-a, eu la una din clasele VII si Victor la a VIII-a.
Pana una-alta, toata scoala face practica (munca voluntara). Deocamdata la culesul porumbului. Clasele V-IX culeg iar I-IV depanuseaza. La sfarsitul zilei vin tractoare cu remorci sa duca recolta la baza de receptie. Dupa 10 zile de cules porumb am mers la cules de struguri inca o saptamana. A castigat si scoala cate ceva, a primit si fiecare elev ceva bani – mai mult simbolic.
Incep, cu adevarat, cursurile. Cu cativa elevi din clasele V-VI se poate face limba franceza. Nu sunt chiar afoni. Restul nu cunoaste suficienta gramatica a limbii romane. Sunt semianalfabeti. Cam cu jumatate din efectivele claselor V-VIII se poate face limba si literatura romana. Ceilalti au prea multe lacune din clase anterioare si trebuie meditati suplimentar. La meditatii vin, insa, tocmai cei care n-ar avea nevoie dar sunt interesati sa-si consolideze cunostintele deja dobandite. Iar la clasele mari, a IX-a si a X-a, unde era latina in programa, era dezastru. Dintre toti elevii doar doi (doua) aveau manuale. Fiica primarului Carp si fiica inginerului de la SMA. Toti ceilalti, mai ales baietii, n-aveau nici macar caiete. Pe cele doua fete le-am facut monitoarele mele pentru ca aveau un scris citet si le puneam sa scrie pe tabla textul in latina al lectiei si cuvintele noi, necunoscute. In lectia urmatoare tot ele scriau traducerea textului apoi unele notiuni comparative cu gramatica limbii romane. Dar cand nu sunt cunoscute nici cele mai elementare principii ale limbii romane ce se poate face ? Sa-mi blamez colegele care i-au trecut clasa ? Dar nici nu puteam face minuni. Nu puteam sa-I invat intr-un an scolar ce nu putusera sau nu voisera sa retina in anii precedenti.
Aceleasi greutati le intampinau si ceilalti colegi care predau materii cu continuitate de la un an la altul. Matematica, fizica, chimia, limbi straine. Dar daca, la sfarsitul trimestrului, al anului, indrazneai sa lasi corigenti, venea inspectorul scolar de la judet si spunea ca tu, profesor, n-ai metoda. Elevii sunt buni. Isi lua si el leafa ca sa dea statisticile cat mai bine. Desi unii dintre copii abia de stiau sa se iscaleasca. Unii dintre elevi erau chiar retardati mental si si-ar fi avut locul intr-o scoala ajutatoare speciala.
In afara problemelor deja descrise, profesionale, altele nu prea erau. N-aveam motive sa ne plangem. Cele trei blocuri erau racordate la o minicentrala termica cu pacura si iarna aveam caldura si apa calda tot timpul. Tot la bloc locuiau si ceilalti profesori. Chiar si primarul Carp (un moldovean venit cu sotia si doua fiice). Deasemenea, familia lui Ismail Mustafa. El era seful Cooperativei de Credit si al Centrului de Achizitionare a Produselor Animaliere: piei, miere, ceara de albine… .Casatorit, avea trei fete si un baietel, praslea. Primarul isi aranjase sotia ca administratoare a cantinei scolii-internat. Cresteau, in ograda unui satean vecin cativa porci cu “resturi” de la cantina. Necazul familiei (desi nu prea mare) era ca primarului ii placea bautura. Intr-o seara – vrand sa mai bea la carciuma ce se inchisese – a intrat prin vitrina si, a doua zi, l-au gasit acolo dormind pe jos. Dupa trei zile de dezbateri (si cu cei de la judet) probabil ca avea dosar “beton” si totul s-a musamalizat. N-a mai ramas primar dar a devenit unul dintre sefii Bazei de Receptie a Cerealelor.
Ne mai adunam pe la cate unul dintre noi sambata si dumineca seara, de zile onomastice sau aniversari – sau asa, pur si simplu. Tineam unul la altul, eram solidari.
