Monica Diaconescu-Mania si procesul ei clinic

Mânia este amintirea urii ascunse, adică pomenirea răului, este dorinţa de a face rău celui care a necăjit. Nedreptatea, insulta sau supărarea se transmit prin simţuri sau imaginaţie până la scoarţa cerebrală. Dacă le concepem ca fiind contrare vieţii, sănătăţii, onoarei sau idealului, formăm nişte concepte pe care unii cercetători le-au numit: "Eu, Ei, El". Eu este persoana în cauză, care-şi recunoaşte calităţile şi meritele şi care crede că părerea şi voinţa trebuie respectate. Ei sunt cei care acţionează, nedorit, asupra subiectului, şi care după victimă sunt cruzi, insuportabili şi trebuie corectaţi. El este faptul, evenimentul suportat care e nedrept, intolerabil şi trebuie corectat.
În timpul mâniei, hipotalamusul ("sala de maşini a emoţiei") [1] este stimulat şi de aici în mod automat se pune în mişcare sistemul nervos, care determină o rapidă emoţie şi stare de tensiune a inimii, a plămânilor, muşchilor, etc. În acelaşi timp ne invadează sentimentul dezgustului şi antipatia.
Singurul lucru pe care putem să-l facem este să evităm excitantul sau amintirea şi durata şi să modificăm judecata practică: fie distrugându-ne atenţia, fie prin gândire contrarie, printr-o educaţie adecvată. Dacă facem acest lucru, emoţia trece repede, făra a lăsa urme adânci şi durabile.
Atunci când aceste comoţii ale organelor ajung la scoarţa cerebrală, ne dăm seama că începem să ne înfuriem şi stimulul poate să continue să solicite. Hipotalamusul dezvoltă o furie animalică, o mânie neînfrânată, cu reacţii animalice primitive, ca ale celui care sparge tot ce găseşte în cale sau aruncă motorul care nu vrea să pornească. În faţa convenuenţelor sociale se mulţumeşte cu un "atac frânat, cu o nerăbdare care consumă" [2], urmată de ameninţări sau de gesturi care deranjează adversarul şi de un sentiment de dezgust şi tristeţe, sau rezolvă conflictul amânând conflictul, situaţie în care avem de a face cu mânia ascunsă, cu tensiune şi tulburare prelungită.
Organismul foloseşte toate resursele de care dispune prin sistemul nervos supraexcitat, prin hipofiza care eliberează hormonul ACTH, prin care stimulează glandele suprarenale. În aceste glande se fabrică "bombele atomice ale organismului" [3]: grupurile de hormoni minerali corticoizi, glucocorticoizi şi androgenul care ajută la producerea acestei excitări, care e mai puţin rapidă decât cea a sistemului nervos, dar mai profundă şi mai durabilă, cu o mare eliberare de energie, ca şi cum organismul ar fii în stare de necesitate. Măduva suprarenalelor, excitată rapid pe cale nervoasă, eliberează adrenalină din abundenţă şi unindu-se cu zahărul din sânge, produce o mare cantitate de energie şi activează toate organele, apoi ajunge în hipotalamus, excitându-l din nou.
Astfel simţim hipertensiunea în vasele sanguine şi în muşchi; inima bate cu putere, plămânii se agită, ca pentru a primi mai mult oxigen, se simte un gol în stomac, tăindu-se sau perturbându-se digestia, organismul se umple cu venin, iar mânia se prelungeşte, oboseala şi dezgustul ne invadează.
Odată trecută mânia, devenim mai irascibili, mai deprimaţi, simţindu-ne învinşi.

2. Agresivitatea din cadrul mâniei
Mânia implică şi o agresivitate voluntară, iar caracterul intenţionat al actului nu este neapărat identic cu provocarea conştientă a pagubei sau a jignirii. "Agresivitatea cuprinde toate acele acţiuni voluntare orientate asupra unei persoane sau a unui obiect, care au drept motiv producerea - într-o formă deschisă sau simbolică – a unei pagube, jigniri sau dureri" [4].
Putem vorbi de agresivitate antisocială – adică distructivă – şi agresivitate prosocială, care serveşte interesele individului. Pedeapsa dată de părinte este agresivitate prosocială în cazul în care ea rămâne în cadrul aşteptărilor culturale şi dacă nu are drept motiv răzbunarea, ci cerinţa socializării, a dezvoltării normale, armonioase a personalităţii.
Dacă individul recurge la agresivitate fiindcă doar pe această cale îşi vede realizabil un plan, scop, idee, atunci vorbim de agresivitate instrumentală, iar dacă el recurge la agresivitate – independent de un avantaj – pentru a produce altuia o durere, neplăcere, act pornit din interior, atunci vorbim de agresivitate emoţională.
