Confesiunile unui toxicoman (III) - Dan B. Tivu

A D A M C L I S I

Din perioada asta tin minte, mai intai, ca am intrat cu dreptul. Mai aveam in fata vreo trei luni de vacanta scolara. Platita. Si o prima de instalare. Singura sarcina era sa supraveghez zilnic lucrarile de renovare a scolii. Pentru timpul liber descoperisem bodega iar de locuit aveam o gazda in comuna. La bodega mancam dar mai si pierdeam timpul vorbind cu unul sau altul. Band nu in exces, dar regulat.
Cu doua saptamani inainte de a incepe scoala apare, cu repartitie de la Bucuresti, Victor Popa, profesor de fizica-chimie. A primit si el prima de instalare. Calare pe autobuz, dupa 65 Km. ne aflam pe litoral la un hotel de doua stele. Dar pentru ca nici prima lui, nici salariul meu nu erau astronomice dar erau astronomice preturile, in trei zile (traite din plin) ne-am intors lefteri in Adamclisi. Ni s-a repartizat un apartament cu trei camere, baie, bucatarie unde, impreuna cu profesorul de educatie fizica (un ialomitean) Lungu Ovidiu, aveam fiecare camera lui.
Vin si ceilalti, profesori si invatatori. Masa festiva la directoare acasa (era localnica).
Pentru clasele I-IV sunt doua invatatoare constantence care fac naveta o data pe saptamana. Aveau si ele cate o camera intr-un apartament dintr-un bloc alaturat. Si erau foarte tinere.
Profesoara pentru limba romana clasele a IX-a era Nicoleta. Profesoara de desen, Bota Terezia, o ardeleanca de vreo 25-30 ani, cu mult sarm dar frivola si dornica de aventura. Victor, mare fustangiu, ii devine “titular”, apoi si uneia dintre invatatoare. Intrebandu-l, imi da replica: “tot fasole, fasole ?” Profesoara de biologie-botanica – anatomie, Camelia Budriga, este – de departe – cea mai reusita: o adevarata doamna de aproximativ 35 de ani la care nu stiu sa fi observat vreun defect fizic sau moral. O ardeleanca foarte reusita din toate punctele de vedere. Manierata, blanda, foarte modesta si la locul ei. Sosita cu sotul ei (un oltean tot atat de obraznic si increzut pe cat ii era sotia de modesta – profesor de matematica in satul vecin Zorile. Venisera si cu fiul lor de varsta prescolara. Aveau o masinuta modesta. Eu predam limba si literatura romana la clasele VII-VIII (cinci clase in total), limba franceza la V si VI, Latina la IX si X. Fiecarei clase I se repartizeaza un diriginte, la clasele mai mari barbatii. Ovidiu la a X-a, Apaz Ghemaledin (tatarul de mate) la a IX-a, eu la una din clasele VII si Victor la a VIII-a.
Pana una-alta, toata scoala face practica (munca voluntara). Deocamdata la culesul porumbului. Clasele V-IX culeg iar I-IV depanuseaza. La sfarsitul zilei vin tractoare cu remorci sa duca recolta la baza de receptie. Dupa 10 zile de cules porumb am mers la cules de struguri inca o saptamana. A castigat si scoala cate ceva, a primit si fiecare elev ceva bani – mai mult simbolic.
