Monica Diaconescu. Depresia şi deprimarea

1. Depresia, potrivit psihiatriei clasice
Depresia este o stare caracterizată in primul rând printr-o pierdere a bunei dispoziţii, cauzată de o tristeţe, căreia i se adaugă alte două fenomene: inhibiţia şi suferinţa de natură morală.
Inhibiţia este o încetinire a proceselor psihice de ideaţie, care reduce câmpul conştiinţei şi al intereselor, îl face pe subiect să se retragă pe subiect să se retragă în sine însuşi şi să fugă de relaţiile cu semenii.
Depresia implică şi sentimente de oboseală şi dezgust de viaţă, dificultatea în a gândi şi a-şi aduce aminte de ceva, senzaţia de slăbiciune fizică, activitatea de motricitate se reduce. Depresivul are conştiinţa dureroasă a adeste inhibiţii fizice şi psihice.
Suferinţa morală se exprimă prin dispreţ de sine (subestimare), culpabilitate care poate duce la autoacuzare şi autopedepsire.
Depresia implică şi importante tulburări de natură somatică: dureri de cap, dureri vertebrale şi articulare, senzaţia de sufocare, aritmii, tulburări digestive.
În mod clasic se disting:
1) Depresile exogene, care survin sub influenţa unor factori exteriori (emoţii, conflicte, surmenaj, etc). Aceste accese survin aproape întotdeauna datorită unei predispoziţii a personalităţii de bază, motiv pentru care sunt numite "stări depresive reacţionale" sau "stări depresive nevrotice", după cum accesul este determinat de un factor exterior sau de fragilitatea personalităţii.
2) Depresile endogene ale căror forme le constituie melancolia şi accesul melancolic din psihoza maniaco-depresivă. Sunt privite drept depresii de ordin psihotic, în timp ce precedentele sunt considerate ca fiind de ordin nevrotic.
3) Depresile generate de psihoze (rezultate din schizofrenie) sau de afecţiuni organice (de exemplu: leziuni cerebrale provocate de tumori, atrofie neuronală, unele tulburări vasculare, perturbări ale metabolismului sau ale sistemului endocrin, intoxicare medicamentoasă sau prin droguri).
Depresiile se prezintă sub formă de crize de mică sau lungă durată saunsub formă cronică nonevolutivă. Survin în urma unor evenimente experiate ca frustare: decepţiile de orice natură, doliul, abandon, etc. "Fondul depresiei pare a fi legat de rana produsă de pierderea sau devalorizarea obiectului în care omul, şi-a investit sentimentele - persoană sau ideal" (Jean-Claude Larchet, "Creştinul în faţa bolii…",op.cit., pg.120).
Depresivii au atitudine pesimistă în faţa vieţii, o astenie fizică şi psihică şi un foarte puternic sentiment de neputinţă. Anxietatea este caracteristică depresivilor, aceştia plângându-se mereu de starea lor, vrând mereu să fie asacultaţi, consolaţi, compătimiţi; simt nevoia de a se sprijini pe cineva şi manifestă o mare aviditate afectivă. În anumite cazuri se constată un comportament pseudosuicidar (tentative de suicid având puţine şanse de reuşită, care constituie fie o solicitare a atenţiei celorlalţi, fie o formă de şantaj sentimental).
Depresivii sunt adesea persoane sensibile, scrupuloase, imature, cu tendinţe de introversiune şi izolare, având relaţii sociale dificile care nasc teamă, incertitudine, neîncredere şi un sentiment de nesiguranţă.
Crizele de melancolie pot fi declanşate de şocuri emoţionale (doliu, infidelitatea partenerului de viaţă, sentimentul de abandon, etc), situatii de conflict sau frustrări şi pot avea circumstanţe deprimante antecedente. Melancolia se instituie lent, de a lungul unei perioade în care se manifestă astenie, dureri de cap, dificultatea de a munci, lipsa oricărei plăceri, insomni. "Subiectul devine abulic şi intră într-o stare de mutism" (Ibidem, pg. 121). Simte o tristeţe profundă şi continuă, o suferinţă morală, un dezgust de viaţă, descurajare, regrete, deznădejde. Are senzaţia pierderii propriei valori, a neputinţei, a lipsei de rezultat, reproşându-şi că nu mai are sentimentele de altă dată. Este profund pesimist: orice ar face nu poate ieşi din starea aceasta, nu va fii niciodată iertat, viitorul îi apare întunecat. Se învinuieşte pentru greşelile reale, dar mici şi pentru unele cu adevărat grave, dar pe care nu le-a săvârşit niciodată. Se simte osândit pe vecie, iar în adâncul inimii sale există doar vinovcăţie şi ruşine. Această stare poate dura chiar şase-şapte luni, criza sfârşindu-se în general tot aşa cum a început, lent.
Depresia este, după unii, un cuvânt modern pentru deznădejde şi este enunţat ca o plictiseală ce îşi are "pricina în om împreunată cu insuflarea pământească de a trăi după chipul lumii căzute. Insuflarea pământească îl face pe omul modern să încerce a costrui raiul în lumea aceasta. Dar raiul artificial făcut de om se dovedeşte a nu fi nicidecum un rai pentru omul normal care doreşte să fie fericit, căci fericirea înseamnă o vieţuire firească care este mai curând o colivie artificială aurită ce ţine duhul omului prizonier. Omul modern e închis ca o pasăre în cuşca sa aurită" ("Cum să biruim deprimarea", trad. Constantin Făgeţan, Editura Sophia, Bucureşti, 2003, pg. 6). Diferiţii cercetători susţin că 35-60% din totalul bolnavilor cercetaţi în cadrul medicinei generale prezintă simptome psihice, mai ales anxietate şi dispoziţie depresivă.
O cercetare în domeniu a arătat că 80% dintre medici consideră că numărul bolnavilor depresivi creşte încontinuu, iar creşterea anuală e de 7%. Rareori bolnavul merge la doctor în mod special pentru depresie. De cele mai multe ori prezintă tulburări somatice care constituie simptomele unei depresii nedeclarate.
2. Depresia văzută de Ortodoxie
În descrierea depresiei, Ortodoxia nu diferă mult. Ea consideră deprimarea inspirată de sentimente de plictiseală şi dezamăgire. Vechiul Testament scrie: "şi au fericit pe cei ce au murit în vremi străvechi mai mult decât pe cei vii care sunt acum în viaţă. Iar mai nefericit şi decât unii, şi decât alţii este cel ce n-a venit pe lume, cel care n-a văzut faptele cele rele care se săvârşesc sub soare" (Ecclesiast 4, 2-3).
Melancolia şi tristeţea este o altă cauză a deprimării. Psalmul 41 spune:"făcutu-mi-s-au lacrimile mele pârâie ziua şi noaptea… Pentru ce eşti mâhnit suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi?… Pentru ce umbli mâhnit când mă necăjeşte vrăjmaşul meu? Când se sfărâmau oasele mele mă ocărau asupritorii mei" (Psalm 41, 3-13).
Această mâhnire este distrugătoare pentru sănătatea omului şi chiar citim în Vechiul Testament minunata pildă: "precum molia strică hainele şi cariul strică lemnul, aşa strică mâhnirea omului" (Pilde 25, 200).
"Omul deprimat monologhează în Psalmul 101, zicând :“asemănatu-m-am cu pelicanul din pustiu; ajuns-am ca bufniţa în dărămături, privegheat-am şi am ajuns ca o pasăre singuratică pe acoperiş” (Psalm 101, 7, 8)" (Arhimandritul Spiridinus Logothetis, "Deprimarea şi tămăduirea ei în învăţătura Bisericii", trad. Pr. Şerban Tica, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, pg. 16).
Frica este şi ea o cauză a deprimării, căci frica de relele ce pot veni asupra oamenilor duce la o moleşeală a sufletului.
Ecclesiastul în Sfânta Scriptură scrie despre omul care suferă de insomnie: "nici ziua, nici noaptea ochii lui nu văd somnul" (Ecclesiast 8, 16).
Ortodoxia consideră deprimarea ca o boală a sufletului, dar şi a inimii, care este centrul sufletului. "Deznădejdea este marea bucurie a diavolului, scrie adeseori Sfântul Varsanufie în lucrările sale… este putere satanicească, suflare drăcească şi gând otrăvit ce-l vatămă pe cel nechibzuit. Cel ce deznădăjduieşte săvârşeşte acelaşi rău faţă de sine ca şi cel ce se sinucide căci deznădejdea ucide râvna şi voiciunea sufletului aruncându-l întru întristare de moarte şi lâncezeală. Acest şiretlic al celui viclean robeşte doar pe cel neştiutor, ce nu pricepe bine firea lui Hristos şi nesfârşita Lui bunătate" (Monahul Ioan Vranos "Cuvinte desluşite de la Sfinţii Părinţi" din "Cum să biruim deprimarea", trad. Constantin Făgeţean, Editura Sophia, Bucureşti, 2003, pg. 29-30).
Sfântul Ioan Gură de Aur descrie deprimarea ca fiind "o cumplită cameră de tortură a sufletelor, o durere nespusă şi o pedeapsă mai amară decât orice pedeapsă. Pentru că ea imită un vierme veninos care atacă nu numai trupul, ci şi sufletul, şi e o molie care roade nu numai oasele, ci şi gândirea şi un călău perpetuu care nu sfâşie doar coastele ci vatămă şi puterea sufletului, o noapte necontenită, şi un întuneric neluminos, o furtună şi o vijelie, un incendiu nevăzut care arde mai năprasnic decât orice flacără, un război fără armistiţiu, o boală care umbreşte pentru mulţi cele văzute; fiindcă pentru cei aflaţi într-o asemenea dispoziţie soarele şi natura transparentă a aerului par a-i tulbura şi imită în miezul zilei o noapte adâncă. Sufletul deprimat îşi închipuie că e noapte în însuşi momentul cel mai luminos al zilei. Fiindcă întunericul nopţii nu e aşa cum e noaptea deprimării care vine nu potrivit legii firii, ci se încheagă potrivit întunecării gândurilor. Este înfricoşătoare şi insuportabilă, are faţa mare, mai crudă decât orice tiran, nu cedează repede celor ce încearcă să o destrăme, ci de multe ori ţine sufletul cucerit de ea mai puternic decât diamantul, atunci când el nu e deprins în multă iubire de înţelepciune" (Ioan Gură de Aur "Scrisori din exil", op.cit., pg. 185).
3. Izvoarele şi cauzele deprimării
Deprimarea începe de cele mai multe ori din pricina problemelor de viaţă. Omul devine prost dispus, nimic nu-l mai bucură, totul îl scoate din sărite, cade în deznădejde, tot ce îl înconjoară i se înfăţişează într-o lumină întunecată.
O parte însemnată a stărilor depresive sunt urmare a modului păcătos de viaţă şi are la baza sa duhovnicească o stare psihopatologică dezvoltată în urma patimilor.
Ştiinţa cunoaşte multe despre apariţia tulburărilor depresive, dar între savanţi nu sunt acceptate discuţiile despre păcat, în timp ce tocmai acesta este cauza multor forme de depresie, lucru despre care dau mărturie Sfinţii Părinţi şi întreaga experienţă ascetică. Ortodoxia îl consideră ca principalul responsabil şi întreţinător al bolii pe diavol şi puterile sale, iar deprimarea ca pe o acţiune diavolească.
Citim în Sfânta Scriptură despre depresiile lui Saul, care proveneau de la un duh viclean (I Regi 16, 14-15). Evanghelia este de acord că diavolul este izvorul deprimării şi scrie: "diavolul întristării…ia şi usucă orice bucurie a sufletului" (Filocalia I, pg 50-51).
Sfântul Casian întareşte faptul că există un diavol al deprimării şi ne îndeamnă să luptăm împotriva lui zicând: "O importantă nevoinţă este de a ne împotrivi diavolului deprimării" (Filocalia I, pg 74-76). Toţi părinţii ortodoxi sunt de acord în această privinţă, însă Ortodoxia nu se opreşte la astfel de observaţii , ci cercetează cum primeşte omul influenţa pricinuitorului bolii, a diavolului, şi cum reacţionează.
O altă cauză a deprimării care îl duce pe om sub influenţa diavolului este şi sentimentul de vinovăţie sau mustrarea conştiinţei, care apare din pricina greşelilor şi a păcatelor săvârşite şi din lipsa unei corecte acţiuni care să le îndepărteze, a căinţei şi a Spovedaniei. O astfel de stare poate duce chiar la sinucidere, cunoscut fiind cazul lui Iuda, care din pricina că nu se lăsase copleşit de sentimentele de vinovăţie s-a lăsat împins până la sinucidere, în timp ce exista pocăinţă, pe care nu a căutat-o.
"O altă pildă grăitoare despre depresie ca urmare a sentimentului de vinovăţie o găsim în Vechiul Testament prin primul ucigaş şi fratricid de pe pământ, Cain. Cain nu s-a sinucis, dar a trăit o viaţă chinuită de o înfricoşătoare stare de deprimare (Facere 3, 1-16)" (Arhimandritul Spiridonul Logothetis, op.cit., pg 22).
Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte despre deprimare ca urmare a simţămîntului de vinovăţie: deprimarea izvorăşte din îngreunarea conştiinţei, cauzată de mulţimea păcatelor; omul trăieşte într-o mâhnire de nesuportat. Omul are sentimentul că se scufundă în adâncul disperării.
Nu numai sentimentul vinovăţiei şi mustrările conştiinţei sunt cele care provoacă deprimarea. Mai există şi alte cauze, iar egoismul omului este de o mare importanţă, adică mândria şi îngâmfarea poate provoca, după Sfântul Ioan Scărarul, o deprimare greu de depăşit.
O altă cauză foarte serioasă a deprimării este viaţa comodă, viaţa trăită pentru plăceri. Oricât ar părea de exagerat la prima vedere, învăţătura ortodoxă a Bisericii postitoare şi nevoitoare stăruie şi spune prin gura de aur a Sfântului Ioan că viaţa trăită în senzualitate şi plăceri îl duce pe "om la deprimare". Acelaşi sfânt ne vorbeşte de lipsa unei ocupaţii, lipsa preocupărilor, lenea, ca şi cauză a deprimării. Cu mult înainte de observaţiile ştiinţifice psihiatrice privitoare la provenienţa depresiei nevrotice, Sfinţii Părinţi au descris foarte corect această boală sufletească, definind-o prin patimile păcătoase de trândăvie şi întristare. În acest caz diagnosticului medical îi corespunde un "diagnostic" duhovnicesc. "Trândăvia este lenevirea faţă de tot lucrul bun şi mai ales faţă de rugăciune. Părăsirea pravilei de biserică şi de chilie. Nepăsarea. Necucernicia. Nelucrarea. Odihna prisositoare prin somn, zacere şi răsfăţ de tot felul. Mutarea din loc în loc. Grăirea în deşert. Glumele. Purtarea profanatoare. Uitarea de propriile păcate. Uitarea de poruncile lui Hristos. Lipsa de grijă pentru suflet. Robirea de către gânduri. Lipsa fricii de Dumnezeu. Învârtoşarea. Nesimţirea. Deznădejdea" (Dr. Dimitri Alexsandrovici Avdeev, op.cit., pg 65).
Bogăţia şi puterea sunt şi ele pricini ale deprimării, deoarece bogaţii au mereu frica de a nu-şi pierde bogăţia şi puternicii de a nu-şi pierde puterea şi scaunul.
Sfânta Scriptură face legătura între bogăţie şi insomnie, care ca o consecinţă evidentă deprimarea, zicând: "Privegherea celui bogat topeşte trupul lui şi grija lui strică somnul. Grija privegerii goneşte clipirea şi ca o boală grea alungă somnul" (Isus Sirah 31, 1,2).
O altă pricină care naşte deprimarea este lăcomia omului şi nesaţiul de a dobândi alte şi alte bunuri. Omul ori pătimeşte deprimare că nu le poate strânge, ori că odată strânse, apare săturarea şi constată că sufletul nu s-a săturat pentru că s-a obişnuit cu bunătăţile.
Invidia şi gelozia sunt şi ele cauze ale deprimării. Omul care e gelos şi invidios pe aproapele său pentru bunurile materiale sau duhovniceşti ale acestuia este suferocit, trăieşte mereu în tristeţe. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "O, invidie… care eşti cui ascuţit în inimă. Căci ce cui se-nfige atât de mult şi străpunge inima ca invidia?".