Nu toate formele de agresivitate au caracter negativ. Există împrejurări în care anumite forme de agresivitate sunt nu numai admisibile, dar chiar necesare. Sarcina educaţiei nu constă în blocarea tuturor manifestărilor agresive ale copilului, ci transformarea celor antisociale în cele prosociale.
Recompensarea comportamentului agresiv, atitudinea indulgentă sau stimulativă a părinţilor, a adulţilor faţă de agresivitatea copiilor, nu numai că nu duce la scăderea acesteia, ci dimpotrivă. Copilul poate să înveţe atitudinea agresivă prin imitarea modelelor lor.
Copilul fiind complet dependent de adulţi şi având personalitatea în formare, fiind ţinta unor conduite agresive neformale, acestea au un efect nefavorabil asupra dezvoltării personalităţii minorului. Însă "pentru copil lipsa de autoritate determină starea de insecuritate şi nelinişte traumatizantă. De asemenea, autoritatea exagerată nerezonabilă, determină reacţii de opoziţie".

3. Mânia văzută de Sfinţii Părinţi

Mânia porneşte din puterea irascibilă a sufletului şi cuprinde toate manifestările patologice ale agresivităţii. Ea aste descoperită a fi patimă ori de câte ori ea se îndreaptă spre semenul nostru. "Omului i se cuvine să se mânie numai pe cel rău, iar nu pe cei înşelaţi de acesta" [6]. Păcatul trebuie urât, iar nu cel ce păcătuieşte: "Urăşte boala, iar nu pe cel ce boleşte" [7], învaţă maica Sinclitichia.
Mânia despre care vorbeşte tradiţia ascetică nu constă numai în manifestările violente, exteriorizate şi care sunt în general trecătoare şi îi afectează pe cei care au în general un temperament coleric. Sfinţii Părinţi privesc ca patimă şi pun sub acest nume toate formele de agresivitate ale omului, exteriorizate sau nu, arătate sau nu, grosolane sau subtile, şi care, în general, sunt îndreptate împotriva aproapelui.
Sfinţii Părinţi disting "resentimentul care este o mânie mocnită, interiorizată şi ascunsă, care are ca temei cuminţirea unei jigniri, a unei umiliri, a nedreptăţilor suferite" [8]. "Ranchiuna este ura şi toate formele de ostilitate, de duşmănie sau, pe scurt, de răutate" [9].
Iritarea, mai mult sau mai puţin dezvoltată, indispoziţia, acreala, manifestările de nerăbdare sunt şi ele expresii ale mâniei. Indignarea şi batjocura, ironia şi glumele cu referire la oameni, reaua voinţă de la cele mai grosolane, care se traduc prin răutate şi dorinţă de la a face rău, până la cele mai subtile, care pot fi: bucuria de necazurile sau de nenorocirea semenului, lipsa întristării pentru relele care i se întâmplă semenului sau chiar a nu te bucura de fericirea lui, fac parte din această cruntă patimă.
În contrast cu aceste sentimente adesea mărunte, ascunse şi greu de observat chiar de cel afectat de ele, sunt formele extreme de violenţă, rivalităţile de tot felul: bătăile, loviturile, rănirile, şi chiar omuciderile şi războaiele, derivă tot din patima mâniei, în sensul larg dat acestui cuvânt de tradiţia ascetică. Multimea reacţiilor sufleteşti legate de mânie ne ajută să înţelegem faptul că ea îl afectează pe om în permanenţă ca şi celelalte patimi, de altfel.
Sfântul Maxim Mărturisitorul şi avva Dorotei văd în iubirea de plăcere principala cauză a mâniei. Mânia se naşte în om atunci când plăcerea râvnită nu este atinsă, sau când se simte sau se teme, sau chiar este lipsit de plăcerea de a se bucura. Mânia se porneşte împotriva celui care l-a lipsit de plăcere sau i se pare că l-a lipsit de ea sau care constituie o ameninţare la adresa ei sau i pare că o primejduieşte.
Sfântul Evagrie defineşte mânia ca "o pornire împotriva celui care a greşit ori se crede a fi greşit cu ceva" [10]. Tot acesta spune că "mânia este patimă extrem de acută, căci se zice că e o fierbere a părţii irascibile şi o mişcare împotriva celui ce ne-a nedreptăţit; ea sălbăticeşte sufletul, dar apucă mai cu seamă mintea, la rugăciune oglindându-şi chipul celui ce l-a întristat. Iar când durează mai mult timp şi se preface în resentiment, ea produce tulburări în vremea nopţii, slăbiciune a trupului şi paloare, şi atacuri ale fiarelor veninoase. Iar aceste patru semne ce însoţesc resentimentul pot fi găsite ca urmând majorităţii gândurilor" [11].
