miercuri, aprilie 30, 2008

MEDITATIA ZILEI DE 30 Aprilie

În Program suntem învăţaţi că “credinţa fără fapte este moartă”. Cât este oare de adevărat acest lucru pentru persoanele dependente? Dacă o persoană dependentă nu încearcă continuu să-şi îmbunătăţească viaţa spirituală prin practică şi sacrificiu de sine pentru alţii, el/ea nu va putea supravieţui unor încercări şi slăbiciuni care vor apărea. Dacă el/ea nu lucrează, se va întoarce cu siguranţă la dependenţa activă, sau poate va muri. Atunci credinţa va fi moartă cu adevărat. Cred eu, prin credinţa mea, că pot fi cu adevărat de folos celor care mai suferă încă?

Rugăciunea de azi

Fie ca credinţa mea în Puterea Superioară şi în puterea de influenţă a Programului să-mi fie multiplicată pe măsură ce o transmit celorlalţi care încearcă să se recupereze din dependenţa de alcool. Să fiu sigura că ajutându-i pe ceilalţi nu îmi plătesc doar datoriile, dar este şi singura cale prin care ştiu să îmi continui creşterea spirituală şi să mă menţin în abstinenţă.

Ce să-mi amintesc azi

Cu cât împărtăşesc mai multă credinţă cu atât voi avea şi eu mai multă.



DUPA SARBATORI DIN NOU IN LUMEA REALA

Sărbătorile pascale au trecut. A fost frumos, cu clipe innălţătoare ca in fiecare an dar acum ne reintoarcem la traiul cotidian cu toate implicatiile sale. Pentru a nu incepe posomorâţi tumultul zilnic, să-l ascultam pe Jeremy&Celine Dion cu "Dans Un Autre Monde". Poate ne vine si vreo idee...???

MEDITATIA PENTRU 29 APRILIE
Când am venit pentru prima dată în Program, am fost uimit de atmosfera continuă de veselie. Îmi dau seama astăzi că veselia şi buna dispoziţie îşi au folosul lor. Cei din afară pot să fie şocaţi să vadă că noi izbucnim în râs când auzim o experienţă tragică trecută. Dar oare dE ce să nu râdem? Acum ne-am recuperat, şi I-am ajutat pe alţii să se recupereze. Ce alt motiv ar mai fi nevoie pentru a ne veseli decât acesta? Am început eu să îmi recapăt simţul umorului?

Rugăciunea de azi
Fie ca Dumnezeu să-mi dea din nou simţul umorului. Fie ca eu să apreciez umorul sănătos care este muzica de fond a veseliei noastre reciproce în abstinenţă. Fie ca eu să râd cât de mult pot, dar cu un râs defensiv al ego-ului, prin care îmi bat joc de slăbiciunea altuia, dar nici râsul forţat atunci când sunt călcat în picioare, ci acel râs sănătos care ne ajută să vedem lucrurile în perspectivă. Fie ca eu să nu cred că acest râs nu este relevant. Am învăţat doar că este irelevant să mă iau pe mine prea în serios.

Ce să-mi amintesc azi
Simţul umorului este un semn al sănătăţii.

vineri, aprilie 25, 2008

HRISOS A INVIAT !

CU CRUCEA IN SPATE

miercuri, aprilie 23, 2008

duminică, aprilie 20, 2008

O LECTIE PENTRU CEI CE NU SE MULTUMESC CU CE AU

Am gasit pe ORTHOBLOG un videoclip infiorator, socant care fara doar si poate trebuie sa dea de gandit tuturor dependentilor de orice natura. In privinta alcoolicilor...da, bem, bem de necaz, bem de bucurie, bem pentru orice lucru sau situatie care ne deranjaza. Stim ca un pahar este prea mult iar 10 sunt insuficiente DAR BEM ! Oare situatia tanarului din videoclip ce ne spune?

SCRISOARE DE LA ISUS

vineri, aprilie 11, 2008

SCRISOARE DE DRAGOSTE

Mesajul este adresat alcoolicilor care îsi doresc sobrietatea mai mult decât orice în viatã si care au fost incapabili sã-si gãseascã singuri calea de eliberare din alcoolism.
Cea mai nefericitã persoanã din lume este alcoolicul cronic care are o insistentã dorintã de a se bucura de viatã asa cum a stiut-o el cândva. Dar cum nu poate sã si-o imagineze fãrã alcool, el are o chinuitoare obsesie, anume aceea cã, în urma unui miracol de stãpânire el va fi în stare sã si reuseascã.
Sã întocmim o listã de afectiuni, care am dori sã ne ocoleascã în viatã, viata noastrã cea de toate zilele.
Nimic mai simplu! Iat-o:

ADRESE SI GRUPURI

16. GRUPURILE DE ALCOOLICI ANONIMI DIN ROMÂNIA – septembrie 2007
Localitate Nume Grup, Adresa Persoana de contact Telefoane E-Mail
ARAD
Grup "A.A."
Str. Andrei Mureşanu, nr. 28 ; cod: 310011 Joi 18-19 Alexandru
259451 aagruparad@hotmail.com
BAIA MARE Grup "Sf. Varvara"
Str. Victoriei, bl. 82 ap. 21 Luni 17-19 Willy 0262 431 236; 0745 310 972; 0362 405 211 willyaa@freemail.hu ;

Grup "Zorile"
Str. Vasile Lucaci nr. 72 Joi 17-19 Marcel 0262 423 928; 0726 209 646 rodoet@email.ro; marcelteodor@yahoo.com
BUCURESTI
Grup "Internaţional"
Str. Biserica Amzei, Nr. 7-9 Et. 2 Marţi, Joi 20-21 George 0723 073 627 international.buc@gmail.com

Liviu 0744 921 570
Cati 0722 385 730
Grup "Unu"
Sos. Berceni, nr.10, pav.17; Spital. Al. Obregia ;
cod: 041914 Luni, Miercuri, Vineri 17-18 Liviu 0744 921 570 aagrup@gmail.com

Cristi 0740 041 071
Grup "Radu Vodă"
Mănăstirea Radu Vodă,
str. Radu Vodă nr. 24A sala Paraclis Luni, Joi 17-19 Cristi 0740 041 071
Grup "Cristiana Pescăruş"
Str. Pescăruş nr. 6 Sâmbătă 18,30 Cristian 0729 173 837
Grup "Titan"
Str. 1 Decembrie nr.1918 sector 3 Duminică 18,00 Johnny 0722 233 310
CLUJ
Grup "Carpe Diem"
Str. Năsăud, nr. 2; "Uniunea Creştină" ; cod: 400610
Sâmbătă, Duminică 18-20 Mircea 0723 249 600 fritz@21cn.com
aacluj@home.ro

Grup "Speranta"
Str. Ion Meşter, nr. 10; Policlinica "Sf. Pantelimon";
Vineri 18-20 Basil 0744756407 jivinvasile@yahoo.com

Richard 0748846352
Grup "Casa Albă"
Str. Neagră nr. 5
Luni, Marţi, Miercuri, Joi, Vineri, Sâmbătă 12-13
Luni, Marţi, Miercuri, Joi: 18-19 Marin 0727359116
SAVADISLA – jud. Cluj
Grup "Sănătatea"
Sanatoriul TBC Săvădisla
Luni, Marţi, Miercuri, Joi, Vineri: 11-12; Sâmbăta 9-10 Gabi 0264 309 621; 0752091244
CRAIOVA
Grup "Phoenix"
Brazda lui Novac, Lic. Titulescu (vechiul CAS) Dolj Ioana 0744 974 373 ioanac@oltenia.ro
Sorin 0743 095 799
DETA
Grup "Hope"
C.P. 28 Deta Marţi, Vineri 19-20 Liuby 0259 391 179 liuby@hotmail.com
DEVA Grup "Renaşterea"
Str. Griviţei (Biserica Franciscană) Luni 18-19 Marcel 0745 574674
Radu 0254 227 466 munteanumd@inext.ro

HUNEDOARA
Grup "Speranţa"
Str. Tudor Vladimirescu nr. 6 ; cod: 331210
Miercuri, Vineri 18-20 Liviu 0254 747 448; 0742 883 605 aa_nix_hd@k.ro

Rodica 0254 711 626; 0727 866 400
Nix 0744 642 143
MIERCUREA CIUC
Grup "Csík"
Str. Gal Şandor, nr. 9; (Casa "LASARUS") ; cod: 530210; Luni şi Joi 19.00 Gyula 0266 317 486 j_mohar@index.hu
PIATRA NEAMT
Grup AA
Str. Ştefan cel Mare, nr. 23; cod: 610101
Luni - Sâmbătă 18,30-19,30; Dum. 11-12 Gabi 0233 233 992 ; 0722 272 663 g67ganescu@hotmail.com
aapiatraneamt@hotmail.com

ROZNOV
Grup "12 Paşi"
Str. Republicii, nr. 1, bl. T4, ap. 1 ; cod: 617390 Ioan 0233 665 876 izan@decebal.ro

TÂRGU MUREŞ
Grup "Bufnita"
Str. Ghe. Marinescu, nr. 38;
(Clinica Psihiatrie 2) ; cod: 540139 Iulia 0265 147 017
Dumitru 0265 328 328
Dana 0265 214 412 ; 0721 761 860 iureadana@hotmail.com

TIMIŞOARA
Grup "Grupa Una"
Str. Pietrosu, nr. 4 Luni, Miercuri, Sâmbătă 18-19 Marcel 0356 421 004; 0256 430 835 dmss@maill.dnttm.ro ; asgaatm@rdslink.ro
0721 438 775 marcos58gm@yahoo.com

Grup "Regula 62"
Str. 1 Decembrie nr.1 Marţi, Vineri 18-20 Ştefan 0256 457 803 aaregula62tm@yahoo.com

Roby 0356 412 434; 0745 260 182 robimlm@yahoo.com

Traian 0723 389 004 macovei21@yahoo.com

ROMAN
Grup "Alt Drum"
Policlinica, Joi 10-12 Mihai 0741 340 261
BISTRIŢA
Grup "Credinţa"
Bd. Independentei nr.79 Luni, Joi 17-19 Horea 0263 224 260 trifeedbistrita@yahoo.com

REŞIŢA
Grup "AA"
Aleea Macilor Bl. 2 Sc. F Ap. 8 Cornelia 0255 226 612
BĂCĂU
Grup "AA"
Str. Mioriţei bl. 40 ap. 2 Florin 0741 747 759 nistorescu2003@yahoo.com
speraasv@yahoo.com


SUCEAVA
Grup "Speranţa"
Str. Mărăşeşti nr. 13 bl. G1 Sc. B ap. 15
Luni, Miercuri, Vineri 16-18 Constantin 0230 217 980; 0746 995 458
Petre 0726 701 026
Cătălin 0726 097 539
Dan 0741 330 772
SIGHIŞOARA
Grup "AA"
Tita 0265 773 326; 0721 360 121
JIMBOLIA
Grup "Frontiera"
Str. Bela Bartok nr. 12 Sâmbătă 17-18 Viorica 0256 362 717; 0722 672 267
IAŞI
Grup "Unirea"
Str. C. Negri nr. 48 Seby 0729 904 355
ORADEA
Grup "Speranţa"
Str. Dimitrie Cantemir nr. 77 bl. C/4 sc. B ap. 31
Marţi şi Joi Nicole 0749 207 738
Marius 0749 086 577
Asociaţia de Servicii Generale ale AA ROMÂNIA
Timişoara
str. Florimund de Mercy nr. 2 cod. 300080 Marcel 0256 430 820; 0721 438 775

LISTA GRUPURILOR FAMILIALE AL-ANON
LOCALITATE NUME GRUP ADRESA PERSOANA DE CONTACT PROGRAM ÎNTÂLNIRI TELEFOANE/FAX E-MAIL/WEB
BISTRIŢA GRUP „PRIETENIA” STR. INDEPENDENŢEI, NR.79 - LUNI:18,00 0263-236-542
IAŞI GRUP „CONFIDENŢA” STR. COSTACHI NEGRI, NR.48 MIHAELA MIERCURI, VINERI:
17.00-19.00 0332-804-362
0740-770-179 http//alanoniasi.xhost.ro/contact.html
alanoniasi@yahoo.com
CLUJ-NAPOCA GRUP „SPERANŢA”
STR. ION MEŞTER
NR.10
VICTORIŢA,
CLAUDIA VINERI:
18,00-19,00 0264-456-640
0264-597-687
victoalanon@hotmail.com

BUCUREŞTI GRUP
„SPERANŢA” STR. CHESARIE, NR.9 CARMEN, MIHAELA LUNI,
18,00-19,00 0723-691-162
0723-227-029
PILDEŞTI -
ROMAN GRUP
„VIAŢĂ SENINĂ LOC.
PILDEŞTI
COM.CORDENI CRISTI JOI
19-20 0745-923-825



DARUL LUI DUMNEZEU

Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, a ales acest grup de bărbaţi şi femei ca să fie purtătorii bunătăţii Lui. Acest fenomen se întâmplă printre noi. Dumnezeu nu a mers la cei mândri, puternici, celebri sau strălucitori. În schimb a mers la cei modeşti, bolnavi şi nenorociţi. El a mers direct la beţivi, la aşa - zişii” slabii lumii”.

Ar fi putut să ne zică: “În mâinile voastre slabe şi plăpânde am încredinţat o putere inestimabilă. Vouă v-a fost dat ce a fost refuzat oamenilor de ştiinţă sau guvernanţilor. Acest dar de a vindeca alţi alcoolici ce vi l-am încredinţat vouă, nu l-am dat la mame sau la preoţii şi prezbiterii mei. El trebuie folosit fără egoism şi implică o mare responsabilitate. Nici o zi să nu vă fie prea lungă, nici un caz nu trebuie minimalizat, nici o treabă să nu fie prea grea şi nici un efort prea mare. Acest dar trebuie folosit cu toleranţă pentru că nu l-am restrâns pentru nici o rasă sau neam, nici o credinţă sau confesiune. Trebuie să te aştepţi să fii criticat şi foarte des dezapreciat. O să fiţi ridiculizaţi. Motivele vor fi greşit înţelese. Trebuie să te aştepţi la greutăţi, pentru că ceea ce oamenii numesc greutăţi, sunt treptele unei scări ce trebuie urcate spre progres spiritual.
Şi adu-ţi aminte că folosind această putere nu cer de la tine mai mult decât poţi da. Nu ai fost ales din cauza talentelor tale excepţionale. Fii foarte atent dacă ai succese şi nu le atribui superiorităţii tale, acest dar nu l-ai primit de la Mine. Dacă aş fi vrut oratori, aş fi avut multe oferte pentru această muncă, pentru că din toate talentele cu care am dăruit omenirea, vorbăria este cel mai des folosită. Dacă aş fi dorit învăţaţi, lumea e plină de oameni mai dotaţi şi mai disponibili decât tine.

Ai fost ales pentru că ai fost marginalizat de către lume şi experienţa ta de beţiv te-a făcut smerit şi atent la vocea suferinţei, care vine din inima singuratică a alcoolicilor de pretutindeni. Ţine veşnic în minte mărturisirea din prima zi când ai recunoscut că eşti alcoolic şi anume că eşti neputincios şi ai dori să-ţi laşi voinţa şi viaţa în grija Mea. Doar atunci ai fost eliberat.

Fiecare zi la timpul ei. Trăieşte simplu. Dar fă-o! Doar pentru azi. ”

PRIMUL PAHAR

Pentru multi din comunitatea AA, era dificil de înteles cã pentru noi, primul pahar a fost periculos ! Noi sustinem cã niciodatã nu ne îmbãtãm de la un singur pahar, nici la al 4-lea, al 8-lea, nici al 16-lea nu este de vinã.

Dacã noi am fi bãut unul, sau chiar douã pahare, am fi fost în ordine. De fapt noi când am luat primul pahar, înainte de al bea, puterea vointei noastre s-a risipit si puterea noastrã de discernãmânt ne-a pãrãsit. Chiar dacã, ocazional, am reusit sã controlãm felul nostru de a bea, încât acesta ne-a linistit, ziua urmãtoare, sãptãmâna viitoare, sau luna viitoare, dezastrul s-a produs.

NOI am crezut cã putem stãpâni alcoolul. DAR NOI NU PUTEM !

Acesta, deoarece primul pahar distruge puterea noastrã de a hotãrî ce este bine si ce este rãu. Nu conteazã cât de mic, nevinovat sau ispititor ni s-ar pãrea primul pahar, acela care distruge vointa noastrã, NOI stãm deoparte de el azi.

ALCOOLICUL, ESTE O PERSOANÃ PENTRU CARE, UN PAHAR ESTE PREA MULT, IAR O SUTÃ NU SUNT DE AJUNS

Adelina Culache. De ce beau oamenii?

La ce te gandesti atunci cand vezi un om beat? La motivele care il determina sa recurga la acest gest, la aspectul patetic pe care il prezinta, la faptul ca nu stii sigur daca va reusi sa ajunga acasa teafar si nevatamat? Se spune ca betivii au drumul lor pe care il deslusesc, indiferent cat de mult alcool au la bord. Nu stiu daca trebuie sa dam crezare acestor cuvinte, desi, de cele mai multe ori functioneaza. Intr-o seara, intorcandu-ma de la plimbare cu iubitul meu, vedem inaintea noastra trei barbati, toti aflati in stare de ebrietate, doi in stare mai avansata, unul doar ametit. Trebuie sa recunosc faptul ca imaginea prezentata era cam stanjenitoare atat pentru noi, cat si pentru ceilalti trecatori. Pentru cei aflati in cauza nu stiu cat de stanjenitor era; nu pareau prea incomodati de balansurile trupurilor lor. Cel mai avansat nu se putea tine deloc pe picioare, avea pantalonii rupti (cazuse, probabil, pe undeva), asa incat ceilalti doi l-au lasat pe scarile unui magazin, sfatuindu-l sa nu-si faca griji din cauza pantalonilor, si si-au vazut fiecare de drumul lui. Acestia din urma au inceput apoi un fel de apologie a bauturii, altfel spus cautau tapul ispasitor pentru toti aceia care beau si beau si beau…
Cel mai tanar dintre ei se simtea cel mai in putere sa ia cuvantul si sa-si apere prietenii de pahar. Citez: "Nu prea stiu persoane care sa bea de bine…tre sa intelegi omu’…cand bea, omu’ bea de rau, nu de bine..chestia e ca unii vor sa-si inece amarul in bautura, sa uite de probleme si de aia beau". Iata marturia unui barbat despre motivele pentru care beau oamenii. Am aflat, asadar, ca omul nu prea bea de bine, ci mai ales atunci cand are cate un necaz. Deci, cand viata nu mai e atat de roz-bombon, trebuie sa dam fuga la butoi in speranta ca, atunci cand ne-om trezi, poate-poate vor fi disparut deja toate problemele. Cu alte cuvinte, ne anihilam simturile, gandirea si tot ce tine de firea omeneasca, indobitocindu-ne pentru un scop nobil, zic unii. Bei si uiti de toate, frate. Oare chiar uiti de toate, frate? Omul care are probleme se imbata si brusc uita de toate. Totusi, n-am auzit vreodata ca bautura sa fi rezolvat problemele unui om. Dimpotriva, a mai adaugat destule. Am auzit cu totii de atatea crime odioase, violuri incredibile, gelozii subite care au dus la crime, sinucideri ingrozitoare, jafuri, talharii, profanari, incendieri, accidente stupide care au avut consecinte nefaste, copii lasati fara tata sau mama, familii destramate, batai groaznice… Iar lista poate continua… Toate acestea din cauza bauturii. Se pare ca, atunci cand bei, nu uiti doar de problemele pe care le ai, ci uiti si de tine si de ceilalti, iti uiti si mintile in paharul sau sticla cu bautura si ajungi sa faci lucruri de care nu credeai ca ai fi in stare vreodata. De fapt, de aici incepe totul. Fiecare crede ca el nu va ajunge niciodata sa faca ceva regretabil, ca se poate controla, ca lui nu i se poate intampla asa ceva, dar nici nu-ti dai seama cand pierzi lucrurile de sub control. Probabil asta au crezut si cei a caror viata a fost distrusa din cauza unui pahar in plus de bautura.
De ce aleg oamenii sa se refugieze in bautura in loc sa incerce sa gaseasca o solutie pentru a-si rezolva problemele? Nu e mai bine sa comunici, sa incerci sa faci ceva util in loc sa bei? Si totusi, de ce beau oamenii? Raspuns: din LASITATE. Da! Lasitatea ii determina pe oameni sa se ascunda in spatele unei sticle si sa-si bea mintile. Pentru ca e mai usor sa bei si sa te plangi de problemele pe care le ai decat sa-ti asumi raspunderea pentru actiunile tale si sa raspunzi cu promptitudine provocarilor vietii. Da, viata este grea, este foarte grea, avem multe probleme. Toata lumea are probleme, de la cei mici la cei mari. Asta nu inseamna ca trebuie sa facem coada la bodega in speranta ca viata va fi mai usoara astfel. Din contra, trebuie sa avem curaj si sa infruntam viata, nu ne putem da batuti asa usor. Doar noi putem schimba ceva in viata noastra, pentru a o face mai buna sau mai rea, in functie de alegerile fiecaruia. Trebuie sa fii curajos si puternic pentru a razbi in viata. Uneori pierzi, alteori castigi. Dar nu renunti, nu ai voie sa renunti. Trebuie sa mergi mai departe, sa te pregatesti de urmatoarea batalie, savurand linistea dinaintea furtunii. Daca nu mai ai munitie pentru razboi, imprumuti de la ceilalti, de la familie, de la prieteni, de la fiecare cate un sfat, cate o vorba buna, inveti din problemele si greselile lor, din experienta lor de viata. Dragostea celor apropiati e cea mai puternica resursa in razboiul cu incercarile vietii. Putem lupta sau putem abandona, dar vom suporta consecintele alegerilor noastre. Cred ca fiecare dintre noi am fost pusi in situatia de a ne simti ingrozitor de rusinati cand am vazut pe un cunoscut de-al nostru beat. Parca ai vrea sa intri in pamant de rusine cand ti se atrage atentia: "Uite-l pe tatal tau, e beat!" sau "Uite-o pe mama ta, de-abia se mai tine pe picioare!". Copiii ar trebui feriti de astfel de spectacole, dar nu se intampla intotdeauna asa, de aceea se ajunge la alte lucruri mai grave. Cati copii n-au ales sa fuga de acasa nemaiputand suporta sa vada cum parintii isi distrug viata din cauza alcoolului? Si le distrug si viata copiilor, nu doar pe a lor. Acesti copii s-au maturizat inainte de vreme si nu este drept ca ei sa-si piarda inocenta copilariei pentru a da piept cu problemele adultilor. Mai bine zis, cu lasitatea adultilor, care nu vor sa reactioneze in nici un fel pentru a-si rezolva problemele. Cand bei, nu mai esti stapan pe tine, devii alt om si nu te mai poti controla. In loc sa fii tu cel care bea, este bautura cea care te bea. Incredibil cum oamenii nu isi mai amintesc mare lucru atunci cand se trezesc din betii si se comporta total diferit. Cred ca este un soc pentru aceia care vor avea de suferit in spatele gratiilor din cauza lipsei lor de control. Acestia nu-si pot da seama cum au putut comite o crima, un viol sau alt lucru josnic; si totusi, vor suporta consecintele faptelor pe care le-au facut, iar viata lor de pana atunci se va schimba radical. Spuneam la inceput ca oamenii nu beau de bine, ci de rau. De fapt, astea sunt doar scuze pentru aceia care cauta un tap ispasitor. Evident, niciodata nu sunt ei cei vinovati. Omul spune "Beau pentru ca m-a inselat nevasta" sau "Beau pentru ca am datorii mari la intretinere" sau "Beau pentru ca mi-am pierdut casa", iar motivele sunt foarte multe. De fapt, oamenii beau pentru orice, uneori si fara motiv. Asta e, de fapt, ipocrizie. Ii obliga cineva pe acesti oameni sa bea, le pune cineva sticla in mana si-i ameninta cu moartea daca nu beau? Nu, oameni buni. Ei nu beau nici pentru ca i-au inselat nevestele, nici pentru ca si-au pierdut casele, nici pentru ca au datorii mari la intretinere etc. Ei beau pentru ca asa vor. Punct. Oamenii beau pentru ca asa vor. Ca daca n-ar vrea, n-ar bea. Ar fi constienti ca bautura nu le-ar aduce nevestele inapoi, nu le-ar plati datoriile la intretinere, nu le-ar aduce casele inapoi, nu le-ar aduce nici un beneficiu. Si sunt constienti de toate lucrurile astea, dar le e mai usor sa bea decat sa lupte. Deci sa fie clar: oamenii nu beau pentru ca au probleme, oamenii beau din lasitate si pentru ca asa vor. Punct.

Monica Diaconescu-Mania si procesul ei clinic

Mânia este amintirea urii ascunse, adică pomenirea răului, este dorinţa de a face rău celui care a necăjit. Nedreptatea, insulta sau supărarea se transmit prin simţuri sau imaginaţie până la scoarţa cerebrală. Dacă le concepem ca fiind contrare vieţii, sănătăţii, onoarei sau idealului, formăm nişte concepte pe care unii cercetători le-au numit: "Eu, Ei, El". Eu este persoana în cauză, care-şi recunoaşte calităţile şi meritele şi care crede că părerea şi voinţa trebuie respectate. Ei sunt cei care acţionează, nedorit, asupra subiectului, şi care după victimă sunt cruzi, insuportabili şi trebuie corectaţi. El este faptul, evenimentul suportat care e nedrept, intolerabil şi trebuie corectat.
În timpul mâniei, hipotalamusul ("sala de maşini a emoţiei") [1] este stimulat şi de aici în mod automat se pune în mişcare sistemul nervos, care determină o rapidă emoţie şi stare de tensiune a inimii, a plămânilor, muşchilor, etc. În acelaşi timp ne invadează sentimentul dezgustului şi antipatia.
Singurul lucru pe care putem să-l facem este să evităm excitantul sau amintirea şi durata şi să modificăm judecata practică: fie distrugându-ne atenţia, fie prin gândire contrarie, printr-o educaţie adecvată. Dacă facem acest lucru, emoţia trece repede, făra a lăsa urme adânci şi durabile.
Atunci când aceste comoţii ale organelor ajung la scoarţa cerebrală, ne dăm seama că începem să ne înfuriem şi stimulul poate să continue să solicite. Hipotalamusul dezvoltă o furie animalică, o mânie neînfrânată, cu reacţii animalice primitive, ca ale celui care sparge tot ce găseşte în cale sau aruncă motorul care nu vrea să pornească. În faţa convenuenţelor sociale se mulţumeşte cu un "atac frânat, cu o nerăbdare care consumă" [2], urmată de ameninţări sau de gesturi care deranjează adversarul şi de un sentiment de dezgust şi tristeţe, sau rezolvă conflictul amânând conflictul, situaţie în care avem de a face cu mânia ascunsă, cu tensiune şi tulburare prelungită.
Organismul foloseşte toate resursele de care dispune prin sistemul nervos supraexcitat, prin hipofiza care eliberează hormonul ACTH, prin care stimulează glandele suprarenale. În aceste glande se fabrică "bombele atomice ale organismului" [3]: grupurile de hormoni minerali corticoizi, glucocorticoizi şi androgenul care ajută la producerea acestei excitări, care e mai puţin rapidă decât cea a sistemului nervos, dar mai profundă şi mai durabilă, cu o mare eliberare de energie, ca şi cum organismul ar fii în stare de necesitate. Măduva suprarenalelor, excitată rapid pe cale nervoasă, eliberează adrenalină din abundenţă şi unindu-se cu zahărul din sânge, produce o mare cantitate de energie şi activează toate organele, apoi ajunge în hipotalamus, excitându-l din nou.
Astfel simţim hipertensiunea în vasele sanguine şi în muşchi; inima bate cu putere, plămânii se agită, ca pentru a primi mai mult oxigen, se simte un gol în stomac, tăindu-se sau perturbându-se digestia, organismul se umple cu venin, iar mânia se prelungeşte, oboseala şi dezgustul ne invadează.
Odată trecută mânia, devenim mai irascibili, mai deprimaţi, simţindu-ne învinşi.

2. Agresivitatea din cadrul mâniei
Mânia implică şi o agresivitate voluntară, iar caracterul intenţionat al actului nu este neapărat identic cu provocarea conştientă a pagubei sau a jignirii. "Agresivitatea cuprinde toate acele acţiuni voluntare orientate asupra unei persoane sau a unui obiect, care au drept motiv producerea - într-o formă deschisă sau simbolică – a unei pagube, jigniri sau dureri" [4].
Putem vorbi de agresivitate antisocială – adică distructivă – şi agresivitate prosocială, care serveşte interesele individului. Pedeapsa dată de părinte este agresivitate prosocială în cazul în care ea rămâne în cadrul aşteptărilor culturale şi dacă nu are drept motiv răzbunarea, ci cerinţa socializării, a dezvoltării normale, armonioase a personalităţii.
Dacă individul recurge la agresivitate fiindcă doar pe această cale îşi vede realizabil un plan, scop, idee, atunci vorbim de agresivitate instrumentală, iar dacă el recurge la agresivitate – independent de un avantaj – pentru a produce altuia o durere, neplăcere, act pornit din interior, atunci vorbim de agresivitate emoţională.
Nu toate formele de agresivitate au caracter negativ. Există împrejurări în care anumite forme de agresivitate sunt nu numai admisibile, dar chiar necesare. Sarcina educaţiei nu constă în blocarea tuturor manifestărilor agresive ale copilului, ci transformarea celor antisociale în cele prosociale.
Recompensarea comportamentului agresiv, atitudinea indulgentă sau stimulativă a părinţilor, a adulţilor faţă de agresivitatea copiilor, nu numai că nu duce la scăderea acesteia, ci dimpotrivă. Copilul poate să înveţe atitudinea agresivă prin imitarea modelelor lor.
Copilul fiind complet dependent de adulţi şi având personalitatea în formare, fiind ţinta unor conduite agresive neformale, acestea au un efect nefavorabil asupra dezvoltării personalităţii minorului. Însă "pentru copil lipsa de autoritate determină starea de insecuritate şi nelinişte traumatizantă. De asemenea, autoritatea exagerată nerezonabilă, determină reacţii de opoziţie".

