NERVOZITATEA

Ce este nervroza şi care sunt cauzele ei?
Conceptul de "nevroză" a fost propus pentru prima dată 1776 de către medicul scoţian Cullen, şi de atunci discuţiile despre esenţa acestei boli, despre rădăcinile apariţiei şi mecanismelor formării ei nu au încetat a fi la ordinea zilei. Aceasta nu înseamnă că înainte de Cullen nevrozele nu existau. Descrierile de nevroze se întâlnesc încă din cele mai vechi izvoare scrise ale omenirii. În papirusul Cahoon (1900 î.Hr.) şi Ebers (1700 î. Hr.) sunt conţinute date despre stări morbiale întâlnite la femei, care amintesc îndeaproape de tabloul clinic al nevrozei isterice.
Potrivi unei afirmaţii a experţilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, 45% dintre toate îmbolnăvirile sunt legate de stresuri, iar unii specialişti presupun ca acest proces este în realitate de două ori mai mare.
Potrivi altor date medicale, o jumătate din cei care se prezintă la consult în policlinici sunt oameni practic sănătoşi, dar care suferă totuşi acţiunea supraîncărcărilor psihoemoţionale. Un procent imens al bolilor somatice se dezvoltă ca rezultat al supraîncordării nervoase de durată. O jumătate sau chiar mai mult din structura bolilor studiate de catre psihiatrie apar pe fond nervos.
Tulburările neuropsihice, între care un loc însemnat este deţinut de nevroze, ocupă poziţia de lider în vastul grup al bolilor psihice.
"Potrivit datelor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii în jur de 10% din populaţia ţărilor industrializate suferă de nevroze şi în ultimii 65 de ani numărul celor afectaţi a crescut de 24 ori".
Nevrozele ca o epidemie se răspândesc pretutindeni, iar însănătoşirea are loc la mai puţin de 40-50% dintre bolnavi. S-a stabilit că în primii trei ani de boală se însănătoşesc doar 10% dintre bolnavi. Suferinţele se prelungesc ani de zile şi chiar decenii.
"Nevroza este o tulburare neuropsihică psihogenă (apărută pe sistem nervos), care se formează ca rezultat al perturbării unor relaţii de viaţă deosebit de importante ale omului" .
Nevroza se dezvoltă atunci când în virtutea unor diverse împrejurări, omul nu poate găsi o ieşire adecvată dintr-o situaţie complexă, nu poate rezolva o situaţie psihologic semnificativă ori suporta o tragedie.
Simptomele crizei nevrotice sunt binecunoscute: proasta dispoziţie, irascibilitatea, insomnie, senzaţii de disconfort lăuntric, moleşeală, apatie, scăderea poftei de mâncare. Pot apaâşrea obsesii, crize de agresivitate. Toată această simptomatologie ste însoşită de inspoziţie generală, senzaţii fizice neplăcute, tulburări vegetative. Omul suferind de nevroză, uneori îşi păstrează judecata limpede, este împovărat de starea sa, ea nu se poate ţine în frâu.
Tabloul clinic al stării nevrotice poate fi deseori întâlnit la oameni cu deficienţe de caracter sau lipsuri esenţiale ale educaţiei.
Termenul de "nevroză" s-a încetăţenit în viaţa noastră şi este necunoscut poate doar copiilor. Sunt distinse nervoze de şcoală şi de pension, nevroză de succes şi de singuratate precum şi multe alte varietăţi a acestei boli. Un grup aparte sunt aşa numitele nevroze noogene, legate de pierderea sau lipsa sensului vieţii, de conflictele de valori.
Reacţiile nevrotice, care pot apărea la om în urma unor puternice şocuri, conflicte, boli somatice sau eşecuri sunt foarte diverse. Simptomele lor se mulează pe personalitatea omului, pe particularităţiile caracterului acestuia. Alte păreri cu privire la cauzele nevrozelor pot fi reprezentate astfel: disfuncţie cerebrală refulare în subconştient a unui conflict interior, poziţii rigide în modul de gândire, incapacitatea omului de a prevede conflictul şi de a se pregăti pentru el; stereotipii de comportament; nesatisfacerea necesităţălor de autoactualizare.
