Confesiunile unui toxicoman (-X-)

Ceea ce s-a dorit a fi un EPILOG

Ferm convins ca, de data asta, peregrinarile mele iau sfarsit, ma iluzionez ca, in curand, se rezolva si cu locuinta definitiv. Si, pentru ca nu asa se intampla, epilogul nu mai este epilog fiindca, dupa el, urmeaza alte “aventuri”. Dar nu mai exista nici iluzii, asteptari pentru ca, daca nu mai sunt asteptari, pot elimina din vocabularul meu expresiile “sub asteptari” si “peste asteptari”.
Altul ar fi fost continutul acestui epilog (sau n-ar mai fi existat) daca, recent, nu mi-ar fi cazut in mana volulmul brazilianului Paolo Coelho – “Alchimistul”. O carte pe care multi critici literari o considera o lucrare stralucitoare, de referinta, facuta sa umple inimile, sufletele noastre, de optimism, de bucuria de a trai pentru noi si, mai ales, pentru altii. Este si parerea unora multi, ce e drept…dar (parerea mea) numai a acelora reusiti in viata (cu o viata plina de reusite).
Tocmai ceea ce altora le-a adus bucurie, mie mi-a adus amaraciune. Cand esti directorul pentru Romania a unei renumite firme americane, castigi dolari pe care n-ai timp sa-I cheltuiesti si posezi locuinta, automobil si femeie de lux, esti indrituit sa crezi ce spune autorul brazilian. In ce ma priveste, insa, de 9 ani incerc sa-mi repar greselile si constat ca ma lupt cu morile de vant.
In bogata imaginatie a scriitorului, fiecare fiinta ori lucru, ori element din univers are (poseda) o Legenda Personala. Eu i-as spune Destin – si sunt de acord (nu e nici macar o parere originala). Se sustine, mai departe, ca atunci cand un om isi pune in gand un tel, un scop, tot Universul concura la indeplinirea lui. Eu adaug: sau la neandeplinirea lui. Mai se vine si cu exemplul unei caravane strabatand desertul; oricate obstacole intalneste ajunge la liman daca doreste cu adevarat. Intreb: a existat vreo caravana, printre cele astupate de simun, sa nu fi vrut, cu adevarat, sa ajunga la a-l strabate ?
Dupa acest pseudo-epilog (cand vroiam sa pun punct lucrarii dar evenimentele ulterioare nu mi-au ingaduit) trebuie sa continui – intr-o nota reala dar mai putin pesimista.
Pentru ca nu are rost sa descriu acum, la sfarsit de vara 2000, in amanuntime, cele patite incepand cu februarie 2000, ma voi multumi cu un rezumat.
Cele doua camere – hrube, una in continuarea celeilalte, aveau tavanul atat de jos (bineanteles si cadrul usii) incat, daca nu eram atent, luam in cap becul sau pragul de sus. Si le-am luat o buna bucata de vreme pana m-am obisnuit sa merg cocosat. Camerele fusesera proiectate pentru parintii sau bunicii gazdei. Dar, aveam sa aflu mai tarziu, aceasta “arhitectura” nu apartinea numai comunei Voluntari ci am gasit-o si in comuna Tunari sau Ciorani. Cred ca este o caracteristica a intregii Romanii rurale (daca nu doar a fostului regat). Camere joase cu surse de lumina naturala minuscule pastrau caldura sobei mai multa vreme, in detrimentul dezvoltarii staturii individuale (si, probabil, nu numai fizice). Sa fi fost mostenirea lasata de romanii de acum sute de ani care locuisera in bordeie de pamant (sub pamant) ? Si acum poti vedea multe locuinte (majoritatea) din chirpici (pamant cu paie si balegar). Sa fi fost obiceiul locuintelor temporare datorate deselor navaliri (si incendieri) ? Sau obiceiul satrei ? Si mai tarziu, in alte locuri, observatii repetate m-au condus la concluzia unui nanism generalizat (pitici in forma si in fond, in exterior si interior). S-ar mai putea adauga o explicatie. Cocosati de munca (multe din activitatile rurale se petrec stand mereu – prea mult – aplecat), cocosati de nevoi, de umilinte, nevoiti sa se descurce prin tertipuri au format un caracter national si, deci, un destin.
Intru in prima camera. Ciment pe jos. In dreapta usii un cuier agatat pe perete (doar pentru cateva haine). Langa usa celeilalte camere un dulap cu rafturi. Langa peretele opus doua mese cap la cap bune la orice. Intre ele, primul ochi de fereastra (60/60 cm.) cu un singur rand de geam. Neprins in cuisoare, nechituit in intregime. Se vede treaba ca aici se locuia peste vara ? Ferastruica corespunde la nivelul solului cu terenul de gradina din spatele casei. 30 cm. deasupra solului. Ma intreb mereu si ma voi intreba cam ce parere si-o fi facut servitoarea familiei despre cei la care lucra (si care ii oferisera numeroase avantaje printre care si mobile gratuit) daca fuseese in stare sa-mi ofere asemenea gazduire.