3. Mânia văzută de Sfinţii Părinţi

Mânia porneşte din puterea irascibilă a sufletului şi cuprinde toate manifestările patologice ale agresivităţii. Ea aste descoperită a fi patimă ori de câte ori ea se îndreaptă spre semenul nostru. "Omului i se cuvine să se mânie numai pe cel rău, iar nu pe cei înşelaţi de acesta" [6]. Păcatul trebuie urât, iar nu cel ce păcătuieşte: "Urăşte boala, iar nu pe cel ce boleşte" [7], învaţă maica Sinclitichia.
Mânia despre care vorbeşte tradiţia ascetică nu constă numai în manifestările violente, exteriorizate şi care sunt în general trecătoare şi îi afectează pe cei care au în general un temperament coleric. Sfinţii Părinţi privesc ca patimă şi pun sub acest nume toate formele de agresivitate ale omului, exteriorizate sau nu, arătate sau nu, grosolane sau subtile, şi care, în general, sunt îndreptate împotriva aproapelui.
Sfinţii Părinţi disting "resentimentul care este o mânie mocnită, interiorizată şi ascunsă, care are ca temei cuminţirea unei jigniri, a unei umiliri, a nedreptăţilor suferite" [8]. "Ranchiuna este ura şi toate formele de ostilitate, de duşmănie sau, pe scurt, de răutate" [9].
Iritarea, mai mult sau mai puţin dezvoltată, indispoziţia, acreala, manifestările de nerăbdare sunt şi ele expresii ale mâniei. Indignarea şi batjocura, ironia şi glumele cu referire la oameni, reaua voinţă de la cele mai grosolane, care se traduc prin răutate şi dorinţă de la a face rău, până la cele mai subtile, care pot fi: bucuria de necazurile sau de nenorocirea semenului, lipsa întristării pentru relele care i se întâmplă semenului sau chiar a nu te bucura de fericirea lui, fac parte din această cruntă patimă.
În contrast cu aceste sentimente adesea mărunte, ascunse şi greu de observat chiar de cel afectat de ele, sunt formele extreme de violenţă, rivalităţile de tot felul: bătăile, loviturile, rănirile, şi chiar omuciderile şi războaiele, derivă tot din patima mâniei, în sensul larg dat acestui cuvânt de tradiţia ascetică. Multimea reacţiilor sufleteşti legate de mânie ne ajută să înţelegem faptul că ea îl afectează pe om în permanenţă ca şi celelalte patimi, de altfel.
Sfântul Maxim Mărturisitorul şi avva Dorotei văd în iubirea de plăcere principala cauză a mâniei. Mânia se naşte în om atunci când plăcerea râvnită nu este atinsă, sau când se simte sau se teme, sau chiar este lipsit de plăcerea de a se bucura. Mânia se porneşte împotriva celui care l-a lipsit de plăcere sau i se pare că l-a lipsit de ea sau care constituie o ameninţare la adresa ei sau i pare că o primejduieşte.
Sfântul Evagrie defineşte mânia ca "o pornire împotriva celui care a greşit ori se crede a fi greşit cu ceva" [10]. Tot acesta spune că "mânia este patimă extrem de acută, căci se zice că e o fierbere a părţii irascibile şi o mişcare împotriva celui ce ne-a nedreptăţit; ea sălbăticeşte sufletul, dar apucă mai cu seamă mintea, la rugăciune oglindându-şi chipul celui ce l-a întristat. Iar când durează mai mult timp şi se preface în resentiment, ea produce tulburări în vremea nopţii, slăbiciune a trupului şi paloare, şi atacuri ale fiarelor veninoase. Iar aceste patru semne ce însoţesc resentimentul pot fi găsite ca urmând majorităţii gândurilor" [11].
"Gândurile celui mânios e o tămâiere urâcioasă (Is. 1, 13) şi psalmodia celui furios e un zgomot neplăcut… darul celui ce ţine aminte răul e jertfă viermănoasă şi acesta nu se va apropia de altarul sfinţit, iar cel mânios visează vise tulburi şi cel furios îşi închipuie atacuri de fiare sălbatice" [12].
Acelaşi Sfânt Evagrie spune de cel mânios că "ochii sunt tulburi şi injectaţi, fiind vestitori ai învinuirii lui tulburate. Faţa celui îndelung răbdător e calmă şi dreaptă, iar ochii lui plăcuţi privesc în jos… vulpi locuiesc în sufletul care ţine minte răul şi fiare sălbatice foiesc în inima tulburată" [13].
Sfântul Tihon din Zadovsk spune despre mânie: "este o patimă chinuitoare şi cumplită, care nu poate să rămână tăinuită" [14].
Celelalte patimi pot fi ascunse, însă mânia nu poate fi ascunsă, deoarece "inima plină de mânie e asemenea unui cazan care clocoteşte" [15]. De mânie omul se schimbă, făcându-se asemenea unui îndrăcit, ea urăşte în aşa hal trupul încât urâta stare a celui sărman suflet nu poate fi zugrăvită în cuvinte. Această urâţenie nu se vede doar la oamenii mari, ci şi la copiii mici şi la prunci. Atunci când ţipă, ei se aprind, întorc spatele tuturor până ce li se potoleşte mânia.
Când mânia este păstrată şi hrănită în inimă, se preface în răutate şi ranchiună. Ni s-a poruncit să o tăiem degrabă până nu creşte la măsura urii şi răutăţii, adăugându-se la un rău un alt rău mai mare.
"Soarele să nu apună peste mânia voastră" [16]. Atât mânia cât şi răutatea se nasc dintr-o nemărginită iubire de sine, deoarece iubitorul de sine în toate caută folosul, slava şi lauda sa, iar dacă vede în ceva o piedică în calea hotărârii şi dorinţei sale, se tulbură, se întristează şi se mânie pe cel ce i se pune în cale. De aceea se şi străduieşte să îşi împlinească mânia în faptă, adică să se răzbune, lucru care este propriu răutăţii.
Din pricina iubirii bunurilor materiale şi a plăcerilor pe care le produc ele, ajunge omul să cadă în patima mâniei, cum arată şi Sfântul Maxim Mărturisitorul: "au ales mai mult cele materiale în loc de porunca iubirii şi, îngrijindu-ne de ele, ne războim cu oamenii. Se cuvine deci să punem iubire de orice om mai presus de câte cele văzute şi de cât însuşi trupul" [17]. Tot el mai spune că "noi nu putem să iubim pe cei ce ne urăsc, fiindcă suntem iubitori de materie şi de porunci şi le punem pe acestea mai presus de poruncă. Ba de multe ori ocolim din pricina acestora şi pe cei ce ne iubesc" [18].
O altă cauză a mâniei este patima desfrânării şi prea multă odihnă a trupului. Dând prea multă odihnă trupului şi odihnindu-l peste măsură, îi furnizăm un plus de energie care poate fi cheltuită la întărirea puterii agresive a sufletului, în acelaşi timp producându-se o slăbire a trezviei duhovniceşti şi a voinţei, care o pot controla şi o stăpâni.
Din toate cauzele mâniei, cele fundamentale sunt slava deşartă şi mândria. Sfântul Vasile cel Mare spune: "nu cuvintele unuia sau altuia provoacă în noi supararea, ci mândria noastră de a ne socoti mai bine decât cel care ne-a insultat, preţuirea exagerată pe care fiecare o avem despre noi" [19].
Prin mânie, prin ţinerea de minte a răului şi prin dorinţele de răzbunare, omul caută să îşi refacă, înaintea celui care l-a jignit, ca şi în proprii ochii imaginea pa care şi-a făcut-o despre sine, la care ţine şi care socoteşte că i-a fost înjosită. Mânia apare în acest caz ca o reacţie de revoltă în faţa pierderii unei stime pe care şi-a impus-o. Ea, sub toate formele ei, este privită de sfinţii părinţi ca o boală a sufletului, şi pentru dereglările pe care le produce este socotită o formă de nebunie.

4. Mânia - o formă a nebuniei sau a posesiei demonice
Mânia poate fi privită ca o formă de nebunie, mai ales în manifestările ei acute şi violente şi mai ales atunci când ia forma furiei nestăpânite. Sfântul Ioan Scărarul o priveşte chiar ca pe o formă de epilepsie a sufletului. El descrie formele paroxiste ale mâniei, asimilându-le cu forme de nebunie: "impusă de boldul mâniei, inima se zbate, trupul tremură, limba se bâlbâie, obrajii se aprind, ochii scapără; omul devine de nerecunoscut chiar pentru cei care-l cunosc. Unul ca acesta vorbeşte fără să ştie ce spune. Adeseori mânia porneşte pumnii spre lovituri cu o furie pe măsura nebuniei sale. Mintea nu mai este în stare să ţină frâiele, căci a ajuns bătaie de joc a unei puteri străine, şi dacă furia mişcă membrele omului făcându-l să lovească, aceasta se întâmplă pentru că în lăuntrul lui turbarea a înrobit sufletul, lipsindu-l de fireasca putere de stăpânire" [20].
Sfinţii Părinţi spun că cel ajuns la asemenea forme violenţă, de mânie, este asemenea unui posedat.
Putem spune că mânia se înrudeşte şi chiar se identifică cu unele forme de nebunie şi de posesie demonică pentru faptul că au în comun un mare număr de simptome cu totul asemănătoare.
Pe plan somatic, mânia provoacă o tulburare caracteristică, uşor de observat din exterior. Înlăuntrul trupului, mânia se traduce prin tulburări de ordin fiziologic. Formele înăbuşite şi cronice cunosc şi ele asemenea dereglări.
Tulburări pe care le naşte în suflet mânia sunt nenumărate. Activitatea raţională e puternic perturbată, încât pare că omul îşi pierde uzul raţiunii.
"Nimic nu tulbură atât de mult curăţia minţii şi limpezimea judecăţii ca mânia fără socoteală, care izbucneşte cu multă furie" [21], observă, la rândul său, Sfântul Ioan Gură de Aur.
Omul căzut pradă agresivităţii încetează de a mai sesiza realitatea aşa cum este, ajungând să o vadă cu totul deformat. "Cu adevărat, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, un om cuprins de mânie se aseamănă cu un nebun. Uită-te că omul cuprins de mânie e ca şi un nebun; când demonul mâniei intră în el, îl face să îşi iasă din minţi şi-l împinge să facă lucruri potrivnice celor ce se cuvin a fi făcute. După cum nebunii şi cei care derilează se aruncă-n prăpastie fără să ştie ce fac, tot aşa se poartă şi cei cuprinşi de mânie şi biruiţi de furie" [22].
O altă trăsătură patologică esenţială a mâniei, care permite asimilarea ei unei forme de nebunie sau a unei stări de posesie demonică este alienarea la care ajunge cel căzut pradă acestei patimi: acesta nu se mai poate stăpâni, pare că nu mai acţionează condus de raţiune şi din propria voinţă, ci ca şi cum ar fi împins să gândească şi să acţioneze sub presiunea unei forţe din afara lui, pe care nu o poate controla cu nici un chip şi care îi înrobeşte sufletul şi trupul. Omul devine practic o marionetă a patimii sale.
Un alt simptom patologic este agitaţia psihomotorie de diferite grade care o caracterizează şi care o apropie, şi din acest punct de vedere, de manifestările de nebunie şi de stările de posesie demonică. Comportamentul devine dezordonat, lipsit de sens. Omul are cele mai ciudate purtări, pe care, în mod normal, le-ar dezaproba.

5. Mânia lui Dumnezeu impotriva păcatului
Mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului se face arătată prin pedepsele trimise de Dumnezeu asupra celor păcătoşi, pentru că El nu este numai bun, ci şi drept, iar dreptatea Lui cere ca păcătosul să fie pedepsit pentru că a încălcat Sfânta şi nestrămutata Lui lege. Iar dacă păcătosul nu este pedepsit îndată după ce a păcătuit sau chiar în timpul faptei, aceasta trebuie pusă pe seama bunătăţii lui Dumnezeu, Care rabdă pe păcătos, aşteptând pocăinţa lui.
"Să ne temem de judecata Lui de Dumnezeu şi de dreapta Lui mânie şi să ne pocăim, ca să nu cădem în mâinile Domnului celui viu" (Evr. 19,31). Cel ce nu crede în cuvintele lui Dumnezeu va cunoaşte lucrarea dreptei sale judecăţi, căci "Dumnezeu nu se lasă batjocorit: ceea ce va semăna omul, aceea va fi şi secera", după cum spune apostolul Pavel (Gal. 6.7).
Mânia, după cum spun Sfinţii Părinţi, e un adevărat venin prin care vrăjmaşul îl roade pe om pe dinăuntru. Veninul acesta se răspândeşte peste tot în suflet, otrăvind inima şi, astfel, omul, încetul cu încetul, se distruge.

Monica Diaconescu-Tamaduirea maniei

Iubirea de plăcere este pricina relei folosiri a puterii irascibile a sufletului şi pe aceasta trebuie să o smulgem mai întâi din suflet şi aşa se ajunge la tămăduirea mâniei prin omorârea poftelor trupeşti: lăcomia, desfrânarea, iubirea de bani.

Sfinţii Părinţi îndeamnă mai ales la lepădarea iubirii de bani, un leac foarte puternic împotriva mâniei fiind milostenia. Milostenia este manifestare a iubirii, virtutea care se împotriveşte nemijlocit mâniei. "Iubirea vindecă partea mânioasă a sufletului" [1] arată Evagrie. "Mila pentru semen micşorează iuţimea sporită de mânie" [2].
Pe de altă parte, mânia este iscată de mândrie şi slava deşartă. Să inlăturăm, deci, pricina şi boala va dispărea. Antidotul slavei deşarte şi al mândriei este smerenia. Sf. Ioan Scărarul spune: smerenia "alungă iuţimea şi mânia" [3] pentru că dacă scoţi din purtare îngâmfarea, patima mâniei nu mai are prilej să se ivească. Cel care vrea să se tămăduiască de această patimă trebuie nu numai să primească cu bucurie ocara şi dispreţul, ci chiar să le caute. Astfel, cel care ocărăşte şi necinsteşte pe cineva este fără să vrea, doctorul sufletului aceluia.
Puterea tăpmăduitoare a smereniei sporeşte atunci când este însoţită de pocăinţă şi de străpungerea inimii, plânsul şi lacrimile sting iuţimea sufletului. Odată dobândită vindecarea, întristarea după Dumnezeu îl fereşte pe om de a mai cădea în această patimă. Toate remediile duhovniceşti trebuie însoţite de rugăciune, iar, dintre toate formele de rugăciune, cântarea Psalmilor este cea mai potrivită pentru stingerea mâniei.