Noi trei, Ovidiu, Victor si cu mine ne impacam foarte bine. Cand pe ei ii “prindea de nas” (chiar si in timpul saptamanii) jocul de carti (licitatie) – intre ei sau cu concursul unor parteneri din randul tineretului studios (veneau in vacante un student la ASE si un medicinist) – cand nu-si terminau partidele pana dimineata, le ‘tineam” eu orele. La educatie fizica era usor – pe baieti ii lasam sa joace fotbal, fetele volei sau handball ori, in sala, flotari, spaliere, franghie sau prajina. Cu orele de fizica sau chimie era mai greu; materii pe care eu insumi nu le agreasem. Le dadeam un extemporal din lectia de zi, sa corecteze Victor daca vroia. Victor sau Ovidiu ma ajutau si ei cand aveam probleme cu rachiul “superior” (Alba Lux – ca detergentul pentru rufe – poreclit). De primavara pana toamna cutreieram coclaurii pana la ruinele castrului roman in cautare de plante medicinale (cimbrisor, musetel, tei…) pentru Plafar dar si frunze de dud pentru viermii de matase. La amandoua scoala avea plan – ca si la lotul scolar. Sala de sport si clasele deveneau uscatorii de plante medicinale si crescatorii de viermi de matase.
Ca si in alte dati, si acum aveam lungi perioade de abstinenta urmate de “caderi” de cateva zile pana la o saptamana desi reuseam sa-mi tin orele de obicei. Eram convins ca cele mai scanteietoare clipe erau cele petrecute in tovarasia lui J.B. si cele mai inspirate. Probabil ca si alte droguri au acelasi efect. Cand eram plictisit, enervat, descurajat, ma potolea. Daca eram fericit, multumit in vreun grup sau singur in mijlocul naturii J.B. imi inzecea starea.
E nevoie sa mai spun cat de incarcate imi erau zilele ? In afara orelor de clasa, sosit acasa trebuia sa concep planul fiecarei lectii (cu control periodic al directoarei) si nu era munca de rutina cum s-ar crede. Desi, in majoritatea cazurilor, nici nu puteam respecta planul conceput acasa. Cand credeam ca sunt liber ma chemau pentru diverse activitati. Cum ar fi curatenia pe singura sosea asfaltata pe care se aflau scoala, primaria, biserica. Ma adanceam in treburi stiind ca, minut cu minut, timpul se scurge fara sa-mi dea ragazul necesar de a ma cufunda in mine insumi. Ramaneau serile si ceasurile acelea dificile cand te asalteaza gandurile pe care incerci sa le eviti. Recursesem la tot soiul de stratageme. Unele nu mi-au fost de nici un folos. Degeaba vrei s-o rupi cu trecutul. Ceva, orice-ai face, ramane si se agata de tine, ceva de care nu te poti debarasa. Boxerul care se invarte in jurul ringului cautand cu pumnul slabiciunile adversarului nu pune in dorinta lui incapatanarea cu care fugeam de mine insumi si ma minteam. Eu eram propriul meu adversar si ma invarteam in jurul meu. Un dans pe care nu-l limita nimic. Nici corzi, nici public. Cunosteam cosmarul care arde mocnit, ascuns sub stupefactia celor care niciodata nu indraznesc sa se apropie de ei insisi de frica dezastrului care s-ar putea sa tasneasca tocmai din apropierea asta. Si astfel, dealungul intregii saptamani cat ma zbateam impotrivindu-ma acestei vointe stranii si exterioare mie si sa incerc sa ma conving ca nu era neaparata nevoie; intelegeam si ca izolarea umana poate lua chipuri dintre cele mai felurite. Caci tocmai pentru a evita intalnirea cu demonul ce sta ascuns in noi ne refugiem in nicotina, cafeina, alcool, alte droguri, tranchilizante, sedative, in obiceiuri si credinte, in tot felul de dependente, in prejudecati, in certitudini stramte, in ideologie si in insasi prostia noastra – cel mai sigur mijloc de izolare. Si, iata, pe masura ce intrevedem fiecare detaliu al acestui drum vazut cu ochii inchipuirii si imi desfasuram in minte expeditia am inceput sa simt cum, chiar in inima terorii care ma coplesea incepe sa mijeasca linistea deplinei stapaniri launtrice. In sfarsit, eram din nou inarmat sa pornesc la drum.