Unii cercetători leagă sursele nevrozelor de particularităţile gândirii omului, alţii de patologia emoţilor, unii de perturbarea procesului de autocunoaştere, alţii de imaturitatea şi infantilismul psihologic. Există şi autori înclinaţi să creadă că nevroză este o boală ereditatră. Potrivit câtorva autori , nevroticii suferă din pricina incapacităţii de a iubi.
Opinia psihopatologicilor ortodocşi referitoare la nervozitate
Patologia nevrotică are o bază duhovnicească, despre care psihiatrii din ultimele decenii, au amintit de ea. "Creşterea nevrozelor în secolul
al XX-lea este pricinuită nu doar de stressuri ci şi de procesul tehnico-ştiiţific cu suprasarcinile lui informaţionale, ci în primul rând de progresul căderii în păcat a omenirii".
În toate timpurile istorie omenirii au existat războaie, felurite calamităţi naturale şi este greu de comparat în ce măsură sunt mai tulbure vremurile de acum,. De ce însă problemă nevrozelor a devenit atât de acută tocmai în ultimul timp? Cauza este una singură: creşterea necredinţei, pierderea fundamentului duhovnicesc al omului şi totodată a sensului adevărat al vieţii.
În apariţia nevrozelor principalul loc îl ocupă nu stressurile şi neplăcerile, ci personalitatea omului, care este dezorganizată lăuntric.
Păcatul fiind rădăcina a tot răul, atrage după sine tulburări nevrotice; el stăruieşte patimile, dezorganizează voinţa, scoate de sub controlul conştiinţei emoţiile şi imaginaţia. Nevroza profundă este indiciu a lipsei de sănătate morală, al descompunerii sufleteşti-duhovniceşti.
Profesorul D.E. Melehov presupune că la baza multor tulburări psihice stă lipsa de smerenie. Nevroza nu este nici o excepţie şi este trecunoscut faptul că această boală se dezvoltă sub forma conflictului cu sine (intrapsihi) sau cu alţi oameni (interpsihi). Nevroza este o ciocnire dintre dorinţă şi realitate. Cu cât este mai puternică această ciocnire, cu atât este mai acută boala.
Majoritatea cercetătorilor contemporani sunt de acord că nevroza este o boală a personalităţii şi nu apare dintr-o dată, ea cunoaşte o perioadă de preludiu. "Una dintre caracteristicile oamenilor de acest fel este stilul de gândire, ce poartă caracterul lipsei de compromis; în aprecierile pe care le fac se vede un caracter categoric manifest; multe dintre lucrurile care se întâmplă nu au în ochii lor nuanţe, ci apar bocolore: alb-negru, bine-rău" . Nevroza apare cel mai des ca urmare a unor procese lăuntrice ale personalităţii.
La omul înclinat spre această boală este elaborată o "capaciatate" aparte de a reacţiona nervos la viaţă. Unele cauze de frământare sufletească dispar cu timpul, devin inactuale, dar în scurt timp locul este luat de altele şi boala este reactivată. În ce priveşte evoluţia bolii se disting reacţia nevrotică, nevroza acută, nevroza cronică şi nevroza evolutivă. Nevrozele sunt numite pe bună dreptate "formă avansată a patimilor".
La temeiul cel mai adânc al diversei simptomatologii nevrotice este împuţinarea dragostei în inima omului – iar acolo unde nu este dragoste se coc "indiferenţa, duşmănia, intoleranţa, irascibilitatea, mânia, invidia, furia, etc". Mulţi pacienţi nevrotici vorbesc despre starea lor de nesimţire sufletească, despre o anumită răceală lăuntrică.
Un puternic factor psihotraumatizant şi nevrozogen este boala grea. Din păcate cei mai mulţi nu ştiu să îndure creştineşte boala.
Păcatul nu face decât să creeze terenul duhovnicesc pentru apariţia nevrozei, iar dezvoltarea fenomenelor nevrotice depinde de particularităţile caracterului, de condiţiile de viaţă şi de educaţie, de premisele neurofiziologice, precum şi de diversele stressuri şi de alte circumstanţe, dintre care multe sunt greu de detectat şi de luat în calcul.
Nu poate fi totul încadrat întrţo schemă, viaţa e mult prea complicată. La cineva se formează o nevroză, în vreme ce la altul reacţia se limitaeză la un şoc, dar boala ţn sine nu apare.
Medicul ortodox V.K. Neviarovici spune corect: "În vremea noastră conceptul de stress acoperă (din punct de vedere psihologic) mai toate fenomenele neplăcute şi apăsătoare pentru om: cearta, conflictul, jignirea, tristeţea, surmenajul, invidia, dezamăgirea, etc. Limitele stressului sunt extrem de şterse, nu degeaba Hans Selye (autorul teoriei stressului) afirma că atâta timp cât omul este viu, el se află în stare de stress".
"Omul care suferă de nevroză nu este nici mai bun, nici mai rău decât ceilalţi; boala lui este doar un caz particular al consecinţelor păcatului".
Un caz aparte, nebunia de sorginte demonică
O altă cauză a crizelor maniacale, a nebuniei este acţiunea directă a diavolului, care se manifestă în felurite moduri şi grade, mergănd până la deplina posedare.
Cel mai adesea avem de a face cu forme de agitaţie maniacală sau chiar de nebunie violentă, sau dimpotrivă cu forme depresive. În multe cazuri este vorba de delir, însoţind sau nu formele de mai sus, sau de halucinaţii.
Sfinţii Părinţi ne oferă amănunte puţine şi imprecise, pentru că scopul lor nu este descrierea în sine a acestor cazuri şi examenul lor clinic, ci vederea originii lor fundamentale dintrţo perspectivă duhovnicească.
Etiologia demonică poate fi adesea confundată cu o etiologie organică pentru că ea se manifestă frecvent prin tulburări corporale, care, în exterior au aspectul unor boli clasice. "Demonii acţionează asupra sufletului prin mijlocirea trupului, pentru că la trup ajung mai uşor şi mai repede" . Când omul se înstrăinează cu totul de Dumnezeu, lipsindu-se astfel de harul Său, diavolul nu se mai foloseşte de trup, ci intră de dreptul în suflet, tulburându-l după cum voieşte şi chiar punând deplin stăpânire pe el, spune Sfântul Ioan Casian şi Diadoh al Foticeii.
Diavolul se manifestă cu cea mai mare violenţă atunci când, izgonit din suflet, ajunge să pună din nou stăpânire pe el. Atunci îl dă cu totul peste cap şi-i ia omului minţile. În stăpânirea diavolului şi la nebunie drăcească pot ajunge şi creştinii care părăsesc calea duhovnicească, se înstrăinează de Dumnezeu şi se lasă în voia patimilor. Uneori omul ajunge să fie stăpânit de diavol şi să-şi piardă minţile pentru scurtă vreme, din pricina vreunei patimi sau a unei rătăciri trecătoare.
Interesul nebuniei ca demonizare pentru psihiatria modernă
Conceperea unei nebunii de sorginte demonică, pe de o parte, poate părea şăcantă pentru conştiinţa modernă, în a cărei memorie sunt încă vii nenumăratele victime ale sinistrelor procese împotriva vrăjitoarelor din Europa secolelor XVI şi XVII. Însă asemenea orori nu au nici o legătură cu gândirea şi practicile patristice.
Demonizatul nu este socotit de Părinţi ucenic şi părtaş al diavolului, ci o victimă a răutăţii lui, care are nevoie de o atenţie şi de o îngrijire cu totul speciale. În Occident, lucrarea demonică este fie deplin ignorată, fie subestimată de mulţi creştini, ţn ciuda numeroaselor texte în care ni se vorbeşte despre ea. Cât priveşte psihiatria, ca specialitate a unei medicini naturaliste, ea nu admite aprioric o asemenea etiologie. Etiologia demonică nu este lipsită de interes pentru gândirea contemporană din mai multe motive. În primul rând pentru că explicarea nebuniei printr-o etiologie deminică nu ţine de ignorarea cauzelor naturale, după cum se afirmă adesea, de vreme ce aceleaşi boli sunt explicate, după caz, printr-una sau alta dintre aceste cauze. Nu se poate ignora faptul că mulţi bolnavi mintali vorbesc despre prezenţa ei, cel puţin în anumite momente, a unei forţe străine care îi sileşte la gânduri, cuvinte şi fapte rele, pe care unii dintre ei o văd chiar ca o posedare demonică, care-i sileşte la purtări pline de cruzime, ducând până la crime sau sinucidere. Mulţi ucigaşi îşi motivează crimele spunând că au auzit înlăuntrul lor o voce care îndemna să ucidă.
Unii psihiatri considerau asemenea afirmaţii drept simptome ale unui delir şi, ca atare, refuzau să le ia în serios. Unul dintreei examinând şi comparând "vocile" auzite de pacienţii săi, a costatat că "mesajele" nu prezentau caracterul haotic, fluctuant şi dezordonat, specific pentru o dereglare psihică, ci păreau să corespundă unei intenţii bine definite, logică şi coerentă în sine; în ele se puteau identifica o structură şi păreau să existe independent de pacienţi.
Dintr-un asemenea studiu nu se putea trage concluzia unei existenţe reale a puterilor demonice, aşa cum este ea concepută de tradiţia creştină. Totuşi este frapantă similitudinea dintre caracterele structurii puse în evidenţă în acest fel şi cele pe care tradiţia creştină le atribuie lucrării demonice, dintre care cele mai evidente sunt impulsul spre fapte obscene şi voinţa constantă de aface rău.
Stareţul din pustia Zosimova spunea: "Eu nu vă doresc nici bogăţie, nici slavă, nici succes, nici măcar sănătate, ci numaipace sufletească. Acesta este lucrul principal. Dacă veţi avea pace veşi fi fericiţi" .
Tămăduirea nervozităţii
Am văzut în capitolul precedent că nervozitatea este o tulburare neuro-psihică pe fond nervos care se formează în urma perturbării unor relaţii de viaţă deosebit de importante şi datorită personalităţii dezorganizate lăuntric.
Se poate ajunge la stări obsesive, adică existente independent de voinţa şi dorinţa omului, pot fi anumite gânduri, amintiri, idei, îndoieli cât şi anumite acţiuni. Foarte des obsesile sunt urmarea unor lucrări diavoleşti, aşa cum spune Sf. Ignatie Briancianinov: "Duhurile răutăţii duc război împotriva omului cu asemenea viclenie, încât gândurile şi închipuirile aduse de ei sufletului par născute chiar în aceasta, iar nu de la duhul rău cel străin lui care se străduieşte să lucreze într-ascuns"
Nervrozele obsesive se tratează mult mai anevoios decât toate celelalte forme nevrotice, pentru că ele pot să nu cedeze tratamentului şi omul este mult privat de capacitatea de muncă şi devine pur şi simplu un invalid. Experienţa arată că adevărata vindecare poate veni doar prin harul lui Dumnezeu.
O deosebită atenţie este acordată de psihoterapeuţi isteriei, care poate fi clasificată ca o "dare în spectacol". Pentru isteric este cracteristică dorinţa de a părea "mai ceva" decât în realitate.
Comportamentul isteric se întâlneşte în mediu ortodox. Istericul pune imediat diagnostice duhovniceşti, criteriu fiin propriul simţ lăuntric.
Isteria şi îndrăcirea nu sunt una şi acelaşi lucru; totuşi isteria pregăteşte cum nu se poate mai bine sufletul pentru îndrăcire, fiindcă diavolul este tatăl minciunii, iar istericii sunt cu toţii mincinoşi.
Cum să reacţionăm la comportamentul isteric? Nu trebuie să intri în jocul istericului. Păstraţivă demnitatea şi calmul, iar dacă este necesar trebuie să arăţi asprimea chibzuită. Fără spectator criza de isterie încetează.
Irascibilitatea componentă a nervozităţii are nevoie de un tratament mai intensiv, drept pentru care Apostolul Pavel numeşte iubirea " mare"
(I Cor13,13).Cunoaşterea, iubirea- pe care Evagrie o descrie mai îndeaproape ca blândeţe şi înfrânare; aceste trei noţiuni cuprind întreaga viaţă duhovnicească, aşa cum o înşelege Evagrie. Căci aşa a învăţat el de la Sf. Părinţi.
"Credinţa întăreşte frica de Dumnezeu, care întăreşte înfrânarea, iar aceasta din urmă face neclintită răbdarea şi nădejdea, din care se naşte nepătimirea, a cărui fiică e iubirea, iar iubirea e uşa cunoştiinţei naturale căreia îi urmează teologia şi fericirea ultimă".
O modalitate de luptă împotriva nervozităţii o reprezintă relaxarea, care ţi ajută pe oameni să-şi demonstreze că ţin sub control simtomele lor. Relaxarea creşte gradul de accesibilitate a informaţiilor pozitive în memoria subiectului şi facilitează găsirea unor alternative la gândurile anziose.
Relaxarea se instalează prin realizarea unor activităţi care îi fac plăcere subiectului, prin rugăciuni şi pauze planificate în cadrul unor programe încărcate.
Foarte importantă e oprirea gândurilor, care ne detemină să reacţionăm într-o manieră negativă. Gândurile produc adevărate schimburi chimice în creier, înveninează toate celule trupului. "Gândirea nobilă, veselă, optimistă, nu este un tonic numai pentru minte, ci şi pentru trup". "Speranţa şi veselia sunt terapii mult mai bune decât medicaţia".
"Din totdeauna omul a tot a căutat şi mai cauta încă pe pămînt, în aer şi sub pământ, tot felulu de doctorii vegetale, animale sau minerale, dar nu-şi dau seama că în creier, în adâncul fiinţei lui intime. "
Anxietatea şi angoasa, prezente în majoritatea psihozelor şi în toate nevrozele pot fi puse în legătură şi cu patima fricii şi a tristeţii, aşa cum le concepe ascetica ceştină răsăriteană.
Agresivitatea, care se regăseşte şi ea în majoritatea nevrotelor şi ăn unele psihoze poate fi raportată la patima mâniei.
Terapeutica nebuniei de sorginte demonică
Mulţi oameni cu minţile întunecate fie datorită uneltirilor drăceşti, fie din alte prici, sunt aduşi înaitea unor amri duhovnici, căci oricare ar fi pricinile ei, leacul duhovnicesc este unul singur, de vreme ce există un unic Doctor. Prin puterea lui Hristos se săvârşesc tămăduirile şi se alungă demonii: "a scoate dracii este un dar dat de Mântuitorul" spune Antonie cel Mare.
"Chemând numele lui Iisus, armă tare împotriva demonilor, pentru a izbăvi pe cei stăpâniţi de demoni, bărbăţii duhovniceşti mărturisesc că a Lui este lucrarea şi puterea".
Părintele duhovnicesc nu scoate demonii prin starea sa, ci pentru a veni în ajutorul bolnavului şi nu îşi pune nădejdea în puteriile sale. Când i se cere ajutorul, acesta face rugăciuni, acesta fiind lucrul de căpetenie pentru tămăduire şi de obicei fac peste bolnav semnul crucii, pecetea puterii lui Hriscos, Care surpă puterea vrăjmaşului. Se folosesc adesea şi de miruirea cu untdelemn sfinţit, stropire de agheazmă. Leacul cel ami puternic, potrivit învăţăturii lui Hristos. (Mc. 9,29) este postul unit cu rugăciunea la care sunt îndemnaţi şi bolnavii.
Cei cu mintea peste măsură tulburată şi cu voinţa mult prea slăbită, care nu pot nici măcar să îşi ceară izbăvirea, găsesc nădejde de tămăduire prin credinţa şi rugăciunea celor apropiaţi şi ale preotului la care sunt aduşi. Cu astfel de semeni ai noştri trebuie să ne purtăm cu delicateţe şi milă pentru că sunt victime ale răutăţii vrăjmaşului, care a pus stăpânire pe ei, singurul vrednic de ură şi dispreţ.
Alteori cei cu minţile rătăcite erau ţinuţi de Părinţi în mănăstire până la însănătoşirea lor, tămăduirea se întemeiază pe rugăciune.
Concluzii
Preocupat de viaţa mondană, omul căzut nu îşi dă seama de sănătatea sa spirituală. Demonii îşi împlinesc lucrarea lor mai cu seamă în adâncul inimii şi de aceea rămâne ascunsă şi nevăzută.
Omul începe să îşi cunoască patimile pe măsura sporirii duhovniceşti, le vede tot mai limpede în lumina Duhului Sfânt. Se întâmplă însuşi omul duhovnicesc să nu îşi cunoască patimile.
Patimile pe care omul nu şi le cunoaşte generează o profundă stare de boală. Cu patimile ştiute, care şi ele rănesc grav sufletul, omul se luptă mai uşor.
Aşadar, primul pas spre tămăduirea sufletului este scoaterea la lumină a patimilor care zac în el ca omul să îşi vadă şi să îşi cunoască stare de păcătoşenie