Tămăduirea mâniei se face prin străduinţa de a ne feri să ne folosim de ea împotriva aproapelui. Este primul pas pe care trebuie să-l facă omul, căci Însuşi Hristos a spus: "… orice se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă". (Mt. 5,22)

Părinţii arată că faptele sau vorbele rele ale cuiva îndreptate împotriva noastră nu pot în nici un chip îndreptăţi mânia şi nu sunt o explicaţie pentru ea; cauza ei trebuie întotdeauna căutată numai şi numai în noi înşine. De aceea, fuga de oameni nu poate fii un mijloc de tămăduire, atâta timp cât pricina mâniei e în înăuntrul omului.

Pentru a nu se mânia, omul trebuie înainte de toate să înăbuşe orice pornire spre iuţime, împiedicând-o să se manifeste. Sfântul Vasile cel Mare spune: "linişteşte-ţi inima mânioasă şi înfuriată! (…) să silim mânia să asculte de raţiune, ca şi calul de frâu".

Însă tăcerea este cea mai potrivită atitudine faţă de cel care se porneşte cu mânie împotriva noastră, căci aşa poate fi ea uşor potolită. Tăcerea nu este de ajuns pentru tămăduirea acestei patimi. "Tăcerea buzelor trebuie însoţită de tăcerea gândurilor". [4]

Tulburarea gândurilor iscate de mânie trebuie imediat stinsă, nu numai pentru că de aici pornesc faptele şi vorbele rele, ci şi pentru că-n această patimă poate stărui în suflet un chip ascuns, sub forma supărarii, a urii şi a amintirii.

Ca în cazul oricărei patimi, nu este de ajuns să tăiem orice formă de mânie, ci trebuie să punem în locul acesteia virtutea care i se împotriveşte. Virtutea care i se opune mâniei este blândeţea, astfel că mânia şi blândeţea se exclud una pe alta. Sfântul Evagrie spunea: "blândeţea micşorează mânia" [5].

Blândeţea duhovnicească nu înseamnă nepăsare sau moliciune; ea nu este pasivă, ci activă prin rugăciune pentru pătimaş şi prin atitudine iubitoare. Blândeţea poate fi câştigată prin rugăciune, iubire, post, răbdare, ea fiind un dar a lui Dumnezeu.

Părinţii îndeamnă ca blândeţea şi răbdarea să fie însoţită de iubire, cele trei virtuţi luptând împotriva mâniei. Sfinţii Părinţi amintesc de ce spune Apostolul Pavel: "Soarele să nu apună peste mânia voastră, nici să nu daţi loc diavolului" (Ef. 4,26-27).

Psihologii recomandă ca atunci când mânia este declanşată să se concentreze atenţia asupra altei probleme: asupra obiectelor sau culorilor pe care le au în faţă.

Gândul "eu nu merit să fiu tratat astfel" să fie înlocuit cu "sunt un om ca oricare altul, cu limite, defecte şi greşeli care ar merita o pedeapsă şi mai mare". Mai mult trebuie să privim insulta ca pe ceva de trebuinţă pentru păcăte.

Să încercăm să înlocuim sentimentele de dezgust, mânie şi antipatie cu acelea de bucurie şi de simpatie. Persoanei care ne-a făcut rău trebuie să-i descoperim virtuţiile şi să-i scuzăm defectele, pe un ton de iubire şi respect. Vocea trebuie să ne fie blândă şi liniştită, să schiţăm un zâmbet în priviri, păstrându-ne ochii blânzi şi suavi, gândindu-ne la ceva plăcut.

"Dacă flacara urii şi a nerăbdării este prin gura ta, inspiră de două ori adânc înainte de a răspunde şi expiră aerul puţin câte puţin. Vei vedea cât de repede se stinge flacăra" [6].

