vineri, aprilie 11, 2008

Monica Diaconescu-Tamaduirea maniei

Iubirea de plăcere este pricina relei folosiri a puterii irascibile a sufletului şi pe aceasta trebuie să o smulgem mai întâi din suflet şi aşa se ajunge la tămăduirea mâniei prin omorârea poftelor trupeşti: lăcomia, desfrânarea, iubirea de bani.

Sfinţii Părinţi îndeamnă mai ales la lepădarea iubirii de bani, un leac foarte puternic împotriva mâniei fiind milostenia. Milostenia este manifestare a iubirii, virtutea care se împotriveşte nemijlocit mâniei. "Iubirea vindecă partea mânioasă a sufletului" [1] arată Evagrie. "Mila pentru semen micşorează iuţimea sporită de mânie" [2].
Pe de altă parte, mânia este iscată de mândrie şi slava deşartă. Să inlăturăm, deci, pricina şi boala va dispărea. Antidotul slavei deşarte şi al mândriei este smerenia. Sf. Ioan Scărarul spune: smerenia "alungă iuţimea şi mânia" [3] pentru că dacă scoţi din purtare îngâmfarea, patima mâniei nu mai are prilej să se ivească. Cel care vrea să se tămăduiască de această patimă trebuie nu numai să primească cu bucurie ocara şi dispreţul, ci chiar să le caute. Astfel, cel care ocărăşte şi necinsteşte pe cineva este fără să vrea, doctorul sufletului aceluia.
Puterea tăpmăduitoare a smereniei sporeşte atunci când este însoţită de pocăinţă şi de străpungerea inimii, plânsul şi lacrimile sting iuţimea sufletului. Odată dobândită vindecarea, întristarea după Dumnezeu îl fereşte pe om de a mai cădea în această patimă. Toate remediile duhovniceşti trebuie însoţite de rugăciune, iar, dintre toate formele de rugăciune, cântarea Psalmilor este cea mai potrivită pentru stingerea mâniei.

Tămăduirea mâniei se face prin străduinţa de a ne feri să ne folosim de ea împotriva aproapelui. Este primul pas pe care trebuie să-l facă omul, căci Însuşi Hristos a spus: "… orice se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă". (Mt. 5,22)

Părinţii arată că faptele sau vorbele rele ale cuiva îndreptate împotriva noastră nu pot în nici un chip îndreptăţi mânia şi nu sunt o explicaţie pentru ea; cauza ei trebuie întotdeauna căutată numai şi numai în noi înşine. De aceea, fuga de oameni nu poate fii un mijloc de tămăduire, atâta timp cât pricina mâniei e în înăuntrul omului.

Pentru a nu se mânia, omul trebuie înainte de toate să înăbuşe orice pornire spre iuţime, împiedicând-o să se manifeste. Sfântul Vasile cel Mare spune: "linişteşte-ţi inima mânioasă şi înfuriată! (…) să silim mânia să asculte de raţiune, ca şi calul de frâu".

Însă tăcerea este cea mai potrivită atitudine faţă de cel care se porneşte cu mânie împotriva noastră, căci aşa poate fi ea uşor potolită. Tăcerea nu este de ajuns pentru tămăduirea acestei patimi. "Tăcerea buzelor trebuie însoţită de tăcerea gândurilor". [4]

Tulburarea gândurilor iscate de mânie trebuie imediat stinsă, nu numai pentru că de aici pornesc faptele şi vorbele rele, ci şi pentru că-n această patimă poate stărui în suflet un chip ascuns, sub forma supărarii, a urii şi a amintirii.

Ca în cazul oricărei patimi, nu este de ajuns să tăiem orice formă de mânie, ci trebuie să punem în locul acesteia virtutea care i se împotriveşte. Virtutea care i se opune mâniei este blândeţea, astfel că mânia şi blândeţea se exclud una pe alta. Sfântul Evagrie spunea: "blândeţea micşorează mânia" [5].

Blândeţea duhovnicească nu înseamnă nepăsare sau moliciune; ea nu este pasivă, ci activă prin rugăciune pentru pătimaş şi prin atitudine iubitoare. Blândeţea poate fi câştigată prin rugăciune, iubire, post, răbdare, ea fiind un dar a lui Dumnezeu.

Părinţii îndeamnă ca blândeţea şi răbdarea să fie însoţită de iubire, cele trei virtuţi luptând împotriva mâniei. Sfinţii Părinţi amintesc de ce spune Apostolul Pavel: "Soarele să nu apună peste mânia voastră, nici să nu daţi loc diavolului" (Ef. 4,26-27).

Psihologii recomandă ca atunci când mânia este declanşată să se concentreze atenţia asupra altei probleme: asupra obiectelor sau culorilor pe care le au în faţă.

Gândul "eu nu merit să fiu tratat astfel" să fie înlocuit cu "sunt un om ca oricare altul, cu limite, defecte şi greşeli care ar merita o pedeapsă şi mai mare". Mai mult trebuie să privim insulta ca pe ceva de trebuinţă pentru păcăte.

Să încercăm să înlocuim sentimentele de dezgust, mânie şi antipatie cu acelea de bucurie şi de simpatie. Persoanei care ne-a făcut rău trebuie să-i descoperim virtuţiile şi să-i scuzăm defectele, pe un ton de iubire şi respect. Vocea trebuie să ne fie blândă şi liniştită, să schiţăm un zâmbet în priviri, păstrându-ne ochii blânzi şi suavi, gândindu-ne la ceva plăcut.

"Dacă flacara urii şi a nerăbdării este prin gura ta, inspiră de două ori adânc înainte de a răspunde şi expiră aerul puţin câte puţin. Vei vedea cât de repede se stinge flacăra" [6].

Niciun comentariu: