duminică, august 03, 2008

Confesiunile unui toxicoman (V) - Dan B. Tivu

B A L A C E A N C A I
In fine, intram pe poarta spitalului. Parc mare, multe cladiri (pavilioane) cu alei largi intre ele, alei asfaltate trasate prin gazon, tufe de hibiscus, trandafiri. Totul strajuit de o adevarata padure de tei, stejari, artari batrani. Mai tarziu aveam sa aflu ca aici fusesera grajdurile boierului Balaceanu (Stolnici ?)
De cum intri pe poarta esti intampinat de bolnavi care cer tigari, paine, bani…si, aveam sa aflu ca multi dintre ei sunt parasiti de ani de catre rude sau uitati in spital – ori, pur si simplu, gasiti pe strazi. Fara acte. “Necunoscutu” este numele cu care figureaza in evidentele spitalului. Desi se spune despre acestia ca sunt “copii Domnului” iar Abraham Lincoln nu contrazice: “fiecare este exact atat de fericit cat se hotaraste el sa fie”. Voi mai avea ocazia, in decursul volumului, sa repet cuvintele lui Lincoln in alt context si alte perspective. De data asta, acum si aici, bolnavii erau fericiti avand – de bine de rau – un adapost deasupra capului, hrana cat sa nu moara de foame si niscai medicamente(sedative si tranchilizante – in general) iar, majoritatea, nu stiusera niciodata conditii mai bune si nici macar cine sunt.
Odata intrati pe poarta spitalului, oprim in dreptul unui pavilion, o cladire joasa, fara etaj, asa cum erau si celelalte. Dupa zece minute ne aflam in fata dr. psihiatru C.P.. Ma da pe mana unei infirmiere care ma duce la parterul singurului bloc cu trei etaje. Dusuri. Imi da cu gaz prin par, ma piaptana cu un piepten special – preventiv, impotriva paduchilor. Ii spun ca nu vin din sant. Ne-a vazut venind, stie, dar asta-I regula. Apoi fac un dus, ma pune sa imbrac pijamaua spitalului. Astfel incepe prima zi (din cele trei sute si ceva ale primei etape). In lipsa unui alt adapost.
Pentru prima data tineam un “jurnal de bord” in asemenea conditii. Ar fi fost, poate, mai bine sa uit totul. Dar fara amintiri bune si rele ce ar mai fi viata ? Daca le uiti pe toate care au insemnat ceva cum te mai poti numi om ? Si ce ar mai fi viata daca n-ai respecta valoarea acestor amintiri ?
La etajul trei al aceluiasi bloc se afla sectia doctoritei. Saloane cu cate 5 paturi si cinci noptiere metalice iar intre saloane sunt grupuri sanitare cu wc, chiuveta, doua dusuri. Nu-I mult, nici putin pentru zece bolnavi. Ca mobiler, se mai afla cate o masa metalica cu doua scaune iar pe fiecare pat sunt saltele Relaxa si pleduri olandeze. Pe intreg etajul sunt 10 saloane si o sala de mese. Cabinet medical si sala de tratament. Totul foarte civilizat, curat, aerisit. In fiecare marti se schimba lenjeria iar vinerea este apa calda. Schimbarea pijamalelor. Mancare cat sa te saturi. La pranz. Dar dimineata si seara, daca nu iti procuri supliment de la chiosc, ai de suferit. La mica distanta de spital este o gospodarie anexa cu unele produse necesare cantinei. Toate resturile de la masa sunt depozitate in butoaie de 200 l. care sunt golite saptamanal si duse cu caruta la porcii gospodariei.