Monica Diaconescu. Depresia şi deprimarea

1. Depresia, potrivit psihiatriei clasice
Depresia este o stare caracterizată in primul rând printr-o pierdere a bunei dispoziţii, cauzată de o tristeţe, căreia i se adaugă alte două fenomene: inhibiţia şi suferinţa de natură morală.
Inhibiţia este o încetinire a proceselor psihice de ideaţie, care reduce câmpul conştiinţei şi al intereselor, îl face pe subiect să se retragă pe subiect să se retragă în sine însuşi şi să fugă de relaţiile cu semenii.
Depresia implică şi sentimente de oboseală şi dezgust de viaţă, dificultatea în a gândi şi a-şi aduce aminte de ceva, senzaţia de slăbiciune fizică, activitatea de motricitate se reduce. Depresivul are conştiinţa dureroasă a adeste inhibiţii fizice şi psihice.
Suferinţa morală se exprimă prin dispreţ de sine (subestimare), culpabilitate care poate duce la autoacuzare şi autopedepsire.
Depresia implică şi importante tulburări de natură somatică: dureri de cap, dureri vertebrale şi articulare, senzaţia de sufocare, aritmii, tulburări digestive.
În mod clasic se disting:
1) Depresile exogene, care survin sub influenţa unor factori exteriori (emoţii, conflicte, surmenaj, etc). Aceste accese survin aproape întotdeauna datorită unei predispoziţii a personalităţii de bază, motiv pentru care sunt numite "stări depresive reacţionale" sau "stări depresive nevrotice", după cum accesul este determinat de un factor exterior sau de fragilitatea personalităţii.
2) Depresile endogene ale căror forme le constituie melancolia şi accesul melancolic din psihoza maniaco-depresivă. Sunt privite drept depresii de ordin psihotic, în timp ce precedentele sunt considerate ca fiind de ordin nevrotic.
3) Depresile generate de psihoze (rezultate din schizofrenie) sau de afecţiuni organice (de exemplu: leziuni cerebrale provocate de tumori, atrofie neuronală, unele tulburări vasculare, perturbări ale metabolismului sau ale sistemului endocrin, intoxicare medicamentoasă sau prin droguri).
Depresiile se prezintă sub formă de crize de mică sau lungă durată saunsub formă cronică nonevolutivă. Survin în urma unor evenimente experiate ca frustare: decepţiile de orice natură, doliul, abandon, etc. "Fondul depresiei pare a fi legat de rana produsă de pierderea sau devalorizarea obiectului în care omul, şi-a investit sentimentele - persoană sau ideal" (Jean-Claude Larchet, "Creştinul în faţa bolii…",op.cit., pg.120).
Depresivii au atitudine pesimistă în faţa vieţii, o astenie fizică şi psihică şi un foarte puternic sentiment de neputinţă. Anxietatea este caracteristică depresivilor, aceştia plângându-se mereu de starea lor, vrând mereu să fie asacultaţi, consolaţi, compătimiţi; simt nevoia de a se sprijini pe cineva şi manifestă o mare aviditate afectivă. În anumite cazuri se constată un comportament pseudosuicidar (tentative de suicid având puţine şanse de reuşită, care constituie fie o solicitare a atenţiei celorlalţi, fie o formă de şantaj sentimental).
Depresivii sunt adesea persoane sensibile, scrupuloase, imature, cu tendinţe de introversiune şi izolare, având relaţii sociale dificile care nasc teamă, incertitudine, neîncredere şi un sentiment de nesiguranţă.
Crizele de melancolie pot fi declanşate de şocuri emoţionale (doliu, infidelitatea partenerului de viaţă, sentimentul de abandon, etc), situatii de conflict sau frustrări şi pot avea circumstanţe deprimante antecedente. Melancolia se instituie lent, de a lungul unei perioade în care se manifestă astenie, dureri de cap, dificultatea de a munci, lipsa oricărei plăceri, insomni. "Subiectul devine abulic şi intră într-o stare de mutism" (Ibidem, pg. 121). Simte o tristeţe profundă şi continuă, o suferinţă morală, un dezgust de viaţă, descurajare, regrete, deznădejde. Are senzaţia pierderii propriei valori, a neputinţei, a lipsei de rezultat, reproşându-şi că nu mai are sentimentele de altă dată. Este profund pesimist: orice ar face nu poate ieşi din starea aceasta, nu va fii niciodată iertat, viitorul îi apare întunecat. Se învinuieşte pentru greşelile reale, dar mici şi pentru unele cu adevărat grave, dar pe care nu le-a săvârşit niciodată. Se simte osândit pe vecie, iar în adâncul inimii sale există doar vinovcăţie şi ruşine. Această stare poate dura chiar şase-şapte luni, criza sfârşindu-se în general tot aşa cum a început, lent.
Depresia este, după unii, un cuvânt modern pentru deznădejde şi este enunţat ca o plictiseală ce îşi are "pricina în om împreunată cu insuflarea pământească de a trăi după chipul lumii căzute. Insuflarea pământească îl face pe omul modern să încerce a costrui raiul în lumea aceasta. Dar raiul artificial făcut de om se dovedeşte a nu fi nicidecum un rai pentru omul normal care doreşte să fie fericit, căci fericirea înseamnă o vieţuire firească care este mai curând o colivie artificială aurită ce ţine duhul omului prizonier. Omul modern e închis ca o pasăre în cuşca sa aurită" ("Cum să biruim deprimarea", trad. Constantin Făgeţan, Editura Sophia, Bucureşti, 2003, pg. 6). Diferiţii cercetători susţin că 35-60% din totalul bolnavilor cercetaţi în cadrul medicinei generale prezintă simptome psihice, mai ales anxietate şi dispoziţie depresivă.
O cercetare în domeniu a arătat că 80% dintre medici consideră că numărul bolnavilor depresivi creşte încontinuu, iar creşterea anuală e de 7%. Rareori bolnavul merge la doctor în mod special pentru depresie. De cele mai multe ori prezintă tulburări somatice care constituie simptomele unei depresii nedeclarate.
2. Depresia văzută de Ortodoxie
În descrierea depresiei, Ortodoxia nu diferă mult. Ea consideră deprimarea inspirată de sentimente de plictiseală şi dezamăgire. Vechiul Testament scrie: "şi au fericit pe cei ce au murit în vremi străvechi mai mult decât pe cei vii care sunt acum în viaţă. Iar mai nefericit şi decât unii, şi decât alţii este cel ce n-a venit pe lume, cel care n-a văzut faptele cele rele care se săvârşesc sub soare" (Ecclesiast 4, 2-3).
Melancolia şi tristeţea este o altă cauză a deprimării. Psalmul 41 spune:"făcutu-mi-s-au lacrimile mele pârâie ziua şi noaptea… Pentru ce eşti mâhnit suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi?… Pentru ce umbli mâhnit când mă necăjeşte vrăjmaşul meu? Când se sfărâmau oasele mele mă ocărau asupritorii mei" (Psalm 41, 3-13).
Această mâhnire este distrugătoare pentru sănătatea omului şi chiar citim în Vechiul Testament minunata pildă: "precum molia strică hainele şi cariul strică lemnul, aşa strică mâhnirea omului" (Pilde 25, 200).
"Omul deprimat monologhează în Psalmul 101, zicând :“asemănatu-m-am cu pelicanul din pustiu; ajuns-am ca bufniţa în dărămături, privegheat-am şi am ajuns ca o pasăre singuratică pe acoperiş” (Psalm 101, 7, 8)" (Arhimandritul Spiridinus Logothetis, "Deprimarea şi tămăduirea ei în învăţătura Bisericii", trad. Pr. Şerban Tica, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, pg. 16).
Frica este şi ea o cauză a deprimării, căci frica de relele ce pot veni asupra oamenilor duce la o moleşeală a sufletului.
Ecclesiastul în Sfânta Scriptură scrie despre omul care suferă de insomnie: "nici ziua, nici noaptea ochii lui nu văd somnul" (Ecclesiast 8, 16).
Ortodoxia consideră deprimarea ca o boală a sufletului, dar şi a inimii, care este centrul sufletului. "Deznădejdea este marea bucurie a diavolului, scrie adeseori Sfântul Varsanufie în lucrările sale… este putere satanicească, suflare drăcească şi gând otrăvit ce-l vatămă pe cel nechibzuit. Cel ce deznădăjduieşte săvârşeşte acelaşi rău faţă de sine ca şi cel ce se sinucide căci deznădejdea ucide râvna şi voiciunea sufletului aruncându-l întru întristare de moarte şi lâncezeală. Acest şiretlic al celui viclean robeşte doar pe cel neştiutor, ce nu pricepe bine firea lui Hristos şi nesfârşita Lui bunătate" (Monahul Ioan Vranos "Cuvinte desluşite de la Sfinţii Părinţi" din "Cum să biruim deprimarea", trad. Constantin Făgeţean, Editura Sophia, Bucureşti, 2003, pg. 29-30).
Sfântul Ioan Gură de Aur descrie deprimarea ca fiind "o cumplită cameră de tortură a sufletelor, o durere nespusă şi o pedeapsă mai amară decât orice pedeapsă. Pentru că ea imită un vierme veninos care atacă nu numai trupul, ci şi sufletul, şi e o molie care roade nu numai oasele, ci şi gândirea şi un călău perpetuu care nu sfâşie doar coastele ci vatămă şi puterea sufletului, o noapte necontenită, şi un întuneric neluminos, o furtună şi o vijelie, un incendiu nevăzut care arde mai năprasnic decât orice flacără, un război fără armistiţiu, o boală care umbreşte pentru mulţi cele văzute; fiindcă pentru cei aflaţi într-o asemenea dispoziţie soarele şi natura transparentă a aerului par a-i tulbura şi imită în miezul zilei o noapte adâncă. Sufletul deprimat îşi închipuie că e noapte în însuşi momentul cel mai luminos al zilei. Fiindcă întunericul nopţii nu e aşa cum e noaptea deprimării care vine nu potrivit legii firii, ci se încheagă potrivit întunecării gândurilor. Este înfricoşătoare şi insuportabilă, are faţa mare, mai crudă decât orice tiran, nu cedează repede celor ce încearcă să o destrăme, ci de multe ori ţine sufletul cucerit de ea mai puternic decât diamantul, atunci când el nu e deprins în multă iubire de înţelepciune" (Ioan Gură de Aur "Scrisori din exil", op.cit., pg. 185).
3. Izvoarele şi cauzele deprimării
Deprimarea începe de cele mai multe ori din pricina problemelor de viaţă. Omul devine prost dispus, nimic nu-l mai bucură, totul îl scoate din sărite, cade în deznădejde, tot ce îl înconjoară i se înfăţişează într-o lumină întunecată.
O parte însemnată a stărilor depresive sunt urmare a modului păcătos de viaţă şi are la baza sa duhovnicească o stare psihopatologică dezvoltată în urma patimilor.
Ştiinţa cunoaşte multe despre apariţia tulburărilor depresive, dar între savanţi nu sunt acceptate discuţiile despre păcat, în timp ce tocmai acesta este cauza multor forme de depresie, lucru despre care dau mărturie Sfinţii Părinţi şi întreaga experienţă ascetică. Ortodoxia îl consideră ca principalul responsabil şi întreţinător al bolii pe diavol şi puterile sale, iar deprimarea ca pe o acţiune diavolească.
Citim în Sfânta Scriptură despre depresiile lui Saul, care proveneau de la un duh viclean (I Regi 16, 14-15). Evanghelia este de acord că diavolul este izvorul deprimării şi scrie: "diavolul întristării…ia şi usucă orice bucurie a sufletului" (Filocalia I, pg 50-51).
Sfântul Casian întareşte faptul că există un diavol al deprimării şi ne îndeamnă să luptăm împotriva lui zicând: "O importantă nevoinţă este de a ne împotrivi diavolului deprimării" (Filocalia I, pg 74-76). Toţi părinţii ortodoxi sunt de acord în această privinţă, însă Ortodoxia nu se opreşte la astfel de observaţii , ci cercetează cum primeşte omul influenţa pricinuitorului bolii, a diavolului, şi cum reacţionează.
O altă cauză a deprimării care îl duce pe om sub influenţa diavolului este şi sentimentul de vinovăţie sau mustrarea conştiinţei, care apare din pricina greşelilor şi a păcatelor săvârşite şi din lipsa unei corecte acţiuni care să le îndepărteze, a căinţei şi a Spovedaniei. O astfel de stare poate duce chiar la sinucidere, cunoscut fiind cazul lui Iuda, care din pricina că nu se lăsase copleşit de sentimentele de vinovăţie s-a lăsat împins până la sinucidere, în timp ce exista pocăinţă, pe care nu a căutat-o.
"O altă pildă grăitoare despre depresie ca urmare a sentimentului de vinovăţie o găsim în Vechiul Testament prin primul ucigaş şi fratricid de pe pământ, Cain. Cain nu s-a sinucis, dar a trăit o viaţă chinuită de o înfricoşătoare stare de deprimare (Facere 3, 1-16)" (Arhimandritul Spiridonul Logothetis, op.cit., pg 22).
Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte despre deprimare ca urmare a simţămîntului de vinovăţie: deprimarea izvorăşte din îngreunarea conştiinţei, cauzată de mulţimea păcatelor; omul trăieşte într-o mâhnire de nesuportat. Omul are sentimentul că se scufundă în adâncul disperării.
Nu numai sentimentul vinovăţiei şi mustrările conştiinţei sunt cele care provoacă deprimarea. Mai există şi alte cauze, iar egoismul omului este de o mare importanţă, adică mândria şi îngâmfarea poate provoca, după Sfântul Ioan Scărarul, o deprimare greu de depăşit.
O altă cauză foarte serioasă a deprimării este viaţa comodă, viaţa trăită pentru plăceri. Oricât ar părea de exagerat la prima vedere, învăţătura ortodoxă a Bisericii postitoare şi nevoitoare stăruie şi spune prin gura de aur a Sfântului Ioan că viaţa trăită în senzualitate şi plăceri îl duce pe "om la deprimare". Acelaşi sfânt ne vorbeşte de lipsa unei ocupaţii, lipsa preocupărilor, lenea, ca şi cauză a deprimării. Cu mult înainte de observaţiile ştiinţifice psihiatrice privitoare la provenienţa depresiei nevrotice, Sfinţii Părinţi au descris foarte corect această boală sufletească, definind-o prin patimile păcătoase de trândăvie şi întristare. În acest caz diagnosticului medical îi corespunde un "diagnostic" duhovnicesc. "Trândăvia este lenevirea faţă de tot lucrul bun şi mai ales faţă de rugăciune. Părăsirea pravilei de biserică şi de chilie. Nepăsarea. Necucernicia. Nelucrarea. Odihna prisositoare prin somn, zacere şi răsfăţ de tot felul. Mutarea din loc în loc. Grăirea în deşert. Glumele. Purtarea profanatoare. Uitarea de propriile păcate. Uitarea de poruncile lui Hristos. Lipsa de grijă pentru suflet. Robirea de către gânduri. Lipsa fricii de Dumnezeu. Învârtoşarea. Nesimţirea. Deznădejdea" (Dr. Dimitri Alexsandrovici Avdeev, op.cit., pg 65).
Bogăţia şi puterea sunt şi ele pricini ale deprimării, deoarece bogaţii au mereu frica de a nu-şi pierde bogăţia şi puternicii de a nu-şi pierde puterea şi scaunul.
Sfânta Scriptură face legătura între bogăţie şi insomnie, care ca o consecinţă evidentă deprimarea, zicând: "Privegherea celui bogat topeşte trupul lui şi grija lui strică somnul. Grija privegerii goneşte clipirea şi ca o boală grea alungă somnul" (Isus Sirah 31, 1,2).
O altă pricină care naşte deprimarea este lăcomia omului şi nesaţiul de a dobândi alte şi alte bunuri. Omul ori pătimeşte deprimare că nu le poate strânge, ori că odată strânse, apare săturarea şi constată că sufletul nu s-a săturat pentru că s-a obişnuit cu bunătăţile.
Invidia şi gelozia sunt şi ele cauze ale deprimării. Omul care e gelos şi invidios pe aproapele său pentru bunurile materiale sau duhovniceşti ale acestuia este suferocit, trăieşte mereu în tristeţe. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "O, invidie… care eşti cui ascuţit în inimă. Căci ce cui se-nfige atât de mult şi străpunge inima ca invidia?".
O altă cauză a deprimării pe care o cunoaşte Ortodoxia sunt patimile omului, viciile acestuia: alcoolismul, jocurile de noroc, neînfrânarea sexuală, lăcomia pântecelui, iubirea banilor, setea de glorie, şi în ultimii ani, drogurile. "Cad pradă deprimării din cauza împărţirii, împrăştierii sau a scindării interioare, oameni neîncetat extrovertiţi, oameni tulburaţi din exterior de imagini, impresii, călătorii, cunoştinţe, privelişti, ocupaţii, etc. Despre aceştia grăieşte Cuviosul Nil Ascetul că: “părăsesc locul unde locuiesc, îl schimbă repede, nu şi deprimarea inimii lor… Cu nimic nu o micşorează. Ba dimpotrivă, o hrănesc şi o cresc, o întăresc şi îi dau multe forme”. Cei deprimaţi suferă şi de flecăreli (bârfiri) interioare şi gânduri rele, desprea care spune Sfântul Pimen: “Cred că tac în timp ce inima lor îi osândeşte pe ceilalţi. Aceştia nu tac, ci neîncetat pălăvrăgesc în adâncul lor”" (Pateric, pg. 88 din Ibidem).
E vorba de cei care nu au comuniune cu ceilalţi oameni şi trăiesc în singuratate doar cu propriul sine şi cu cele ale sinelui.
Unul dintre factorii spirituali care intervin în depresii este cel al sensului, mai cu seamă al sensului pe care îl dăm existenţei noastre.
Putem spune că de deprimare suferă toţi cei care nu au credinţă şi nădejde în Dumnezeu, căci acestea "sunt pavăză împotriva disperării, ucigaşă a sufletului şi a trupului. Şi orice ni s-ar întâmpla să ţinem la viaţa pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi să ne păstrăm credinţa în El, având buna nădejde de mântuire, căci Hristos pentru aceasta şi a pătimit cu trupul, ca toţi oamenii să se mântuiască şi nici unul să nu piară" (Claude Larchet, "Creştinul în faţa bolii", op.cit., pg. 145).
4. Urmările deprimării
Urmările deprimării sunt înfricoşătoare. Sfântul Simeon Noul Teolog, un doctor duhovnicesc cu experienţă considera că "frământarea multă şi la vreme nepotrivită întunecă şi tulbură cugetarea şi scoate din suflet rugăciunea curată şi căinţa. Pe de altă parte ea aduce oboseală în inimă şi prin aceasta, înăsprire şi învârtoşare; iar prin aceasta caută dracii să ducă la deznădejde pe cei duhovniceşti" (Sf. Simeon Noul Teolog, "Capete teologice şi practice", cap. 63 din Mitropolitul Hierotheos Vlachos, "Psihoterapia Ortodoxă", vol.1, pg. 205). Sfântul Casian scrie: "duhul deprimării întunecă sufletul şi de cum rămâne asupra vreunuia, nu-l lasă să gândească drept, ci strâmb, şi-l împiedică prin orice făptură… nu-l lasă să studieze… nu e om răbdător şi blând, ci cuprins de nervozitate…urmăreşte singurătatea… Urmările deprimării vin de la duhul viclean şi acestea sunt dezamăgirea, ura, contrazicerea, deznădejdea, neliniştea în rugăciune" (Sf. Casian, "Filocalia", vol. 1, 74-76 din Arhimandritul Spiridonos Logothetis,op.cit., pg.29).
Sfântul Ioan Scărarul scrie despre akedie, care are aproape aceleaşi simptome cu deprimarea.
Cea mai gravă şi înfricoşătoare urmare a deprimării este moartea. Şi moartea sufletului, dar şi moartea trupului prin sinucidere. Apostolul Pavel spunea:"întristarea lumii aduce moartea" (II Corinteni 7,10).
Deprimarea conduce omul la nepăsare, lucru care este nefolositor, iar în ce priveşte disperarea în legătură cu mântuirea, este de la demoni. Sf. Ioan Sinaitul ne învaţă că nu trebuie să dăm crezare uneltirilor demonilor despre chinuri. Acela care nu crede în îndurările şi mila lui Dumnezeu şi este deprimat, acesta se înjunghie pe el însuşi. Trebuie să cred în marea mea ticăloşie şi netrebnicie, dar paralel trebuie să cred în marea dragoste a lui Dumnezeu şi în mila Lui.
Diagnosticul exact al simptomelor, precum s-a văzut, nu diferă mult de cel al medicinii moderne, căci cu cât citim din însemnările medicale contemporane legate de această boală, nu găsim nimic în plus.


MONICA DIACONESCU-Tămăduirea deprimării şi a depresiei

Credinţa Ortodoxă nu face doar constatări, aşa cum nici doctorii buni nu pun doar diagnosticul, ci trec la practica terapeutică. Aşa şi Biserica întrebuinţează leacuri şi vindecă deprimarea. Însuşi Iisus Hristos oferă obosiţilor şi dezamăgiţilor acestei vieţi odihnă şi vindecarea ca pe un dar pentru toţi cei care I-au cerut-o apropiindu-se de El: "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi" (Mt.11, 28).
Hristos dăruieşte leacuri speciale acestei boli sufleteşti, dăruieşte pacea de care au nevoie cei deprimaţi: "Pacea Mea o dau vouă, nu precum vă dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze" (Ioan 14,27); dăruieşte dragoste zicând: "In iubire nu este frică" (I Ioan 4, 18).
Sf. Ioan Casian spune: "Pentru vindecarea deprimării, Ziditorul tuturor şi Doctorul sufletelor, Dumnezeu, singurul care cunoaşte bine rănile sufletului, ne îndeamnă nu să rupem legăturile cu oamenii, ci să tăiem relele găsite în interior. Deprimarea se vindecă prin cercetarae oamenilor evlavioşi".
Hristos dăruieşte bucuria Sa: "Bucuria Mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină" (In. 15,11), dăruieşte credoinţa zicând fiecăruia deprimat şi înfricoşat: "nu te teme, crede numai" (Mc. 5,26), dăruieşte nădejdea, sfătuind prin gura Sf. Apostol Pavel: "Bucuraţi-vă în nădejde" (Romani 12,12) şi "să nu vă întristaţi, ca ceilalţi care nu au nădejde" (I Tesaloniceni 1,13).
Sf. Ioan Gură de Aur spune: "există o singură cale de a scăpa de această boală, deprimarea: vieţuirea în virtute" deoarece "deprimarea e mai cumplită decât moartea. Căci atunci când îl clatină numai frica, a făcut pe drept cuvânt totul ca să scape de ea. Dar după ce aceasta instalându-se în om îşi arată firea ei, mâncându-l, devorându-l şi rozându-l cu dinţii.... Tot aşa şi Iona ca să scape de una a fugit spre cealaltă şi cere însăşi moartea spunând: Ia sufletul meu de la mine că e mai bine pentru mine să mor decât să trăiesc (In.4,3)" .
Hristos dăruieşte Duh Sfânt cu roadele Lui, care sunt: "dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia" (Galateni 5,22-23), acelea care-i lipsesc celui deprimat. Deprimarea, spune Sf. Ioan Casian,"se vindecă cu rugăcine, cu nădejdea la Dumnezeu, cu citirea cuvântului lui Dumnezeu şi cu buna întovărăşire " .
Dumnezeu dăruieşte harul, mila şi iertarea păcatelor ca leacuri contra sentimentului de vinovăţie şi izbăvire de greutatea copleşitoare a conştiinţei vinovate tuturor celor care au pocăinţă se apropie de Dumnezeu şi de Tainele Sale în Biserică: Taina Spovedaniei urmăreşte iertarea păcatelor şi împăcarea omului vinovat cu Dumnezeu; Taina Sfintei Împărtăşani spre " lăsarea păcatelor şi viaţa de veci"; Taina Sfântului Maslu spre lăsare păcatelor şi minunata vindecare a fiecărei boli şi, bineânţeles, şi a deprimării.
Pocăinţa şi credinţa prin care bolnavul participă la Taine sunt izbăvitoare. Este cunoscută replica Domnului Iisus Hristos, Cel pe care o rostea după fiecare minunată vindecare: "Credinţa ta te-a mântuit (Mt. 9,22). Pocăinţa este unul dintre cele mai puternice locuri în vindecarea deprimării. Toţi deprimaţii care au experimentat pocăinţa, adică întoarcerea adevărată, s-au vindecat cu desăvârşire şi chiar degrabă.
Cunoaştera de sine, osândirea de sine sau plângerea de sine, asociată cu smerenia şi amintirea de Dumnezeu, dezleagă deprimarea şi dăruiesc pacea şi alinarea.
Viaţa duhovnicească e cel mai bun tratament pentru toate suferinţele sufleteşti şi mai ales pentru deprimare. Dumnezeiscul cult e ca un balsam împotriva deprimării: Sfânta Liturgie, toate sfintele slujbe şi rânduieli sunt ocazii ale adevăratei bucurii a nefericitelor suflete, iar vindecătorii sunt părinţii duhovniceşti, iar aceştia trebuie căutaţi de către bolnavi.
În psihoterapiile medicale majoritatea bolnavilor depresivi sunt trataţi prin chimioterapie şi prin utilizarea antidepresivelor. Mulţi pacienţi îşi vor îneca starea de rău psihic în alcool sau prin stupefiante, medicamente pe care le pot obţine, considerând că depresia este o problemă cu rădăcini adânci pe care nu o pot rezolva prin propriile eforturi.
În zilele noastre, când se pune mare preţ pe satifacţia imediată, majoritarea pacienţilor sunt dezamăgiţi atuncu când medicamentele psihoactive nu înlătură imediat senzaţia de depresie. Speranţele deşarte şi realităţile terapiei medicamentoase nu fac decât să sporească depresia pacientului.
Într-o societate în căutare de satisfacţie, o altă soliţie pentru depresie este ludonimul. Pacienţilor li se sugerează adesea să îşi cumpere ceva nou. Alte soluţii propuse ar fi: să mănânce la restaurant, să caute să se distreze şi să sporească activitatea sexuală. Aceste tratamente, care sunt în concordanţă cu tendinţa omului modern, în cele din urmă, sunt sortite eşecului.
Ca tratament pentru depresie se utilizează la scară largă carbonatul de litiu. Psihofarmacologii presupun că aceste medicamente înlocuiesc un element care lipseşte din biochimia creierului, deşi nu există date precise despre o astfel de intrevenţie. Una dintre problemele intervenţiilor chimice, atât în cazul acestei tulburări, cât şi în cazul altor tulburări psihologice, o cinstituie faptul că medicamentele antidepresive au efecte secundare. Trigliceridele, care reprezintă familia de medicamente cel mai des folosite în prezent pentru tulburări depresive, pot provoca oboseală, somnolenţă excesivă, tulburări de micţiune şi afecţiuni cutanate. Şi chiar organele vitale pot fi afectate de utilizarea îndelungată a carbonatului de litiu, care necesită supravegherea regulată a nivelului acestuia în sânge.
Terapia cu şocuri electrice este uneori utilizată ca ultimă alternativă în cazurile grave de depresie maniacă. Majoritatea psihologilor şi psihiatrilor îşi manifestă rezervare faţă de această metodă de tratament, care poate să ducă la pierderea temporară a memoriei şi la complicaţii mult mai grave.
Din punct de vedere creştin, pacientul poate fi ajutat în două feluri. Dacă depresia maniacă e de natură organică şi nu pur psihologică, intervenţia chimică este uneori necesară, mai ales în cazurile grave. Numai că acel care ia medicamente trebuie să consulte un medic, care va preciza medicamentele la intervale regulate de timp. Efectele secundare acestor medicamente trebuie ţinute sub observaţie atentă.
În al doilea rând, există terapii mai conservatoare pentru depresia maniacă. Pacientul poate fi încurajat să conştientizeze oscilaţiile de comportament şi să încerce să le ţină într-o oarecare măsură sub control. În plus, se pare că gravitatea depresiilor succesive depinde foarte mult de presiunea la care este supus corpul de către perioadele maniacale care le precede.
Un pacient poate fi deprins să aibă un comportament moderat în timpul unor astfel de periade, reducând gravitatea atacurilor depresive care urmează. Prin eforturile pacientului se poate restabili un anumit simţ al echilibrului.
O viaţă spirituală disciplinată şi sobră poate să tempereze exagerarea pacientului în timpul fazelor maniacale.

joi, aprilie 10, 2008

NERVOZITATEA

Ce este nervroza şi care sunt cauzele ei?
Conceptul de "nevroză" a fost propus pentru prima dată 1776 de către medicul scoţian Cullen, şi de atunci discuţiile despre esenţa acestei boli, despre rădăcinile apariţiei şi mecanismelor formării ei nu au încetat a fi la ordinea zilei. Aceasta nu înseamnă că înainte de Cullen nevrozele nu existau. Descrierile de nevroze se întâlnesc încă din cele mai vechi izvoare scrise ale omenirii. În papirusul Cahoon (1900 î.Hr.) şi Ebers (1700 î. Hr.) sunt conţinute date despre stări morbiale întâlnite la femei, care amintesc îndeaproape de tabloul clinic al nevrozei isterice.
Potrivi unei afirmaţii a experţilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, 45% dintre toate îmbolnăvirile sunt legate de stresuri, iar unii specialişti presupun ca acest proces este în realitate de două ori mai mare.
Potrivi altor date medicale, o jumătate din cei care se prezintă la consult în policlinici sunt oameni practic sănătoşi, dar care suferă totuşi acţiunea supraîncărcărilor psihoemoţionale. Un procent imens al bolilor somatice se dezvoltă ca rezultat al supraîncordării nervoase de durată. O jumătate sau chiar mai mult din structura bolilor studiate de catre psihiatrie apar pe fond nervos.
Tulburările neuropsihice, între care un loc însemnat este deţinut de nevroze, ocupă poziţia de lider în vastul grup al bolilor psihice.
"Potrivit datelor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii în jur de 10% din populaţia ţărilor industrializate suferă de nevroze şi în ultimii 65 de ani numărul celor afectaţi a crescut de 24 ori".
Nevrozele ca o epidemie se răspândesc pretutindeni, iar însănătoşirea are loc la mai puţin de 40-50% dintre bolnavi. S-a stabilit că în primii trei ani de boală se însănătoşesc doar 10% dintre bolnavi. Suferinţele se prelungesc ani de zile şi chiar decenii.
"Nevroza este o tulburare neuropsihică psihogenă (apărută pe sistem nervos), care se formează ca rezultat al perturbării unor relaţii de viaţă deosebit de importante ale omului" .
Nevroza se dezvoltă atunci când în virtutea unor diverse împrejurări, omul nu poate găsi o ieşire adecvată dintr-o situaţie complexă, nu poate rezolva o situaţie psihologic semnificativă ori suporta o tragedie.
Simptomele crizei nevrotice sunt binecunoscute: proasta dispoziţie, irascibilitatea, insomnie, senzaţii de disconfort lăuntric, moleşeală, apatie, scăderea poftei de mâncare. Pot apaâşrea obsesii, crize de agresivitate. Toată această simptomatologie ste însoşită de inspoziţie generală, senzaţii fizice neplăcute, tulburări vegetative. Omul suferind de nevroză, uneori îşi păstrează judecata limpede, este împovărat de starea sa, ea nu se poate ţine în frâu.
Tabloul clinic al stării nevrotice poate fi deseori întâlnit la oameni cu deficienţe de caracter sau lipsuri esenţiale ale educaţiei.
Termenul de "nevroză" s-a încetăţenit în viaţa noastră şi este necunoscut poate doar copiilor. Sunt distinse nervoze de şcoală şi de pension, nevroză de succes şi de singuratate precum şi multe alte varietăţi a acestei boli. Un grup aparte sunt aşa numitele nevroze noogene, legate de pierderea sau lipsa sensului vieţii, de conflictele de valori.
Reacţiile nevrotice, care pot apărea la om în urma unor puternice şocuri, conflicte, boli somatice sau eşecuri sunt foarte diverse. Simptomele lor se mulează pe personalitatea omului, pe particularităţiile caracterului acestuia. Alte păreri cu privire la cauzele nevrozelor pot fi reprezentate astfel: disfuncţie cerebrală refulare în subconştient a unui conflict interior, poziţii rigide în modul de gândire, incapacitatea omului de a prevede conflictul şi de a se pregăti pentru el; stereotipii de comportament; nesatisfacerea necesităţălor de autoactualizare.
Unii cercetători leagă sursele nevrozelor de particularităţile gândirii omului, alţii de patologia emoţilor, unii de perturbarea procesului de autocunoaştere, alţii de imaturitatea şi infantilismul psihologic. Există şi autori înclinaţi să creadă că nevroză este o boală ereditatră. Potrivit câtorva autori , nevroticii suferă din pricina incapacităţii de a iubi.
Opinia psihopatologicilor ortodocşi referitoare la nervozitate
Patologia nevrotică are o bază duhovnicească, despre care psihiatrii din ultimele decenii, au amintit de ea. "Creşterea nevrozelor în secolul
al XX-lea este pricinuită nu doar de stressuri ci şi de procesul tehnico-ştiiţific cu suprasarcinile lui informaţionale, ci în primul rând de progresul căderii în păcat a omenirii".
În toate timpurile istorie omenirii au existat războaie, felurite calamităţi naturale şi este greu de comparat în ce măsură sunt mai tulbure vremurile de acum,. De ce însă problemă nevrozelor a devenit atât de acută tocmai în ultimul timp? Cauza este una singură: creşterea necredinţei, pierderea fundamentului duhovnicesc al omului şi totodată a sensului adevărat al vieţii.
În apariţia nevrozelor principalul loc îl ocupă nu stressurile şi neplăcerile, ci personalitatea omului, care este dezorganizată lăuntric.
Păcatul fiind rădăcina a tot răul, atrage după sine tulburări nevrotice; el stăruieşte patimile, dezorganizează voinţa, scoate de sub controlul conştiinţei emoţiile şi imaginaţia. Nevroza profundă este indiciu a lipsei de sănătate morală, al descompunerii sufleteşti-duhovniceşti.
Profesorul D.E. Melehov presupune că la baza multor tulburări psihice stă lipsa de smerenie. Nevroza nu este nici o excepţie şi este trecunoscut faptul că această boală se dezvoltă sub forma conflictului cu sine (intrapsihi) sau cu alţi oameni (interpsihi). Nevroza este o ciocnire dintre dorinţă şi realitate. Cu cât este mai puternică această ciocnire, cu atât este mai acută boala.
Majoritatea cercetătorilor contemporani sunt de acord că nevroza este o boală a personalităţii şi nu apare dintr-o dată, ea cunoaşte o perioadă de preludiu. "Una dintre caracteristicile oamenilor de acest fel este stilul de gândire, ce poartă caracterul lipsei de compromis; în aprecierile pe care le fac se vede un caracter categoric manifest; multe dintre lucrurile care se întâmplă nu au în ochii lor nuanţe, ci apar bocolore: alb-negru, bine-rău" . Nevroza apare cel mai des ca urmare a unor procese lăuntrice ale personalităţii.
La omul înclinat spre această boală este elaborată o "capaciatate" aparte de a reacţiona nervos la viaţă. Unele cauze de frământare sufletească dispar cu timpul, devin inactuale, dar în scurt timp locul este luat de altele şi boala este reactivată. În ce priveşte evoluţia bolii se disting reacţia nevrotică, nevroza acută, nevroza cronică şi nevroza evolutivă. Nevrozele sunt numite pe bună dreptate "formă avansată a patimilor".
La temeiul cel mai adânc al diversei simptomatologii nevrotice este împuţinarea dragostei în inima omului – iar acolo unde nu este dragoste se coc "indiferenţa, duşmănia, intoleranţa, irascibilitatea, mânia, invidia, furia, etc". Mulţi pacienţi nevrotici vorbesc despre starea lor de nesimţire sufletească, despre o anumită răceală lăuntrică.
Un puternic factor psihotraumatizant şi nevrozogen este boala grea. Din păcate cei mai mulţi nu ştiu să îndure creştineşte boala.
Păcatul nu face decât să creeze terenul duhovnicesc pentru apariţia nevrozei, iar dezvoltarea fenomenelor nevrotice depinde de particularităţile caracterului, de condiţiile de viaţă şi de educaţie, de premisele neurofiziologice, precum şi de diversele stressuri şi de alte circumstanţe, dintre care multe sunt greu de detectat şi de luat în calcul.
Nu poate fi totul încadrat întrţo schemă, viaţa e mult prea complicată. La cineva se formează o nevroză, în vreme ce la altul reacţia se limitaeză la un şoc, dar boala ţn sine nu apare.
Medicul ortodox V.K. Neviarovici spune corect: "În vremea noastră conceptul de stress acoperă (din punct de vedere psihologic) mai toate fenomenele neplăcute şi apăsătoare pentru om: cearta, conflictul, jignirea, tristeţea, surmenajul, invidia, dezamăgirea, etc. Limitele stressului sunt extrem de şterse, nu degeaba Hans Selye (autorul teoriei stressului) afirma că atâta timp cât omul este viu, el se află în stare de stress".
"Omul care suferă de nevroză nu este nici mai bun, nici mai rău decât ceilalţi; boala lui este doar un caz particular al consecinţelor păcatului".
Un caz aparte, nebunia de sorginte demonică
O altă cauză a crizelor maniacale, a nebuniei este acţiunea directă a diavolului, care se manifestă în felurite moduri şi grade, mergănd până la deplina posedare.
Cel mai adesea avem de a face cu forme de agitaţie maniacală sau chiar de nebunie violentă, sau dimpotrivă cu forme depresive. În multe cazuri este vorba de delir, însoţind sau nu formele de mai sus, sau de halucinaţii.
Sfinţii Părinţi ne oferă amănunte puţine şi imprecise, pentru că scopul lor nu este descrierea în sine a acestor cazuri şi examenul lor clinic, ci vederea originii lor fundamentale dintrţo perspectivă duhovnicească.
Etiologia demonică poate fi adesea confundată cu o etiologie organică pentru că ea se manifestă frecvent prin tulburări corporale, care, în exterior au aspectul unor boli clasice. "Demonii acţionează asupra sufletului prin mijlocirea trupului, pentru că la trup ajung mai uşor şi mai repede" . Când omul se înstrăinează cu totul de Dumnezeu, lipsindu-se astfel de harul Său, diavolul nu se mai foloseşte de trup, ci intră de dreptul în suflet, tulburându-l după cum voieşte şi chiar punând deplin stăpânire pe el, spune Sfântul Ioan Casian şi Diadoh al Foticeii.
Diavolul se manifestă cu cea mai mare violenţă atunci când, izgonit din suflet, ajunge să pună din nou stăpânire pe el. Atunci îl dă cu totul peste cap şi-i ia omului minţile. În stăpânirea diavolului şi la nebunie drăcească pot ajunge şi creştinii care părăsesc calea duhovnicească, se înstrăinează de Dumnezeu şi se lasă în voia patimilor. Uneori omul ajunge să fie stăpânit de diavol şi să-şi piardă minţile pentru scurtă vreme, din pricina vreunei patimi sau a unei rătăciri trecătoare.
Interesul nebuniei ca demonizare pentru psihiatria modernă
Conceperea unei nebunii de sorginte demonică, pe de o parte, poate părea şăcantă pentru conştiinţa modernă, în a cărei memorie sunt încă vii nenumăratele victime ale sinistrelor procese împotriva vrăjitoarelor din Europa secolelor XVI şi XVII. Însă asemenea orori nu au nici o legătură cu gândirea şi practicile patristice.
Demonizatul nu este socotit de Părinţi ucenic şi părtaş al diavolului, ci o victimă a răutăţii lui, care are nevoie de o atenţie şi de o îngrijire cu totul speciale. În Occident, lucrarea demonică este fie deplin ignorată, fie subestimată de mulţi creştini, ţn ciuda numeroaselor texte în care ni se vorbeşte despre ea. Cât priveşte psihiatria, ca specialitate a unei medicini naturaliste, ea nu admite aprioric o asemenea etiologie. Etiologia demonică nu este lipsită de interes pentru gândirea contemporană din mai multe motive. În primul rând pentru că explicarea nebuniei printr-o etiologie deminică nu ţine de ignorarea cauzelor naturale, după cum se afirmă adesea, de vreme ce aceleaşi boli sunt explicate, după caz, printr-una sau alta dintre aceste cauze. Nu se poate ignora faptul că mulţi bolnavi mintali vorbesc despre prezenţa ei, cel puţin în anumite momente, a unei forţe străine care îi sileşte la gânduri, cuvinte şi fapte rele, pe care unii dintre ei o văd chiar ca o posedare demonică, care-i sileşte la purtări pline de cruzime, ducând până la crime sau sinucidere. Mulţi ucigaşi îşi motivează crimele spunând că au auzit înlăuntrul lor o voce care îndemna să ucidă.
Unii psihiatri considerau asemenea afirmaţii drept simptome ale unui delir şi, ca atare, refuzau să le ia în serios. Unul dintreei examinând şi comparând "vocile" auzite de pacienţii săi, a costatat că "mesajele" nu prezentau caracterul haotic, fluctuant şi dezordonat, specific pentru o dereglare psihică, ci păreau să corespundă unei intenţii bine definite, logică şi coerentă în sine; în ele se puteau identifica o structură şi păreau să existe independent de pacienţi.
Dintr-un asemenea studiu nu se putea trage concluzia unei existenţe reale a puterilor demonice, aşa cum este ea concepută de tradiţia creştină. Totuşi este frapantă similitudinea dintre caracterele structurii puse în evidenţă în acest fel şi cele pe care tradiţia creştină le atribuie lucrării demonice, dintre care cele mai evidente sunt impulsul spre fapte obscene şi voinţa constantă de aface rău.
Stareţul din pustia Zosimova spunea: "Eu nu vă doresc nici bogăţie, nici slavă, nici succes, nici măcar sănătate, ci numaipace sufletească. Acesta este lucrul principal. Dacă veţi avea pace veşi fi fericiţi" .
Tămăduirea nervozităţii
Am văzut în capitolul precedent că nervozitatea este o tulburare neuro-psihică pe fond nervos care se formează în urma perturbării unor relaţii de viaţă deosebit de importante şi datorită personalităţii dezorganizate lăuntric.
Se poate ajunge la stări obsesive, adică existente independent de voinţa şi dorinţa omului, pot fi anumite gânduri, amintiri, idei, îndoieli cât şi anumite acţiuni. Foarte des obsesile sunt urmarea unor lucrări diavoleşti, aşa cum spune Sf. Ignatie Briancianinov: "Duhurile răutăţii duc război împotriva omului cu asemenea viclenie, încât gândurile şi închipuirile aduse de ei sufletului par născute chiar în aceasta, iar nu de la duhul rău cel străin lui care se străduieşte să lucreze într-ascuns"
Nervrozele obsesive se tratează mult mai anevoios decât toate celelalte forme nevrotice, pentru că ele pot să nu cedeze tratamentului şi omul este mult privat de capacitatea de muncă şi devine pur şi simplu un invalid. Experienţa arată că adevărata vindecare poate veni doar prin harul lui Dumnezeu.
O deosebită atenţie este acordată de psihoterapeuţi isteriei, care poate fi clasificată ca o "dare în spectacol". Pentru isteric este cracteristică dorinţa de a părea "mai ceva" decât în realitate.
Comportamentul isteric se întâlneşte în mediu ortodox. Istericul pune imediat diagnostice duhovniceşti, criteriu fiin propriul simţ lăuntric.
Isteria şi îndrăcirea nu sunt una şi acelaşi lucru; totuşi isteria pregăteşte cum nu se poate mai bine sufletul pentru îndrăcire, fiindcă diavolul este tatăl minciunii, iar istericii sunt cu toţii mincinoşi.
Cum să reacţionăm la comportamentul isteric? Nu trebuie să intri în jocul istericului. Păstraţivă demnitatea şi calmul, iar dacă este necesar trebuie să arăţi asprimea chibzuită. Fără spectator criza de isterie încetează.
Irascibilitatea componentă a nervozităţii are nevoie de un tratament mai intensiv, drept pentru care Apostolul Pavel numeşte iubirea " mare"
(I Cor13,13).Cunoaşterea, iubirea- pe care Evagrie o descrie mai îndeaproape ca blândeţe şi înfrânare; aceste trei noţiuni cuprind întreaga viaţă duhovnicească, aşa cum o înşelege Evagrie. Căci aşa a învăţat el de la Sf. Părinţi.
"Credinţa întăreşte frica de Dumnezeu, care întăreşte înfrânarea, iar aceasta din urmă face neclintită răbdarea şi nădejdea, din care se naşte nepătimirea, a cărui fiică e iubirea, iar iubirea e uşa cunoştiinţei naturale căreia îi urmează teologia şi fericirea ultimă".
O modalitate de luptă împotriva nervozităţii o reprezintă relaxarea, care ţi ajută pe oameni să-şi demonstreze că ţin sub control simtomele lor. Relaxarea creşte gradul de accesibilitate a informaţiilor pozitive în memoria subiectului şi facilitează găsirea unor alternative la gândurile anziose.
Relaxarea se instalează prin realizarea unor activităţi care îi fac plăcere subiectului, prin rugăciuni şi pauze planificate în cadrul unor programe încărcate.
Foarte importantă e oprirea gândurilor, care ne detemină să reacţionăm într-o manieră negativă. Gândurile produc adevărate schimburi chimice în creier, înveninează toate celule trupului. "Gândirea nobilă, veselă, optimistă, nu este un tonic numai pentru minte, ci şi pentru trup". "Speranţa şi veselia sunt terapii mult mai bune decât medicaţia".
"Din totdeauna omul a tot a căutat şi mai cauta încă pe pămînt, în aer şi sub pământ, tot felulu de doctorii vegetale, animale sau minerale, dar nu-şi dau seama că în creier, în adâncul fiinţei lui intime. "
Anxietatea şi angoasa, prezente în majoritatea psihozelor şi în toate nevrozele pot fi puse în legătură şi cu patima fricii şi a tristeţii, aşa cum le concepe ascetica ceştină răsăriteană.
Agresivitatea, care se regăseşte şi ea în majoritatea nevrotelor şi ăn unele psihoze poate fi raportată la patima mâniei.
Terapeutica nebuniei de sorginte demonică
Mulţi oameni cu minţile întunecate fie datorită uneltirilor drăceşti, fie din alte prici, sunt aduşi înaitea unor amri duhovnici, căci oricare ar fi pricinile ei, leacul duhovnicesc este unul singur, de vreme ce există un unic Doctor. Prin puterea lui Hristos se săvârşesc tămăduirile şi se alungă demonii: "a scoate dracii este un dar dat de Mântuitorul" spune Antonie cel Mare.
"Chemând numele lui Iisus, armă tare împotriva demonilor, pentru a izbăvi pe cei stăpâniţi de demoni, bărbăţii duhovniceşti mărturisesc că a Lui este lucrarea şi puterea".
Părintele duhovnicesc nu scoate demonii prin starea sa, ci pentru a veni în ajutorul bolnavului şi nu îşi pune nădejdea în puteriile sale. Când i se cere ajutorul, acesta face rugăciuni, acesta fiind lucrul de căpetenie pentru tămăduire şi de obicei fac peste bolnav semnul crucii, pecetea puterii lui Hriscos, Care surpă puterea vrăjmaşului. Se folosesc adesea şi de miruirea cu untdelemn sfinţit, stropire de agheazmă. Leacul cel ami puternic, potrivit învăţăturii lui Hristos. (Mc. 9,29) este postul unit cu rugăciunea la care sunt îndemnaţi şi bolnavii.
Cei cu mintea peste măsură tulburată şi cu voinţa mult prea slăbită, care nu pot nici măcar să îşi ceară izbăvirea, găsesc nădejde de tămăduire prin credinţa şi rugăciunea celor apropiaţi şi ale preotului la care sunt aduşi. Cu astfel de semeni ai noştri trebuie să ne purtăm cu delicateţe şi milă pentru că sunt victime ale răutăţii vrăjmaşului, care a pus stăpânire pe ei, singurul vrednic de ură şi dispreţ.
Alteori cei cu minţile rătăcite erau ţinuţi de Părinţi în mănăstire până la însănătoşirea lor, tămăduirea se întemeiază pe rugăciune.
Concluzii
Preocupat de viaţa mondană, omul căzut nu îşi dă seama de sănătatea sa spirituală. Demonii îşi împlinesc lucrarea lor mai cu seamă în adâncul inimii şi de aceea rămâne ascunsă şi nevăzută.
Omul începe să îşi cunoască patimile pe măsura sporirii duhovniceşti, le vede tot mai limpede în lumina Duhului Sfânt. Se întâmplă însuşi omul duhovnicesc să nu îşi cunoască patimile.
Patimile pe care omul nu şi le cunoaşte generează o profundă stare de boală. Cu patimile ştiute, care şi ele rănesc grav sufletul, omul se luptă mai uşor.
Aşadar, primul pas spre tămăduirea sufletului este scoaterea la lumină a patimilor care zac în el ca omul să îşi vadă şi să îşi cunoască stare de păcătoşenie