A doua camera, cu podea de scandura, in stanga cuptorul din pamant pe post de soba (iata ca se locuia si iarna). Ochiul de fereastra identic cu celalalt. In colt, postamentul unei masini de cusut care imi va folosi sa asez televizorul. Apoi patul (somiera fara picioare) de doua personae, desfundat, din care curg paie la fiecare miscare. “Dar pot sa aduc recamierul extensibil “ pe care l-a ochit la frate – mi se spune. Ca si cum nu le-ar fi fost de ajuns fotoliile, masina de gatit, covoras, carpete, alt divers mobilier – un camion plin – cum imi spunea mama atunci cand, la mutare, R. vroia sa-si “scape” sotul de amintiri.
Terenul din fata, dinspre ulita, un simplu drum de tara nepietruit, cu praful (sau noroiul) pana la glezne cuprindea – langa poarta – putul cu apa si, vizavi, la vreo 20 m., latrina. Langa ea, cotetul-voliera construit in adancime (5 m.) populat cu 6 gaini si un cocos. Apoi cotetul unuia dintre caini. Cele doua catele erau, mereu, atat de flamande incat mancau (rontaiau) si boabele de porumb puse pasarilor. Cand am ajuns eu acolo, in februarie, pasarile erau pe afara. Ceea ce m-a facut si pe mine sa prapadesc vreo 500 de mii pe pui de o saptamana, gaini si rate, luati din Obor. Nimeni (ca, mai tarziu, in Ciorani) nu mi-a spus ca puii fara closca n-au nici o sansa de supravietuire in orice anotimp, cu atat mai putin in februarie. Deocamdata trebuie sa mai spun ca mi-a dat fratele bani pentru lemne. Nea Vasile, gazda, mi le-a procurat. Le-a pus, in lipsa mea, in magazia lor de lemne. M-am putut opune ? Nu ! La 100 m. de “camera” mea nu puteam sa vad daca ma fura sau nu. Pe langa ca era incomod sa le car cu cosul. Lemnele mi-au ajuns pana la mijlocul lunii aprilie. Apoi am consumat rumegusul aflat in saci si intr-o despartitura mare a magaziei. Vreo 300 Kg. pe care, si asa, n-aveau unde-l arunca. Ei aveau in trei camere sobe de teracota iar in bucatarie un BCA cu rezistenta electrica drept resou. Si masina de gatit cu butelie. Bineanteles (nu erau singurii) furau curent electric direct de la stalpul din ulita fara sa-l treaca prin contor. Cele 14 gospodarii – izolate de restul comunei, cum spuneam – erau aprovizionati cu energie electrica de gara de vizavi, Pantelimon; trebuia doar sa sari peste vreo 30 de sine c.f. ca sa cumperi bilet (7 lei) pana la Bucuresti. Pentru ca nimeni nu platea, la scurta vreme dupa sosirea mea acolo au fost debransati. Norocul meu era ca aveam radiouri si pe baterii.
Pentru baie caram patru galeti cu apa de fantana, le incalzeam cu ajutorul unei copai metalice puse pe cuptor iar apoi mergeam in curtea din spate, pe o alee betonata, departe de eventuale priviri indiscrete. Eram obisnuit, de multa vreme, sa fac dus la temperaturi scazute. Pentru barbierit si spalat sumar folosesc aceeasi copaie pe cimentul primei camere. Urinam in doua recipiente din plastic, prin palnie.
Spuneam ca am prapadit vreo 500 de mii pe trei serii de pui de gaina si de rata. Treizeci, in total. Desi ii tineam sub cuptor, le dadeam malai, se stingeau rand pe rand. Pentru fiecare sufletel care ma parasea sufeream ca pentru un copil (pe care nu l-am avut). Pana am aflat (nu de la gazda) ca mi-ar fi trebuit closca. Ma lasasera sa-mi prapadesc banii pentru ca, probabil, aveau ceva “de impartit” cu familia mea. Asa imi spuneam atunci. Asi ! Mai tarziu mi-am dat seama ca in taranul roman mocneste o ura (sau, macar, un dispret) fata de orasan. Acolo unde am ajuns mai tarziu am descoperit aceeasi “cumsecadenie”. Pe care o voi descrie la timpul potrivit.