O altă cauză a deprimării pe care o cunoaşte Ortodoxia sunt patimile omului, viciile acestuia: alcoolismul, jocurile de noroc, neînfrânarea sexuală, lăcomia pântecelui, iubirea banilor, setea de glorie, şi în ultimii ani, drogurile. "Cad pradă deprimării din cauza împărţirii, împrăştierii sau a scindării interioare, oameni neîncetat extrovertiţi, oameni tulburaţi din exterior de imagini, impresii, călătorii, cunoştinţe, privelişti, ocupaţii, etc. Despre aceştia grăieşte Cuviosul Nil Ascetul că: “părăsesc locul unde locuiesc, îl schimbă repede, nu şi deprimarea inimii lor… Cu nimic nu o micşorează. Ba dimpotrivă, o hrănesc şi o cresc, o întăresc şi îi dau multe forme”. Cei deprimaţi suferă şi de flecăreli (bârfiri) interioare şi gânduri rele, desprea care spune Sfântul Pimen: “Cred că tac în timp ce inima lor îi osândeşte pe ceilalţi. Aceştia nu tac, ci neîncetat pălăvrăgesc în adâncul lor”" (Pateric, pg. 88 din Ibidem).
E vorba de cei care nu au comuniune cu ceilalţi oameni şi trăiesc în singuratate doar cu propriul sine şi cu cele ale sinelui.
Unul dintre factorii spirituali care intervin în depresii este cel al sensului, mai cu seamă al sensului pe care îl dăm existenţei noastre.
Putem spune că de deprimare suferă toţi cei care nu au credinţă şi nădejde în Dumnezeu, căci acestea "sunt pavăză împotriva disperării, ucigaşă a sufletului şi a trupului. Şi orice ni s-ar întâmpla să ţinem la viaţa pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi să ne păstrăm credinţa în El, având buna nădejde de mântuire, căci Hristos pentru aceasta şi a pătimit cu trupul, ca toţi oamenii să se mântuiască şi nici unul să nu piară" (Claude Larchet, "Creştinul în faţa bolii", op.cit., pg. 145).
4. Urmările deprimării
Urmările deprimării sunt înfricoşătoare. Sfântul Simeon Noul Teolog, un doctor duhovnicesc cu experienţă considera că "frământarea multă şi la vreme nepotrivită întunecă şi tulbură cugetarea şi scoate din suflet rugăciunea curată şi căinţa. Pe de altă parte ea aduce oboseală în inimă şi prin aceasta, înăsprire şi învârtoşare; iar prin aceasta caută dracii să ducă la deznădejde pe cei duhovniceşti" (Sf. Simeon Noul Teolog, "Capete teologice şi practice", cap. 63 din Mitropolitul Hierotheos Vlachos, "Psihoterapia Ortodoxă", vol.1, pg. 205). Sfântul Casian scrie: "duhul deprimării întunecă sufletul şi de cum rămâne asupra vreunuia, nu-l lasă să gândească drept, ci strâmb, şi-l împiedică prin orice făptură… nu-l lasă să studieze… nu e om răbdător şi blând, ci cuprins de nervozitate…urmăreşte singurătatea… Urmările deprimării vin de la duhul viclean şi acestea sunt dezamăgirea, ura, contrazicerea, deznădejdea, neliniştea în rugăciune" (Sf. Casian, "Filocalia", vol. 1, 74-76 din Arhimandritul Spiridonos Logothetis,op.cit., pg.29).
Sfântul Ioan Scărarul scrie despre akedie, care are aproape aceleaşi simptome cu deprimarea.
Cea mai gravă şi înfricoşătoare urmare a deprimării este moartea. Şi moartea sufletului, dar şi moartea trupului prin sinucidere. Apostolul Pavel spunea:"întristarea lumii aduce moartea" (II Corinteni 7,10).
Deprimarea conduce omul la nepăsare, lucru care este nefolositor, iar în ce priveşte disperarea în legătură cu mântuirea, este de la demoni. Sf. Ioan Sinaitul ne învaţă că nu trebuie să dăm crezare uneltirilor demonilor despre chinuri. Acela care nu crede în îndurările şi mila lui Dumnezeu şi este deprimat, acesta se înjunghie pe el însuşi. Trebuie să cred în marea mea ticăloşie şi netrebnicie, dar paralel trebuie să cred în marea dragoste a lui Dumnezeu şi în mila Lui.
Diagnosticul exact al simptomelor, precum s-a văzut, nu diferă mult de cel al medicinii moderne, căci cu cât citim din însemnările medicale contemporane legate de această boală, nu găsim nimic în plus.