Era prea curand dupa “revolutie” si nu se institutiona-
lizase coruptia. Traiam intr-o democratie “dupa ureche”. Cu exceptia medicilor si a catorva asistente medicale – care faceau naveta la Bucuresti – tot personalul era din Balaceanca si imprejurimi. Aveau, bineanteles, gospodarii proprii. De la magazioner si pana la ultimul infirmier toti umblau cu miere si varau mana-n stup sau, macar, se lingeau pe degete. Majoritatea – mici gainarii – ca sa nu spuna ca au plecat cu mainile goale. Spalatoresele de la parterul unde era spalatoria plecau cu detergentii (voi descrie mai tarziu o intamplare cu paduchi lati), meseriasii cu diverse materiale si o parte din combustibilul necesar incalzirii si bucatariei, becuri, tuburi de neon… . Care cu ce putea. Desi, la iesirea din tura, erau controlati la poarta de portar, tot de-al lor. Mai existau, totusi, si exceptii. Mi-aduc aminte ca, intr-una din dumineci, cand chioscul din incinta se inchisese, infirmiera Florica si-a adus aminte ca a uitat, luata cu treburi, sa-si cumpere paine pentru ea si fetita (ramasa fara tata – inchis la Poarta Alba in urma unui viol in grup). M-a rugat sa o ajut sa scoata o paine peste gard.
Bucataria deservea cca 600 de bolnavi. Un bucatar cu patru ajutoare la fiecare tura. De la bucatarie se lua mancarea in marmide si se ducea la fiecare sectie. Pe fiecare sectie o infirmiera in trei ture a 8 ore. Numai martea, la schimbatul lenjeriei, erau doua infirmiere. In fiecare dimineata bolnavii spalau culoarul si saloanele cu o carpa muiata in clor.
In bloc, parterul si etajul I erau ocupate de femei iar II si III de barbati. Cei mai multi venisera sa-si faca stagiul ca sa iasa la pensie din motive medicale (unele, nu putine, ireale) – de fapt pentru ca se restructura sau desfiinta intreprinderea. Sau, deja pensionati medical, se apropia termenul de revizuire a dosarului si trebuia demonstrat comisiei de expertiza, printr-o noua internare, ca nu s-au insanatosit. Sunt si destui bolnavi adusi de rude ca sa scape de ei. Altii, veniti la dezalcoolizare. Unii se aflau aici de luni de zile, altii de ani. Erau cei cu probleme speciale despre care am mai vorbit si care erau intr-un pavilion separat, in camere izolate cu usi metalice si vizete, cu zavor pe dinafara. Chiar in asemenea conditii, au existat cazuri de evadare – cand rudele se trezeau cu ei acasa, in pajama. Sau sinucigasi. Sau omucideri intre parteneri de camera.
Dr. C.P. ii fusese colega da facultate (si an, grupa) fratelui meu. In prima luna de spital fratele imi aducea saptamanal cate un pachet cu alimente, tigari, cosmetice si-mi lasa ceva bani. In a doua luna si in continuare doctorita mi-a dat voie o data pe saptamana sa ajung in oras (martea, cand era de garda, si treceam pe la ea la inapoiere ca sa vada daca n-am consumat alcool). Asta ii convenea si fratelui si mie. Plecam dimineata si veneam pe seara. Veneam si cu cotidiene si saptamanale (presa) proaspete pe care I le lasam doctoritei pana a doua zi cand pleca acasa. Cu atata, macar, ii eram dator.
In fiecare marti dimineata luam autobuzul din fata spitalului si, in doua ore ajungeam sa-mi vad mama. Avantajele erau mai multe. Schimbam “aerul” de spital (si nu orice spital) cu acela de oras si puteam compara bolnavii cu “legitimatie” cu cei care (inca) nu o aveau. Apoi, alt avantaj (numai la inceputul iesirilor) era testarea reactiilor proprii la intalnirea, involuntara, cu alcoolul. Reactii, la inceput, de furie: imi venea sa fac zob vitrinele cu etalare de bauturi alcoolice. Pana si canistrele cu vin de pe terasa locuintei fratelui imi erau dusmani. Imi trezeau numai amintiri neplacute. Acum, in drumurile mele prin oras, vedeam cu alti ochi panorama strazii: cei care inca se impleticeau erau veteranii autodistrugerii. Indreptandu-se, inexorabil, spre un sfarsit urat. Nu alcoolul ma mai impresiona ci aceia care erau vizibil marcati. I-as fi bruscat pe aceia pe care-I vedeam razand de un semen in suferinta. Cred ca sentimentul de vinovatie, remuscarile, chinurile psihice si fizice prin care trece un bolnav de etilism cronic sunt cel putin egale sau chiar le depaseste pe cele ale unui criminal fara premeditare.
Asa cum am mai spus deja, era si pavilionul irecuperabililor. Se mai luau la bataie pentru un codru de paine sau ceva foarte important pentru ei. Este de inteles ca, atunci cand erau lasati liberi prin curte pentru cateva ore, nimereau la remorca cu gunoi si scormoneau in cutii goale de margarina. Vesnic flamanzi (poate bulimici dar mai degraba pentru ca li se fura si putinul pus pe masa), aproape tot timpul sedati iar unii inchisi singuri intr-o camera-celula. Se stie ce forta supranaturala, nepamanteasca pot dezvolta, in unele cazuri, bolnavii. Nu numai bolnavii psihic. Parca din strafundurile psihicului emana o forta neobisnuita, miraculoasa – mai degraba a subconstientului (as spune). Nu cunosc explicatiile medicilor. Inca.
Ma aveam bine cu toata lumea. Cu personalul medical si cu bolnavii. Dar, mai ales, cu doi dintre bolnavi. Pot sa le dau numele caci nu mai sunt printre noi. Partial, in mica masura, si din cauza mea. Se va vedea peste cateva pagini de ce. Margean Constantin (Costica) si Kiss Cornel. Oameni de pana-n treizeci de ani, amandoi cu aceeasi boala. Costel era divortat (nevasta isi gasise altul, nebautor, si-I lasase fiica – o fata intr-a X-a) si locuia singur in apartamentul de doua camere. Cartierul Drumul Taberei. Nu isi putea vizita fiica (locuia cu mama recasatorita a lui Costel iar sotul nu-l accepta pe Costel). Am facut doua vizite la domiciliul lui gasind, de fiecare data, aceeasi mizerie. Desi mama il vizita de doua ori pe saptamana sa-I faca curat si sa-I gateasca. La fiecare vizita nu uita sa-mi ceara “cu imprumut” ceva bani – pentru doua-trei jumatati. Cornel, la fel, era divortat. Sotiei ii revenise autoturismul iar lui apartamentul de doua camere din cartierul Crangasi. Amandoi veneau periodic la spital pentru dezalcoolizare. Voi mai avea ocazia sa vorbesc despre ei.
Mai era un alcoolic, Petrica Cioroiu. Pana-n patruzeci de ani, si el plecat dintre noi. Fie-i, si lui, tarana usoara ! Era genul play boy. In aceeasi masura exagerat la capitolul relatii sexuale si jocul de carti. Il vizita mama saptamanal. Special ii cerea cantitati exagerate de cafea, tigari, fructe, dulciuri. Stia ca bani nu va primi (sugestia doctoritei) asa ca, dupa ce ii pleca mama, vindea tot ce credea ca prisoseste si sarea gardul dupa bautura. Dupa care se droga timp de trei zile, cu masura, fiind “numai parfumat”. Astfel ca, cu tot tratamentul medicamentos, dupa trei saptamani de internare, pleca la fel de “sanatos” pe cat venise.
Pe atunci inca ma mai amuzau astfel de situatii. Acum, nu. Pentru ca, din experienta mea si a altora, acum cunosc mecanismul bolii (si a altora, asemanatoare). Din ce in ce mai bine. Chiar si unele aspecte pe care psihiatrul nu le cunoaste pentru ca nu le-a trait si nici nu si le poate imagina. Si, deseori, plictisiti si stresati de problemele proprii sau cazuti in rutina, nu se obosesc sa explice pacientului ce se intampla cu el. “Nu mai bei !” Atat. De ce ? Pentru ce ? Aceasta porunca nu este convingatoare pentru majoritatea alcoolicilor. Este drept si ca explicatiile ar fi prea complicate pentru pacient – mie insumi mi-a luat cativa buni ani sa aflu raspunsuri (partiale) la intrebari ce ma framantau. In realitate insa, si daca s-ar chinui cineva sa dea
explicatii, tot n-ar fi suficient de sigur ca si-ar putea invinge dependenta. Doar am vazut si medici, chiar psihiatri, atinsi de alcoolism. F. Both. Deaceea, psihiatrul este obligat sa-si abandoneze pacientul fara sa-si duca munca la capat. Problema este ca vine timpul sa le dea drumul sperand si avand incredere ca pacientul va reusi sa continue ce incepuse el.
Venise vara si se statea pe afara, pe bancile insorite din parc. Aveai prilejul sa observi diverse categorii de pacienti dar singurii care faceau nota aparte erau irecuperabilii in pijamale maronii spre a putea fi gasiti mai usor – la nevoie. Ceilalti pacienti nu se deosebeau cu nimic de trecatorii intalniti pe strazile orasului. Numai din auzite aflai despre gravele boli psihice innascute sau dobandite de catre unii. Pe fondul unei labilitati psihice sau unor accidente avute inca din perioada prenatala, perinatala, postnatala, copilarie, adolescenta, maturitate. O schizofrenica acuza un accident de masina drept declansator al bolii. Un alcoolic da vina tot pe o masina pentru ca nu-si mai poate pastra echilibrul, se tine greu pe picioare, “mersul marinarului” sau ca o rata. Sotia lui imi spune ca era beat cand a fost accidentat. Iar parerea mea este ca i-a fost afectat echilibrul (urechea interna). Tot acest alcoolic are si o fetita cu sindromul lui Dawn (mongolism, trizom 21) conceputa cu o sotie trecuta de 40 de ani. Copilul a intrunit conditii de a se naste handicapat.
Pentru mine, care fusesem pentru dezalcoolizare, de cateva ori, doar la spitalul “Gh. Marinescu” – spitalul in care ma aflam acum nu prezenta o noutate. Era numai o chestiune de arondare. In functie de sectorul din capitala in care locuiai sau judetul Ilfov.
Alti pacienti venisera sa-si faca “stagiul” de pensionati medical in vederea prezentarii la comisia de expertiza medicala pentru a prelungi cu un an incasarea pensiei. Nu trebuie sa mai spun, a devenit notorie, pensionarea pe caz de boala din anii ‘90 a zeci de mii de oameni perfect sanatosi, si ce averi s-au facut din acest comert murdar.
Alcoolicii, in functie de stadiul de evolutie a bolii, se restabileau dupa doua-trei saptamani - indopati cu gama de vitamina B dar si cu soporifice in primele zile de sevraj (intarcare la alcool) – erau adusi la starea de dinaintea recentei betii. Desi mai apoi am constatat experimentand ca fiecare “cadere” le provoca o saracire din ce in ce mai accentuata a neuronilor – care, la randul ei, avea inraurire asupra intregului sistem nervos – si (implicit) a psihicului. Dadeam unor bolnavi, spre lecturare, carti din biblioteca mea de “voiaj”. Mai intai usurele apoi dintre cele care puneau creierul la mai mult efort. Imi dadeam seama astfel in ce stadiu se afla boala. Un electrician, S. (Bebe) mi-a citit, in primavara, o carte. A durat o saptamana. Externandu-se, a continuat bautul si, la o noua internare, n-a reusit sa dea gata un volum de dificultate medie nici intr-o luna. Dar despre asemenea experiente voi vorbi si mai departe (vezi cazul lui Teodor).
Daca isi pastreaza abstinenta nu se vindeca dar stabilizeaza boala. Ba, chiar, recupereaza unele abilitati si imbunatateste functionarea unor organe interne cu disfunctii. Ceea ce nu e putin lucru. Cel mai greu de depasit sunt primele 3-6 luni. Asa are loc, treptat, dezobisnuinta. De mentionat este ca, si dupa 17 ani de abstinenta, apucand din nou primul pahar, iar o iei la vale anuland – dintr-o singura miscare – cei 17 ani.
Era un fund de parc unde se facea plaja si chiar boscheti unde perechi de pacienti se detensionau psihic. Din pacate, fara discernamant in alegerea partenerului
Ma bronzasem, ma ingrasasem. Cand imi era cald faceam dus, la orice ora din zi sau din noapte. Cred ca eram singurul care facea 5-6 dusuri pe zi (vara) si chiar si in restul anului – nu neaparat vinerea cand era apa calda. Stiam ca alaturi ma asteapta salonul incalzit. Stiau si medicii si cadrele medicale ca se pot bizui pe mine. Imi dadusera o camera numai pentru mine. Citeam, scriam, dormeam cand vroiam. Nimeni nu ma deranja, nu deranjam nici eu. Un calugar in varsta de la manastirea Cernica – internat nu stiu de ce – primise, deasemenea, un salon pentru el insusi. Pentru meditatie si rugaciune. Vegheam ca nimeni sa nu-l deranjeze. De fapt, protejam pe oricine simteam ca are nevoie. Daca cineva simtea nevoia sa mi se confeseze deveneam confidentul lui si psihanalist amator.