Incep, cu adevarat, cursurile. Cu cativa elevi din clasele V-VI se poate face limba franceza. Nu sunt chiar afoni. Restul nu cunoaste suficienta gramatica a limbii romane. Sunt semianalfabeti. Cam cu jumatate din efectivele claselor V-VIII se poate face limba si literatura romana. Ceilalti au prea multe lacune din clase anterioare si trebuie meditati suplimentar. La meditatii vin, insa, tocmai cei care n-ar avea nevoie dar sunt interesati sa-si consolideze cunostintele deja dobandite. Iar la clasele mari, a IX-a si a X-a, unde era latina in programa, era dezastru. Dintre toti elevii doar doi (doua) aveau manuale. Fiica primarului Carp si fiica inginerului de la SMA. Toti ceilalti, mai ales baietii, n-aveau nici macar caiete. Pe cele doua fete le-am facut monitoarele mele pentru ca aveau un scris citet si le puneam sa scrie pe tabla textul in latina al lectiei si cuvintele noi, necunoscute. In lectia urmatoare tot ele scriau traducerea textului apoi unele notiuni comparative cu gramatica limbii romane. Dar cand nu sunt cunoscute nici cele mai elementare principii ale limbii romane ce se poate face ? Sa-mi blamez colegele care i-au trecut clasa ? Dar nici nu puteam face minuni. Nu puteam sa-I invat intr-un an scolar ce nu putusera sau nu voisera sa retina in anii precedenti.
Aceleasi greutati le intampinau si ceilalti colegi care predau materii cu continuitate de la un an la altul. Matematica, fizica, chimia, limbi straine. Dar daca, la sfarsitul trimestrului, al anului, indrazneai sa lasi corigenti, venea inspectorul scolar de la judet si spunea ca tu, profesor, n-ai metoda. Elevii sunt buni. Isi lua si el leafa ca sa dea statisticile cat mai bine. Desi unii dintre copii abia de stiau sa se iscaleasca. Unii dintre elevi erau chiar retardati mental si si-ar fi avut locul intr-o scoala ajutatoare speciala.
In afara problemelor deja descrise, profesionale, altele nu prea erau. N-aveam motive sa ne plangem. Cele trei blocuri erau racordate la o minicentrala termica cu pacura si iarna aveam caldura si apa calda tot timpul. Tot la bloc locuiau si ceilalti profesori. Chiar si primarul Carp (un moldovean venit cu sotia si doua fiice). Deasemenea, familia lui Ismail Mustafa. El era seful Cooperativei de Credit si al Centrului de Achizitionare a Produselor Animaliere: piei, miere, ceara de albine… .Casatorit, avea trei fete si un baietel, praslea. Primarul isi aranjase sotia ca administratoare a cantinei scolii-internat. Cresteau, in ograda unui satean vecin cativa porci cu “resturi” de la cantina. Necazul familiei (desi nu prea mare) era ca primarului ii placea bautura. Intr-o seara – vrand sa mai bea la carciuma ce se inchisese – a intrat prin vitrina si, a doua zi, l-au gasit acolo dormind pe jos. Dupa trei zile de dezbateri (si cu cei de la judet) probabil ca avea dosar “beton” si totul s-a musamalizat. N-a mai ramas primar dar a devenit unul dintre sefii Bazei de Receptie a Cerealelor.
Ne mai adunam pe la cate unul dintre noi sambata si dumineca seara, de zile onomastice sau aniversari – sau asa, pur si simplu. Tineam unul la altul, eram solidari.
Noi trei, Ovidiu, Victor si cu mine ne impacam foarte bine. Cand pe ei ii “prindea de nas” (chiar si in timpul saptamanii) jocul de carti (licitatie) – intre ei sau cu concursul unor parteneri din randul tineretului studios (veneau in vacante un student la ASE si un medicinist) – cand nu-si terminau partidele pana dimineata, le ‘tineam” eu orele. La educatie fizica era usor – pe baieti ii lasam sa joace fotbal, fetele volei sau handball ori, in sala, flotari, spaliere, franghie sau prajina. Cu orele de fizica sau chimie era mai greu; materii pe care eu insumi nu le agreasem. Le dadeam un extemporal din lectia de zi, sa corecteze Victor daca vroia. Victor sau Ovidiu ma ajutau si ei cand aveam probleme cu rachiul “superior” (Alba Lux – ca detergentul pentru rufe – poreclit). De primavara pana toamna cutreieram coclaurii pana la ruinele castrului roman in cautare de plante medicinale (cimbrisor, musetel, tei…) pentru Plafar dar si frunze de dud pentru viermii de matase. La amandoua scoala avea plan – ca si la lotul scolar. Sala de sport si clasele deveneau uscatorii de plante medicinale si crescatorii de viermi de matase.