La un moment dat fiica mai varstnica (Veronica – 19 ani) i-a cerut mamei sale sa-l roage pe dom’doctor sa o angajeze la spital. Am vorbit cu el si ne-a chemat impreuna. Am dus-o si i-am lasat-o. Fiind director, a chemat pe una dintre doctorite si pe sefa personalului si Veronica a devenit infirmiera. A inceput sa lucreze in ture. Lua trenul din dreptul casei si fix dupa 7 minute era in gara Obor (de est). Numai ca, dupa o luna, fiica si mama doresc sa-si schimbe locul la bucataria spitalului. Ca si cum nu fusese de ajuns ca tanara naiva faptura incepuse sa vorbeasca pe la colturi despre familia care ii facuse bine si despre mine. A fost chemata la ordine si sfatuita sa-si bage mintile in cap dar, mai ales, ca ramane acolo unde se afla, nu la bucatarie. Replica n-a intarziat: isi va lua fiica acasa.
Trebuie sa mai spun ca “doamna” Doina era inca, la nici 40 de ani, decorativa si “buna de folosit”. Fapt de care era foarte constienta. Si Vasile era constient, vedea (desi ii lipsea un ochi) ca tanarul Lucian care venea nu numai cand lipsea stapanul sa le dea o mana de ajutor in gospodarie, este curatel, corect imbracat, cu serviciu la oras. Fetele stiau si ele cum sta treaba.
Ma gandesc sa-I cer gazdei sa-mi dea si mie cativa mp de pamant in gradina ca sa pun pepene verde si galben. Luasem de la Agrosem doua plicuri cu seminte tratate si facusem prostia sa I le dau gazdei.Execut sapatura dar “a pierdut” plicurile. Cumpar alte seminte
la taranii din Obor. Pe aceeasi fasie, alaturi, dau sa pun fasole si porumb. Cazmaua nu intra. Constat ca, sub 5 cm de pamant, este strat de caramida. Decopertez. Pun de o parte cca 40 de caramizi si am unde insamanta. Dupa scurt timp imi dau seama ca nici o cultura nu va trai. Lastarisul copacilor de la vecin si galeriile sapate de sobolanii veniti dinspre cotetul porcilor aceluiasi vecin sunt de vina.
“Daca ploua in mai iese malai”. N-a plouat. N-a plouat nici dupa aia. Pusese si gazda rosii, fasole, dovleac, ardei gras, vinete, pepeni, porumb. Rasad cu rasad de rosii, cu radacinile protejate de folie de plastic impotriva coropisnitelor. In luna ce a urmat, ajutat de fete si doi baieti iesiti din orfelinat si gazduiti de ei, uda terenul in fiecare seara. Pana a renuntat. Cu exceptia vitei de vie, totul a fost parjolit. Numai eu am continuat sa-mi stropesc parcela (pe blat, fiindca imi numara fiecare galeata scoasa cu apa dupa ce el renuntase sa si le mai ude). Vazand ca nu ma astampar, a bagat in put pompa electrica (ii dadea drumul din casa) ca sa nu mai intre galeata.
Niciodata nu m-am priceput sa deosebesc puicutele de cocosei. Asa ca, pana la urma, m-am ales cu doi cocosei si doua puicute. Dar si astea… .De unde era sa stiu atunci ca peregrinarile nu se terminasera ?
In momentul in care a inteles ca fiica nu va lucra la bucataria spitalului mi-a spus ca trebuie sa inchirieze jumatate din camerele pe care le are, inclusive cele in care eram) ca sa-I poata inchiria o garsoniera celei mici, pentru salon de coafura.
6-7 luni pe care le locuisem in Voluntari ma fac sa-mi aduc aminte ca treceam, saptamanal, pe la frate la spital. Mai ales ca, pana in iulie, n-am primit pensie. Imi dadea 300.000. Daca n-ar fi fost el, crapam de foame. Ca si-n alte dati. Ca intotdeauna, in ultimii vreo 15 ani. Chiar si asa nu-mi puteam cumpara decat branza si lapte care ramaneau comestibile chiar si fara frigider. Frigiderul meu ramasese in custodia fratelui; aici, curentul electric interrupt des, nu mi-ar fi folosit. Mi-a trimis, prin Doina, in doua randuri, cate o gaina si un carton de oua. Dar pentru ca trebuia sa apelez la gazda pentru gatit si, apoi, frigider iar ei erau 4 guri, i-am spus lui E. sa nu-mi mai trimita nimic.