Monica Diaconescu. Introducere în psihoterapia ortodoxã

" Pânã la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, psihoterapia era un subiect al teologiei si filozofiei sau era predatã în şcolile de medicinã.Încã de la începutul creştinismului se vorbea şi se ştia de "tehnicile" de psihoterapie ortodoxã, dovadã fiindu-ne scrierile marilor parinţi duhovniceşti. Aceste scrieri au rãmas pânã azi cele mai importante ,,manuale” de psihoterapie creştinã, fiindu-ne îndrumãtoare spre vindecarea şi liniştirea sufletului.Dupã revoluţia din 1989, care ar fi trebuit sã dea naştere unor oameni mai înduhovniciţi, tot mai des întâlnim pe strãzi oameni trişti, deprimaţi. S-au înmulţit cazurile de boli psihice, iar oamenii de specialitate au înregistrat un numãr îngrijorãtor de suiciduri. Cauza acestor fenomene este îndepãrtarea omului de Dumnezeu şi de Biserica Lui.
Toate necazurile vin din propriile greşeli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngãduie şi spalã cu ele pãcatele noastre. Oamenii însã nu pricep cã îndreptarea prin necazuri dovedeşte nu pãrãsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui. Dumnezeu vrea sã ajute pe toţi, dar nu toţi primesc purtarea Sa de grijã. Aşa se face cã sunt oameni rãi care nu au necazuri. Pe aceştia i-a lepãdat Dumnezeu. Necazurile i-au legat pe oameni mai aspru dintr-o parte şi îi silesc pe oameni sã-L caute pe Dumnezeu.Dumnezeu nu îngãduie sã fim ispitiţi mai presus de puterea noastrã. Sfântul Tihon de Zadonsk spune cã într-un vas de cristal sau de sticlã meşterul loveşte uşor, ca sã nu se spargã, iar în cel de argint şi de aramã dã cu putere, astfel, asupra celor neputincioşi El îngãduie ispite mai uşoare, iar asupra celor tari ispite mai grele.Dumnezeu nu vrea ca sufletul care nãdãjduieşte în El şi rabdã sã fie ispitit în aşa mãsurã, sã ajungã la deznãdejde. Cel viclean nu ispiteşte sufletul şi nu-l îngreuneazã cu necazul în mãsura în care ar vrea el, ci în mãsura îngãduitã lui de Dumnezeu.Cu cât se nevoieşte mai mult sufletul alergând la Dumnezeu cu credinţã şi cu nãdejde şi aşteptând de la El ajutor şi izbãvire, cu atât mai repede îl izbãveşte Domnul de tot necazul care îl cuprinde.Nu trebuie sã ne tulbure lupta duhovniceascã împotriva patimilor ci sã avem rãbdare, sã luptãm şi sã-L chemãm pe Dumnezeu într-ajutor. Prin bãrbãţie omul se opreşte la marginea iadului şi nãdãjduieşte în dragostea lui Dumnezeu, chiar dacã este ars de flãcãrile iadului. Aceastã bãrbãţie duhovniceascã este un dar al lui Dumnezeu, dar este întreţinutã şi de om şi elibereazã de sub influenţa diavolului şi vindecã sufletul. Bãrbãţia trebuie sã stãpâneascã şi sã conducã simţurile încât sã nu fie molipsit omul cel dinlãuntru şi cel din afarã, adicã inima şi trupul. Strãdania pe care o depune sã-şi pãstreze simţurile curate, încât sã nu fie îmbolnãvit trupul şi inima, este aceea care dezvãluie bãrbãţia spiritualã şi chiar o cultivã mai mult. Şi dupã sãvârşirea pãcatului, chiar dacã s-a vlãguit anterior bãrbãţia şi a cãzut în pãcat omul, este nevoie iarãşi de aceastã bãrbãţie spiritualã. Sfântul Ioan Sinaitul spune cã: ″pocãinţa este fiica nãdejdii şi respingerea disperãrii″. Cel care se pocãieşte se simte pe sine judecãtor, dar judecãtor care nu se ruşineazã, adicã judecator scãpat de ruşine. Sufletul curajos chiar şi dupã un pãcat se întoarce iarãşi la Dumnezeu şi cautã vindecare. Dupã psihologul şi arhiepiscopul Hrisostom de Etna, pacienţii mai în vârstã par sã aibã un avantaj faţã de cei tineri în obţinerea unui rezultat pozitiv. Adesea tinerii au deja formate nişte tipare logice care nu lasã sã treacã alte puncte de vedere. Ei fie lasã "mintea" sã urmeze cursul terapiei, fie devin atât de nerãbdãtori sã obţinã o soluţie imediatã la necazurile lor, încât se autodistrug dacã nu întrevãd o vindecare apropiatã. Pacienţii mai în vârstã par mai toleranţi faţã de timpul necesar gãsirii unor soluţii de duratã, mai ales dacã li se atrage atenţia cã "nu s-au îmbolnavit peste noapte", astfel cã ″nu se pot vindeca peste noapte″."Credinţa este un leac al sufletului şi poate deveni cea mai promiţãtoare psihoterapie. In cazul credinţei religioase psihoterapeutul poate fi înlocuit de preot. Condiţia este credinţa autenticã, în relaţie permanentã şi sinergeticã (împreunã şi deodatã) cu speranţa şi iubirea hristicã.
Existã variate forme şi mijloace ale credinţei care pot tãmãdui multe "boli" ale sufletului: frica, frustrarea, disperarea, melancolia, apatia şi nervozitatea, dezechilibru emoţional, etc. Credinţa practicatã fãrã întrerupere vindecã şi mai ales pãstreazã starea de sãnãtate, de echilibru. Nu trebuie sã înţelegem sãnãtatea ca pe o absenţã a melancoliei, ci ca pe o stare de bine. Dintre multele forme de manifestare a credinţei, care au efect tãmãduitor, rugãciunea e cea mai importantã. Rugãciunea este o comunicare, o uniune a omului cu divinatea. A ne ruga înseamnã a intra într-o relaţie personalã cu Dumnezeu. Scopul rugãciunii se poate rezuma în propoziţia: "Sã devii ceea ce eşti" adicã sã te întorci şi sã descoperi pe Dumnezeu în sinele tãu, acel centru spiritual de ordine şi sens interior.Rugãciunea însoţitã de post ne încurajeazã, sãdeşte în noi marea speranţã şi cultivã încrederea în iubire şi pace, purificã, protejeazã şi întãreşte. De aceea mulţi chirurgi se roagã în sala de operaţie.Rugãciunea inimii (Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mã pe mine pãcãtosul) oferã o concentrare a minţii în inimã, o contopire a inteligenţei şi a iubirii care ne fereşte de decentrãri psihice, ne însenineazã şi ne energizeazã.Sunt şi alte mijloace creştine care şi-au dovedit puterile terapeutice. Spovedania este o metodã care aduce uşurare, o descãrcare a sufletului de povara pãcatelor, iar împãrtãşania este o unire intimã cu Hristos. Efecte psihoterapeutice neîndoielnice mai au participarea la Sfânta Liturghie, postirea, citirea Sfintelor Evanghelii, muzicã liturgicã, Taina Sfîntului Maslu, parastasul, milostenia cãtre sãraci, etc. Prin toate aceste forme ale credinţei, creştinul nu se desprinde printr-un elan sublim de cotidianul dezorganizator, generator de insatisfacţie şi anxietate şi poate accede la o existenţã spiritualã, care eliberat de fricã, de grijã şi frustrare îşi asigurã o echilibrare a energiilor, o concentrare şi o orientare spre un înţelept demers de activitate spiritualã, creatoare. În cadrul paradigmei religioase a practicii psihoterapeuticii, atenţia datã psihicului uman, cu toate problemele sale, cu depresiile şi anxietãţile sale se transformã în descoperirea spiritului divin. Pe mãsurã ce înţelegem cauzele suferinţei, are loc un proces de dezobişnuire în ceea ce priveşte reacţiile uzuale la suferinţã, iar intensitãţile, stãriile afective negative scad. "Pacienţilor" trebuie sã li se dea, în primul rând, dragoste şi cãldurã sufleteascã, iar cunoştinţele sunt necesare pentru a aplica mai bine aceastã dragoste.Psihoterapia Ortodoxã nu este doar o promisiune, ea este o certitudine, prin credinţã cãutãm şi gãsim nãdejdea, iubirea şi speranţa în interiorul sufletului."