Ca si in alte dati, si acum aveam lungi perioade de abstinenta urmate de “caderi” de cateva zile pana la o saptamana desi reuseam sa-mi tin orele de obicei. Eram convins ca cele mai scanteietoare clipe erau cele petrecute in tovarasia lui J.B. si cele mai inspirate. Probabil ca si alte droguri au acelasi efect. Cand eram plictisit, enervat, descurajat, ma potolea. Daca eram fericit, multumit in vreun grup sau singur in mijlocul naturii J.B. imi inzecea starea.
E nevoie sa mai spun cat de incarcate imi erau zilele ? In afara orelor de clasa, sosit acasa trebuia sa concep planul fiecarei lectii (cu control periodic al directoarei) si nu era munca de rutina cum s-ar crede. Desi, in majoritatea cazurilor, nici nu puteam respecta planul conceput acasa. Cand credeam ca sunt liber ma chemau pentru diverse activitati. Cum ar fi curatenia pe singura sosea asfaltata pe care se aflau scoala, primaria, biserica. Ma adanceam in treburi stiind ca, minut cu minut, timpul se scurge fara sa-mi dea ragazul necesar de a ma cufunda in mine insumi. Ramaneau serile si ceasurile acelea dificile cand te asalteaza gandurile pe care incerci sa le eviti. Recursesem la tot soiul de stratageme. Unele nu mi-au fost de nici un folos. Degeaba vrei s-o rupi cu trecutul. Ceva, orice-ai face, ramane si se agata de tine, ceva de care nu te poti debarasa. Boxerul care se invarte in jurul ringului cautand cu pumnul slabiciunile adversarului nu pune in dorinta lui incapatanarea cu care fugeam de mine insumi si ma minteam. Eu eram propriul meu adversar si ma invarteam in jurul meu. Un dans pe care nu-l limita nimic. Nici corzi, nici public. Cunosteam cosmarul care arde mocnit, ascuns sub stupefactia celor care niciodata nu indraznesc sa se apropie de ei insisi de frica dezastrului care s-ar putea sa tasneasca tocmai din apropierea asta. Si astfel, dealungul intregii saptamani cat ma zbateam impotrivindu-ma acestei vointe stranii si exterioare mie si sa incerc sa ma conving ca nu era neaparata nevoie; intelegeam si ca izolarea umana poate lua chipuri dintre cele mai felurite. Caci tocmai pentru a evita intalnirea cu demonul ce sta ascuns in noi ne refugiem in nicotina, cafeina, alcool, alte droguri, tranchilizante, sedative, in obiceiuri si credinte, in tot felul de dependente, in prejudecati, in certitudini stramte, in ideologie si in insasi prostia noastra – cel mai sigur mijloc de izolare. Si, iata, pe masura ce intrevedem fiecare detaliu al acestui drum vazut cu ochii inchipuirii si imi desfasuram in minte expeditia am inceput sa simt cum, chiar in inima terorii care ma coplesea incepe sa mijeasca linistea deplinei stapaniri launtrice. In sfarsit, eram din nou inarmat sa pornesc la drum.
Printre sarcinile profesorilor (barbatii) – noi, cei trei, pentru ca Apaz facea zilnic naveta acasa la Basarab-Murfatlar – faceam “de garda” in fiecare seara la dormitoarele internatului. Aici, un biet satean batran pazea si trebuia sa supravegheze o herghelie de vreo 4o de iepsoare care erau vizitate seara de seara de “armasarii” comunei (15-16 flacai intre 18 si 30 de ani) unii dintre ei chiar afumati dupa ce trecusera pe la carciuma. Asa ca noi trei trebuia sa facem act de prezenta (mai mult nu eram in stare) raportul de forte fiind de 5/1. Doar asistam (uneori neputinciosi) cum evadeaza fetele mai mari prin ferestre. Militia era reprezentata in comuna doar de seful de post (sef si subaltern totodata) si cainele sau care ii pazea casa si postul aflate la un loc. Cand nu era (mai tot timpul) la carciuma il gaseai la sosea vanand vreo amenda pentru completarea veniturilor.