La etajul nostru se afla un personaj aparte. Un moldovean de vreo 26 de ani, aparent cam emotiv dar, in mod sigur, cam tampitel, saracut cu duhul. Facea versuri naroade la comanda (pentru vreun indragostit) ori din proprie initiativa. Instrainat de prin nordul Moldovei, n-avea vizitatori care sa-i aduca tigarile si cafeaua de care devenise dependent. Am uitat sa spun ca, mai bine de jumatate dintre pacienti erau cafegii si fumatori convinsi.
La scurt timp de la mutarea mea singur intr-un salon observ ca mi-au disparut ochelarii pentru citit. Fusesera pe masa de langa fereastra. Bineanteles, nimeni nu stie nimic. Dincolo de salonul 5 in care ma aflam, era salonul 6. Aveam in comun grupul sanitar. Locatarii, pe langa alti trei, doi suspecti: moldoveanul cu partenerul lui de nedespartit. Ei ar fi singurii capabili sa intre nevazuti in salonul 5 cand eu lipseam pentru masa sau prin curte. Dezlegarea misterului a venit tocmai cand nu mai speram si eram necajit ca trebuie sa-mi comand, la oras, alti ochelari. Costel (Margean) – mai inalt decat majoritatea celorlalti – ma cheama sa-mi arate ceva. Pe holul din capatul culoarului, deasupra usii pe care veneau medicii, se afla un glob de sticla mata pentru un bec. Becul lipsea dar erau ochelarii.
Inca un caz si ultimul. Pentru ca, daca m-as apuca sa deapan toate intamplarile primei internari la B., numarul paginilor s-ar dubla.
Un profesor de muzica, internat in acea perioada, “locuia” in Bucuresti, in subsolul unui bloc din centru. Cat era “afara” nu stiu la ce expediente recurgea sa-si procure drogul sau sa supravietuiasca fizic. Cand ramanea chiar fara nicio resursa venea si se interna. Odata internat, umbla prin curte si prin saloane si culegea mucuri de tigari pentru “penale”. Colecta medicamentele bolnavilor care nu si le luau, plus ale lui, si le vindea celor carora nu le ajungeau medicamentele. De obicei vitamine si sedative.
Ma simteam apropiat de doctorul Chiriac, un bonom jovial si intelegator, mai bland cu pacientii decat tot restul personalului; totul a pornit de la aceea ca m-a surprins citind “Puterea in miscare” a lui Alvin Tofler. M-a intrebat daca i-am citit si celelalte lucrari. I-am confirmat: citisem “Socul viitorului” si “Al treilea val”.Am avut cateva schimburi de pareri si l-am intrebat – la randul meu – daca il citise pe Andre Malroux in a sa “Tacerile colonelului Bramble” si “Ultimele discursuri ale doctorului O”Grady”. Nu le citise si i-am imprumutat volumul. Nici dupa ani nu i l-am mai cerut. Fusese tiparit in lb. franceza si aveam traducerea pe un caiet. Cu numeroase conotatii filozofice si psihologice (autorul era academician francez) volumul se simtea mai bine in biblioteca unui psihiatru decat in geamantanul unui peregrin.
Spre sfarsitul “vacantei” la B. (pentru ca vacanta s-a dovedit a fi in comparatie cu ce avea sa vina) – intr-o invoire – mama imi spune ca problema mea locativa s-a rezolvat. Mai ramane sa trec pe la Comisia de Expertiza Medicala ca sa obtin pensia de invaliditate. Ca unica sursa de venit. Nici urma de speranta ca mi-as putea reveni vreodata din alcoolism. Era parerea mamei, fratelui, medicilor.