Tot in aceasta perioada il frecventam si pe S.C. (profesorul de chimie la Politehnica). De obicei, lunea, miercurea si, mai rar, vinerea cand, oricum, ieseam in oras pentru intrunirile A.A.. Imi vizitam si fratele, faceam si aprovizionarea. Costel si Marian (tapiterul din celalalt Voluntari – pe care il cunoscusem la Balaceanca) erau singurele persoane (in afara familiei) pe care le vizitam. Sotia lui Marian (cel care “cadea” des in visinata) lucra pe la case si chiar la doctorita de la Balaceanca.
Cand am vazut ca nu mai pot locui la Doina, am rugat-o pe Anisoara sa-mi gaseasca o gazda pe langa ei. Mi-a gasit la o tiganca batrana (romanizata – ziceau ei). Dar dupa ce Adrian, fiul lui Marian, m-a dus cu dubita firmei pentru care lucra pana pe strada Andrei Muresanu (si m-a costat 100 mii pe 3 Km.) in luna septembrie am locuit la tiganca si, pentru o vreme, ma credeam stabil. Dar, la trei zile dup ace i-am dat 500 mii, m-a anuntat ca vinde casa si se muta la Bucuresti, la fiica. Iar am rugat-o pe Anisoara. N-a putut dar mi-a comunicat din partea doctoritei la care lucra ca ma poate primi la Balaceanca. Halal lucratura ! Aveam sa aflu. Nu pe mine ma primea ci relatiile fratelui. Spera sa fie ajutata.
Spuneam in urma cu cateva pagini ca, pe mine, fiecare obstacol ma indarjeste si mai mult. Dar adevarata definitie, expresie a starii am aflat-o abia dupa ce am imprumutat de la prietenul Costel “Jurnalul fericirii” al lui Steinhard. L-am vazut in biblioteca lui, auzisem de lucrare si vroiam, neaparat, s-o citesc. Nu ma pot stapani sa nu va dau macar un citat.
“In martie 1939 Churchill ii spune Marthei Bibescu: va fi razboi. Praf si pulbere se va alege de Imperiul Britanic. Moartea ne pandeste pe toti. Iar eu simt ca intineresc cu 20 de ani.
Cu cat iti merge mai rau, cu cat sunt greutatile mai mari, cu cat esti mai lovit, mai impresurat ori mai supus atacurilor, cu cat nu mai intrevezi vreo nadejde probabilistica si rationala, cu cat cenusiul, intunericul si viscolul se intensifica si se incolacesc mai inextricabil, cu cat pericolul te sfrunteaza mai direct, cu atat esti mai dornic de lupta si cunosti un sentiment (crescand) de inexplicabila si covarsitoare euforie. Esti asaltat din toate partile, cu forte infinit mai tari ca ale tale – lupti. Te infrang – le sfidezi. Esti pierdut – ataci. Asa vorbea Churchill in 1940. Razi, iti ascuti dintii si cutitul, intineresti. Te furnica fericirea, nespusa fericire de a lovi si tu, fie chiar infinit mai putin. Nu numai ca nu deznadajduiesti, ca nu te declari rapus si invins dar si gusti din plin bucuria rezistentei, a impotrivirii si incerci o senzatie de navalnica, dementa voiosie. Toate astea pentru ca stii ca un singur pas inapoi inseamna nu numai pieirea.
Solutia aceasta presupune, fireste, o tarie de caracter exceptionala, o conceptie militara asupra vietii, o formidabila indarjire morala a trupului, o vointa de otel innobilat si o sanatate spirituala adamantina. E probabil ca presupune si un duh sportiv; sa-ti placa batalia in sine – incaierarea – mai mult decat succesul. E si ea salutara si absoluta deoarece este bazata pe un paradox: pe masura ce ei te lovesc si-ti fac mai mult rau si-ti impun suferinte din ce in ce mai nedrepte si te incoltesc in locuri mai fara de iesire, tu te veselesti mai tare, tu te intaresti, tu intineresti ! “Se incheie citatul din Steinhard. As adauga eu: unde este meritul ? Nu sunt decat doua alternative: sa mori cu zambetul pe buze sau incruntat. Asta-I tot.
Tot atat de adevarat este ca, mai rar sau mai des, mai devreme sau mai tarziu, ai momente de indoiala. Momente in care nu te poti impiedica sa te intrebi cat va mai dura ? “Eli, eli lama sabahtani ?” (“Doamne, Doamne, de ce m-ai parasit ?”)
In aceste 7 luni frecventasem A.A. de cel putin doua ori pe saptamana desi nu era foarte comod. Dar simteam ca nu pot altfel.
Iar dupa ce fiul tapiterului, tot cu dubita, m-a dus pana la Balaceanca, singura solutie de a fi alaturi de prieteni, fie doar virtual, era sa-mi continui munca de unul singur. Fie si in scris. Verbal, m-am convins, nu prea eram inteles.