Cel mai cumsecade om pe o raza de multi kilometri era – fara indoiala – turcul Ismail Mustafa. Dimineata pana-n pranz nu putea fi gasit decat la sediul Cooperativei de Credit. La pranz, intotdeauna, mergea acasa. Pe seara mai putea fi intalnit la carciuma stand de vorba cu vreunul dintre batranii intelepti – de obicei cu mos Kiriazi. Mustafa avea un suflet de aur, fata deschisa numai a zambet, cu ochii de culoarea cerului fara nori. Zambetul vesnic pe buze il mostenisera si fiicele lui – la fel sotia. Cam supraponderala, nascuse 4 copii, cam inchisa la piele dar cu acelasi caracter si bunavointa, bunsimt ca ale sotului. Lucra tot la scoala, ca pedagog. Ii supraveghea la lectii pe cei de la internat si ii ducea si aducea la masa sau la dormitor. Raspandea, cum am spus, numai zambet si lumina. Aproape ca mi i-as fi dorit rude.
In ceea ce ma priveste, desi ma intelegeam bine cu toata lumea, imi era mereu dor de familie, de casa, de orasul copilariei si de (inca prietena) Doina. Le scriam des – mai mult un fel de rapoarte. Pentru mine scrisul – si atunci – nu era obligatie ci o stricta necesitate. Precum (si atunci) imi limpezeam gandurile scriindu-le in jurnal, ma simteam mai apropiat de cei ce nu-I aveam aproape. Si, intotdeauna, de cand ma stiu, ma exprimam mai bine in scris decat oral.
Inainte de a parasi si capitolul Adamclisi nu pot sa nu vorbesc putin si despre ceea ce lasam in urma plecand.
Monumentul TROPAEUM TRAIANI din imediata apropiere a comunei, alaturi de castrul roman fusese ridicat dupa o victorie asupra bastinasilor a legiunilor Romei. O dovada incontestabila a locuirii Dobrogei de catre daci, inaintasi ai nostri. Chiar in comuna se afla si un muzeu din otel si sticla unde sunt adapostite vestigiile, artefactele descoperite in zona. Obiecte de podoaba (fibule, cercei, coliere), amfore in care erau pastrate cereale, uleiuri, vinuri; imbracaminte etc.. Monumentul cu o inaltime de cca 4o de metri era incins cu un brau de metope (la 2/3 de baza) – niste dale de piatra de 0,50/0,50 m. sculptate in relief care infatisau scene de lupta, ocupatii ale localnicilor; de jur imprejurul monumentului este un teren de cateva hectare cu alei strajuite de copaci si aranjamente florale (un mini-Cismigiu local) si chiar un restaurant (nu carciuma). Intreaga zona imprejmuita cu zid.
In cele 19 luni n-am avut o relatie mai speciala cu sexul opus desi doua dintre fete ar fi fost dispuse. Si asta fiindca ceea ce cautam eu se gaseste foarte rar. O legatura m-ar fi tentat numai daca s-ar fi dovedit de viitor. Experientele nu ma mai tentau. Avusesem destule. Poate m-as fi stabilit acolo caci erau destui care meritau incredere si-mi placeau si locurile. Dar asa, fara sa-mi fi facut vreun rost, eram acelasi solitar. Iar la Bucuresti ma astepta familia si un apartament al meu de care imi era dor. Asa ca, odata cu incheierea anului scolar, dupa vacanta de vara am renuntat – nu fara strangere de inima – la Adamclisi.