"Gândurile celui mânios e o tămâiere urâcioasă (Is. 1, 13) şi psalmodia celui furios e un zgomot neplăcut… darul celui ce ţine aminte răul e jertfă viermănoasă şi acesta nu se va apropia de altarul sfinţit, iar cel mânios visează vise tulburi şi cel furios îşi închipuie atacuri de fiare sălbatice" [12].
Acelaşi Sfânt Evagrie spune de cel mânios că "ochii sunt tulburi şi injectaţi, fiind vestitori ai învinuirii lui tulburate. Faţa celui îndelung răbdător e calmă şi dreaptă, iar ochii lui plăcuţi privesc în jos… vulpi locuiesc în sufletul care ţine minte răul şi fiare sălbatice foiesc în inima tulburată" [13].
Sfântul Tihon din Zadovsk spune despre mânie: "este o patimă chinuitoare şi cumplită, care nu poate să rămână tăinuită" [14].
Celelalte patimi pot fi ascunse, însă mânia nu poate fi ascunsă, deoarece "inima plină de mânie e asemenea unui cazan care clocoteşte" [15]. De mânie omul se schimbă, făcându-se asemenea unui îndrăcit, ea urăşte în aşa hal trupul încât urâta stare a celui sărman suflet nu poate fi zugrăvită în cuvinte. Această urâţenie nu se vede doar la oamenii mari, ci şi la copiii mici şi la prunci. Atunci când ţipă, ei se aprind, întorc spatele tuturor până ce li se potoleşte mânia.
Când mânia este păstrată şi hrănită în inimă, se preface în răutate şi ranchiună. Ni s-a poruncit să o tăiem degrabă până nu creşte la măsura urii şi răutăţii, adăugându-se la un rău un alt rău mai mare.
"Soarele să nu apună peste mânia voastră" [16]. Atât mânia cât şi răutatea se nasc dintr-o nemărginită iubire de sine, deoarece iubitorul de sine în toate caută folosul, slava şi lauda sa, iar dacă vede în ceva o piedică în calea hotărârii şi dorinţei sale, se tulbură, se întristează şi se mânie pe cel ce i se pune în cale. De aceea se şi străduieşte să îşi împlinească mânia în faptă, adică să se răzbune, lucru care este propriu răutăţii.
Din pricina iubirii bunurilor materiale şi a plăcerilor pe care le produc ele, ajunge omul să cadă în patima mâniei, cum arată şi Sfântul Maxim Mărturisitorul: "au ales mai mult cele materiale în loc de porunca iubirii şi, îngrijindu-ne de ele, ne războim cu oamenii. Se cuvine deci să punem iubire de orice om mai presus de câte cele văzute şi de cât însuşi trupul" [17]. Tot el mai spune că "noi nu putem să iubim pe cei ce ne urăsc, fiindcă suntem iubitori de materie şi de porunci şi le punem pe acestea mai presus de poruncă. Ba de multe ori ocolim din pricina acestora şi pe cei ce ne iubesc" [18].
O altă cauză a mâniei este patima desfrânării şi prea multă odihnă a trupului. Dând prea multă odihnă trupului şi odihnindu-l peste măsură, îi furnizăm un plus de energie care poate fi cheltuită la întărirea puterii agresive a sufletului, în acelaşi timp producându-se o slăbire a trezviei duhovniceşti şi a voinţei, care o pot controla şi o stăpâni.
Din toate cauzele mâniei, cele fundamentale sunt slava deşartă şi mândria. Sfântul Vasile cel Mare spune: "nu cuvintele unuia sau altuia provoacă în noi supararea, ci mândria noastră de a ne socoti mai bine decât cel care ne-a insultat, preţuirea exagerată pe care fiecare o avem despre noi" [19].
Prin mânie, prin ţinerea de minte a răului şi prin dorinţele de răzbunare, omul caută să îşi refacă, înaintea celui care l-a jignit, ca şi în proprii ochii imaginea pa care şi-a făcut-o despre sine, la care ţine şi care socoteşte că i-a fost înjosită. Mânia apare în acest caz ca o reacţie de revoltă în faţa pierderii unei stime pe care şi-a impus-o. Ea, sub toate formele ei, este privită de sfinţii părinţi ca o boală a sufletului, şi pentru dereglările pe care le produce este socotită o formă de nebunie.