Monica Diaconescu. Introducere în psihosomaticã

"Ştiinţa a început sã vorbeascã cu glas rãsunãtor despre strânsa interacţiune dintre procesele sufleteşti şi cele trupeşti de peste 180 de ani, când medicul german Heinroth a folosit pentru prima datã termenul "psihosomaticã". La baza ideii psihomatozelor este pusã afirmaţia potrivit cãreia în provenienţa unor boli somatice locul de frunte aparţine unor factori psihoemoţionali.
În anii ‘30 ai secolului XX, dezvoltarea medicinei psihosomatice a primit un nou impuls. Drept sursã a noii interpretãri a tulburãrilor psihosomatice au ajutat cercetãrile lui Helen Dunbar, care în opera sa a deplasat accentul asupra particularitãţilor personalitãtii "victimelor" psihosomaticii.
Cunoscutul savant A.R. Luria spunea metaforic: "creierul plânge, iar lacrimile curg în inmã, ficat, stomac…". De exemplu s-a descoperit la pacienţii care suferã de boala ischemicã a inimii cã nu rareori starea psihicã este tensionatã, sunt intoleranţi, au o puternicã dorinţã de a fi lideri şi instabilitatea emoţionalã îi caracterizeazã. Îmbolnãvirile glandei tiroide pot fi declanşate de necumpãtare, iar bolile vaselor de sânge au fost asociate cu caracterul panicos.
Fiecare maladie psihosomaticã are propriile manifestãri psihopatologice. De pildã, în boala ulceroasã se observã irascibilitate periodicã însoţitã de întristare, încordare nervoasa, descurajare, caracter supãracios; în hipertensiunea arterialã apare în plan emoţional susceptibilitatea crescutã la traume sufleteşti, frici; în tireotoxicozã apare excitabilitate crescutã, irascibilitate, agitaţie, dese schimburi de dispoziţie, susceptibilitate la jigniri, grabã exageratã; în colita ulceroasã o foarte mare imporanţã o are sentimentalismul şi tendinţa spre mânie. Binecunoscutul pãrinte Arsenie Boca, care a avut parte de cursuri de medicinã, în cartea sa "Cãrarea Împãrãţiei", aminteşte de un neurolog psihiatru care a identificat pentru fiecare patimã descrisã de Sfinţii Pãrinţi o glandã endocrinã: "Adevãrat este cã o bazã biologicã a patimilor şi a urmãrilor lor o formeazã şi glandele endocrine al cãror echilibru sau dezechilibru funcţional se rãsfrânge în toatã fiinţa omeneascã". Tot acest pãrinte spunea aici: "pentru eliberarea de ele, li se împotrivesc cele trei voturi monahale". "Nu urmãrim prin luptã numai simpla despãtimire a instinctelor, ci eliberarea totalã a monahului de orice constrângere a vreunui instinct al vieţii acesteia. Cât e cu dreaptã socotealã atâta mâncãm, ne îmbrãcãm şi ferim trupul de intemperii. Ţinem sã fie sãnãtos şi sã dureze în lumea aceasta atât cât are rânduit" .
În cartea sa, pãrintele Arsenie Boca face prezentare constructiei psiho-fizice a omului, în ansamblul ei, fiind un mechanism de inter-relaţii extrem de complicate. Totuşi, mecanismul funcţional al omului e pus, de la zidireea lui, sub controlul a douã foruri de conducere, cenzurarea raţiunii şi mãrturia conştiinţei.
În creier funcţioneazã un centru de cenzurã (medical-inhibiţia) care are la dispoziţie tot mecanismul bio-chimic necesar (neuro-psihic, neuro-endocrin, neuro-motor, neuro-static) capabil sã aprobe sau sã frâneze tot ce obligatoriu trebuie sã treacã pe la acest centru de informaţie. Acesta este "locul unde rãsar gândurile în minte "cum zic Pãrinţii, iar mintea "vede" pe care primeşte şi pe care trebuie sã respingã. Aici se stabileşte, se reflectã, uneori cu iuţealã de clipã, ce trebuie fãcut. Cãci acest centru al creierului funcţioneazã în douã durate: cu deliberare, dacã e vreme, şi reflex, dacã viaţa e în primejdie. Mai mult chiar, tot aici se stabileşte, în fracţiuni de secundã, şi dacã e cazul sã se întrerupã total starea de conştiinţã şi de mişcare a omului, dupã gravitatea accidentului, sau dupã gradul de impresionabilitate a cuiva. Unii sunt atât de "slabi ", încât "îşi pierd conştiinţa" doar vãzând ţâşnind câteva picãturi de sânge.
Al doilea for de supraveghere a vieţii nu mai are suport biologic, ci ţine de domeniul vieţii sufleteşti şi religioase a omului: conştiinţa. Prin natura ei, nu aprobã niciodatã viciul şi pãcatul şi de aici vin mustrãrile de conştiinţã.
"În cazul când înfrângeriile morale se ţin lanţ prin desimea şi gravitatea lor, urmeazã sancţiuni ale conştiinţei, mai grele decât mustrarea, dezechilibrul minţii – mai uşor sau mai profund – şi celelalte forme mai grave: schizofrenia, paranoia, nebunia acutã şi, în final, sinuciderea".
Doctorul Dimitri Aleksandrovici Avdeev, un mare psihoterapeut ortodox al Rusiei, spune cã "cel mai corect este sã facem distincţie între boli psihosomatice şi tulburãri psihosomatice. Cele din urmã reprezintã perturbãri ale funcţiilor organelor interne şi sistemelor, a cãror apariţie şi dezvoltare este legatã în cel mai înalt grad de factori psihici şi caracteristicile personalitãţii omului".
Principala cauzã a disfuncţiilor şi nesãnãtãţii este reprezentatã de stresuri, şocuri nervoase, conflicte, suprasolicitare psihoemoţionalã de duratã. În principiu aceste modificãri au caracter funcţional, dar în condiţiile repetãrii prelungite şi frecvente ele pot deveni organice, ireversibile.
Nu doar caracterul reprezintã baza comportamentului "bolnãvicios", ci, în primul rând, pãcatul sãvârşit în adâncul duhului omenesc. Adunându-se în suflet, pãcatele formeazã defecte caracteriologice. Astfel, "provenienţa patologiei psihosomatice poate fi schiţatã ca proces al materializãrii pãcatului: pãcat - caracter- boalã" . Aceastã schemã trebuie luatã cu prudenţã şi aplicatã doar într-o parte din cazuri.
Bolnavii de profil psihoterapeutic sunt un contingent aparte. Suferinţele lor sunt legate nu de puţine ori de conflictele morale, probleme familiale, traume sufleteşti produse de cãutãri spirituale. "În ochii medicului priveşte de regulã un om care suferã din pricina unui deficit de dragoste, de înţelegere, de sprijin din partea celor apropiaţi. El s-a adresat specialistului -psihoterapeutului- atunci când sufletul a început pur şi simplu sã dea pe dinafarã de trãiri sufleteşti traumatizante. Acestea se transformã uneori în simptome somatice apãsãtoare – diferite dureri, amorţeli şi alte tulburãri".
N. A. Laişca a cercetat o perioadã îndelungatã calitatea de categorii psihologice a motivaţiilor şi a ajuns la concluzia cã, în numeroase cazuri, comportamentul omului este mãnat de patimi. Tocmai acestea, din adâncul lor temei sufletesc, îl împinge pe om la fapte pãcãtoase. Este de înţeles de ce în jurul nostru sunt atâtea situaţii conflictuale, atâtea fapte prosteşti, nechibzuite, pline de rãutate.
"Patimile sunt legate între ele, nu sunt despãrţite unele de altele – astfel încât cel înstãpânit de ele este în întregime întinat. Din cauza patimilor sale, sufletul se îmbolnãveşte, iar mintea se întunecã, omul devine idolatru şi nu mai poate sã moşteneascã Împãrãţia lui Dumnezeu".
Prin urmare, ispitele sunt de diferite feluri, de la caz la caz, depinzând de aşezarea duhovniceascã a fiecãruia, de modul de viaţã şi de alţi factori. Fiind deosebit de ingenios, diavolul ştie cu ce sã atace, potrivit stãrii în care se aflã victima. Confruntat cu aceastã problemã greu de rezolvat, Sfântul Ioan Scãrarul a aflat rãspuns: "întristarea şi mânia sunt odraslele lãcomiei pântecului, trândãviei şi slavei deşarte".
Adeseori, însã, patimile sufleteşti nu sunt vindecate de îndatã ce ne-am mãrturisit. Este nevoie uneori de o luptã acerbã şi de o intensã ascezã pentru a ne slobozi de patimi. O spovedanie formalã fãcutã în urma insistentelor unor persoane apropiate duce doar la iertarea pãcatelor, dar nu şi la slobozirea de patimi.
Aşa cum cel care a fost mulţi ani bolnav nu se poate însãnãtoşi dintr-odatã, tot astfel e cu neputinţã ca dintr-odatã sã ne tãmãduim de toate patimile şi nici chiar de una singurã.
Îmbolnãvit, sufletul se îndreaptã spre moarte, pas cu pas. Boala sufletului îşi are originea din necurãţia lui.
Un mare om al lumii spirituale creştine contemporane, cu studii aprofundate de psihologie, arhiepiscopul Hrisostom de Etna, scria în una dintre cãrţile sale cã "lipsa comuniunii cu Dumnezeu, Care sãlãşluieşte în fiinţa umanã, pe care universul nu-l poate cuprinde, El, Cel inconmensurabil, s-a aflat la originea omenirii, sfidând naşterea şi moartea, duce la acea disperare care sfâşie însãşi textura sufletului".
Toţi Sfinţii Pãrinţi spun cã viaţa ortodoxã tradiţionalã, duce nu numai la integritate spiritualã, dar şi fizicã şi mentalã. Aceastã afirmaţie este susţinutã de disperarea întâlnitã în societatea contemporanã.
Biserica Ortodoxã învaţã cã sãnatatea psihicã şi mentalã se aflã în echilibru cu sãnãtatea spiritualã. Aceste trei elemente conlucrezã în mod armonios. "Chiar dacã o boalã psihicã are rãdãcini biologice, activitatea minţii şi exerciţiul spiritual pot readuce la viaţã forţele curative ale corpului însuşi. Chiar şi în cazul intervenţiei chimice, o atitudine corespunzãtore şi o atitudine spiritualã corectã pot reface ehilibrul chimic din creier, pe care agenţii artificiali nu îl restabilesc decât în mod superficial".
Lipsa credinţei, împreunã cu o gândire ancoratã în materialism şi cu viziunea secularã a omului, împreunã cu tolerarea excesivã a patimilor, pot tulbura relaţiile de echilibru dintre trup, minte şi suflet. Astfel, mintea şi sufletul, care funcţioneazã ca un tot armonios vor avea de suferit, dar şi trupul poate suferi. La rândul sãu, tulburarea rezultatã transmite starea de dezechilibru general al individului, instalându-se boala şi ajungând sã fie scãpatã de sub control.
Parinţii Bisericii spun cã sãnãtatea se reface odatã cu restabilirea echilibrului care se obţine prin corectarea slãbiciunilor din procesul de gândire, dar cel mai eficient prin refacerea percepţiei spirituale.
În concluzie, putem spune cã un om sãnãtos este un om care se aflã în stare de echilibru şi armonie. Un suflet în suferinţã duce la un corp nesãnãtos, deci bolile sunt o consecinţã a dezechilibrului sufletesc.
Ştiinţa ortodoxã a spiritualitãţii, ştiinţa fizicã a medicinei şi ştiinţa mentalã a psihologiei nu sunt incompatibile, ci trebuie sã lucreze împreunã."