Printre sarcinile profesorilor (barbatii) – noi, cei trei, pentru ca Apaz facea zilnic naveta acasa la Basarab-Murfatlar – faceam “de garda” in fiecare seara la dormitoarele internatului. Aici, un biet satean batran pazea si trebuia sa supravegheze o herghelie de vreo 4o de iepsoare care erau vizitate seara de seara de “armasarii” comunei (15-16 flacai intre 18 si 30 de ani) unii dintre ei chiar afumati dupa ce trecusera pe la carciuma. Asa ca noi trei trebuia sa facem act de prezenta (mai mult nu eram in stare) raportul de forte fiind de 5/1. Doar asistam (uneori neputinciosi) cum evadeaza fetele mai mari prin ferestre. Militia era reprezentata in comuna doar de seful de post (sef si subaltern totodata) si cainele sau care ii pazea casa si postul aflate la un loc. Cand nu era (mai tot timpul) la carciuma il gaseai la sosea vanand vreo amenda pentru completarea veniturilor.
Cel mai cumsecade om pe o raza de multi kilometri era – fara indoiala – turcul Ismail Mustafa. Dimineata pana-n pranz nu putea fi gasit decat la sediul Cooperativei de Credit. La pranz, intotdeauna, mergea acasa. Pe seara mai putea fi intalnit la carciuma stand de vorba cu vreunul dintre batranii intelepti – de obicei cu mos Kiriazi. Mustafa avea un suflet de aur, fata deschisa numai a zambet, cu ochii de culoarea cerului fara nori. Zambetul vesnic pe buze il mostenisera si fiicele lui – la fel sotia. Cam supraponderala, nascuse 4 copii, cam inchisa la piele dar cu acelasi caracter si bunavointa, bunsimt ca ale sotului. Lucra tot la scoala, ca pedagog. Ii supraveghea la lectii pe cei de la internat si ii ducea si aducea la masa sau la dormitor. Raspandea, cum am spus, numai zambet si lumina. Aproape ca mi i-as fi dorit rude.
In ceea ce ma priveste, desi ma intelegeam bine cu toata lumea, imi era mereu dor de familie, de casa, de orasul copilariei si de (inca prietena) Doina. Le scriam des – mai mult un fel de rapoarte. Pentru mine scrisul – si atunci – nu era obligatie ci o stricta necesitate. Precum (si atunci) imi limpezeam gandurile scriindu-le in jurnal, ma simteam mai apropiat de cei ce nu-I aveam aproape. Si, intotdeauna, de cand ma stiu, ma exprimam mai bine in scris decat oral.
Inainte de a parasi si capitolul Adamclisi nu pot sa nu vorbesc putin si despre ceea ce lasam in urma plecand.
Monumentul TROPAEUM TRAIANI din imediata apropiere a comunei, alaturi de castrul roman fusese ridicat dupa o victorie asupra bastinasilor a legiunilor Romei. O dovada incontestabila a locuirii Dobrogei de catre daci, inaintasi ai nostri. Chiar in comuna se afla si un muzeu din otel si sticla unde sunt adapostite vestigiile, artefactele descoperite in zona. Obiecte de podoaba (fibule, cercei, coliere), amfore in care erau pastrate cereale, uleiuri, vinuri; imbracaminte etc.. Monumentul cu o inaltime de cca 4o de metri era incins cu un brau de metope (la 2/3 de baza) – niste dale de piatra de 0,50/0,50 m. sculptate in relief care infatisau scene de lupta, ocupatii ale localnicilor; de jur imprejurul monumentului este un teren de cateva hectare cu alei strajuite de copaci si aranjamente florale (un mini-Cismigiu local) si chiar un restaurant (nu carciuma). Intreaga zona imprejmuita cu zid.
In cele 19 luni n-am avut o relatie mai speciala cu sexul opus desi doua dintre fete ar fi fost dispuse. Si asta fiindca ceea ce cautam eu se gaseste foarte rar. O legatura m-ar fi tentat numai daca s-ar fi dovedit de viitor. Experientele nu ma mai tentau. Avusesem destule. Poate m-as fi stabilit acolo caci erau destui care meritau incredere si-mi placeau si locurile. Dar asa, fara sa-mi fi facut vreun rost, eram acelasi solitar. Iar la Bucuresti ma astepta familia si un apartament al meu de care imi era dor. Asa ca, odata cu incheierea anului scolar, dupa vacanta de vara am renuntat – nu fara strangere de inima – la Adamclisi.