4. Mânia - o formă a nebuniei sau a posesiei demonice
Mânia poate fi privită ca o formă de nebunie, mai ales în manifestările ei acute şi violente şi mai ales atunci când ia forma furiei nestăpânite. Sfântul Ioan Scărarul o priveşte chiar ca pe o formă de epilepsie a sufletului. El descrie formele paroxiste ale mâniei, asimilându-le cu forme de nebunie: "impusă de boldul mâniei, inima se zbate, trupul tremură, limba se bâlbâie, obrajii se aprind, ochii scapără; omul devine de nerecunoscut chiar pentru cei care-l cunosc. Unul ca acesta vorbeşte fără să ştie ce spune. Adeseori mânia porneşte pumnii spre lovituri cu o furie pe măsura nebuniei sale. Mintea nu mai este în stare să ţină frâiele, căci a ajuns bătaie de joc a unei puteri străine, şi dacă furia mişcă membrele omului făcându-l să lovească, aceasta se întâmplă pentru că în lăuntrul lui turbarea a înrobit sufletul, lipsindu-l de fireasca putere de stăpânire" [20].
Sfinţii Părinţi spun că cel ajuns la asemenea forme violenţă, de mânie, este asemenea unui posedat.
Putem spune că mânia se înrudeşte şi chiar se identifică cu unele forme de nebunie şi de posesie demonică pentru faptul că au în comun un mare număr de simptome cu totul asemănătoare.
Pe plan somatic, mânia provoacă o tulburare caracteristică, uşor de observat din exterior. Înlăuntrul trupului, mânia se traduce prin tulburări de ordin fiziologic. Formele înăbuşite şi cronice cunosc şi ele asemenea dereglări.
Tulburări pe care le naşte în suflet mânia sunt nenumărate. Activitatea raţională e puternic perturbată, încât pare că omul îşi pierde uzul raţiunii.
"Nimic nu tulbură atât de mult curăţia minţii şi limpezimea judecăţii ca mânia fără socoteală, care izbucneşte cu multă furie" [21], observă, la rândul său, Sfântul Ioan Gură de Aur.
Omul căzut pradă agresivităţii încetează de a mai sesiza realitatea aşa cum este, ajungând să o vadă cu totul deformat. "Cu adevărat, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, un om cuprins de mânie se aseamănă cu un nebun. Uită-te că omul cuprins de mânie e ca şi un nebun; când demonul mâniei intră în el, îl face să îşi iasă din minţi şi-l împinge să facă lucruri potrivnice celor ce se cuvin a fi făcute. După cum nebunii şi cei care derilează se aruncă-n prăpastie fără să ştie ce fac, tot aşa se poartă şi cei cuprinşi de mânie şi biruiţi de furie" [22].
O altă trăsătură patologică esenţială a mâniei, care permite asimilarea ei unei forme de nebunie sau a unei stări de posesie demonică este alienarea la care ajunge cel căzut pradă acestei patimi: acesta nu se mai poate stăpâni, pare că nu mai acţionează condus de raţiune şi din propria voinţă, ci ca şi cum ar fi împins să gândească şi să acţioneze sub presiunea unei forţe din afara lui, pe care nu o poate controla cu nici un chip şi care îi înrobeşte sufletul şi trupul. Omul devine practic o marionetă a patimii sale.
Un alt simptom patologic este agitaţia psihomotorie de diferite grade care o caracterizează şi care o apropie, şi din acest punct de vedere, de manifestările de nebunie şi de stările de posesie demonică. Comportamentul devine dezordonat, lipsit de sens. Omul are cele mai ciudate purtări, pe care, în mod normal, le-ar dezaproba.

5. Mânia lui Dumnezeu impotriva păcatului
Mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului se face arătată prin pedepsele trimise de Dumnezeu asupra celor păcătoşi, pentru că El nu este numai bun, ci şi drept, iar dreptatea Lui cere ca păcătosul să fie pedepsit pentru că a încălcat Sfânta şi nestrămutata Lui lege. Iar dacă păcătosul nu este pedepsit îndată după ce a păcătuit sau chiar în timpul faptei, aceasta trebuie pusă pe seama bunătăţii lui Dumnezeu, Care rabdă pe păcătos, aşteptând pocăinţa lui.
"Să ne temem de judecata Lui de Dumnezeu şi de dreapta Lui mânie şi să ne pocăim, ca să nu cădem în mâinile Domnului celui viu" (Evr. 19,31). Cel ce nu crede în cuvintele lui Dumnezeu va cunoaşte lucrarea dreptei sale judecăţi, căci "Dumnezeu nu se lasă batjocorit: ceea ce va semăna omul, aceea va fi şi secera", după cum spune apostolul Pavel (Gal. 6.7).
Mânia, după cum spun Sfinţii Părinţi, e un adevărat venin prin care vrăjmaşul îl roade pe om pe dinăuntru. Veninul acesta se răspândeşte peste tot în suflet, otrăvind inima şi, astfel, omul, încetul cu încetul, se distruge.